Excepție de neconstituționalitate respinsă ref. imposibilitatea exercitării căii de atac extraordinare şi asupra hotărârilor instanţei de apel
21 martie 2023 | David IONIȚĂ
David Ioniță
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 205 din 13 martie 2023 a fost publicată Decizia nr. 417/2022 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Mihai Adrian Bărbieru, Bogdan Moise şi Constantin Gangan în cadrul soluţionării unei contestaţii în anulare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate exclud de la posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor definitive pronunţate de instanţe de apel situaţia în care instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Această limitare a aplicabilităţii contestaţiei în anulare transformă accesul liber la justiţie într-un drept teoretic şi iluzoriu. În susţinerea excepţiei se invocă Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, prin care Curtea a avut în vedere jurisprudenţa sa potrivit căreia denaturarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea unei reglementări. Curtea a considerat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 şi Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015).
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.”
Dispoziţiile art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă au următorul cuprins:
„Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut, în esenţă, că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiţie, a fortiori o atare concluzie impunându-se atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Prin urmare, stabilitatea hotărârilor judecătoreşti este condiţionată de pronunţarea lor în condiţiile legii, iar finalitatea contestaţiei în anulare este tocmai aceea de a se remedia neregularităţile privind competenţa şi procedura de judecată prevăzute de lege.
Aşa fiind, Curtea a învederat faptul că apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care se rejudecă în fond cauza -, spre deosebire de recurs, care are caracter nedevolutiv în configuraţia actualului Cod de procedură civilă. Totodată, apelul poate fi formulat pentru orice motiv de fapt şi de drept. Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare dintre motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac. Ca atare, lipsa posibilităţii de a exercita contestaţia în anulare pentru omisiunea instanţei de apel de a cerceta „un motiv de casare” este o consecinţă firească a caracterului ordinar şi devolutiv al apelului, fără a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii şi accesului liber la justiţie.
De altfel, prin Decizia nr. 828 din 11 decembrie 2018, Curtea a statuat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele asemenea, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului în substanţa sa ori principiilor şi textelor constituţionale de referinţă.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Beles şi alţii împotriva Cehiei, paragraful 61, prin care instanţa de la Strasbourg a constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, Curtea a reţinut că modificarea dispoziţiilor legale criticate prin Legea nr. 310/2018, în sensul că enumerarea de la art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă include şi pct. 3 al art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu reprezintă, în sine, un temei care să ridice problema unei eventuale modificări a jurisprudenţei constante a Curţii, întrucât această jurisprudenţă nu poate fi înţeleasă decât în sensul că soluţia legislativă constatată ca fiind constituţională se situează în marja de apreciere de care legiuitorul primar se bucură în reglementarea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, în particular, a hotărârilor împotriva cărora poate fi exercitată, precum şi a motivelor pentru care poate fi formulată. În acest sens sunt, de altfel, dispoziţiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi cele ale art. 129, care prevăd că, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, norme constituţionale care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.
Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica privind încălcarea art. 16 şi 21 din Constituţie, reglementarea legală criticată constituind, totodată, o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces, aceasta nefiind de natură să îngrădească drepturi consacrate constituţional, respectiv dreptul la un proces echitabil prin prisma egalităţii armelor sau egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.
David Ioniță
Student – Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
