Abuzul sexual asupra copiilor. Drepturile acuzatului vs. interesul superior al copilului. Modelul norvegian și o soluție echitabilă
13 iulie 2022 | Alexandru-Adrian ANGHEL
Alexandru-Adrian Anghel
Mai multe condamnări ale României la Ct.E.D.O., între care și M.G.C. împotriva României – 2016, au adus cauzele privind abuzul sexual asupra copiilor în atenția opiniei publice din țara noastră. Atât societatea civilă, cât și actorii implicați în anchetarea și judecarea infracțiunilor, au devenit mult mai atenți la acest fenomen. Codul penal și cel de procedură penală au suferit o serie de modificări, fie pentru mărirea pedepselor și declararea ca imprescriptibile a infracțiunilor sexuale împotriva minorilor, fie prin instituirea unor proceduri în considerarea drepturilor persoanelor vătămate minore. Organele judiciare încep să aibă acces, în cadrul formării profesionale, la informații specifice despre dezvoltarea copiilor, punctele lor tari și vulnerabilitățile, precum și despre modul în care ei pot fi audiați cu finalitatea obținerii unor declarații care să contribuie în mod real la aflarea adevărului.
Astfel, nu este de mirare că, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți copii sunt implicați în procedurile penale, în calitate de victime ale abuzului sexual, fiind audiați de polițiști, procurori și judecători care încep să conștientizeze că aceste cauze au un specific aparte.
Cum de multe ori singura probă directă în aceste cauze este declarația copilului, audierea acestuia este deosebit de importantă și trebuie făcută cu respectarea recomandărilor de bună-practică, ținându-se cont de specificul dezvoltării copiilor, atât pentru a obține o relatare de încredere, cât și pentru a proteja emoțional victima.
Copiii victime sunt audiați în cursul urmăririi penale, în cursul judecății, uneori și în căile de atac. De la audierea la urmărire penală și până la cea din fața judecătorului de primă instanță trece o perioadă considerabilă de timp, având în vedere și faptul că etapa camerei preliminare depășește, de cele mai multe ori, cele 60 de zile recomandate, putând ajunge să dureze chiar și ani. Reaudierea copilului în apel nu poate avea loc, în mod obiectiv, decât după o lungă perioadă de la momentul săvârșirii presupusei fapte.
Audierea în cursul urmăririi penale are unele avantaje evidente:
– are loc într-un moment mai apropiat de cel al săvârșirii presupusei fapte, când amintirile copilului sunt mai proaspete;
– poate fi organizată în așa fel încât să se potrivească cel mai bine cu disponibilitatea copilului, cu programul acestuia și al persoanelor care participă la audiere, fiind astfel atenuat stresul provocat de chemarea copilului în fața organului judiciar;
– poate fi întreruptă și reluată în aceeași zi sau altă dată, ținând cont de disponibilitatea/reticența copilului, de starea lui psihică, de resursele sale de atenție etc.;
Audierea copilului în cursul judecății poate prezenta unele neajunsuri:
– are loc după mult timp de la momentul săvârșirii presupusei fapte;
– cadrul judecății este unul mult mai formal decât cel al urmăririi penale, fiind cu atât mai intimidant pentru un copil;
– există o mai mică flexibilitate în organizarea audierii, care nu poate fi întreruptă și reluată, dacă este cazul, după nevoile copilului;
– având în vedere durata judecății, nu sunt atât de rare situațiile în care se desființează completul inițial (pensionare, concediu prenatal etc.), iar noul complet de judecată trebuie să readministreze toate probele, deci să reaudieze din nou minorul victimă;
Legiuitorul român a înțeles că victimele minore sunt vulnerabile în procesul penal, așa că a prevăzut în Codul de procedură penală că „ (…) victimele copii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii (…), ale violenței sexuale (…)” sunt prezumate vulnerabile[1]. Pe lângă faptul că organele judiciare pot lua față de victimele copii măsurile de protecție prev. la art. 124-130 din Codul de proc.pen., „reaudierea persoanei vătămate (vulnerabile – n.n. A.A.) se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfăşurarea procesului penal”.[2]
În contextul acestor prevederi legale, de ce mai sunt audiați în cursul judecății copiii victime ale infracțiunilor sexuale? În primul rând, pentru că pot exista situații justificate în care este necesară reaudierea victimei de către judecător. De pildă, audierea din cursul urmăririi penale este efectuată necorespunzător, sau apar unele elemente de fapt relevante ce necesită o lămurire din partea copilului.
Însă, de cele mai multe ori, copiii victime sunt reaudiați din motive procedurale, pentru că inculpatul contestă probele administrate în cursul urmăririi penale și solicită readministrarea lor[3]. O asemenea solicitare poate fi respinsă avându-se în vedere statutul de martor vulnerabil al persoanei vătămate minore, care împiedică reaudierea doar pe motiv că proba este contestată de inculpat. O asemenea reaudiere nu este „strict necesară pentru desfășurarea procesului penal”, ci poate fi suplinită prin vizionarea înregistrării audierii din cursul urmăririi penale.
Situația problematică apare atunci când inculpatul contestă audierea victimei și invocă faptul că aceasta a avut loc în etapa urmăririi penale IN REM, când el nu era parte în proces, astfel că apărătorul său nu a putut participa la audierea victimei minore, care este un martor determinant al acuzării, și nu i-a putut adresa întrebări.
În acest sens, art. 6 § 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că:
„3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[…]
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”
Întrucât dreptul de a confrunta martorii acuzării este o componentă a dreptului la un proces echitabil, cererea de reaudiere a victimei în cursul judecății este admisibilă în situația în care audierea din cursul urmăririi penale s-a desfășurat în etapa IN REM.
Aceste situații sunt des întâlnite în cauzele privind abuzuri sexuale asupra copiilor, când victima este audiată în etapa IN REM, iar făptuitorul nu are o calitate care să îi confere un drept de a adresa întrebări victimei, ci calitatea o dobândește ulterior tocmai în baza datelor furnizate de victimă. Așadar, reaudierea victimei minore în cursul judecății cu scopul respectării dreptului inculpatului la un proces echitabil devine o situație frecvent întâlnită.
Cu titlu de exemplu în sensul celor de mai sus, o instanță din București a reținut că „deşi potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. 2 C.proc.pen., în privinţa minorilor victime ale infracţiunilor contra vieţii sexuale operează o prezumţie de vulnerabilitate, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 113 alin. 4 C.proc.pen., respectiv că reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfăşurarea procesului penal, în prezenta cauză, instanța a procedat nemijlocit la audierea persoanelor vătămate, în vederea respectării principiului nemijlocirii, dar şi a dreptului la apărare al inculpatului care nu a avut nicio calitate procesuală în momentul audierilor din faza de urmărire penală, neavând astfel posibilitatea de a fi măcar reprezentat de apărător cu ocazia administrării acestor mijloace de probă.”[4]
Este evident că aceste audieri repetate, pe parcursul unor perioade de timp care pot ajunge la ani de zile, nu sunt în interesul copilului, care este pus într-o situație defavorabilă și traumatizantă din motive procedurale ce țin de dreptul inculpatului la un proces echitabil.
Așadar, cum putem concilia drepturile inculpatului cu interesul superior al copilului?
Putem lua un model de succes, cum este cel din Norvegia, unde copiii nu mai sunt audiați în instanțele de judecată începând cu anul 1926 (!), și îl putem adapta la specificul procedurilor judiciare din România.
Cum fac norvegienii?
După sesizare, poliția strânge informațiile necesare pentru audierea copilului, care are loc într-un timp scurt de la sesizare. Chiar dacă este cunoscut, făptuitorul nu este notificat, ci audierea are loc în centre speciale cu servicii integrate (Barnahus), după un protocol de audiere inspirat din protocolul N.I.C.H.D.[5] Imediat după audiere, procurorul desemnează un avocat pentru presupusul autor și îi pune la dispoziție înregistrarea audio-video a audierii minorului. Avocatul este îndrumat să ia legătura cu presupusul autor, să vizioneze înregistrarea și să formuleze întrebări suplimentare pentru victima minoră, pe care trebuie să le transmită procurorului într-un termen scurt – câteva zile. Dacă întrebările sunt transmise și sunt relevante pentru cauză, procurorul stabilește o reaudiere a victimei minore într-un termen de cca. o săptămână după audierea inițială. Reaudierea minorului are loc în aceleași centru Barnahus, în prezența apărătorului suspectului, care asistă la audiere dintr-o altă cameră prin transmisie audio-video în direct. Minorul este reaudiat doar cu privire la aspectele vizate de întrebările formulate anterior de apărare, nu este pus să spună din nou întreaga poveste. Apărătorul are ocazia să adreseze întrebări suplimentare în pauza audierii, pe care le transmite intervievatorului. Cu aceasta, participarea copilului în procedura penală se încheie, iar minorul poate să beneficieze de servicii de consiliere, terapie și alte asemenea. Dacă dosarul ajunge în stare de judecată, proba este reprezentată de înregistrările audierilor din cursul anchetei.
Procedura aplicată de norvegieni respectă în totalitate dreptul la un proces echitabil în componenta sa de posibilitate a inculpatului de confruntare a martorului acuzării.
Într-adevăr, Ghidul privind art. 6 din Convenție – Dreptul la un proces echitabil (Latura penală)[6], prevede următoarele:
„302. Art. 6 § 3 lit. d) consacră principiul conform căruia, înainte ca inculpatul să poată fi declarat vinovat, toate probele trebuie să fie prezentate, în principiu, în faţa acestuia în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Acest principiu nu se aplică fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta mărturiile acuzării şi de a-i interoga pe autorii acestora, fie la momentul depoziţiei acestora, fie într-o etapă ulterioară (Hümmer împotriva Germaniei, pct. 38; Lucà împotriva Italiei, pct. 39; Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, pct. 57).
303. Din acest principiu general decurg două cerinţe: în primul rând, absenţa unui martor trebuie justificată de un motiv serios; în al doilea rând, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură considerabilă pe depoziţiile unei persoane căreia inculpatul nu i-a putut adresa întrebări sau în privinţa căreia nu a putut solicita audierea nici în faza de instrumentare a cazului, nici în cursul dezbaterilor, dreptul la apărare poate fi restrâns în mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 (dispoziţia privind proba „unică sau decisivă”) [Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), pct. 119].”
Așadar, posibilitatea acuzatului de a adresa întrebări martorului acuzării (victima minoră) în timpul sau după audierea acestuia, în faza de instrumentare a cazului, respectă dreptul la apărare al inculpatului și nu mai impune reaudierea victimei în cursul judecății pe temeiul dreptului acuzatului de a confrunta martorul acuzării.
Apreciez că aceeași finalitate poate fi obținută și în procedura penală română, fără a fi nevoie de vreo modificare legislativă. În acest sens, propun următoarea soluție, care are ca premisă o audiere profesionistă a victimei minore în cursul urmăririi penale, cu respectarea recomandărilor de bună practică (e.g. – Protocolul de audiere elaborat de N.I.C.H.D.[7], care devine din ce în ce mai folosit în România):
1. Victima minoră este audiată în etapa IN REM, anterior formulării unei acuzații – situația este întâlnită în cvasi-totalitatea cazurilor. Audierea este înregistrată audio-video[8];
2. Dacă se impune formularea unei acuzații, după notificarea și audierea suspectului/inculpatului, organul de urmărire penală îi pune acestuia la dispoziție, din proprie inițiativă, chiar fără o cerere de consultare, înregistrarea audio-video a audierii victimei minore și stabilește un termen rezonabil pentru ca suspectul/inculpatul să vizioneze înregistrarea, să își angajeze avocat (dacă e cazul), să formuleze întrebările pe care dorește să i le adreseze victimei minore și să le transmită organului de urmărire penală.
3. Dacă suspectul/inculpatul formulează întrebări pentru victimă și acestea sunt utile și relevante, organul de urmărire penală stabilește un termen pentru reaudierea victimei minore, la care poate participa și apărătorul suspectului/inculpatului, dacă a solicitat aceasta.
4. Reaudierea nu are loc cu privire la întreaga situație de fapt, ci doar cu privire la aspectele vizate de întrebările apărării. În mod evident, pot fi adresate și alte întrebări pertinente. De asemenea, dacă apărătorul suspectului/inculpatului asistă la audiere, acesta are posibilitatea să adreseze și alte întrebări, tot prin intermediul persoanei care face audierea. Protocolul de audiere N.I.C.H.D. prevede o pauză care poate fi folosită pentru ca avocatul suspectului/inculpatului să transmită intervievatorului întrebări suplimentare pentru a-i fi adresate minorului.
Astfel, dacă audierea victimei din cursul urmăririi penale a fost înregistrată audio-video și a fost făcută cu respectarea bunelor-practici în materie, dacă suspectul/inculpatul a putut să adreseze întrebări victimei minore în modalitatea propusă mai sus și dacă se are în vedere statutul de martor vulnerabil al victimei minore, nu mai există, în principiu, niciun motiv pentru care s-ar impune reaudierea victimei în instanța de judecată, din moment ce judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.[9]
Dincolo de respectarea procedurilor și a drepturilor inculpatului, soluția propusă ar duce la o mai bună protejare emoțională a victimei, care și-ar încheia contribuția la aflarea adevărului într-un timp mai scurt și ar putea fi inclusă în programe de terapie sau consiliere, în condițiile în care unele tehnici care sunt acceptabile în terapie sunt considerate sugestive în contextul unei proceduri judiciare, iar uneori este nevoie ca terapia să fie amânată până la finalizarea participării copilului în procesul penal.
Este datoria noastră să aflăm adevărul și să acționăm în consecință, în cadrul unui proces echitabil, dar în același timp trebuie să ne asigurăm că procesul este echitabil pentru toți cei afectați de el.
[1] Art. 113, alin. (1) și (2) – Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
[2] Idem, alin. (4)
[3] Art. 374 alin. (7) Cod proc.pen. – per a contrario
[4] Din motive ce țin de protecția identității victimelor minore, nu voi indica hotărârea
[5] Disponibil aici
[6] Disponibil aici – para. 302, 303
[7] Disponibil aici
[8] Art. 111, alin. (8) Cod proc.pen.
[9] Art. 371 Cod proc.pen.
Procuror Alexandru-Adrian Anghel, Parchetul de pe lângă Tribunalul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
