Secţiuni » Arii de practică » Business » Fiscalitate
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti

TVA persoane fizice. Dovada cheltuielilor efectuate. Întrebări preliminare comunicate CJUE de către Curtea de Apel Alba Iulia
27.02.2017 | Ciprian PĂUN

Secţiuni: CJUE, Dreptul Uniunii Europene, Fiscalitate, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Ciprian Păun

Ciprian Păun

Curtea de Apel Alba Iulia a fost învestită de curând într-o cauză complex referitoare la TVA-ul cu o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene într-o chestiune complexă ce privește modalitatea efectivă în care se pot dovedi cheltuielile efectuate de către un contribuabil într-o procedură judiciară aferente realizării unor venituri purtătoare de TVA.

O echipă complexă de avocați compusă din av. Mihai Bejenaru, av. Camelia Cubleșan, av. Feldrihan Diana și av. Păun Ciprian au adresat instanței trei propuneri de întrebări preliminare, dintre care Curtea de Apel Alba Iulia a selectat două prin Încheierea de admitere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 64/10.11.2016.

Întrebarea nr. 1: Directiva 2006/112 în general, dar şi prevederile art. 167, 168, 178, 179 şi 273 în mod special, precum şi principiul proporţionalităţii şi principiul neutralităţii pot fi interpretate în sensul că permit unei persoane impozabile, care îndeplineşte condiţiile de fond pentru deducerea TVA-ului, să beneficieze de dreptul său de deducere, în condiţiile în care, într-un context specific, precum cel din acţiunea principală, nu este în măsură să facă dovada sumelor achitate în amonte pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii prin prezentarea de facturi fiscale? 

Întrebarea nr. 2: În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, Directiva 2006/112, precum şi principiul proporţionalităţii şi principiul neutralităţii pot fi interpretate în sensul că poate reprezenta o măsură admisibilă şi adecvată pentru determinarea întinderii dreptului de deducere, o modalitate de estimare indirectă (printr-o expertiză judiciară), realizată de către un evaluator independent, pe baza cantităţilor de lucrări/manoperă ce rezultă din expertiza în construcţii, în condiţiile în care livrările de bunuri (materialele de construcţie) şi prestările de servicii (manopera aferentă edificării construcţiilor) provin de la persoane impozabile în scop de TVA?

La data de 21.12.2016, cauza a primit numărul de rol al Curții de Justiție a Uniunii Europene, C-664/16.

Cauza a avut foarte mult de câștigat din faptul că judecătorul speței, dincolo de aspectele procedurale, a înțeles nevoia de a se adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene într-un demers judiciar de colaborare între reclamanți, pârâți și instanța de judecată. Președintele instanței a analizat extrem de fin și de atent aspectele de natură teoretică și practică, aducându-și contribuția la formularea unor întrebări de natură a clarifica fondul cauzei și cenzurând tendințele avocaților de a lărgi cadrele speței și spre zona procedurii administrative.

Astfel, în Încheierea nr. 64/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, instanța a reținut:

“29) Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond trebuie să se pronunţe asupra dreptului de deducere, în lumina dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în special pct. 15-17 mai sus arătate), obligatorii  potrivit art. 315 din Codul de procedură civilă 1865, iar majoritatea tranzacţiilor cu imobile clădiri au fost realizate după data de 01.01.2007 (pct. 4).

30) În acest context, curtea de apel trebuie să stabilească dacă un dezvoltator imobiliar de tipul reclamantului  (pct. 2, 3), care nu a realizat demersul prealabil prevăzut în pct. 49 din Hotărârea CJUE Salomie & Oltean (pct. 2 1), dar care, bazându-se pe aspecte specifice perioadei 2006-2008 (pct. 22, 23), nu s-a înregistrat ca persoană  impozabilă (deşi avea această obligaţie, potrivit legislaţiei în vigoare, începând cu 01.08.2006 – pct. 10 şi 20) şi nici nu a ţinut o evidenţă contabilă specifică persoanelor impozabile, are dreptul de a beneficia de deducerea TVA-ului aferent fluxului de numerar investit în edificarea construcțiilor vândute, în condiţiile în care, deşi construcţiile există şi au fost livrate cumpărătorilor, documentele justificative deţinute de reclamant (bonuri de casă, nefiind  obligatorie emiterea de facturi pentru persoane fizice la momentul respectiv – pct. 24), altele decât facturi fiscale sunt ilizibile (pct. 24, 25) şi insuficiente pentru a determina întinderea dreptului de deducere.

31) Într-o asemenea ipoteză, este important de lămurit dacă principiul neutralităţii TVA, descris şi la pct. 56-58  din Hotărârea pronunţată în cauza C-184/14 Salomie şi Oltean (ECLI:EU:C:2015:454), este suficient de larg pentru a permite exercitarea dreptului de deducere în  condiţiile în care, datorită unui mix de factori obiectivi şi subiectivi (pct. 21-25), reclamantul nu poate face dovada îndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 178 din Directiva 112/2006/CE, transpus în legislaţia naţională în art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul  fiscal, nedeținând facturi fiscale.

32) În acelaşi sens trebuie lămurit dacă principiul proporţionalităţii, astfel cum este descris şi la pct. 62-63 din Hotărârea CJUE Salomie & Oltean, se opune unei măsuri care are ca efect restrângerea dreptului de deducere a TVA față de lipsa facturilor fiscale. Altfel spus, neacordarea dreptului ele deducere unui contribuabil care, în condiţiile specifice descrise la pct. 30, nu deţine facturi, este o măsură adecvată şi necesară pentru a asigura colectarea în mod corect a taxei şi pentru prevenirea evaziunii fiscale?

33) În cazul în care aspectele de la pct. 31 şi 32 pot fi soluţionate în sensul de a permite exercitarea dreptului de deducere, ar trebui lămurit dacă poate reprezenta o măsură admisibilă şi adecvată pentru determinarea întinderii dreptului de deducere, o modalitate de estimare indirectă (printr-o expertiză judiciară), realizată de către un evaluator independent, pe baza cantităţilor de lucrări/manoperă ce rezultă din expertiza în construcţii, în condiţiile în care livrările de bunuri (materialele ele construcţie) şi prestările de servicii (manopera aferentă  edificării construcţiilor) provin de la persoane impozabile în scop de TVA (aspecte asupra cărora instanţa  naţională  poate completa probațiunea).

34) Faţă de aspectele mai sus arătate, Curtea de Apel a ajuns la concluzia că este necesar să adreseze Curţii de  Justiţie a Uniunii Europene două întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispozitiilor art. 167, 168,  178,  179 şi 273 din directivă, respectiv a principiilor neutralităţii şi proporționalităţii din perspectiva stabilirii existenței şi întinderii dreptului de deducere al TVA aferent fluxului de numerar folosit pentru derularea de operaţiuni taxabile, pentru o persoană impozabilă de tipul reclamantului, care, în circumstanţe precum cele prezentate anterior, nu este în măsură să facă dovada sumelor achitate cu titlul de TVA furnizorilor de mărfuri şi  servicii, prin prezentarea facturilor cerute de art.  178 din directivă, ci numai printr-o expertiză evaluatorie.”

Pentru a argumenta solicitarea de sesizare, reclamantul a susținut că în speţa dedusă judecăţii, datorită unor motive de fapt şi de drept obiective, este imposibil de accesat istoricul facturilor de construcţie sau a celor ce au făcut obiectul edificării imobilelor realizate de către persoana impozabilă. În acest context, problema de drept propusă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este de a clarifica, în ce măsură, în lipsa unor documente financiar fiscale, putem invoca beneficiul deducerii TVA aferent realizării construcţiei cu o expertiză tehnică evaluatorie, care să determine cuantumul mediu al investiţiei raportat la valoarea de piaţă de la data edificării.

Argumentele au fost structurate pornind de jurisprudența CJUE privind dreptul de deducere.

Dreptul de deducere prevăzut la art. 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte. Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților economice pe care le desfășoară, după cum menționează jurisprudența europeană relevantă. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, neutralitatea impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului.

În ceea ce privește condițiile de fond necesare pentru nașterea dreptului de deducere, reiese de la art. 168 lit. (a) din Directiva 2006/112 că bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept trebuie să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și că, în amonte, aceste bunuri sau servicii trebuie să fie furnizate de o altă persoană impozabilă. În ceea ce privește acțiunea principală, din decizia de trimitere reiese că serviciile în cauză au fost utilizate în aval de către recurentul din acțiunea principală în scopul operațiunilor sale taxabile. În ceea ce privește calitatea de persoană impozabilă a emitentului facturii aferente serviciilor menționate, trebuie amintită definiția acestei noțiuni prevăzută la art. 9 alin. (1) din Directiva 2006/112. Potrivit primului paragraf al respectivei dispoziții, „persoană impozabilă” înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfășoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective. În temeiul celui de al doilea paragraf al aceleiași dispoziții, orice activitate a producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activitățile miniere și agricole și activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale, este considerată „activitate economică”.

Rezultă că noțiunea de „persoană impozabilă” este definită în mod larg, întemeindu se pe circumstanțe de fapt. În schimb, din art. 9 alin. (1) menționat, nu reiese că ar depinde calitatea de persoană impozabilă de vreo autorizație sau de vreo licență acordată de administrație în vederea exercitării unei activități economice. Desigur, art. 213 alin. (1) primul paragraf din Directiva 2006/112 prevede că orice persoană impozabilă declară când începe, își modifică sau încetează activitatea ca persoană impozabilă. Cu toate acestea, în pofida importanței pentru buna funcționare a sistemului de TVA a unei astfel de declarații, aceasta nu ar putea constitui o condiție suplimentară necesară pentru recunoașterea calității de persoană impozabilă în sensul art. 9 alin. (1) din aceeași Directivă, dat fiind că acest articol 213 figurează sub titlul XI din aceasta, capitolul 2, intitulat „Identificare”.

În plus, Curtea a statuat deja că o eventuală neîndeplinire de către prestatorul serviciilor a obligației de a declara când începe activitatea ca persoană impozabilă nu poate repune în discuție dreptul de deducere al destinatarului serviciilor prestate în ceea ce privește TVA-ul achitat pentru acestea. Prin urmare, destinatarul menționat beneficiază de dreptul de deducere chiar dacă prestatorul de servicii este o persoană impozabilă care nu este înregistrată în scopuri de TVA, atunci când facturile referitoare la serviciile prestate conțin toate informațiile impuse de art. 226 din Directiva 2006/112, în special pe cele necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit facturile menționate și a naturii respectivelor servicii. Rezultă că autoritățile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de o autorizație de întreprinzător individual și că, în consecință, nu mai are dreptul de a și utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informațiile prevăzute la art. 226 din Directiva 2006/112.

Curtea a menționat în cauza Tóth că, având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare, că Directiva 2006/112 și principiul neutralității fiscale trebuie interpretate în sensul că se opun ca autoritatea fiscală să refuze unei persoane impozabile dreptul de a deduce TVA-ul datorat sau achitat pentru servicii care i-au fost furnizate numai pentru motivul că autorizația de întreprinzător individual a emitentului facturii i-a fost retrasă acestuia din urmă înainte de a presta serviciile în cauză sau de a emite factura aferentă, atunci când aceasta din urmă cuprinde toate informațiile impuse la art. 226 din această Directivă, în special pe cele necesare identificării persoanei care a întocmit factura respectivă și a naturii serviciilor prestate.

Instanța europeană a menționat că Directiva 2006/112 se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat. Această concluzie referitoare la o livrare de bunuri se aplică, de asemenea, în cazul unei prestări de servicii, în ceea ce privește aspectul dacă se poate considera că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că prestația invocată pentru a justifica dreptul său de deducere era implicată într o fraudă săvârșită de emitentul facturii, pentru motivul că nu a verificat dacă emitentul facturii dispunea de personalul necesar pentru a fi în măsură să furnizeze serviciile în cauză, dacă acest emitent își îndeplinise obligațiile de declarare referitoare la acest personal și dacă personalul emitentului menționat efectuase lucrările în cauză. Instanța a menționat în cauza Tóth că Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că, faptul că persoana impozabilă nu a verificat dacă există un raport juridic între lucrătorii folosiți pe șantier și emitentul facturii sau dacă emitentul facturii a declarat acești lucrători nu constituie o circumstanță obiectivă de natură să permită să se concluzioneze că destinatarul facturii știa sau trebuia să știe că lua parte la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul, în cazul în care acest destinatar nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat. În consecință, dreptul de deducere nu poate fi refuzat din cauza faptului menționat, atât timp cât condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva menționată pentru exercitarea acestui drept sunt întrunite.

CJUE a menționat în cauzele Mahageben și David că este de competența autorităților și a instanțelor naționale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv. Mai mult, Curtea a menționat că nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menționată să se sancționeze, prin refuzul acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrare, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda privind TVA-ul. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice. Dat fiind că refuzul dreptului de deducere din această hotărâre este o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl constituie dreptul menționat, revine autorității fiscale să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de livrare. Potrivit jurisprudenței Curții, operatorii care iau toate măsurile ce pot fi pretinse în mod rezonabil de la un operator pentru a se asigura că operațiunile lor nu sunt implicate într-o fraudă, indiferent dacă este vorba de o fraudă privind TVA-ul sau de alte fraude, trebuie să se poată baza pe legalitatea acestor operațiuni, fără a risca să piardă dreptul de deducere a TVA-ului achitat în amonte.

În schimb, nu este contrar dreptului Uniunii să se pretindă ca un operator să ia orice măsură care i s-ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu determină participarea acestuia la o fraudă fiscală. În plus, conform art. 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA ului și pentru a preveni evaziunea. Cu toate acestea, chiar dacă dispoziția precizată conferă o marjă de apreciere statelor membre, această posibilitate nu poate fi utilizată, potrivit celui de-al doilea paragraf al articolului menționat, pentru a impune obligații de facturare suplimentare celor stabilite în capitolul 3, intitulat „Facturare”, din titlul XI, intitulat „Obligațiile persoanelor impozabile și ale anumitor persoane neimpozabile”, din directiva menționată și, în special, în art. 226 din aceasta.

În plus, măsurile pe care statele membre au posibilitatea să le adopte în temeiul art. 273 din Directiva 2006/112 în vederea colectării în mod corect a taxei și a prevenirii evaziunii fiscale nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului și, prin urmare, neutralitatea TVA-ului, care constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA.

Cu toate acestea, administrația fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privință. Astfel, în principiu, este de competența autorităților fiscale să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli și fraude privind TVA-ul, precum și să aplice sancțiuni persoanei impozabile care a săvârșit aceste nereguli sau aceste fraude. Potrivit jurisprudenței Curții, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente. În acest scop, Directiva 2006/112 impune, în special, la art. 242, obligația fiecărei persoane impozabile de a ține o contabilitate suficient de detaliată în scopul de a permite aplicarea TVA și controlarea aplicării TVA-ului de către autoritățile fiscale. Pentru a facilita exercitarea acestei sarcini, art. 245 și 249 din această directivă prevăd dreptul autorităților competente de a avea acces la facturile pe care persoana impozabilă este obligată să le stocheze potrivit art. 244 din directiva menționată. În consecință, prin impunerea, din cauza riscului unui refuz al dreptului de deducere, în sarcina persoanelor impozabile, a măsurilor enumerate anterior, administrația fiscală ar transfera persoanelor impozabile, contrar dispozițiilor menționate, propriile atribuții de control.

În cauza C-285/11, Bonik, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevăzut la art. 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte. Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților economice pe care le desfășoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, neutralitatea perfectă a impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului. Problema dacă TVA-ul datorat pentru operațiuni de vânzare anterioare sau posterioare privind bunurile în cauză a fost sau nu a fost plătit către trezoreria publică nu influențează dreptul persoanei impozabile de a deduce TVA-ul achitat în amonte. Astfel, TVA-ul se aplică asupra fiecărei operațiuni de producție sau de distribuție, cu deducerea taxei care a grevat în mod direct costul diverselor elemente constitutive ale prețului.

În această privință, Curtea a statuat că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii. În consecință, autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Aceasta este situația atunci când o fraudă fiscală este săvârșită de chiar persoana impozabilă. Astfel, în acest caz, criteriile obiective care stau la baza noțiunilor de „livrare de bunuri” sau „prestare de servicii” efectuate de o persoană impozabilă care acționează ca atare și de „activitate economică” nu sunt îndeplinite. De asemenea, o persoană impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul trebuie, în scopul Directivei 2006/112, să fie considerată ca participant la această fraudă, indiferent dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxabile efectuate de aceasta în aval. Rezultă că dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii, a participat la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări. În schimb, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menționată să se sancționeze, prin refuzul acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrări, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de frauda privind TVA-ul. Astfel, instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice.

În consecință, întrucât refuzul dreptului de deducere constituie o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităților fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul de livrări. Rezultă că, dacă instanța de trimitere ar trebui să considere realizarea efectivă a livrărilor de bunuri în cauză în litigiul principal și utilizarea în aval a acestor bunuri de către societatea Bonik în scopul propriilor operațiuni taxabile ca fiind dovedite, ar reveni în continuare acestei instanțe sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale implicate au stabilit existența unor astfel de elemente obiective.

În cauza C-277/14, PPUH, Curtea a reiterat concluziile anterioare. Potrivit Curții, este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. Determinarea măsurilor care, într-o anumită cauză, pot fi pretinse în mod rezonabil din partea unei persoane impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA-ului pentru a se asigura că operațiunile sale nu sunt implicate într-o fraudă săvârșită de un operator în amonte depinde în mod esențial de circumstanțele respectivei cauze. Deși o astfel de persoană impozabilă poate fi obligată, în cazul în care dispune de indicii care permit să se bănuiască existența unor nereguli sau fraude, să se informeze cu privire la operatorul de la care intenționează să achiziționeze bunuri sau servicii pentru a se asigura de fiabilitatea acestuia, administrația fiscală nu poate impune totuși în general respectivei persoane impozabile, pe de o parte, să verifice dacă emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și dacă și a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privință. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că dispozițiile celei de a șasea directive trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA-ului datorat sau achitat pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

Conf. univ. dr. Ciprian Păun

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti