Aspecte privind infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești. Impactul reconfigurării laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu asupra valorilor sociale
8 august 2022 | Vasile NESTER
Vasile Nester
Abstract: Prezenta lucrare are ca obiective analizarea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, pe de o parte din perspectiva exigențelor pe care le presupune dreptul la un proces echitabil de care ar trebui să beneficieze suspectul sau inculpatul, iar pe de altă parte din prisma consecințelor juridice pe care le produce construcția legislativă reprezentată de dispozițiile art. 297 C. penal, astfel cum i-a fost reconfigurată latura obiectivă sub aspectul elementului material.
In concreto, vom analiza elementele constitutive ale modalităților normative cuprinse în art. 287 C. penal, studiu ce ocupă o proporție covârșitoare din prezenta lucrare, ca mai apoi să ne îndreptăm atenția spre vidul legislativ apărut odată cu decizia instanței de control constituțional, să remarcăm faptul că a priori controlului de constituționalitate, dacă un funcționar public nu respecta o hotărâre judecătorească și nu se încadra pe dispozițiile art. 287 C. pen., privind infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, s-ar fi analizat incidența dispozițiilor privitoare la abuzul în serviciu, iar în prezent fapta funcționarului public rămâne nepedepsită – cât timp nu se circumscrie reconfigurării laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material – și să încheiem cu o propunere de lege ferenda, în sensul extinderii infracțiunii reglementată de art. 287 C. pen., prin adăugarea unei noi modalități normative.
Nu în ultimul rând, lucrarea cuprinde, pe lângă perspectiva proprie prin raportare la diverse puncte de vedere contradictorii exprimate în doctrină, și aplicații practice ale articolelor din Codul penal, astfel cum trebuie acestea interpretate prin prisma ansamblului de norme juridice aflate în vigoare.
I. PREZENTAREA NOȚIUNII DE NERESPECTARE A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI
Credem în principiul conform căruia dreptatea, egalitatea în drepturi, echitatea și incluziunea socială se construiesc, se dezvoltă și se întăresc împreună. Conștientizăm însă, că la nivel social, există diferende care nu se doresc a fi rezolvate pe cale pașnică, iar pentru a contribui la insuflarea sentimentului de egalitate în drepturi a cetățenilor, este necesară folosirea forței coercitive a statului.
Ca regulă, conflictele interpersonale își găsesc rezolvarea prin intermediul organelor judiciare, iar actul prin care instanțele decid asupra unui diferend, cu consecința dezinvestirii acestora, poartă denumirea de hotărâre judecătorească.
Aceasta reprezintă, așadar, actul prin care se aplică legea și se înfăptuiește justiția și care trebuie să se bucure de prestigiu și trebuie respectată întocmai, fiind prezumată legal că reprezintă adevărul în cauza în care a fost dată, conform principiului res iudicata pro veritate habetur.[1]
Sunt însă situații când deși pronunțată, hotărârea judecătorească nu este respectată, iar cu atât mai puțin executată. Astfel, demersurile prin care se aduc la îndeplinire dispozițiile legale prin intermediul forței coercitive a statului, în cazul procesului civil, alături de ansamblul activității prin care se înfăptuiește justiția, sunt iluzorii – în lipsa executării hotărârilor judecătorești pronunțate.
Cauzele penale, prin raportare la cele civile, nu ar avea o finalitate dacă cei condamnați la o pedeapsă nu ar putea fi supuși la executarea acesteia. Tot astfel, măsurile de siguranță la care sunt supuși unii făptuitori nu ar putea înlătura starea de pericol pe care aceștia o prezintă, dacă hotărârile judecătorești nu ar fi respectate.[2]
În acest context, legiuitorul a reglementat modalități prin care dispozitivul hotărârii poate fi adus la îndeplinire în lipsa concursului debitorului, dintre care menționăm dispozițiile privitoare la procedura execuțională, respectiv sancționarea comportamentului contrar legii pe calea dreptului penal.
Infracțiunea ce înglobează cele mai multe ipoteze faptice din Codul penal face referire chiar la nerespectarea hotărârilor judecătorești, denumire ce se regăsește în titlul marginal al normei de încriminare prevăzută de art. 287 din C. pen.
Cu acest prilej, arătăm că ipotezele de nerespectare a hotărârilor judecătorești se găsesc și în alte texte care prevăd infracțiuni, cum ar fi abandonul de familie, faptă prevăzută de art. 378 C. pen., nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, faptă reglementată de art. 379 alin. (2) C. pen., măsuri pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, prevăzute de art. 32 din Legea nr. 217/2003 ori sancțiuni în materia executării lucrărilor de construcții, precum art. 24 raportat la art. 241 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.
Conținutul constitutiv al infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești cunoaște, actualmente, modificări semnificative față de vechea reglementare, atât din perspectiva variantelor de incriminare, cât și din cea a regimului de tragere la răspundere penală sau de sancționare.
Făcând abstracție de faptul că norma de incriminare își găsea conținutul în cuprinsul art. 271 din Vechiul C. pen., spre deosebire de momentul actual, când se regăsește în cuprinsul art. 287 C. pen., în actualul text nu au mai fost cuprinse modalitățile care țineau de neexecutarea sancțiunilor penale, care alcătuiesc în prezent o infracțiune distinctă, prevăzută de art. 288 din același Cod.
O altă modificare constă în preluarea în norma de incriminare a mai multor infracțiuni de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzute în legi speciale, texte ce au fost abrogate la intrarea în vigoare a Codului penal actual. Este vorba despre art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, art. 24 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 261-262 din Legea nr. 53/2003.
Pe lângă aceste modificări, legiuitorul a operat și asupra variantei de bază, prin înlocuirea sintagmei „prin amenințare sau violență” cu expresia „prin opunere de rezistență”, care extinde, prin caracterul generic, posibilitățile prin care fapta se poate comite și care creează dificultăți de interpretare, astfel cum vom arăta în secțiunea specifică analizei reglementării din perspectiva elementului material. Totodată, au fost reglementate noi modalități de comitere a faptei, cele prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) ale textului.[3]
O ultimă modificare a normei generale vizează introducerea unei noi incriminări, în cuprinsul literei h), ce reglementează nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de protecție, alături de o cauză de înlăturare a răspunderii penale prin raportare strict la această din urmă faptă, în cuprinsul alin. (3) al art. 287 C. pen., în cazul împăcării părților. Modificările au ca fundament Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016.
Privitor la identificarea legii penale mai favorabile, arătăm că aceasta trebuie analizată prin prisma mai multor aspecte, printre care enumerăm condițiile tragerii la răspundere penală, caracterul complex sau simplu al infracțiunii și limitele de pedeapsă. De pildă, pentru modalitatea comiterii faptei prin amenințare și violență, legea veche este mai favorabilă – actualmente, raportat la terminologia folosită de legiuitor, ne aflăm în prezența unui concurs între infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești și infracțiunea de amenințare ori lovire, după caz, sau chiar amândouă, ori concurs cu infracțiunea de ultraj.
II. ANALIZA REGLEMENTĂRII
Vom expune în cele ce urmează conținutul articolului 287 din C. pen., împreună cu o redare a elementelor esențiale din analiza reglementării.
Art. 287: Nerespectarea hotărârilor judecătorești
(1) Nerespectarea unei hotărâri judecătorești săvârșită prin:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea,
h) nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de protecție.
se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) În cazul faptelor prevăzute în lit. d) – g), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(3) În cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
A. OBIECTUL INFRACȚIUNII
Obiectul juridic al infracțiunii constă în relațiile sociale privind înfăptuirea justiției. Astfel cum am arătat supra, această din urmă sintagmă încorporează noțiunea de justiție penală, nefiind rezumată la aceasta, având în vedere că se sancționează, în principiu, nerespectarea oricăror hotărâri judecătorești definitive ori, după caz, chiar nedefinitive, dar executorii, și nu doar cele pronunțate în materie penală.
Atunci când este vorba de o hotărâre judecătorească pronunțată în favoarea unei persoane (prin care aceasta este îndreptățită să primească un bun, o sumă de bani, să fie reintegrată în muncă etc.), dreptul la executarea hotărârilor judecătorești este garantat și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în caz contrar fiind atins principiul preeminenței dreptului. Desigur, nu orice hotărâre trebuie executată, ci numai acelea care sunt definitive, sau/ și executorii[4]. Infracțiunea prevăzută de art. 287 C. pen. este una din modalitățile prin care statul se asigură că hotărârile judecătorești sunt respectate. Fiind vorba de o sancțiune penală (care intervine, de multe ori, în situații ce nu țin de dreptul penal), ea trebuie folosită cu maximă precauție și numai în cazuri excepționale, când într-adevăr intenția făptuitorului este bine caracterizată.[5]
În fine, obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care asigură respectul și autoritatea hotărârilor judecătorești, precum și drepturile și interesele legale ale cetățenilor, recunoscute de instanțele judecătorești prin hotărârile pronunțate de către acestea.
Privitor la obiectul material, în ce ne privește, considerăm că în cazul infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești nu putem vorbi despre existența acestuia. Într-o opinie[6] regăsită în literatura de specialitate, se susține că s-ar putea analiza un eventual obiect material adiacent, în cazul în care infracțiunea se săvârșește prin opunerea de rezistență față de organul de executare, obiect material ce constă în corpul persoanei asupra căreia se acționează, însă tot în cadrul aceleiași opinii se precizează că este mai corect să se afirme că acesta este doar obiectul material al infracțiunii cu care nerespectarea hotărârilor judecătorești intră în concurs, nefiind în prezența unei infracțiuni complexe.
În sens contrar, regăsim opiniile conform cărora „în cazul în care fapta se comite prin opunerea de rezistență față de organul de executare, exercitându-se violență asupra corpului persoanei, fapta are obiect material; dacă actele de violență se realizează contra bunurilor, obiectul material este format din acele bunuri”[7] și „în cazul în care fapta se realizează prin exercitarea de violențe, obiectul material secundar îl constituie corpul persoanei asupra căreia au fost exercitate violențe.”[8]
B. SUBIECȚII INFRACȚIUNII
În funcție de modalitatea concretă de săvârșire a faptei, putem considera că subiectul activ este sau nu circumstanțiat.
Astfel, în prima modalitate de săvârșire a infracțiunii – lit. a) – prevăzută la art. 287 alin. (1), subiectul activ este general, putând fi orice persoană față de care se pune în executare o hotărâre judecătorească. Prin raportare la specificul faptei, și anume opunerea de rezistență, cu greu putem considera că persoana juridică ar putea avea calitatea de autor.
Un exemplu regăsit în doctrină[9] este fapta persoanei care „amplasează diverse substanțe cu efect halucinogen la sediul persoanei juridice înainte de sosirea organului de executare.”
În cazul celei de la lit. b), fapta poate fi săvârșită doar de organul de executare. Astfel, avem ca subiect activ, de pildă, executorul judecătoresc, organul de cercetare penală, organe fiscale, administrația locului de deținere, organul competent să elibereze pașaportul ori Inspectoratul Poliției de Frontieră, precum și orice altă persoană care are atribuții prevăzute de lege în acest sens. Din perspectiva noastră, persoana juridică nu poate răspunde în calitate de autor în această modalitate a normei de incriminare.
Într-o speță[10] recentă, un primar, respectiv Președinte al Comisiei Comunale de Fond Funciar, a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță pentru faptul că a refuzat să pună în aplicare o hotărâre judecătorească prin care a fost obligat să o pună în posesie pe persoana vătămată cu suprafața de 6 ha și 8230 mp teren cu vegetație forestieră. În concret, s-a considerat că din corespondența purtată între Comisia Locală și Comisia Județeană, a rezultat că documentația privind punerea în posesie a persoanei vătămate a fost înaintată de către Comisia Locală către Comisia Județeană în mod deficitar, dosarul fiind incomplet sau incorect întocmit, motiv pentru care a fost returnată în mod repetat pentru completări, fiind astfel tergiversată activitatea de punere în posesie. Astfel, s-a reținut că din partea Comisiei Locale, reprezentată de inculpat, nu s-au depus toate diligentele pentru realizarea efectivă a punerii în posesie și, deși dosarul cu documentația necesară a fost înaintat Comisiei Județene pentru validare, acesta era incomplet, modul deficitar în care a fost întocmită documentația, fiind singurul factor ce a condus la o întârziere, de circa 7 ani, a punerii în executare a sentințelor civile. În calea de atac, Curtea de Apel Suceava a dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală.
În argumentarea soluției, instanța a reținut că „infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 287 C. proc. pen., în varianta prevăzută la alin. (1) lit. b) Cod penal, se săvârșește prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească prin care este obligat să îndeplinească un anumit act. Conform textului de lege incriminator, subiectul activ al infracțiunii este calificat (circumstanțiat) autorul trebuind să aibă calitatea cerută de lege în momentul săvârșirii acesteia. Dacă hotărârea care trebuie pusă în executare este o sentință civilă, din punct de vedere a legii civile, care prevede procedura executării silite, organ de executare este numai executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel (art. 623 C. proc. civ.), acesta având dreptul și obligația de a îndeplini acte menite să pună în executare o astfel de hotărâre. Or, prin hotărârea civilă menționată, primarul comunei nu a fost obligat să pună în executare o hotărâre judecătorească, ci să îl pună în posesie pe numitul M. K. cu o suprafață de teren, în calitatea sa de Președinte al Comisiei Comunale de Fond Funciar, având astfel, din punct de vedere al Codului de procedură civilă, calitatea de debitor al obligației de a face și nicidecum calitatea de organ de executare.”[11]
În ce privește ipoteza de la lit. c), subiectul activ este persoana care are obligația de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii judecătorești. Poate fi vorba, de exemplu, despre organele de poliție, jandarmerie ori alți agenți ai forțelor publice. Prin raportare la această ipoteză de săvârșire a faptei, considerăm că persoana juridică nu poate avea calitatea de subiect activ.
S-a pus problema, în doctrină, dacă terțul poprit poate fi subiect activ al infracțiunii în această modalitate de săvârșire a infracțiunii, deoarece el are anumite obligații prevăzute de lege în cazul executării silite a debitorului poprit. Într-o opinie[12], la care raliem, de altfel, se consideră că „terțul poprit nu poate fi subiect activ, întrucât acesta nu este un organ al statului (sau nu este în această situație un astfel de organ), care este dator să sprijine organul de executare, ci un particular care nu are asemenea atribuții generale, ci doar obligații precise, născute în urma raporturilor juridice ce se nasc din înființarea popririi. Terțul poprit nu sprijină organul de executare, cele două categorii de persoane nu lucrează împreună ca agenți investiți de stat în vederea executării hotărârilor judecătorești. Un argument în plus că acesta este sensul textului de lege îl reprezintă plasarea variantei de la litera c) imediat după fapta săvârșită de organul de executare însuși.”
În modalitățile normative regăsite la lit. d) și e) se sancționează fapta de nerespectare a hotărârii prin care se dispune reintegrarea în muncă a unei salariat, respectiv neexecutarea hotărârii privind plata salariilor.
În acest context, subiectul activ poate fi întâlnit atât în calitatea de persoană fizică, cât și în cea de persoană juridică, calitate din urmă cea mai regăsită în practică.
Ne putem imagina, prin raportare la situația vizată de legiuitor la lit. e), ipoteza unei societăți distincte, în persoana unei entități juridice bancare, abilitată să transfere suma de bani reprezentând salariu către angajat, la cererea angajatorului. Ar putea această persoană juridică să fie subiect activ în modalitatea normativă regăsită în cuprinsul literei e)? În opinia noastră, răspunsul este negativ, din considerente pentru care rațiunea legiuitorului vizează răspunderea penală a angajatorului, ori chiar al reprezentantului angajatorului, nicidecum a unei entități juridice distincte care acționează la solicitarea acestuia.
Suntem în prezența unui subiect activ calificat și în modalitatea de la lit. f). Acesta se întâlnește în persoana celui care are atribuții privind plata, actualizarea și recalcularea pensiilor, cum ar putea fi, de pildă, angajatul unei case de pensii ori al unui fond privat de pensii sau chiar al structurilor profesiilor liberale care achită pensii – cum întâlnim în cadrul profesiei de avocat, al celei de notar ș.a.m.d.
Cât privește ipoteza regăsită în cuprinsul lit. g), subiectul activ este cel căruia îi este opozabilă o hotărâre judecătorească prin care se atribuie folosința unui imobil altei persoane.
În literatura de specialitate, regăsim concepția potrivit căreia „poate fi vorba atât despre o parte din proces, cât și despre un moștenitor al părții. Dacă este vorba despre un succesor cu titlu particular (de exemplu, dobânditorul subsecvent, care nu a fost parte în proces), acesta nu poate fi subiect activ al infracțiunii în această modalitate. Credem că art. 435 alin. (2) C. proc. civ., care arată că hotărârile sunt opozabile terților până la proba contrarie, nu are aplicabilitate în cazul acestei infracțiuni, întrucât legiuitorul penal a vrut în mod clar să restrângă sfera subiecților activi la persoanele care au fost implicate în procesul în care s-a pronunțat hotărârea. Pentru acest argument pledează interpretarea istorică a textului – Codul penal din 1969 nu conținea sintagma „de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea”. Dacă legiuitorul actual ar fi avut în vedere prevederile din Codul de procedură civilă (act normativ ulterior Codului penal, de altfel), înseamnă că sintagma ar fi fost inutilă și în noua reglementare. Prin urmare, opozabilitatea la care se referă textul de lege este una inter partes, iar nu una generală.”[13]
Nu putem fi de acord cu această opinie doctrinară, pentru următoarele considerente, și anume:
Odată cu evoluția legislației în materia cărții funciare – Legea 7/1996 cu modificările și completările ulterioare ori în alte norme cu caracter general sau special –, legiuitorul a reușit să degreveze instanțele de judecată de litigiile create în scopul conturării cadrului legal pentru asigurarea opozabilității față de terți cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate.
Astfel, prin simpla notare a litigiului în cartea funciară a unui imobil, de pildă, poate fi considerat că există opozabilitate față de orice terț dobânditor al dreptului tabular. Ar fi nejustificat să considerăm că se impune atragerea în litigiu a oricărui terț sau, mai grav, că este necesară introducerea unei cereri de chemare în judecată distincte, pentru a crea cadrul necesar asigurării opozabilității față de terțul succesor cu titlu particular.
În ipoteza existenței unui proces în desfășurare, notat ca sarcină în cartea funciară a imobilului, am putea chiar considera că prin dobândirea cu titlu particular al unui drept tabular, cumpărătorul dobândește de plano calitate în proces, chiar dacă nu face o cerere de intervenție, în sensul dispozițiilor procesual civile, ori nu este atras forțat în procesul civil.
În modalitatea de la lit. h), introdusă în Codul penal abia în 2016, prin Legea nr. 151/2016, subiectul activ este persoana care reprezintă un pericol, astfel cum este definită de art. 1 lit. d) din această din urmă Lege. Față de aceasta, este necesar să fie dispusă una sau mai multe dintre interdicțiile sau restricțiile prevăzute la alin. (3) lit. b), sa aibă calitatea de inculpat sau condamnat ori să beneficieze de o soluție de amânare a aplicării pedepsei în cadrul procesului penal prevăzut la lit. b), iar împotriva sa să fi fost dispusă cel puțin una dintre următoarele măsuri: (i) una dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. b) sau d) din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările ulterioare, impuse odată cu luarea măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune; (ii) obligația prevăzută la art. 221 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările ulterioare, impusă pe durata arestului la domiciliu; (iii) una dintre obligațiile prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) sau f) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, impusă inculpatului cu ocazia pronunțării amânării aplicării pedepsei; (iv) una dintre obligațiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. d) sau e) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, impusă persoanei condamnate cu ocazia dispunerii liberării condiționate; (v) una dintre obligațiile prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. c) sau d) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, impusă inculpatului cu ocazia aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate; (vi) interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. i)-o) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilită de instanță odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Subiect pasiv, particularizat la această modalitate, este persoana protejată, și anume persoana fizică beneficiară a protecției care decurge dintr-o măsură de protecție dispusă de statul emitent, redată la art. 4 alin. (1) din Legea specială, și care: a) locuiește sau va locui ori și-a stabilit sau urmează să își stabilească domiciliul ori reședința într-un alt stat membru din Uniunea Europeană, căruia i se solicită recunoașterea și executarea ordinului european de protecție; b) are calitatea de persoană vătămată în cadrul unui proces penal aflat în curs de desfășurare sau în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare ori de amânare a aplicării pedepsei sau este un membru de familie al persoanei vătămate, beneficiar al uneia dintre măsurile prevăzute la lit. c).
Precizăm, cu acest prilej, că în conformitate cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 151/2016, ordinul european de protecție este „o decizie adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă, a unui stat membru, în legătură cu o măsură de protecție, pe baza căreia o autoritate judiciară sau echivalentă a altui stat membru dispune măsura sau măsurile corespunzătoare, în temeiul propriei legislații naționale, în vederea continuării asigurării protecției persoanei protejate.”
Participația penală la infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești este posibilă sub toate formele, mai puțin în cazul modalității literei h), unde nu este posibil coautoratul. În cazul celorlalte modalități însă, pentru situația în care avem un subiect activ circumstanțiat, coautoratul poate fi reținut cât timp toți participanții au calitatea cerută de lege. În ce privește modalitatea normativă regăsită în cuprinsul lit. h), participația penală este posibilă doar sub forma instigării sau complicității; dacă mai multe persoane săvârșesc infracțiunea prin nerespectarea ordinului de protecție ce le este adresat, fiecare va săvârși infracțiunea în calitate de autor.
Subiectul pasiv este statul, prin organele care contribuie la executarea hotărârilor judecătorești. În funcție de modalitatea normativă de săvârșire, putem vorbi despre un subiect pasiv adiacent, în persoana organului de executare, salariatului, persoanei care beneficiază de pensie ori celui care a obținut un imobil în folosință.
C. LOCUL ȘI TIMPUL
Locul și timpul în funcție de care putem considera a fi îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii nu prezintă, în principiu, relevanță. O susținere conform căreia infracțiunea poate fi comisă numai după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive ori, după caz, chiar nedefinitivă, dar executorie, nu ar putea fi acceptată, întrucât, din perspectiva noastră, o atare ipoteză se circumscrie situației premisă a infracțiunii.
Spuneam în principiu, întrucât în modalitatea prevăzută la lit. e), sunt necesare 15 zile de la data cererii de executare adresată angajatorului de către persoana interesată de plata salariilor, după care neexecutarea hotărârii judecătorești să persiste.
D. SITUAȚIA PREMISĂ
Situația premisă a infracțiunii constă în existența unei hotărâri judecătorești executorii, așa cum este reglementată în cuprinsul C. proc. civ., la art. 448 și 633, respectiv în C. proc. pen., la art. 550.
După cum s-a reținut în practica judiciară[14], „o hotărâre judecătorească definitivă este prezumată că exprimă adevărul și se bucură de autoritate de lucru judecat. Principalele caracteristici ale incontestabilității unei hotărâri judecătorești sunt obligativitatea și executorialitatea, ceea ce presupune că în cazul nerespectării ei poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere cu ajutorul forței coercitive a statului.”.
În modalitățile normative regăsite în cuprinsul art. 287 alin. (1) la lit. d)-g), hotărârea judecătorească poate privi doar anumite materii, și anume reintegrarea în muncă a unui salariat, plata salariilor, pensiile ori folosința unui bun imobil.
Drept urmare, nu va constitui situație premisă și deci nu se poate reține infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești cazul în care nu se execută hotărârea privind plata indemnizației de invaliditate, de maternitate, de creștere a copilului ori cea privind folosința unui autovehicul etc.
În altă ordine de idei, în ipoteza lit. h), situația premisă constă în emiterea unui ordin european de protecție.
Astfel cum am precizat și anterior, rațiunea legiuitorului în elaborarea normei de incriminare a fost respectarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătorești. Prin urmare, nu putem considera a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii în cazul neexecutării unor alte titluri executorii, cum ar fi actul de adjudecare emis de executorul judecătoresc ori orice alt document cu putere executorie emis de un executor judecătoresc sau contractul de credit încheiat la notar, cel de ipotecă și alte asemenea.
E. LATURA OBIECTIVĂ
Modalitățile normative analizate supra nu sunt altceva decât infracțiuni distincte, reunite sub umbrela unui singur articol, și anume 287, din C. pen. Astfel, dacă se consideră a fi realizate elementele constitutive ale mai multor modalități dintre cele reglementate la art. 287 C. pen., de către una și aceeași persoană, ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni.
Elementul material al infracțiunii în discuție constă în nerespectarea hotărârilor judecătorești, nerespectare ce poate avea loc fie doar într-o acțiune, cum este cazul modalității regăsită în cuprinsul lit. a), fie doar într-o inacțiune, cum întâlnim în situația lit. b) și c), ori chiar într-o acțiune și inacțiune, cum ne putem imagina că are loc în ipotezele lit. d)-h).
Împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare poate avea loc indiferent de natura hotărârii judecătorești ce își produce efecte.
În Vechiul C. pen., legiuitorul a folosit în conținutul normei de incriminare sintagma „prin amenințare sau violență”. În acel context, în mod firesc puteam considera că infracțiunea de ultraj era absorbită în cea de nerespectare a hotărârilor judecătorești. În prezent, legiuitorul a înlăturat caracterul complex al normei incriminatoare, prin folosirea noțiunii de „opunere de rezistență”.
Chiar dacă modificarea este de bun augur, actuala sintagmă folosită este deficitară, întrucât nu definește limitele în funcție de care putem considera a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu atât mai mult cu cât în cadrul unei proceduri execuționale, o eventuală rezistență la executarea hotărârilor, din partea debitorilor, este întâlnită cu regularitate.
În același sens și opinia[15] regăsită în literatura de specialitate, conform căreia „înțelesul sintagmei „prin opunerea de rezistență” este de natură să creeze ambiguitate cu privire la caracterul absorbant al unor manifestări exterioare ce pot fi apte de a produce o rezistență organului de executare, ele putând fi catalogate de la cele mai ușoare (amenințare sau lovire și alte violențe) până la cele mai grave, ireversibile (omorul). În raport de aceste considerații, credem că expresia este mult prea generică pentru a considera că ea are alt rol decât acela de a sublinia că, pentru a fi infracțiune, împiedicarea la executare trebuie să îmbrace o formă explicită, care poate fi materializată inclusiv printr-o infracțiune, fiind în prezența unei situații tipice de concurs formal de infracțiuni. Ca atare, vom considera că sintagma „opunerea de rezistență” cuprinde atât manifestările reglementate anterior în dispozițiile art. 271 alin. (1) C. pen. din 1969, de amenințare și lovire, cât și orice alte manifestări de natură a demonstra că persoana vizată se opune la executare.”, precum și opinia[16], la care raliem, de asemenea, conform căreia „pentru a da relevanță noțiunii, prin „opunerea de rezistență” trebuie înțelese acțiuni care depășesc opunerea firească a celui executat silit”[17]. În continuare, același din urmă autor arată că „rezistența presupune în general o amenințare sau folosirea unor violențe ușoare, dar ea poate consta și într-o opoziție fermă (de exemplu, subiectul activ ține ușa în contra organului de executare, iar apoi se baricadează în casă); în toate situațiile, dacă prin opunerea de rezistență se întrunesc elementele constitutive ale altei infracțiuni (în general, ultraj), aceasta va fi reținută în concurs cu nerespectarea hotărârilor judecătorești.”.
Cu privire la valențele noțiunii de amenințare, practica judiciară relevă că „sunt acte de amenințare și acelea care, chiar neînsoțite de cuvinte cu caracter amenințător, sunt de natură a crea o puternică temere că ele vor fi urmate de violențe asupra celui care pune în executare hotărârea judecătorească.”[18]
Într-o situație, inculpatul s-a împotrivit, prin refuzul de a preda cheile autoturismului, declarând că mai bine îi dă foc, decât să-i fie sechestrat, prin aceasta opunând rezistență la procedura de executare silită efectuată de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești O. și Asociații, în baza hotărârii judecătorești executorii, având ca obiect punerea sub sechestru a autoturismului marca Ford Focus, proprietatea inculpatului, context în care instanța a reținut[19] că faptele acestuia întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 287 alin. (1), lit. a) din C. pen. În concret, după ce executorul judecătoresc s-a legitimat, fiind însoțit de trei subofițeri în cadrul I.J.J. Bistrița – Năsăud, un custode și un mandatar al creditoarei, și i-a adus la cunoștință inculpatului obiectul procedurii de executare, solicitându-i să achite datoria, acesta a refuzat să predea cheile acestuia și a devenit violent, amenințând că va sparge autoturismul și îi va da foc, ducându-se chiar în locuința sa după chibrituri.
Acțiunea prin care se realizează opoziția, din perspectiva reținerii concursului de infracțiuni, ridică însă probleme în practica judiciară. În acest sens, într-o speță[20] recentă, împotriva inculpatului s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, iar mai apoi, prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești, ca în cele din urmă, instanța de apel să concluzioneze că nici încadrarea dată faptei prin rechizitoriu și nici încadrarea juridică pentru care a optat prima instanță nu sunt corecte, întrucât se impunea reținerea a două infracțiuni distincte, în concurs.
Fapta inculpatului a constat în aceea că, în timp ce era întocmit procesul-verbal prin care s-a constatat efectuarea procedurii de evacuare, acesta i-a adresat cuvinte jignitoare și a proferat amenințări cu moartea către executorul judecătoresc, din cauza faptului că acesta a pus în executare sentința instanței civile de evacuare a inculpatului. De altfel, executorul, fiind audiat, a precizat că amenințările proferate acesteia de către inculpat i-au creat o stare de temere, în condițiile în care îl cunoaște pe inculpat ca fiind o persoană imprevizibilă și violentă.[21]
În fine, tot practica judiciară relevă că „nu vom fi în prezența infracțiunii în cazul existenței unor hotărâri judecătorești contradictorii privind dreptul de proprietate asupra unui imobil, deoarece aceasta dă naștere, pentru partea care a folosit terenul despre care credea că este al său, unei erori invincibile, care înlătură caracterul penal al faptei.”[22]
În mod firesc, demersurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești căreia i se opune rezistență trebuie să se facă cu respectarea prevederilor în materie. În caz contrar, organul de executare nu se mai bucură de forța coercitivă a statului, întrucât acesta nu apără autoritatea care își depășește atribuțiile ori prevederile titlului executoriu. În aceste din urmă cazuri, asupra persoanei ce opune rezistență nu poate plana acuzația de vinovăție, deoarece, astfel cum am arătat, rațiunea legiuitorului este de a oferi protecție persoanelor în a căror atribuții intră punerea în executare a unor hotărâri judecătorești, iar acestea acționează în conformitate cu dispozițiile legale.
În încheiere cu privire la acest aspect, arătăm că, sunt realizate elementele constitutive ale infracțiunii și atunci când acțiunea de împotrivire privește executarea unei ordonanțe prezidențiale sau a unei hotărâri de expedient, întrucât și acestea au, potrivit normelor procesual civile, atributele unei hotărâri judecătorești, și atunci când a fost formulată o contestație la executare, însă instanța nu a dispus suspendarea executării.
Modalitatea faptei ce constă în refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act, constă într-o formă particulară de abuz în serviciu. Cum infracțiunea prevăzută de art. 297 C. pen., nu își găsește aplicabilitate, în principiu, decât în lipsa întrunirii elementelor constitutive ale unei alte infracțiuni, reținem că în cazul concursului dintre aceste două norme incriminatoare, se va reține doar nerespectarea hotărârilor judecătorești, în modalitatea regăsită la lit. b).
Așa cum am precizat în partea introductivă a prezentei lucrări, odată cu apariția noii reglementări, în conținutul legal al infracțiunii prevăzută de art. 287 C. pen., au fost incorporate prevederi aparținând unor legi speciale, elemente abrogate odată cu intrarea în vigoare a Codului penal actual.
În acest context, arătăm că izvorul modificării acestei modalități normative se regăsește în prevederile art. 56 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, care reglementează plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită, precum și obligativitatea acestuia de a se supune hotărârii judecătorești pronunțate în urma unei astfel de plângeri.
După cum se observă, aplicabilitatea textului de lege din Codul penal este mai largă față de vechea reglementare cuprinsă în legea specială, care făcea referire exclusiv la executorii judecătorești.
Într-o opinie[23], la care raliem, de altfel, se susține că obligația de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii se poate manifesta și în îndatorirea de a da informații. Astfel, la cererea executorului judecătoresc, organele fiscale, instituțiile publice, instituțiile de credit și orice alte persoane sunt obligate să-i comunice, de îndată, în scris, datele și informațiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. În vederea obținerii informațiilor necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber și gratuit la cartea funciară, la registrul comerțului și la alte registre publice care conțin date despre bunurile debitorului, susceptibile de urmărire silită, dacă se face dovada începerii executării silite.
În fine, încheiem prin a preciza că potrivit practicii judiciare[24], „împlinirea prescripției executării silite a unei hotărâri antrenează inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii, întrucât intervenirea unui impediment procesual de natura prescripției, în cursul executării, înlătură caracterul nelegitim al opoziției făptuitorului la executare.”
Următoarea ipoteză normativă face referire la refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație potrivit legii.
Observăm similitudinea dintre eventualele acțiuni ale făptuitorului prin raportare la calitatea acestuia, context în care arătăm că ne aflăm, din nou, în prezența unei forme particulare de abuz în serviciu.
Cât privește elementul material, precizăm că refuzul trebuie să fie unul efectiv, ivit ulterior cererii formulată în mod concret de organul de executare. Susținerile expuse supra privitoare la protecția legii prin raportare la îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu sunt pe deplin aplicabile.
În cea de-a patra modalitate normativă, regăsită în cuprinsul lit. d) din textul legal, acțiunea se concretizează prin neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat.
Norma își găsește izvorul într-o dispoziție din Codul muncii, și anume cea regăsită în art. 262. Din perspectiva legii penale mai favorabile, constatăm că vechea reglementare are un regim sancționator mai puțin aspru, din considerente pentru care art. 262 din Codul muncii prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni la 1 an, alternativ cu pedeapsa amenzii penale cuprinsă între 300 lei și 15.000 lei, stabilită potrivit art. 63, alin. (3), teza I din Vechiul C. pen., în timp ce art. 287, alin. (1), litera d) din C. pen. actual, prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii, care, potrivit art. 61, alin. (4), litera b) din același Cod, este cuprinsă între 120 zile-amendă și 140 zile-amendă, iar, conform art. 61, alin. (2) din același Cod, o zi-amendă înseamnă suma cuprinsă între 10 lei și 500 lei, ceea ce înseamnă un minim special în sumă de 1200 lei și un maxim special în sumă de 70.000 lei.
În fine, pentru a putea vorbi despre o eventuală condamnare în sarcina făptuitorului, se impune să existe o hotărâre prin care instanța să fi constatat faptul că o decizie de concediere este nelegală, iar aceasta să fi dispus reintegrarea în funcția deținută anterior de angajat.
În acest context, arătăm că infracțiunea subzistă în situația în care angajatorul integrează salariatul, însă pe o altă funcție din organigramă, cât timp cea anterioară există, și chiar și în situația în care salariatul este integrat pe aceeași funcție, însă are atribuțiuni diferite ori condiții de muncă diferite.
Într-o cauză[25], după ce s-a dispus de către angajator reintegrarea persoanei vătămate, în funcția de secretară, și plata despăgubirilor, urmare pronunțării unei Sentinței civile, acesta a organizat o întâlnire de lucru, prin care s-a propus o nouă activitate, constând în valorizarea deșeurilor de hârtie, care vor fi transformate, manual, în confeti, pentru o sărbătoare catolică și pentru carnavalul de la Rio, Brazilia, iar persoana vătămată a fost propusă să ocupe acest post, ținându-se seama de competențele sale, și s-a prevăzut că urma să i se pună la dispoziție o masă, pe post de birou, un scaun și un recipient în care să fie puse confeti-urile, au fost stabilite termene de realizare, la care s-a adăugat mențiunea privind confidențialitatea acestui proiect, care nu va fi discutat în afara societății comerciale. A fost reținut de instanța de apel că acel document, care a intervenit după aproximativ trei săptămâni de la decizia de reintegrare în muncă, face dovada premeditării planului de umilire a persoanei vătămate și a intenției directe a inculpatului, conducător al ședinței de lucru, de a nu executa hotărârea judecătorească, care-l obliga la repunerea în funcție a persoanei vătămate, cu toate atribuțiile sale anterioare, în deplinătatea acestora, potrivit fișei postului, și nu în baza unei hotărâri arbitrarii a unei comisii interne, prin care i se stabilește în sarcină o activitate umilitoare, unica pe care i s-a permis să o execute. Reține instanța că acel document, pe care inculpatul l-a dorit să fie, de fapt, cadrul legal al acțiunii sale de înjosire și de înlăturare a angajatului indezirabil, constituie o dovadă importantă, în tot ansamblul probator, că repunerea în funcție a persoanei vătămate a avut un caracter pur formal și că intenția inculpatului a fost să o determine să părăsească locul de muncă. În justificarea deciziei de reîncadrare pe alt post, martorul, angajat al societății în discuție, a susținut că nu a reintegrat-o pe persoana vătămată pe același post, deoarece o avea pe numita L. A. ca secretară, astfel că au instalat-o pe persoana vătămată, ca secretară, într-un alt corp de clădire. Reține instanța, și prin prisma acestor informații, că reintegrarea persoanei vătămate nu a fost una efectivă.
Legat de o eventuală reținere a unei circumstanțe agravante în sarcina inculpatului, constând în săvârșirea faptei prin supunerea persoanei vătămate la tratamente degradante, practica judiciară[26] reține că „nu poate fi reținută în sarcina inculpatului circumstanța agravantă legală prevăzută de art.77, lit. b) din C. pen., privind supunerea la tratamente degradante, cu privire la infracțiunea prev. de art.287, alin. (1), litera d) din C. pen. […]. Nu pot fi reținute nici dispozițiile art.75, alin. (2) din Vechiul C. pen., privind circumstanțe agravante judiciare, precum tratamentul degradant, întrucât sunt incompatibile cu elementul material al infracțiunii, care constă în neexecutarea hotărârii judecătorești definitive privind reintegrarea în muncă a salariatului.”, toate acestea deși în dosar există raportul întocmit de echipa de investigație a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în cuprinsul căruia s-a constatat că faptele comise față de persoana vătămată reprezintă discriminare directă, hărțuire și încalcă dreptul la demnitate.
Neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor reprezintă infracțiune dacă nu este făcută în termen de 15 zile de la data cererii adresate angajatorului de partea interesată.
La fel ca în cazul modalităților redate mai sus, și această ipoteză își găsește izvorul într-un alt act normativ, și anume în Codul muncii, în cuprinsul art. 261, actualmente abrogat.
Din perspectiva legii penale mai favorabile, constatăm că vechea reglementare are un regim sancționator mai puțin aspru, din considerente pentru care art. 261 din Codul muncii prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la 6 luni, alternativ cu pedeapsa amenzii penale cuprinsă între 300 lei și 15.000 lei, stabilită potrivit art. 63, alin. (3), teza I din Vechiul C. pen., în timp ce art. 287, alin. (1), litera e) din C. pen. actual prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii, care, potrivit art. 61, alin. (4), litera b) din același Cod, este cuprinsă între 120 zile-amendă și 140 zile-amendă, iar, conform art. 61, alin. (2) din același Cod, o zi-amendă înseamnă suma cuprinsă între 10 lei și 500 lei, ceea ce înseamnă un minim special în sumă de 1200 lei și un maxim special în sumă de 70.000 lei.
În orice caz, se impune a fi efectuată o analiză amănunțită asupra rezoluției infracționale, respectiv dacă neexecutarea este reală și nejustificată de o cauză obiectivă sau suntem în prezența unei justificări subiective. A se vedea în acest sens extrasul din cauza penală redată în cuprinsul analizei la modalitatea de neexecutare a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat.
În încheiere, menționăm că, tichetele de masă sunt asimilate drepturilor salariale[27], iar din punct de vedere al caracterului executoriu al hotărârilor, că, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile pronunțate în primă instanță în materia dreptului muncii sunt executorii de drept. De asemenea, arătăm că, potrivit doctrinei[28], nu se va reține tipicitatea faptei, dacă neexecutarea vizează omisiunea angajatorului de a executa alte dispoziții ale unei hotărâri definitive prin care a fost obligat la plata de sume de bani – cum ar fi despăgubirile acordate în cazul concedierii nelegale sau netemeinice – , opinie la care raliem.
O altă modalitate normativă preluată în Codul penal actual, ce reprezintă, de altfel, temeiul multor plângeri penale formulate, constă în neexecutarea hotărârii judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor. Comentariile efectuate mai sus, referitoare la nerespectarea hotărârilor judecătorești privind plata salariilor, sunt pe deplin aplicabile.
Modalitatea de săvârșire a infracțiunii la care face referire lit. g) din cuprinsul art. 287 C. pen., existentă și în vechea reglementare, privește împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești.
Potrivit vorbirii obișnuite, a împiedica presupune „ÎMPIEDICÁ, împiédic, vb. I. 1. Refl. A se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care stă în cale (și a cădea); a se poticni. Tranz. Fig. A opri, a ține în loc pe cineva sau ceva; a se pune în calea cuiva sau a ceva. [Var.: (reg.) împiedecá vb. I] – Lat. impedicare.”[29]
Această activitate de împiedicare constă, de pildă, în fapta subiectului activ de a ocupa toate camere cu obiecte mobilier sau alte asemenea, astfel încât să obstrucționeze sau să facă improprie folosirea imobilului, ori poziționarea unui obstacol la intrarea în imobil sau în camere, astfel încât cel în drept să nu poată pătrunde în locuință, distrugerea yalelor de acces ori încuierea ușilor și așa mai departe. În orice caz, pentru existența infracțiunii, se impune ca mijloacele folosite de făptuitor să fie apte de a împiedica folosirea imobilului.
O chestiune de interes o reprezintă posibilitatea constituirii ca parte civilă în procesul penal, fundamentat de prejudiciul creat urmare a imposibilității folosirii bunului. În acest sens, practica judiciară[30] relevă că „infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen. din 1969, prin conținutul său de a împiedica o persoană de a folosi o locuință ori parte dintr-o locuință sau imobil, deținută în baza unei hotărâri judecătorești, este o infracțiune de pericol care nu dă dreptul la recuperarea unor prejudicii cauzate, neavând urmare materială, astfel încât partea vătămată nu are deschisă calea acțiunii civile în procesul penal”. Există și practică judiciară în sens contrar[31], la care raliem, de altfel.
Cu privire la manifestarea de voință privind reclamarea posesiei terenului, în practica judiciară[32] s-a susținut că „împiedicarea persoanei vătămate să folosească imobilul în litigiu presupune, ab initio, o încercare a persoanei vătămate de a intra în posesia suprafeței de teren; simpla intenție din partea proprietarului terenului de a revendica posesia nu înseamnă că inculpatul s-a opus să o predea, din moment ce persoana vătămată nu s-a prezentat efectiv la terenul în dispută pentru a reclama posesia; faptul că inculpatul a spus că nu-i va permite intrarea pe teren, adresându-se nu persoanei vătămate direct, ci altor persoane, dar fiind auzit de proprietar, nu presupune încălcarea legii penale de către inculpat, fără existența unei intenții clare, neechivoce și concretizate material din partea proprietarului terenului.”.
Față de reglementarea anterioară, elementul de noutate în privința acestei modalități normative îl constituie cerința ca hotărârea judecătorească în baza căreia este deținut bunul imobil să îi fie opozabilă făptuitorului, cerință ce decurge din obiectul juridic special al infracțiunii.
Spre deosebire de opiniile regăsite în doctrină și menționate supra, am arătat că noțiunea de opozabilitate este interpretată într-un semn mai larg, fapta putând fi reținută și în sarcina succesorului cu titlu particular căruia îi este opozabilă hotărârea, de exemplu.
În eventualitatea în care fapta în discuție este săvârșită de către o persoană căreia hotărârea nu îi este opozabilă, elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești nu vor fi întrunite, putând fi realizate, după caz, elementele constitutive ale unei alte infracțiuni.
Într-o speță recentă[33], inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen., pentru nerespectarea ordonanței președințiale care privește reintegrarea persoanei vătămate în imobilul proprietate comună cu fostul soț, constând în aceea că acesta din urmă îi permite accesul persoanei vătămate doar la etajul II al imobilului, cu acces separat, refuzându-i accesul la etajul I, întrucât el locuiește împreună cu actuala soție la acest din urmă etaj. Prima instanță a dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., din considerente pentru care prin hotărâre judecătorească nu s-a atribuit folosința exclusivă către persoana vătămata, ci s-a urmărit reintegrarea acesteia în locuința comună, care, în cazul în care era locuită, subzista obligația acesteia de a respecta dreptul de folosință actual al celui care locuia în imobil. În continuare, instanța a reținut că și inculpatul are drept de proprietate asupra imobilului și poate locui în acesta fără ca persoana vătămata să-i stânjenească dreptul său locativ, dreptul la viață privată și la intimitate, cu atât mai mult cu cât inculpatul locuiește la etajul I cu viitoarea soție.
A considerat aceasta că fapta coproprietarului – inculpatul – de a-și rezerva, în exercitarea atributului de folosință al dreptului său de proprietate, precum și al dreptului la viață privată, prevăzut de art. 71 C. civ., un spațiu din imobil, în condițiile în care acesta poate fi utilizat într-o asemenea modalitate încât și persoanei vătămate să i se respecte aceleași drepturi, nu constituie o împiedicare efectivă de a folosi imobilul în a cărui reintegrare este îndreptățită aceasta din urmă. S-a apreciat că faptul ca spațiul rezervat de către inculpat coincide cu cel dorit de persoana vătămată, iar prin refuzul acestuia de a-i permite accesul, nu se încalcă dispoziția din cuprinsul hotărârii judecătorești de reintegrare în imobil, deoarece persoanei vătămate i s-a asigurat reintegrarea în celelalte spații din imobil care asigură aceeași funcționalitate precum spațiul rezervat de inculpat și dorit de persoana vătămată. A mai arătat aceasta că reintegrarea în locuință nu presupune îndepărtarea ocupantului (proprietar, detentor precar sau alta persoană care deține dreptul de a locui în acea locuința în mod legal), care în cazul de fața este coproprietar devălmaș al locuinței, ci presupune coabitarea în condiții similare, respectiv împărțirea locuinței în așa fel încât să satisfacă cel puțin nevoile de bază ale fiecărui coproprietar și să respecte drepturile legitime ale acestora – dreptul la viața privată, dreptul la intimitate, dreptul la demnitate.[34]
Cu toate acestea, în calea de atac, Curtea de Apel Oradea, admițând apelul Parchetului, a reținut că nu trebuia făcută distincție de instanța de fond, fiind realizate elementele constitutive ale infracțiunii în discuție și în condițiile în care fapta constă în împiedicarea unei persoane de a folosi o parte dintr-un imobil.
Într-o altă cauză[35] recentă, Curtea a reținut, având în vedere faptul că suprafață de teren cu privire la care se face referire în proces nu se afla în posesia persoanei vătămate la data faptelor, pentru ca inculpatul să fi acționat împotriva intereselor sale și să-l împiedice să exercite atributele dreptului de proprietate, că nu pot fi considerate a fi realizate elementele constitutive ale infracțiunii. Conform aceleiași Decizii, deși persoana vătămată intrase în posesia terenului prin procesul-verbal de executare din data de 17.08.2011, aceasta pierduse posesia, printr-o faptă a inculpatului, de inacțiune, faptă pentru care acesta a fost sancționat penal prin ordonanța procurorului din 27.03.2013. Ulterior acestui moment și până la data la care se reclamă comiterea infracțiunii de către inculpat, nu a mai existat nicio punere în posesie a persoanei vătămate. Prin urmare, după această dată, inculpatul nu mai putea comite infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești decât prin inacțiune, prin nelăsarea terenului în litigiu în deplină proprietate și posesie persoanei vătămate, lucru imposibil, întrucât inculpatul este cel ce avea posesia și nu persoana vătămată; faptul că inculpatul a primit o sancțiune administrativă și ulterior a interzis persoanei vătămate folosirea terenului obținut pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, nu exclude posibilitatea antrenării răspunderii sale penale pentru aceeași infracțiune, dar numai în cazul în care, după ce s-a restabilit situația anterioară și persoana vătămată a fost repusă în posesie, inculpatul a reocupat terenul din litigiu, dar în această situație este vorba despre fapte cu o individualitate distinctă.[36]
În sens contrar, practică judiciară anterioară, conform căreia „Sentința civilă fiind pusă în executare imediat după rămânerea sa definitivă produce consecințe pentru viitor, iar condamnarea inculpatului pentru nerespectarea acelei hotărâri, prin împiedicarea părții vătămate de a folosi terenul respectiv, nu exclude posibilitatea sancționării sale din nou pentru aceeași infracțiune în cazul repetării faptei, chiar fără o nouă punere în posesie.”[37]
În fine, o ultimă expunere cu privire la această chestiune constă într-o opinie regăsită în practica judiciară cu privire la rezoluția delictuală, firească de altfel, și anume că „după o primă condamnare în temeiul art. 271 alin. (2) C. pen. (din 1969 – n.n.) și restabilirea situației anterioare încălcării ordinii de drept prin serviciul executori judecătorești, recurentul a intrat din nou în imobilul în litigiu, executând noi acte de împiedicare a folosinței acestuia, nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat. Probându-se deci, luarea unei noi rezoluții delictuoase, chiar dacă în cauză se pune problema respectării aceleiași hotărâri judecătorești civile, el trebuie să răspundă pentru o altă infracțiune autonomă de nerespectare a hotărârilor judecătorești, ciclul infracțional întrerupându-se prin pronunțarea condamnării anterioare.”[38]
Ultima modalitate constă în nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de protecție și presupune încălcarea uneia din obligațiile dispuse față de persoana care reprezintă un pericol, respectiv interdicția de a se deplasa în anumite localități, locuri sau zone definite în care își are reședința persoana protejată sau pe care le vizitează; o interdicție sau o reglementare a contactului, sub orice formă, cu persoana protejată, inclusiv la telefon, prin mijloace electronice, prin poștă, prin fax sau orice alte mijloace; o interdicție sau o reglementare a apropierii de persoana protejată la o anumită distanță.
Pentru a putea discuta despre o eventuală realizare a elementelor constitutive în această modalitate normativă, se impune existența a priori a unui ordin european de protecție. Acesta poate fi emis ori recunoscut, în funcție de caz, și pus în executare în situația în care persoana protejată și-a stabilit domiciliul sau reședința ori locuiește pentru o perioadă de timp sau urmează să își stabilească domiciliul, reședința ori să locuiască pentru o perioadă de timp pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene decât cel în care a fost dispusă măsura de protecție.
Elementul material constă, prin urmare, într-o acțiune sau inacțiune de nerespectarea a uneia dintre măsurile de protecție dispuse în executarea ordinului european de protecție. Conform art. (1) lit. b) din Legea nr. 151/2016, prin măsură de protecție înțelegem o decizie în materie penală, adoptată în statul emitent, prin care sunt impuse persoanei care reprezintă un pericol una sau mai multe dintre următoarele interdicții sau restricții, pentru a preveni săvârșirea asupra persoanei protejate a unei fapte penale care i-ar putea pune în pericol viața, integritatea fizică sau psihologică, demnitatea, libertatea personală sau integritatea sexuală, respectiv: (i) interdicția de a se deplasa în anumite localități, locuri sau zone definite în care își are reședința persoana protejată sau pe care le vizitează; (ii) o interdicție sau o reglementare a contactului, sub orice formă, cu persoana protejată, inclusiv la telefon, prin mijloace electronice, prin poștă, prin fax sau orice alte mijloace; (iii) o interdicție sau o reglementare a apropierii de persoana protejată la o anumită distanță.
Urmarea imediată a infracțiunii constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
F. LATURA SUBIECTIVĂ
Infracțiunea se săvârșește doar cu intenție, directă sau indirectă. Cât timp culpa nu este pedepsibilă în cazul săvârșirii faptelor prevăzute de textul incriminator, reținem infracțiunea de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 288 din C. pen., în situația în care subiectul activ este organul de executare ori persoanele care au datoria să sprijine organul de executare, iar fapta se comite din culpă.
Mobilul sau scopul nu au relevanță pentru existența infracțiunii, însă pot servi la individualizarea pedepsei.
G. FORMELE INFRACȚIUNII
Actele preparatorii și tentativa sunt, ca regulă, posibile, însă nu sunt incriminate.
Consumarea infracțiunii are loc, în general, la săvârșirea elementului material. În ce privește modalitatea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. e) C. pen., infracțiunea se consumă la expirarea celor 15 zile de la data la care persoana interesată a adresat cererea privind plata salariilor.
Infracțiunea nu are caracter continuu. În acest sens și opinia[39] privitoare la particularitatea lit. g), conform căreia „împotrivirea la executare ori împiedicarea de a folosi un imobil se pot întinde pe diferite perioade de timp, dar nu credem că acest lucru imprimă infracțiunii un caracter continuu”.
În modalitățile de la lit. a)-c), g) și h), infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată. Rezoluția infracțională trebuie analizată cu atenție, din considerente pentru care în lipsa unicității acesteia, trebuie reținut concursul de infracțiuni.
II. SANCȚIUNI
Pentru fiecare dintre modalitățile normative aflate sub umbrela articolului unic 287 C. pen., legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amenda, ceea ce imprimă faptelor un regim sancționator blând.
Acțiunea penală pentru faptele prevăzute la art. 287 alin. (1) lit. a)-c) se pune în mișcare din oficiu. În modalitățile reglementate la lit. d)-g), este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul prevăzut la lit. h), împăcarea înlătură răspunderea penală.
În legătură cu această din urmă situație, în doctrină[40], se arată că „în mod greșit textul de lege (introdus în 2016) face vorbire despre împăcarea părților, sintagmă existentă în Codul de procedură penală din 1969 și inaplicabilă în prezent, având în vedere că persoana vătămată nu este parte în procesul penal, ci subiect prezent procesual principal. De altfel, este discutabilă împăcarea sau plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor care au un subiect pasiv general (statul/societatea în ansamblul ei), însă există și alte exemple oarecum similare în Codul penal.”.
În încheiere cu privire la acest aspect, arătăm că, în conformitate cu dispozițiile procesual penale, nu există particularități în privința competenței în ce privește textul articolului 287 C. pen.
III. PUNEREA ÎN ACORD A DISPOZIȚIILOR ART. 287 COD PENAL CU PROTEJAREA VALORILOR SOCIALE, PRIN PRISMA IMPACTULUI RECONFIGURĂRII LATURII OBIECTIVE A INFRACȚIUNII DE ABUZ ÎN SERVICIU
Ab initio, precizăm că, în privința oricăror fapte, dacă nu s-ar fi concluzionat în sensul realizării elementelor obiective ale infracțiunii prevăzute de art. 287 C. pen., prin prisma nerespectării unei hotărâri judecătorești de către un funcționar public, atenția ar fi fost îndreptată spre dispozițiile art. 297 C. pen., cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu.
Ei bine, odată cu publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, sub aspectul elementului material, în sensul restrângerii sferei de incidență a infracțiunii în limite constituționale, respectiv numai la încălcările atribuțiilor de serviciu stabilite expres prin legislația primară.[41]
Actualmente, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au intervenit pentru modificarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție, norma de incriminare având același conținut, sub rezerva efectelor date prin publicarea în M. Of. a Deciziei interpretative a Curții Constituționale nr. 405/2016, iar mai apoi a Deciziei aceleiași Curți nr. 392/2017.
Deși nu face obiectul prezentei lucrări, arătăm că Deciziile Curții Constituționale sunt criticate în articole de specialitate, din considerente pentru care instanța cu atribuții de control în materie constituțională și-a depășit competența, depășire materializată prin alegațiile cuprinse în considerente, ce au creat consecințe absolut negative în ce privește forța de sugestie pe care au reușit să le imprime – considerentele deciziilor – în spațiul public și în cel parlamentar, dar și în activitatea instanțelor de judecată, recurgând la un exces de motivare, cu toate că doctrina constituțională critică această tehnică.[42]
Prezenta tehnică de motivare excesivă este catalogată în literatură drept un „exces de competență”, din motive pentru care „în cazul acestor decizii nu doar dispozitivul are forță obligatorie, ci și considerentele hotărârii, în măsura în care susțin dispozitivul deciziei; în aceste condiții, tot ceea ce excede nevoii de justificare a dispozitivului devine nociv, mai ales în cazul deciziilor interpretative.”[43]
În fine, ceea ce constatăm este că a priori controlului de constituționalitate, dacă un funcționar public nu respecta o hotărâre judecătorească și nu se încadra pe dispozițiile art. 287 C. pen., privind infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești, s-ar fi analizat incidența dispozițiilor privitoare la abuzul în serviciu. Actualmente, fapta funcționarului public rămâne nepedepsită, cât timp nu se circumscrie reconfigurării laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, fiind astfel atinse valorile sociale care asigură respectul și autoritatea hotărârilor judecătorești, precum și drepturile și interesele legitime ale cetățenilor, recunoscute de instanțele judecătorești prin hotărârile pronunțate de către acestea.
Prin raportare la dreptul la executarea hotărârilor judecătorești, garantat și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, propunem, de lege ferenda, extinderea infracțiunii reglementată de art. 287 C. pen., prin adăugarea unei noi modalități normative, care să incrimineze fapta funcționarului public constând în refuzul acestuia de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
Relativ la neîndeplinirea atribuțiunilor de serviciu de către un funcționar public, Convenția Națiunilor Unite împotriva Corupției, adoptată la New York la data de 30.10.2003, ratificată de România, impune necesitatea încriminării abuzului de funcție, exercitarea abuzivă a funcției fiind considerată o încălcare a legii și a eticii, de natură a pune sub semnul întrebării integritatea cerută în exercitarea funcției publice.
Am văzut în speța[44] redată anterior cum un primar, respectiv Președinte al Comisiei Comunale de Fond Funciar, a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță pentru faptul că a refuzat să pună în aplicare o hotărâre judecătorească prin care a fost obligat să o pună în posesie pe persoana vătămată cu suprafața de 6 ha și 8230 mp teren cu vegetație forestieră, ca mai apoi instanța de apel să-l achite, din considerente potrivit cu care art. 287 C. pen., în varianta prevăzută la alin. (1) lit. b), are subiect activ calificat, iar acesta poate fi doar organul de executare, iar primarul nu era organ de executare, in sarcina lui putând fi reținută cel mult infracțiunea de abuz în serviciu.
În opinia noastră, redactarea textului modalității normative propuse ar trebui să îmbrace forma specifică infracțiunii de pericol, context în care rezultatul material al faptei să rămână fără relevanță penală.
Stabilirea gradului de pericol social al infracțiunii rămâne ca atribut exclusiv al instanței de judecată de drept comun, legiuitorul rezumându-se la stabilirea, în continuare, a unui regim sancționator redus, astfel cum este prevăzut și cu privire la celelalte modalități ale art. 287 C. pen.
În acest fel, nu ne mai rezumăm doar la răspunderea disciplinară care, din păcate, rămâne, de cele mai multe ori, la liberul arbitru al instituției în cadrul căreia funcționarul își desfășoară activitatea, existând posibilitatea cumulului dintre răspunderea penală și răspunderea disciplinară, respectiv răspunderea civilă, reglementat în dreptul român și în mod explicit și în Legea nr. 188/1999, republicată.
În aceste împrejurări, arătăm că, potrivit art. 77 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, „în cazul în care fapta funcționarului public a fost sesizată ca abatere disciplinară și ca infracțiune, procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la dispunerea clasării ori renunțării la urmărirea penală sau până la data la care instanța judecătorească dispune achitarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal”, iar conform art. 86 alin. (4) „în situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.”
Astfel cum a fost precizat, propunerea pentru o nouă modalitate normativă cuprinsă în cadrul art. 287 C. pen., are în vedere incriminarea faptei săvârșite de către un funcționar public, iar din perspectiva conținutului textului incriminator, ce îndeplinește exigențele constituționale, considerăm că acesta ar putea fi: „refuzul funcționarului public, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;”.
IV. CONCLUZII
Așa cum am arătat, credem în principiul conform căruia dreptatea, egalitatea în drepturi, echitatea și incluziunea socială se construiesc, se dezvoltă și se întăresc împreună, însă conștientizăm, de asemenea, că la nivel social, există diferende care nu se doresc a fi rezolvate pe cale pașnică, iar pentru a contribui la insuflarea sentimentului de egalitate în drepturi a cetățenilor, este necesară folosirea forței coercitive a statului.
Cade în sarcina legiuitorului român să reglementeze cadrul legal pentru protejarea valorilor sociale, iar a instanței de drept comun, să stabilească gradul de pericol social al faptelor săvârșite, respectiv să dea valoare dispozițiilor sancționatorii cuprinse în Codul penal, atunci când acestea își găsesc aplicabilitate.
În cuprinsul lucrării, am analizat, într-o primă ordine de idei, contextul instituirii obligativității privind respectarea hotărârilor judecătorești, alături de mecanismele identificate de legiuitor pentru punerea în executare a acestora, pe de o parte, și istoricul reglementării, prin raportare la dispozițiile legale cuprinse în alte acte normative, pe de altă parte.
Mai apoi, am prezentat elementele constitutive ale tuturor modalităților normative regăsite în art. 287 C. pen., împreună cu câteva considerații asupra opiniilor doctrinare, respectiv a interpretării legislative.
Am arătat cum noțiunea de opozabilitate, în legătură cu ipoteza normativă cuprinsă în lit. g) a textului incriminator analizat, nu trebuie privită în sens restrâns, din considerente pentru care printr-o simpla notare a litigiului în cartea funciară a unui imobil, de pildă, poate fi considerat că există opozabilitate față de orice terț dobânditor al dreptului tabular, nefiind nejustificat să concluzionăm că se impune atragerea în litigiu a oricărui terț sau, mai grav, că este necesară introducerea unei cereri de chemare în judecată distincte, pentru a crea cadrul necesar asigurării opozabilității față de terțul succesor cu titlu particular.
În încheiere, după o incursiune în decorul scenei ce caracterizează jurisprudența ulterioară deciziilor interpretative ale Curții Constituționale – în materia infracțiunii de abuz în serviciu, am propus, de lege ferenda, extinderea infracțiunii reglementată de art. 287 C. pen., prin adăugarea unei noi modalități normative, care să incrimineze fapta funcționarului public constând în refuzul acestuia de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
Această propunere, în contextul în care, în privința oricăror fapte, dacă nu s-ar fi concluzionat în sensul realizării elementelor obiective ale infracțiunii prevăzute de art. 287 C. pen., prin prisma nerespectării unei hotărâri judecătorești de către un funcționar public, atenția ar fi fost îndreptată spre dispozițiile art. 297 C. pen., cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu.
Acum însă, odată cu publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, nu mai putem reține infracțiunea prevăzută de art. 297 C. pen., cât timp încălcările atribuțiilor de serviciu nu sunt stabilite expres prin legislația primară, fiind realizată o reconfigurare a laturii obiective a normei incriminatoare, sub aspectul elementului material, în sensul restrângerii sferei de incidență a infracțiunii.
[1] C. Apel București, dec. pen. 1371/2020 din 02.12.2020, sintact.ro.
[2] R. Bodea, B. Bodea, Drept penal. Partea specială (București: Hamangiu, 2018), lege5.ro.
[3] V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, ediția 2 (București: C.H. Beck, 2016), lege5.ro.
[4] A.R. Trandafir, Protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice în jurisprudența CEDO, (București: C.H. Beck, 2015) în V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, ediția 4, (București: C.H. Beck, 2020), lege5.ro.
[5] V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, ediția 4, (București: C.H. Beck, 2020), lege5.ro.
[6] Ibidem.
[7] R. Bodea, B. Bodea, op cit., lege5.ro.
[8] M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, ediția 6, (București, C.H. Beck, 2019), p. 547.
[9] V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), op cit, lege5.ro.
[10] C. Apel Suceava, dec. pen. 624/2019 din 14.06.2019, sintact.ro.
[11] Ibidem.
[12] V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), op cit, lege5.ro.
[13] În același sens, a se vedea S. Bogdan, D. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva Clujeană (Universul Juridic, 2014), p. 398; în sens contrar, G. Bodoroncea, în Cioclei, Rotaru, Trandafir (Ilie), Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, ediția 4, lege5.ro.
[14] C. Apel Pitești, s. pen., dec. pen. nr. 626/2014 din 17.11.2014, în V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), op cit, lege5.ro.
[15] V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, op. cit., lege5.ro.
[16] V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), op cit, lege5.ro.
[17] A se vedea S. Bogdan, D. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva Clujeană (Universul Juridic, 2014), p. 397 în Cioclei, Rotaru, Trandafir (Ilie), Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, ediția 4, lege5.ro.
[18] C. Apel Iași, s. pen., dec. pen. nr. 789/2018, sintact.ro.
[19] C. Apel Cluj, dec. pen. nr. 1019/2018 din 26.09.2018, sintact.ro.
[20] C. Apel București, dec. pen. nr. 1371/2020 din 02.12.2020, sintact.ro.
[21] Ibidem.
[22] C. Apel București, s a I-a pen., dec. pen. nr. 633/R/2003 (www.scj.ro) în V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, op. cit., lege5.ro.
[23] N. Neagu, în V. Dobrinoiu, M. A. Hotca, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Chiș, C. Păun, N. Neagu, M. C. Sinescu, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, (București: Universul Juridic, 2014), p. 480.
[24] C. Apel Târgu Mureș, s. pen., dec. pen. nr. 536/2004 în B.J. 2002-2004, p. 207 în M. Udroiu, op. cit., p. 551.
[25] C. Apel București, dec. pen. nr. 979/2017 din 05.07.2017, sintact.ro.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] M. Udroiu, op. cit., p. 553.
[29] Conform https://dexonline.ro/definitie
[30] C. Apel Timișoara, s. pen., dec. pen. nr. 1152/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, p. 205 în V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, op. cit., lege5.ro.
[31] C. Apel Bacău, s. pen., dec. pen. nr. 303/R/1997, în Jurisprudența penală a C. Apel Bacău pe anul 1997, p. 596 în V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, op. cit., lege5.ro.
[32] C. Apel Iași, dec. pen. nr. 762/2020 din 09.10.2020, sintact.ro.
[33] C. Apel Oradea, dec. pen. nr. 670/2020 din 03.12.2020, sintact.ro.
[34] Ibidem.
[35] C. Apel Iași, dec. pen. nr. 762/2020 din 09.10.2020, sintact.ro.
[36] C. Apel Suceava, dec. pen. nr. 439 din 25.11.2009 în dec. pen. nr. 762/2020 din 09.10.2020 a C. Apel Iași, sintact.ro.
[37] C. Apel Cluj, s. pen., dec. pen. nr. 17/1997, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 150 în V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, op. cit., lege5.ro.
[38] C. Apel Ploiești, s. pen., dec. pen. nr. 1828/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, sem. II, p. 106 în V. Cioclei, I. Nedelcu, T. Manea, L. Lefterache, I. Kuglay, G. Bodoroncea, F. M. Vasile, op. cit., lege5.ro.
[39] V. Cioclei, C. Rotaru, A. R. Trandafir (Ilie), op cit, lege5.ro.
[40] Ibidem.
[41] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 56/RC din 14.02.2019, scj.ro.
[42] L. Barac, „Privire critică asupra deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea Constituțională încotro? Partea II”, accesat în 10.04.2021, www.juridice.ro/565255/privire-critica-asupra-deciziilor-curtii-constitutionale-pronuntate-in-materia-infractiunii-de-abuz-in-serviciu-curtea-constitutionala-incotro-partea-ii.html#_ftnref1.
[43] I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul contemporan, (București: C. H. Beck, 2006), p. 904 în L. Barac, „Privire critică asupra deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea Constituțională încotro? Partea II”, accesat în 10.04.2021, www.juridice.ro/565255/privire-critica-asupra-deciziilor-curtii-constitutionale-pronuntate-in-materia-infractiunii-de-abuz-in-serviciu-curtea-constitutionala-incotro-partea-ii.html#_ftnref1.
[44] C. Apel Suceava, dec. pen. nr. 624/2019 din 14.06.2019, sintact.ro.
Av. Vasile Nester
* Prezentul material este propus spre publicare, sub același titlu, în Revista Pandectele Române nr. 3/2021, aflată sub patronajul Academiei Române, Institutul de Cercetări și Studii Juridice.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
