Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Este avocatul un om fără scrupule?
06.03.2017 | Cristinel GHIGHECI

JURIDICE - In Law We Trust
Cristinel Ghigheci

Cristinel Ghigheci

Destul de des, în legătură profesia de avocat, s-a pus problema caracterului moral al activității avocatului. În special în procesele penale, unde avocatul este cel care îl apără pe suspect sau pe inculpat, s-a pus la îndoială de foarte multe ori caracterul etic al interesului urmărit de avocat în proces. Planează mereu suspiciunea că avocatul suspectului sau inculpatului urmărește să-l scape pe acesta de răspunderea penală doar pentru că a fost plătit de el ori pentru a-și asigura o faimă de avocat care „câștigă procesele” (tot în scop pecuniar, pentru a avea mai mulți clienți) și că el nu ar fi interesat de adevăr în cauzele în care participă. Dacă invocă chestiuni de procedură este suspectat că urmărește tergiversarea procesului ori că vrea să obțină câștig de cauză prin „chichițe avocățești”. Dacă pune la îndoială probele în acuzare este suspectat că nu vrea să vadă adevărul privind vinovăția clientului său. Ba chiar s-a pus la îndoială uneori însuși rostul acestei activități, considerându-se că ea ar fi inutilă sau chiar că ar încurca tragerea la răspundere penală a celor care se fac vinovați de fărădelegi („dacă inculpatul este nevinovat, atunci el nu are nevoie de avocat pentru a obține achitarea, iar dacă este vinovat, avocatul nu îl poate ajuta cu nimic”).

Cum se împacă aceste suspiciuni cu etica profesiei de avocat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi că nu în toate cauzele și nu toți avocații procedează în felul acesta. De asemenea, s-ar mai putea spune că au existat și cazuri în care persoanele nevinovate au fost condamnate pentru că nu au avut parte de o apărare eficientă, iar judecătorul a tratat cauza superficial. În aceste condiții, chiar și pentru un singur astfel de caz, tot ar fi justificată din punct de vedere etic activitatea avocatului în toate cauzele penale.

Credem că un astfel de răspuns nu ar fi suficient pentru a împăca pe deplin această activitate a avocatului în procesele penale cu etica profesională. Din moment ce această justificare ar permite menținerea în continuare a suspiciunii chiar și pentru o parte din cazuri, ea tot nu ar fi pe deplin satisfăcătoare din punct de vedere etic pentru întreaga activitate a avocatului. S-ar mai putea spune că, într-adevăr, atunci când are convingerea că apără un client nevinovat, se justifică depunerea unui astfel de efort din partea avocatului. Dar avocatul susține uneori cu convingere achitarea inculpatului și atunci când nu are această convingere, ba chiar atunci când vede clar că probele de la dosar dovedesc vinovăția lui. Or, într-o astfel de situație mai poate fi considerată etică prestația avocatului?

Un răspuns satisfăcător la această dilemă etică a fost dat din perspectiva filozofiei dreptului.[1] S-a susținut că greșeala concepției mai sus menționate pleacă de la ideea că adevărul legal ar fi întotdeauna unul manifest, că este suficient ca oricine să îl privească pentru a-l recunoaște, că legea este întotdeauna clară și că ea este expresia dreptății, că faptele supuse judecății sunt întotdeauna clare. Această abordare este cunoscută sub numele de teoria pozitivismului juridic, care este una idealist, idilică, asupra legii și asupra activității judiciare.[2] Ea stă, de altfel, și la baza afirmației că judecătorul nu ar trebui să se depărteze niciodată de la litera legii, chiar dacă acest lucru ar conduce la soluții vădit inechitabile.

În opoziție cu acest punct de vedere este teoria realismului legal, care susține că ceea ce spune legea nu decurge complet din formularea legiuitorului, ci reiese abia din practica instanțelor. Adevărul legal nu este unul manifest, vădit, ci el trebuie construit în cadrul procesului penal, în urma confruntării echitabile din fața instanței dintre acuzare și apărare; construirea adevărului legal este o activitate complicată, ce face necesară instituirea unei proceduri echitabile (due process of law), care constituie miezul activității profesionale în sfera dreptului; dificultățile ce apar în cadrul acestui due process of law nu sunt legate doar de minore lacune legislative, ci ele provin dintr-o indeterminare profundă a legii (ambiguități, omisiuni, lacune, inadvertențe, discrepanțe, echivocuri, etc.). Or, recunoașterea deplină a dimensiunilor, profunzimii și semnificației indeterminării pune într-o lumină nouă activitățile de căutare a adevărului juridic, inclusive activitatea de testare a ipotezelor interpretative privind existența sau inexistența unei culpe; dacă există nedeterminare, adevărul legal nu este dat (nu decurge direct din legislație și din faptele cunoscute), ci trebuie abia ulterior găsit prin procedurile standardizate ale justiției[3].

Această teorie este compatibilă cu sistemul de drept acuzatorial, în care rolul procedurii este foarte important, deoarece ea este cea care asigură în final aflarea adevărului legal. Procedura este cea care permite acuzării și apărării să construiască adevărul legal, într-un mod just și echitabil.

În cadrul teoriei adevărului manifest procedura este considerată o piedică în calea aflării adevărului, pentru că ea întârzie sau anulează atingerea acestui rezultat. Însă, dacă adevărul este clar pentru toată lumea de la început, ce rost ar mai avea procesul? De aceea este în acord cu etica profesională ca avocatul în procesul penal să ridice îndoieli asupra acestui adevăr manifest, să-l facă pe judecător să analizeze cu atenție dacă lucrurile stau într-adevăr așa cum sunt descrise în rechizitoriu și să dispună soluția de condamnare doar atunci când toate dubiile sunt înlăturate. Acest lucru poate fi făcut pe parcursul întregului proces penal, cu privire la orice aspect care ar fi în defavoarea inculpatului, astfel încât acesta să nu fie condamnat cu ușurință. Nu pot fi privite aceste demersuri ale avocatului ca niște încercări de „împiedicare” a aflării adevărului, judecătorul fiind cel care trebuie să mențină echilibrul între interesul societății de a trage la răspundere persoanele care au comis infracțiuni și interesul inculpatului de a nu-i fi lezate drepturile și libertățile fundamentale.

Teoria realismului legal este oare compatibilă cu folosirea de către avocat a oricăror strategii? Un răspuns în conformitate cu etica profesională ar fi acela că nu sunt premise decât strategiile legale pentru apărarea suspectului sau inculpatului și pentru a ajunge la adevărul judiciar. De pildă, este permisă recuzarea completului dacă avocatul inculpatului crede că acesta îi este ostil și este permisă formularea de cereri de strămutare dacă judecarea cauzei în cadrul instanței ar fi dezavantajoasă pentru inculpate. Nu sunt premise însă strategii care ar presupune folosirea martorilor mincinoși, folosirea înscrisurilor false, inducerea în eroare a judecătorului, manipularea acestuia etc.

Cum ar putea fi împăcată teoria realismului legal cu faptul că, în sistemul nostru judiciar, întotdeauna judecătorul va lua contact prima dată cu punctul de vedere al acuzării, transmis prin rechizitoriul înaintat instanței de judecată? Ar trebui ca judecătorul să nu citească nici dosarul și nici rechizitoriul înainte de ședința de judecată, ca să „construiască” adevărul doar în urma procesului? Judecătorul nu poate să nu citească dosarul înaintea ședinței de judecată, pentru că el trebuie să ia măsurile necesare pentru pregătirea și buna desfășurare a procesului penal. Soluția acestei probleme constă în aceea că judecătorul trebuie să aibă tot timpul în vedere că o astfel de lectură este doar una prima facie, pe baza căreia nu se poate forma o convingere, ci doar o impresie, similară cu cea pe care o provoacă în procesul civil citirea acțiunii reclamantului. Or, soluțiile în procesele judiciare nu se pot da pe baza impresiilor, ci pe baza convingerii, iar convingerea nu poate fi formată decât după audierea și a celeilalte părți (audiat et altera pars) și după administrarea nemijlocită a probelor.

Trebuie subliniat însă și riscul ca un avocat să fie pus în situația să pledeze în fața unui judecător care și-a format deja convingerea cu privire la vinovăția inculpatului doar pe baza dosarului de urmărire penală. În acest caz munca avocatului va fi una mai dificilă, pentru că va trebui să-l determine pe judecător în primul rând să asculte ce are de spus în apărarea inculpatului, iar apoi să-l convingă de temeinicia afirmațiilor sale.



[1] A.P. Iliescu, Influențe ale filosofiei asupra deontologiei juridice. De la ipoteze asupra naturii legii la practica juridică și problemele ei etice, în Etică și cultură profesională, de I. Copoeru, N. Szabo (coordonatori), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, pp. 9-23.
[2] Ibidem.
[3] Idem, p. 14.


Judecător Cristinel Ghigheci
Curtea de Apel Brașov

Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.