ÎCCJ. Competența instanței de executare silită. Domiciliul din actul de identitate sau domiciliul de fapt? (2)
14 martie 2023 | Rosemary BĂZĂVAN, Dan BĂZĂVAN
În dosarul 20270/303/2022[1], Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat, din nou, conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Sectorului 6 – Secția civilă și Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, cu privire la soluționarea cererii de încuviințare a executării silite formulate de petentul Biroul Executorului Judecătoresc Acta Non Verba privind pe creditorul D.C. și debitorul B.D.
Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că Judecătoria Sectorului 6 București îi revine competenta soluționare a cauzei, în considerarea următoarelor dispoziții legale și argumente:
”Conflictul negativ de competență dintre cele două instanțe, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin și, respectiv Judecătoria Sectorului 6 București, a fost generat de interpretarea diferită a dispozițiilor art 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă potrivit cu care ”Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.” Astfel, când au analizat competența, Judecătoria Sectorului 6 București s-a raportat la domiciliul debitorului, iar Judecătoria Drobeta-Turnu Severin la reședința acestuia.
Înalta Curte reține că domiciliul persoanei fizice este unul din atributele de identificare, în spațiu, a acesteia și se caracterizează prin stabilitate, unicitate, obligativitate și inviolabilitate. Scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, un individ de un anumit punct determinat în spațiu.
De aceea, dispozițiile art. 87 și 88 din Codul civil fac referire nu doar la domiciliu, ci și la reședința persoanei fizice. Iar dispozițiile art. 91 din acelașii act normativ prevăd că ”(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilire asau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune”.
Înalta Curte reține că scopul dispozițiilor din Codul civil, menționate anterior, este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență principiilor dreptului dreptului la apărare[2] și dreptului la un proces echitabil[3].
Noțiunea de domiciliu trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuința statornică sau principală a părătului, ci adresa unde pârâtul locuiește efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terțele persoane interesate.
Printr-o astfel de interpretare teleologică și sistematică a textelor de lege arătate, i se asigură debitorului posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale prin intermediul instanței de judecată aflată în proximitatea domiciliului său real, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă din momentul încuviințării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Astfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite.
O astfel de interpretare este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut că ”domiciliu” se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau debândit, ci și la orice spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Curtea a arîtat, în mai multe rânduri, că ”drepturl la o instanță” cuprinde mai mute aspecte, printre care drepturl de acces și egalitatea armelor, care impune un echilibru just între părți. Aceste principii se aplică în aceeași măsură în domeniul specific al comunicării actelor procedurale către părți[4].
Este adevărat că autorităților naționale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta și aplica normele de natură procedurală, însă, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrat art. 6 alin. (1) din Convenție[5] atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părți[6]. efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a cunoaște și respectiv a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale[7].
În cauză, constatând că debitorul avea, la data sesizării organului de executare, reședința stabilită, potrivit dispozițiilor legale, în raza teritorială a Judecătoriei Sectorului 6 București, Înalta Curte a constatat că instanța competentă să soluționeze cererea de executare silită este Judecătoria Sectorulu 6 București.”
Prin aceste note de jurisprudență, sperăm să ajutăm la interpretarea în mod unitar a prevederilor legale în ceea ce privește organul competent în efectuarea și încuviințarea executării silite, fiind stabilită, fără echivoc, competența organului și instanței de executare din raza teritorială unde debitorul locuiește în fapt.
[1] Decizia civilă nr. 303/16.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul 20270/303/2022
[2] Art. 24 alin. (1) din Constituția României
[3] Art. 21 alin. (3) din Constituția României
[4] A se vedea Mihola împotriva Letoniei nr. 61655/00, pct. 23, 31 mai 2007
[5] Art. 6 alin. (1) din Convenția EDO: ”(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege,care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate și interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securirății naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.”
[6] A se vedea Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99 pct. 81, CEDO 2002-VII.
[7] Bellet împotriva Franței, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, pct. 42, 36; Canete de Goni împotriva Spaniei, nr. 55.782/00, pct. 34, CEDO 2002-VIII
Dr. fiz. Rosemary Băzăvan
Consilier juridic Mr. (Rz.) dr. ing. Dan Băzăvan
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
