Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
PIPEREA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Scurte considerații asupra posibilității completării unui plan de reorganizare înaintea etapei confirmării de către judecătorul sindic
22.02.2017 | Valentin MOGA-SHABAN

Valentin Moga-Shaban

Valentin Moga-Shaban

I. „Completarea” planului de reorganizare?

Nu de puține ori, practica instanțelor judecătorești a dovedit faptul că legislația privind procedura insolvenței necesită o adaptare continuă pentru a satisface exigențele dinamicii relațiilor sociale.

Instituția juridică a „completării planului de reorganizare” nu se regăsește nici în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței („Legea 85/2006”) și nici în Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență („Legea 85/2014”)[1].

Precizăm faptul că studiul de față nu are în vedere posibilitatea modificării planului de reorganizare, instituție reglementată de art. 101 alin. (5) din Legea 85/2006, respectiv art. 139 alin. (5) din Legea 85/2014.

În antiteză cu instituția modificării planului, care intervine ulterior finalizării cu succes a procedurii de propunere, votare și confirmare a planului de reorganizare[2], practica în materia insolvenței a dat naștere instituției completării acestuia, ca etapă intercalată celor care alcătuiesc procedura de propunere, votare și confirmare a planului.

În esență, completarea unui plan de reorganizare, analizată în prezentul studiu, vizează posibilitatea întregirii acestuia, fie prin introducerea unor elemente esențiale, precum programul de plăți, care lipsesc din varianta inițială a planului, fie prin menționarea unor aspecte noi care completează elementele componente ale planului inițial, înainte ca planul să ajungă în etapa confirmării sale de către judecătorul sindic.

Lipsa unor prevederi exprese în legislația insolvenței cu privire la posibilitatea completării planului de reorganizare sugerează existența unui vid de reglementare, care îngreunează sarcina instanțelor de judecată învestite cu confirmarea unui plan de reorganizare, completat înainte de a se atinge această fază finală.

Cu toate acestea, așa cum vom vedea în cele ce urmează, practica tinde la acoperirea vidului legislativ prin invocarea unor principii generale de drept. Această abordare, în opinia noastră, trebuie tratată cu atenție sporită, existând riscul ca prin invocarea și aplicarea principiilor generale de drept să se aducă atingere reglementărilor speciale, de strictă interpretare, cuprinse în legislația insolvenței.

Cu alte cuvinte, putem întâlni în practică situații în care, din cauza unui vid de reglementare cu privire la completarea planului, partea interesată în confirmarea acestuia va invoca aplicabilitatea principiilor generale de drept. În atare situații, judecătorul sindic chemat să confirme planul, respectiv instanța de control judiciar învestită cu soluționarea căii de atac declarată împotriva sentinței de confirmare, trebuie să analizeze o serie de aspecte esențiale precum:

– Specificul legii insolvenței și particularitățile procedurii de reorganizare,

– Momentul în care a intervenit completarea planului,

– Aspectele avute în vedere prin actul de completare și impactul acestora asupra procedurii de propunere, acceptare și confirmare a planului,

– Consecințele generate de aplicarea principiilor generale de drept, asupra normelor speciale.

Totodată, judecătorul trebuie să procedeze la confirmarea planului, prin invocarea principiilor generale de drept doar în situația în care, printr-o asemenea soluție, nu s-ar aduce atingere normelor speciale cuprinse în legislația insolvenței.

II. ESTE completarea planului în acord cu legislația insolvenței?

Procedura reorganizării, reglementată de legislația autohtonă privind insolvența și falimentul[3], își are sorgintea în sistemul american prevăzut de Bankruptcy Code[4], care gravitează în jurul principiului acordării unei noi șanse debitorului prin eliminarea unei părți importante din pasiv.

Această modalitate de abordare a situației debitorului aflat în dificultate, deși poate avea ca efect anihilarea drepturilor de creanță ale unor creditori, care oricum nu ar fi beneficiat de distribuiri în caz de faliment, prezintă beneficii semnificative la nivel macro-economic prin menținerea debitorului reorganizat în circuitul economic[5].

Având în vedere implicațiile majore ale reorganizării, legiuitorul a procedat la reglementarea acesteia prin norme speciale, imperative și de limitată aplicare, judecătorul sindic și instanțele de control judiciar având îndatorirea de a asigura o aplicare corectă a acestora, în caz contrar ajungându-se în situația îngrădirii sau chiar a desființării arbitrare a unor drepturi de creanță valabil dobândite.

În vederea reorganizării activității debitorului, trebuie parcursă o procedură legată de planul de reorganizare care cuprinde cinci etape, ordinea fiind expres impusă de lege:

1. Propunerea planului (art. 94-97 din Legea 85/2006, respectiv 132-136 din Legea 85/2014);

2. Publicitatea planului propus (art. 99 din Legea 85/2006, respectiv art. 137 din Legea 85/2014);

3. Votarea planului în Adunarea Creditorilor (art. 100 din Legea 85/2006, respectiv art. 138 din Legea 85/2014);

4. Confirmarea planului de către judecătorul sindic (art. 101-102 din Legea 85/2006, respectiv art. 139-140 din Legea 85/2014);

5. Executarea planului (art. 103-106 din Legea 85/2006, respectiv art. 141-144 din Legea 85/2014).

Etapele acestei proceduri nu pot fi privite individual, ele fiind interdependente, etapa subsecventă fiind declanșată de îndeplinirea celei anterioare[6].

Dintre pașii mai sus menționați, cel privind votarea planului în cadrul Adunării Creditorilor și cel referitor la confirmarea ulterioară de către judecătorul sindic sunt strâns legați unul de celălalt, legătura indisolubilă fiind dovedită prin analiza pe care judecătorul sindic trebuie să o realizeze cu ocazia confirmării planului votat de către Adunarea Creditorilor.

Confirmarea planului de reorganizare este reglementată prin normele speciale ale Legislației insolvenței și constituie o fază esențială a procedurii de reorganizare, reprezentând practic momentul în care judecătorul sindic este învestit cu sarcina de a observa dacă planul este unul legal și viabil și dacă voința creditorilor, exprimată în mod valabil, a fost în sensul acceptării planului propus.

Astfel, judecătorul sindic, primind la dosar procesul-verbal al adunării creditorilor, prin care s-a votat asupra planului de reorganizare, stabilește termenul de judecată în vederea discutării confirmării planului.

Considerăm că punerea în discuție a confirmării planului trebuie realizată chiar dacă acesta nu a fost votat de către Adunarea Creditorilor. Legislația insolvenței[7] impune ca, în cadrul confirmării planului, judecătorul sindic să analizeze votul exprimat de creditori pentru a constata dacă este sau nu îndeplinită prima condiție a confirmării planului, respectiv acceptarea planului.

Dacă am aprecia că etapa confirmării intervine doar în situația în care votul în cadrul Adunării Creditorilor a fost unul pozitiv, atunci analiza asupra acceptării planului de către creditori, obligatorie potrivit art. 101 alin. (1) pct. A și B din Legea 85/2006, respectiv art. 139 alin. (1) pct. A, B și C din Legea 85/2014, apare ca fiind superfluă, concluzie care însă nu poate fi primită.

Câtă vreme nu există o hotărâre a Adunării Creditorilor cu privire la aprobarea planului de reorganizare propus, nu poate interveni etapa confirmării planului de către judecătorul sindic. Totodată, în lipsa analizei judecătorului sindic cu privire la respectarea condițiilor de confirmare a planului, consfințită printr-o sentință, votul categoriilor de creanță nu generează reorganizarea activității debitoarei, chiar dacă planul este aprobat. Pe cale de consecință, legătura indisolubilă dintre cele două etape, amintite anterior, impune punerea în discuție a confirmării, odată ce Adunarea Creditorilor și-a exprimat votul asupra planului.

Prin introducerea posibilității completării planului, cu consecința reluării etapei aprobării planului completat, în cadrul celei de-a doua Adunări a Creditorilor, între momentul votării de către prima Adunare a Creditorilor și cel al confirmării de către judecătorul sindic, se produce o ruptură care are drept consecință invalidarea efectelor juridice produse de hotărârea adoptată de către prima Adunare a Creditorilor. Această invalidare se produce indirect însă, în lipsa unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Așa cum am precizat mai sus, într-o soluție jurisprudențială recentă, instanța de control judiciar, învestită cu soluționarea recursului împotriva sentinței de confirmare a planului de reorganizare completat, a menținut soluția judecătorului sindic, invocând în esență următoarele:

– Înscrisul depus de către administratorul special, ulterior primei Adunări a Creditorilor în cadrul căreia s-a votat asupra planului, nu constituie un plan de reorganizare distinct, în condițiile în care acesta cuprinde doar o serie de completări referitoare la aspectele care nu au fost considerate lămuritoare, nefiind astfel aplicabil termenul de 30 de zile[8];

– Legea insolvenței nu interzice completarea planului și supunerea acestei completări votului Adunării Creditorilor, înainte de a fi supus confirmării de către judecătorul sindic, iar dacă legea nu interzice atunci înseamnă că este permis.

Instanța de control judiciar a avut în vedere următoarele aspecte ale stării de fapt:

– Ulterior publicării tabelului definitiv de creanțe, în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. a din Legea 85/2006[9], debitoarea prin administratorul special depune planul de reorganizare. Acesta are în componența sa și un program de plăți, în cuprinsul căruia se menționează plata tuturor creanțelor garantate, în primul an din perioada de reorganizare, însă programul nu cuprinde împărțirea pe trimestre și nici menționarea în concret a sumelor care urmează să fie efectiv achitate în fiecare trimestru;

– În cadrul primei Adunări a Creditorilor, convocată în vederea votării planului de reorganizare, acesta este respins prin vot de către 3 din cele 5 categorii de creanțe existente;

– La primul termen de judecată, ulterior primei Adunări a Creditorilor, confirmarea planului nu a putut fi pusă în discuția părților, ca urmare a unui viciu privind procedura de citare;

– Până la următorul termen de judecată, administratorul special depune un înscris prin care completează planul de reorganizare, indicând un nou buget de venituri și cheltuieli, fluxul de numerar aferent noului buget și un nou program de plată în cuprinsul căruia eșalonează creanțele garantate pe întreaga perioadă de reorganizare de trei ani, segmentând creanțele pe trimestre;

– În cadrul celei de-a doua Adunări a Creditorilor, convocată de administratorul judiciar în vederea votării planului de reorganizare așa cum a fost acesta completat, 3 din cele 5 categorii de creditori votează planul. Judecătorul sindic confirmă planul de reorganizare completat, sentința acestuia fiind menținută de către instanța de control judiciar prin respingerea recursurilor declarate.

Soluția a fost fundamentată pe aplicarea prioritară a principiului „ceea ce nu este expres interzis de lege este permis”, în detrimentul normelor speciale aplicabile în cauză.

Pornind de la argumentele reținute de instanțele de judecată, putem conchide că procedura specială prevăzută de legislația insolvenței privind propunerea, votarea și confirmarea planului de reorganizare poate fi completată prin introducerea unor etape suplimentare, demers fundamentat pe principiile generale de drept, complinindu-se astfel eventualele lipsuri ale reglementărilor privind depunerea, aprobarea și confirmarea planului de reorganizare.

Cu toate că norma specială derogă de la cea generală, fiind de strictă interpretare și aplicare, este unanim acceptată posibilitatea completării acesteia cu dispozițiile normei generale, în situația în care norma specială nu reglementează anumite aspecte. Atât Legea 85/2006[10], cât și Legea 85/2014[11] conțin norme de trimitere potrivit cărora acestea se completează cu prevederile normelor generale, însă doar în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu prevederile legislației insolvenței.

Aplicarea normei speciale, completată cu dispozițiile celei generale trebuie realizată cu precauție, pentru a nu se crea premisele unei construcții juridice prin care să se aducă atingere normei speciale sau chiar conținutului acesteia și care practic să conducă la invalidarea normei speciale.

În același sens, completarea normei speciale prin trimitere la principiile generale de drept poate fi primită doar în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu norma specială și nu îngrădesc sau alterează aplicabilitatea normei speciale.

Norma juridică specială constituie excepția, iar cea generală regula, raportul dintre cele două fiind consfințit prin regula specialia generalibus derogant – generalia specialibus non derogant[12].

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative reglementează în cuprinsul art. 15 raportul dintre normele speciale și derogatorii și cele cu caracter general. Astfel, potrivit art. 15:

(1) „O reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter specială față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie”;

(2) „Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie”;

(3) „Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri”.

Prin urmare, norma specială este de strictă interpretare, aceasta fiind aplicabilă doar situațiilor avute în vedere, iar aplicarea acesteia este prioritară față de aplicarea normei generale. În aceeași măsură, principiile generale de drept nu pot avea întâietate în aplicare și nu pot completa norma specială, în situația în care contravin acesteia.

Completarea normei speciale cu principii generale de drept nu este posibilă decât în situația îndeplinirii cumulative a două condiții: existența unui vid de reglementare în cadrul normei speciale și existența compatibilității între norma specială față de care se apreciază ca fiind necesară completarea și principiul general de drept care se invocă în vederea completării.

Principiul general de drept nu poate constitui o ingerință în regimul normei speciale, care să conducă la alterarea aplicabilității acesteia, ci trebuie să sprijine aplicabilitatea normei speciale printr-un aport normativ menit să complinească regimul instituit prin norma specială.

Revenind la obiectul prezentului studiu, în condițiile în care Adunarea Creditorilor respinge planul de reorganizare, trebuie demarată următoarea etapă referitoare la confirmarea planului. Dacă împotriva acestei hotărâri nu se formulează contestație în condițiile prevăzute de art. 14 alin. (7) din Legea 85/2006[13], hotărârea intră în circuitul juridic civil, nefiind posibilă ignorarea efectelor produse.

Analiza asupra confirmării planului, respectiv asupra acceptării planului de către creditori nu se poate realiza decât prin raportare la hotărârea Adunării Creditorilor. Eventuala reluare a procedurii de aprobare de către creditori și analiza confirmării prin raportare la cea de-a doua Adunare a Creditorilor, intervenită înaintea etapei confirmări planului, ar avea drept consecință înlăturarea efectelor juridice provocate de hotărârea primei Adunări a creditorilor, fără să se fi pronunțat o soluție de invalidare a hotărârii celei de-a doua Adunări a creditorilor, în cadrul unei contestații formulate în temeiul art. 14 alin. (7) din Legea 85/2006.

Analiza confirmării planului prin raportare la hotărârea celei de-a doua Adunări a Creditorilor, demers întemeiat pe completarea normei speciale cu prevederile principiului general de drept, în cazul analizat, conduce la încălcarea regulii privind compatibilitatea dintre cele două. Prin negarea efectelor hotărârii primei Adunării a Creditorilor sunt încălcate prevederile art. 14 alin. (7) din Legea 85/2006[14] care stabilesc în mod expres calea procedurală prin care se poate obține invalidarea unei hotărâri a Adunării Creditorilor.

Totodată, valorificarea hotărârii celei de-a doua Adunări a Creditorilor, prin reținerea priorității principiului general de drept conduce la încălcarea prevederilor art. 101 alin. (1) pct. A și B din Legea 85/2006[15], potrivit cărora judecătorul sindic urmează să analizeze, prin raportare la hotărârea Adunării Creditorilor, dacă planul a fost votat de categoriile de creanțe cu drept de vot. Atât timp cât hotărârea primei Adunări a Creditorilor nu a fost desființată, analiza acceptării planului nu se poate realiza decât prin raportare la această hotărâre, nu la hotărârea celei de-a doua Adunări a Creditorilor.

Chiar și în ipoteza în care am avea în vedere principiul mutuus consesus, mutus disensus, în sensul că hotărârea primei Adunări a fost invalidată prin voința exprimată în cadrul celei de-a doua hotărâri a Adunării Creditorilor, interpretarea nu este corectă. Singura modalitate de infirmare a hotărârii Adunării Creditorilor este cea prevăzută de art. 14 alin. (7) din Legea 85/2006[16], iar o eventuală aplicare a principiului mutuus consensus, mutuus disensus ar avea drept efect încălcarea a prevederilor exprese, speciale și derogatorii ale Legii 85/2006.

Argumentul potrivit căruia „legea insolvenței nu interzice completarea” are în vedere doar simpla constatare potrivit căreia normele speciale ale legii insolvenței nu conțin în mod expres nicio mențiune cu privire la posibilitatea completării planului de reorganizare.

Însă, interdicția privind completarea planului rezultă din interpretarea sistematică a normelor speciale și derogatorii ale legii insolvenței. Așa cum am demonstrat mai sus, atât timp cât completarea conduce la înlăturarea aplicabilității normei speciale, atunci aceasta nu poate fi permisă.

Inadmisibilitatea completării este și mai evidentă atunci când aceasta este una de esență. Astfel, în situația în care prin completare sunt vizate elemente esențiale ale planului, precum programul de plăți pe perioada de reorganizare, practic se încearcă o înlăturare a unor vicii ale planului în forma inițială, care ar fi condus la neconfirmarea acestuia.

Lipsa scadențelor, precum și a sumelor concrete pe care debitoarea urmează să le plătească pe parcursul executării planului de reorganizare echivalează în opinia noastră cu o lipsă a programului de plăți, respectiv cu un refuz al debitoarei de a-și asuma condițiile imperative în care urmează să se reorganizeze.

Prin planul asumat, creditorii care nu sunt prinși în programul de plăți își pierd drepturile de creanță odată cu votarea și confirmare planului de reorganizare. Practic, planul de reorganizare este un document esențial, care prevede condițiile clare pe care debitorul trebuie să le respecte pentru a-și asigura existența, una dintre acestea vizând partea din pasiv pe care înțelege să o achite.

Pe cale de consecință, planul de reorganizare trebuie să prevadă cât se plătește din pasiv, în câte tranșe și la ce date. Lipsa acestor mențiuni echivalează cu un refuz al debitoarei de a-și asuma o condiție sine qua non a reorganizării.

Importanța menționării acestor aspecte în plan este confirmată de prevederile art. 107 alin. (1) lit. C din Legea 85/2006[17] potrivit cărora se va dispune intrarea debitorului în faliment, în situația în care „obligațiile de plată și celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condițiile stipulate prin planul confirmat (subl. ns.)”. Astfel, în lipsa unor mențiuni clare cu privire la sumele care se vor achita, tranșele și datele de plată, prevederile legale anterior citate devin inaplicabile, pentru că, pe perioada de reorganizare, nu se va putea determina în mod concret dacă debitoarea își execută sau nu obligațiile asumate prin plan.

III. și totuși…

În concluzie, introducerea etapei completării planului nu este admisibilă ulterior Adunării Creditorilor prin care s-a exprimat votul asupra planului de reorganizare. Însă nu putem exclude de plano posibilitatea completării unui plan de reorganizare.

Invocarea principiilor generale de drept în susținerea unei completări a planului poate fi primită doar în situația în care nu s-ar aduce atingere normelor speciale ale legii insolvenței. Credem în prioritatea principiului potrivit căruia norma specială derogă de la cea generală și implicit de la principiile generale de drept în detrimentul celui potrivit căruia ceea ce nu este expres interzis de lege este permis, în condițiile în care, o inversare a priorității celor două principii poate conduce, așa cum am demonstrat, la înlăturarea aplicabilității normei speciale. Or, principiul general de drept trebuie să completeze aplicabilitatea normei speciale, nicidecum să o înlăture.

Instanțele vor analiza de la caz la caz și vor aprecia dacă, prin completarea adusă și întemeiată pe principiile generale de drept, se aduce sau nu atingere normelor speciale, urmând ca soluția de confirmare a planului să fie pronunțată doar în situația în care aplicabilitatea normei speciale nu este afectată.

În acest fel, se va înlătura riscul unor interpretări diferite asupra unor cereri de completare justificate prin raportare la principii generale de drept și se va crea o jurisprudență corectă, care va confirma prioritatea normei speciale și va asigura totodată respectarea drepturilor de creanță ale creditorilor.


[1] Având în vedere similitudinile dintre cele două acte normative, vom utiliza în cuprinsul prezentului studiu, noțiunea de „Legislația insolvenței” atunci când analiza noastră este adecvată ambelor acte normative.
[2] Cu toate că din prevederile art. 101 alin. (5) din Legea 85/2006 nu rezultă în mod explicit faptul că modificarea intervine ulterior finalizării cu succes a procedurii de propunere, votare și confirmare a planului de reorganizare, această concluzie se poate extrage din interpretarea sistematică a prevederilor Secțiunii a 5-a a Capitolului III din Legea 85/2006. Astfel, Secțiunea a 5-a menționează în primă fază persoanele care pot propune un plan, conținutul planului, procedura de urmat ulterior depunerii unui plan și în fine, etapa finală a confirmării planului. În succesiunea reglementărilor care alcătuiesc procedura privind planului de reorganizare, dispozițiile privind posibilitatea modificării acestuia apar la final, după momentul confirmării planului de către judecătorul sindic, fapt ce denotă fără putință de tăgadă că modificarea nu poate interveni decât după ce planul a fost confirmat de către judecătorul sindic.
Legea 85/2014 a clarificat acest aspect, art. 139 alin. (5) precizând „modificarea planului de reorganizare, inclusiv prelungirea acestuia se poate face oricând pe parcursul procedurii de reorganizare (subl. ns.)”, debitorul aflându-se în perioada de reorganizare din momentul confirmării planului de către judecătorul sindic. Așadar, Legea 85/2014 stabilește în mod clar posibilitatea modificării planului, ulterior confirmării planului de reorganizare de către judecătorul sindic.
[3] Capitolul III, Secțiunea a 5-a din Legea 85/2006 respectiv Titlul II, Capitolul I, Secțiunea a 6-a din Legea 85/2014.
[4] Institutul Național pentru pregătirea practicienilor în insolvență, Tratat practic de insolvență, coordonator științific – Prof. Univ. dr. Radu Bufan, editori coordonatori av. Andreea Deli-Diaconescu și jud. Conf. univ. dr. Florin Moțiu, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 583.
[5] Ibidem.
[6] Spre exemplu, art. 99 alin (2) din Legea 85/2006, respectiv art. 137 alin (1) din Legea 85/2014 stabilesc faptul că administratorul judiciar va publica în termen de 5 zile de la data depunerii planului un anunț referitor la acesta în Buletinul procedurilor de insolvență. Așadar, etapa subsecventă privind votarea planului, care se demarează prin publicarea anunțului privind depunerea planului, nu poate fi inițiată în lipsa depunerii planului. De asemenea, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea 85/2006, respectiv art. 139 alin. (1) din Legea 85/2014, judecătorul indic va stabili termenul pentru confirmarea planului în terme de 15 zile de la depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care planul a fost aprobat. Prin urmare, în situația în care, nu se depune procesul-verbal de către administratorul judiciar, judecătorul nu va demara etapa următoare prin stabilirea unui termen pentru discutarea confirmării planului.
[7] Art. 101 alin. (1) lit. A și B din Legea 85/2006 și art. 139 alin. (1) lit. A, B și C din Legea 85/2014.
[8] Termenul în care se putea depune planul de reorganizare.
[9] Art. 132 alin. (1) lit. a din Legea 85/2014.
[10] Potrivit art. 149, „Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului Civil, Codului Comercial și ale Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 referitor la procedurile de insolvență, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L160 din 20.06.2000”.
[11] Conform art. 342 alin. (1), „Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului Civil”.
[12] Lucreția Dogaru, Gheorghe Mihai, Norma juridică și interpretarea ei, curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 91.
[13] Art. 48 alin. (7) din Legea 85/2014.
[14] Art. 48 alin. (7) din Legea 85/2014.
[15] Art. 139 alin. (1) lit. A, B și C din Legea 85/2014.
[16] Art. 48 alin. (7) din Legea 85/2014.
[17] Art. 145 alin. (1) lit. C din Legea 85/2014.


Avocat senior Valentin Moga-Shaban
ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.