« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
D&B DAVID SI BAIAS
 

Tribunalul Hunedoara. Restituirea integrală și dintr-o dată a timbrului de mediu pentru autovehicule
07.03.2017 | Bogdan BURDEA, Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust
Bogdan Burdea

Bogdan Burdea

Andrei Pap

Andrei Pap

În prezentul material dorim să aducem la cunoștința celor interesați faptul că, la data de 1 martie 2017, Tribunalul Hunedoara, prin sentința civilă nr. 214/01.03.2017, a dispus obligarea organului fiscal pârât să restituie integral și dintr-o dată (iar nu eșalonat, în 5 ani) suma reprezentând ”timbrul de mediu pentru autovehicule” și dobânda fiscală aferentă, calculată de la data perceperii taxei auto cu pricina și până la restituirea efectivă, respectiv obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată solicitate și dovedite în cauza dedusă judecății.

:: Minuta sentinței

NOTĂ:

Atragem atenția că hotărârea în discuție nu este încă defintivă, însă ne exprimăm convingerea că va fi menținută ca temeinică și legală de către instanța de recurs, în cazul în care organul fiscal înțelege să exercite calea de atac a recursului.

Această soluție a Tribunalului Hunedoara, firească de altfel, prezintă un oarecare caracter de noutate, pe de-o parte, pentru că este printre primele soluții la începutul anului 2017 prin care organul fiscal este obligat să restituie integral și dintr-o dată (deci, nu eșalonat, în 5 ani, așa cum se intenționa a se aproba restituirea), iar, pe de altă parte, pentru că în speță au fost tranșate și următoarele aspecte care au ridicat probleme în practica administrativă și judiciară în materia taxelor auto, respectiv:

i. Refuzul organului fiscal de a restitui integral și dintr-o dată (nu eșalonat, în 5 ani) o taxă auto care fusese declarată incompatibilă cu art. 110 TFUE de către CJUE, încă din 9 iunie 2016, prin hotărârea pronunțată în cauza C‑586/14 – Budișan, hotărâre pe care inclusiv organul fiscal care a primit cererea de restituie a timbrului de mediu avea obligația să o respecte și să dispună restituirea, iar nu să susțină că taxa auto a fost percepută în mod legal și că nu există temeiul legal pentru restituirea ei, lăsând astfel la latitudinea contribuabilului dacă va mai întreprinde și un demers judiciar în vederea recuperării sumelor solicitate inițial (știut fiind faptul că au fost și foarte mulți contribuabili care au renunțat la ideea de a se adresa și instanței de judecată, din motive financiare, considerând că este absurd ca pentru recuperarea unor sume pe care statul le-a perceput în mod nelegal de la cetățeni, să fie nevoiți să efectueze alte costuri suplimentare pentru a-și valorifica dreptul de creanță).

În acest context, dorim să mai subliniem că, și în situația în care, pe parcursul procedurilor judiciare pendinte, se va modifica legislația și se va aproba din nou restituirea taxelor auto pe cale administrativă, iar organele fiscale-pârâte vor depune la un moment dat un înscris prin care învederează instanței că sunt dispuse să restituie sumele solicitate inițial de contribuabil, judecătorul trebuie să rețină culpa procesuală a organului fiscal-pârât și să-l oblige la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat reclamantul-contribuabil căruia, anterior sesizării instanței, organul fiscal i-a comunicat faptul că cererea de restituie a taxei auto nu a fost soluționată favorabil (organul fiscal ignorând cu rea-credință ceea ce a statuat CJUE în cauzele în care s-a constatat că taxa auto, în toate variantele sale, este incompatibiliă cu art. 110 TFUE și că trebuie restituită integral, actualizată cu dobânda legală).

Sub acest aspect, amintim că în jurisprudența națională s-a tranșat, în mod corect spunem noi, și această chestiune. Spre exemplu, Curtea de Apel Bacău, în considerentele deciziei civile nr. 263/27.04.2015 a reținut faptul că: ”…în ceea ce privește critica obligării la plata cheltuielilor de judecată, se constată că acestea au fost corect apreciate de instanţa de fond, refuzul recurentei de a respecta dreptul Uniunii Europene în pofida unei practici judiciare interne unitare sub acest aspect a pus reclamanta în situaţia de a apela la sprijin calificat pentru valorificarea drepturilor sale.[1].

Prin urmare, instanțele nu pot reține nici măcar argumentul că, odată cu abrogarea OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, a fost abrogată și procedura specială de restituire a taxelor auto, din moment ce rămân în vigoare dispozițiile generale din Codul de procedură fiscală care reglementează restituirea de la bugetul statului a sumelor percepute de la contribuabili în mod nelegal și, mai mult, organele fiscale (ale unui stat membru al Uniunii Europene!) oricum au obligația, în temeiul art. 148 din Constituția României, să asigure respectarea și aplicarea cu prioritate a dreptului unional (așa cum a fost interpretat de CJUE) în detrimentul dispozițiilor de drept național, fără să aștepte modificarea, abrogarea și din nou incerta adoptare a unor dispoziții interne prin care să se reglementeze restituirea strict a sumelor reprezentând taxa auto.

ii. Calitatea procesuală pasivă în litigiile privind restituirea taxelor auto, fiind bine cunoscut faptul că și în prezent există tendința de a fi chemate în judecată mai multe organe fiscale/autorități, iar în această situație s-a ajuns datorită relei-credințe (mult prea tolerată de instanțe!) a organelor fiscale care au perceput aceste taxe incompatibile cu dreptul unional și care, în cadrul proceselor, își ”pasează” calitatea de procesuală pasivă de la unul la celălalt, susținând fie că nu au personalitate juridică, deși în litigiile de contencios administrativ importantă este capacitatea de drept administrativ a unei autorități publice[2], fie susțin că numai Administrația Fondului pentru Mediu este pârâta care are obligația să restituie aceste sume, în pofida faptului că raportul juridic de drept fiscal s-a născut între contribuabil și organul fiscal care a perceput efectiv taxa auto (și căruia chiar i se adresează în prealabil acea cerere de restituie a taxei auto), astfel că este firesc ca organul fiscal care a perceput efectiv taxa auto, să fie și cel care o restituie, iar faptul că sumele încasate cu titlu de taxe auto se virează ulterior în conturile Administrației Fondului pentru Mediu, reprezintă o chestiune de politică legislativă care nu trebuie să afecteze posibilitatea contribuabilului de a-și valorifica dreptul de creanță pe care îl are asupra statului.

Mai exact spus, atât timp cât Administrația Județeană a Finanțelor Publice, Serviciul Fiscal Municipal sau Serviciul Fiscal Orășenesc sunt organele fiscale care au stabilit prin decizii de calcul și au încasat efectiv taxa auto, este normal ca tot aceste organe să și restituie sumele reprezentând taxa auto, pentru că raportul juridic de drept fiscal s-a născut între unul din organele fiscale enumerate anterior și contribuabilul care a plătit taxa auto, independent de faptul că legiuitorul a prevăzut că sumele astfel percepute vor ajunge ulterior în conturile Administrației Fondului pentru Mediu (care, într-adevăr, poate fi chemată în garanție de organul fiscal-pârât, dacă acesta consideră de cuviință să formuleze o astfel de cerere).

De aceea, considerăm profund injustă o soluție[3] recentă de respingere a cererii de încuviințare a executării silite în vederea punerii în executare silită a unei hotărâri judecătorești în temeiul căreia reclamantul-contribuabil avea pretenția ca organul fiscal care i-a perceput nelegal taxa auto să-i restituie integral și dintr-o dată această sumă (exact așa cum a achitat-o și el, integral, nicidecum eșalonat, în 5 ani!), actualizată cu dobânda fiscală legală și cheltuielile de judecată efectuate în procedura judiciară.

Spre rușinea magistratului care a fost învestit cu soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, soluția de respingere a fost motivată în cel mai grobian mod, susținându-se, pe de-o parte, că executarea silită trebuia solicitată față de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (DGRFP), organ cu personalitate juridică, iar, pe de altă parte, că totuși AJFP trebuia din nou pusă întârziere printr-o altă cerere de restituire a sumelor pretinse de contribuabilul-creditor, în pofida faptului că, o astfel de procedură administrativă s-a dovedit, ab initio, a nu fi un remediu efectiv/eficient în sensul art. 13 din Convenția europeană, motiv pentru care contribuabilul nu a avut altă soluție decât să se adreseze instanței judecătorești, apoi executorului judecătoresc și, din nou (cu aceeași încredere și naivitate), instanței judecătorești, în speranța că își va putea valorifica în viitorul apropiat dreptul de creanță asupra statului, drept garantat de altfel chiar de Constituția României.

Cu alte cuvinte, în ambianța acestui raționament ”magistral” (SIC!), contribuabilul trebuia să ceară executarea silită a DGRFP – organ fiscal care nu i-a perceput efectiv taxa auto și care, așadar, nu avea ce taxă să-i restituie, pentru că suma reprezentând taxa auto a fost percepută efectiv de AJFP (organul ierarhic inferior al DGRFP) care a fost obligată la restituire printr-o hotărâre judecătorească definitivă tocmai pe considerentul că avut capacitatea de drept administrativ de a emite decizia de calcul al taxei auto și de a încasa o asemenea taxă incompatibilă cu art. 110 TFUE și, mai mul decât atât, în cazul altor contribuabili care au obținut asemenea hotărâri judecătorești și au solicitat punerea lor în executare, chiar organul care a încasat efectiv taxa auto, a emis în final și deciziile de aprobare a sumelor de restituit în baza hotărârilor judecătorești cu pricina.

Tot sub acest aspect, mai atragem atenția asupra unei alte consecințe ce decurge din chemarea în judecată [și] a altor organe fiscale/autorități publice, pe lângă organul fiscal care a perceput efectiv taxa auto, în sensul în care, în practica unor instanțe, se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a organelor/autorităților care nu trebuiau chemate în judecată, astfel că acțiunea se admite [în parte] numai față de organul fiscal care a perceput efectiv taxa auto și, în consecință, cheltuielile de judecată se reduc la jumătate, chiar dacă aceste cheltuieli de judecată reprezintă numai taxa judiciară de timbru[4].

Prin urmare, considerăm că și aceste aspecte expuse de noi anterior trebuie tratate cu foarte multă seriozitate și responsabilitate, tocmai în ideea ca asemenea chestiuni problematice să fie soluționate într-un mod unitar și cât mai corect, punându-se astfel capăt unei perioade lungi și rușinoase în care contribuabilii au fost umiliți în ultimul hal, atât de organele fiscale ale statului, cât și de unele personaje care, în loc să facă dreptate, au pus cele mai mari piedici celor care și-au ”permis luxul” de a se adresa instanței de judecată pentru a le fi recunoscute și respectate drepturile, având totodată ”deosebita onoare” să observe cum cererile lor de judecată  sunt anulate pentru tot felul de motive absurde, cum le este acordată o sumă mai mică decât cea legal cuvenită (pentru ca statul să nu suporte o sarcină excesivă dacă totuși trebuie să restituie sume de bani pe care le-a perceput în mod nelegal de la cetățeni) etc.


[1] Același raționament este relevat în alte 10 hotărâri judecătorești; în același sens, a se vedea, dec. civ. nr. 1577/27.09.2015 a Curții de Apel Pitești – Secția a II-a Civilă, de Contencios administrativ și fiscal, respectiv dec. civ. nr. 3530/22.04.2015 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, de Contencios administrativ și fiscal.
[2] În acest sens, a se analiza practica constantă a ÎCCJ, inter alia, dec. civ. nr. 1236/18.03.2015 pronunțată de ÎCCJ – Secţia de contencios administrativ și fiscal.
[3] O astfel de soluție rușinoasă a fost pronunțată în dosarul nr. 6069/290/2016 al Judecătoriei Reșița (Complet C11CC – judecător: Vida Anamaria Renata), pentru a-l determinat pe contribuabilul-creditor să se adreseze din nou instanței de contencios administrativ strict pentru a obține o altă hotărâre judecătorească prin care organul fiscal să fie obligat la restituirea integrală și dintr-o dată (iar nu eșalonat, în 5 ani!) a sumelor stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
[4] În acest sens, a se vedea, sent. civ. nr. 1169/ 06.11.2015 pronunțată în dosarul nr. 1335/115/2015 al Tribunalului Caraș-Severin (Complet C5 – judecător: Iliasă Maria).


Av. Bogdan BurdeaSVS & PARTNERS
Av. Andrei Pap,  SVS & PARTNERS

 
Secţiuni: Fiscalitate, Jurisprudență, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD