Cum schimbă războiul din Ucraina politicile energetice europene?
23 martie 2023 | Darius-Alexandru GHIȚĂ
Darius-Alexandru Ghiță
Semnalele pe care Moscova le-a adus în atenția UE cu privire la dependența statelor membre de resursele energetice rusești s-au concretizat cu multe ocazii, fapt tranșat de politica energetică agresivă pe care Moscova o desfășoară în relațiile diplomatice și internaționale. Contextul istoric, secolul prezent, ,,anii Putin”, dar mai cu seamă strategia Rusiei din ultimii ani sunt afirmate, reliefate, receptate și caracterizate de pragmatism, de un refuz exprimat concis cu privire la evoluția spre direcția liberală și de o abordare care reflectă clar monopolul pe care Kremlinul îl deține asupra relațiilor energetice. Cu toate că, acțiunile Rusiei pot fi identificate prin prisma lentilei istoriei, ele par a fi reactualizate, de altfel acesta este motivul pentru care prezentul nu se deosebește foarte mult de trecut, iar lecția trecutului, analiza istorico-comparativă poate reprezenta un mod veritabil care să ne furnizeze informații despre cum ar trebui să poziționăm piesele de șah pe tabla puterii.
Dialogul energetic pe care statele UE îl poartă cu Kremlinul e diferit, în funcție de raportul de dependență, de relațiile bilaterale individuale, probabil acesta fiind și motivul pentru care UE nu a reușit să-și exprime un punct de vedere comun, să își consolideze poziția față de fostul imperiu sovietic în raporturile energetice. Așa cum bine observă cercetătoarea Paula Daniela Gângă, semnele de îngrijorare cu privire la parteneriatul energetic cu Rusia ar fi trebuit să atragă atenția UE încă de când Ucraina a decis în 2005 reorientarea spre modelul european, iar Federația Rusă a răspuns cu o ofesivă, folosindu-se de ,,arma energetică” pentru a poziționa statul în sfera sa de influență. De altfel, acesta nu este singurul semnal de avertizare, deci nu e un caz particular izolat, conflictul cu Georgia din 2008 e un alt punct de cotitură. Toate au reprezentat, într-o mică sau mare măsură, o strategie prin care Kremlinul a încercat să slăbească legăturile și influența europeană care s-au bucurat de o mare accesiune și recunoaștere la nivelul continentului, Moscova folosind ,,o strategie de divide et impera”[1], așa cum afirmă Zeyno Baran, director al Centrului pentru Politici Eurasiatice, pentru a stopa asaltul european. Lipsa unui răspuns din partea Europei a condus la consolidarea Rusiei și la conștientizarea puterii energetice pe care o deține, o asumare vizibilă și subliniată prin discursul lui Vladimir Putin de la München din februarie 2007. Desigur, putem concluziona o ipoteză care să absolve UE de dezinteresul și lipsa unui răspuns la acțiunile sfidătoare ale Kremlinului, într-o oarecare măsura, motivul fiind pus pe seama unei îngrijorări de a nu mai fi repetată experiența Letoniei, Lituaniei și Cehiei care au fost lipsite de energia furnizată de Rusia pentru o perioadă determinată. În acest cadru, liniștea aparentă care s-a crezut a fi prezentă în relațiile pan-europene a stat întotdeauna sub semnul incertitudinii, pe un teren minat, pe un vas la cârma căruia stă Federația Rusă.
O problemă arzătoare a tuturor timpurilor, resursele energetice, au constituit deseori interferențe cu sfera politică, Robert Skinner observând acest lucru: ,,history of oil is laced with politics”[2]. Societatea internațională e caracterizată de un grad de dinamism constant ce se manifestă în relațiile globale, fapt ce obligă statele să se adapteze și să găsească soluții aplicabile provocărilor ce intervin. Cu siguranță, în ultimele luni am auzit despre criza energetică care, acum, mai mult ca niciodată, este dezbătută și pusă pe ordinea de zi, devenind subiect principal care necesită soluții urgente, cu caracter durabil. Așa se face că, nu doar că s-au purtat discuții cu privire la această problemă ce s-a abătut la nivel macro, a căror efecte s-au resimțit și la nivel micro, dar s-au adoptat și strategii în acest sens.
Sigur că, contextul pandemic a provocat erodări în politica energetică, dar lovitura fatală pentru acest sector a fost marcată de invazia Rusiei în Ucraina. Criza energetică cu care se confruntă pe plan mondial statele este o problematică de natura dreptului internațional, deci cu implicații juridice serioase. Politica energetică, bine agrenată și delimitată prin Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului din anul 1951 și Tratatul Euratom privind instituirea unei Comunități Europene din 1957, stabilesc, pentru prima dată la acea vreme, o politică energetică ce privește cărbunele și energia nucleară. Mai târziu, acest domeniu al energiei își găsește stabilitate prin conferirea unui cadru legal odată cu Tratatul de la Lisabona din anul 2009. În acest context, Uniunea Europeană, printre obiectivele statuate în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, se responsabilizează, printre altele, să asigure eficientizarea și buna funcționare a pieței energiei, implementarea unor noi surse de energie regenerabile, precum și să se îngrijească de aprovizionarea energiei în UE. Principalul stimul care a condus la asumarea unei asemenea rațiuni a fost factorul economic, responsabil de o eventuală stabilitate, în ipoteza în care se realizează securitatea energetică. Cu schimbările care se impun și devin tot mai accentuate, Comisia Europeană și-a asumat rolul de garant în vederea atingerii obiectivelor stabilite prin Pactul Ecologic European. Astfel, măsurile implementate de Uniunea Europeană s-au centrat pe cinci strategii pentru integrarea sistemelor energetice, ca mai apoi, în 2021, Consiliul să traseze clar obiectivele de accelerare a tranziției energiei globale. În această măsură, securitatea energetică a fost disecată în două segmente care privesc, pe de-o parte, accesibilitatea, iar pe de altă parte, disponibilitatea. În această ordine de idei, Uniunea Europeană nu se identifică doar ca o uniune politică, ci și una energetică, constituind un segment indispensabil în această comunitate de state ce se află sub umbrela Uniunii Europene. Solidaritatea, coeziunea, interdependența se identifică și traduc obiectivul UE, fiind ca un lanț care e intercondiționat de zala care i se alătura și care, alături de celelalte, formează colierul. Deși intervențiile UE și mesajele sale se traduc printr-o implicare activă a comunității, în realitate politica energiei europene este tratată la nivel intern, ceea ce ne face să credem că acest sector este încă nou, iar faza incipientă în care se găsește dezvăluie probleme care, odată cu războiul, au devenit vizibile și au dezvăluit vulnerabilități. Ca urmare, e nevoie de o tehnică accelerată și de o asumare a politicii energetice care să îmbrace caracterul universal, căci așa cum bine observa ONU, „energia este esenţială pentru dezvoltarea economică, socială şi îmbunătăţirea calităţii vieţii”[3].
Cu toate eforturile de a se renunța la dependența de petrol, secolul XXI ne plasează în aceeași neputință de a fi captivi de această inseparare de petrol, privit în continuare ca resursă centrală de energie. Așa se face că, în contextul actual al războiului, Rusia, ca pion important pe harta energiei, a mutat piesa în favoarea sa, iar efectele au generat schimbări la nivelul politicii energetice europene. De altfel, Rusia se pare a cunoaște bine spusele lui Michael Collon care concluziona: ,,Dacă vrei să conduci lumea, trebuie să controlezi petrolul”[4]. Această situație survenită pe fondul escaladării conflictului armat, a condus inevitabil la identificarea unor alternative care să ofere stabilitate sub aspectul accesibilității și disponibilității. În acest scenariu dirijat sub imperiul Rusiei, identificată ca regizor al acestui haos, iar UE ca actor responsabil de soarta cetățenilor din statele membre, au condus la stimularea spre reorientarea energiilor regenerabile, reducerea consumului și creșterea producțiilor interne, aspecte ce pot fi privite dintr-o perspectivă pozitivă. Depășirea acestei bariere impuse de Moscova a constituit o provocare de care UE s-a temut mereu, dar și o dorință de a scăpa de starea de robie. Nu întâmplător, de-a lungul timpului, s-a încercat edificarea unui ,,NATO al energiei”[5], proiecte încrezătoare ca Nabucco[6], care s-au sfârșit înainte de a prinde conturul finit, idealizate într-un viitor care pare a fi dictat de ideologia putinistă. Totuși, în regia gândită și impusă de Federația Rusă, comunitarizarea domeniului energetic, fapt tot mai conturat în prezent, pare a fi mai aproape ca niciodată de independența pe care UE o merita de atât de mult timp. Aceasta însă nu pare a fi singura schimbare, reorientarea spre energia alternativă, cu accent pe raționalizarea consumului, dezvoltarea energiei nucleare și diversificarea furnizorilor, sunt alți piloni pe care se construiește planul energetic al UE.
Chiar dacă, o opinie negativă ar susține că statele membre ale UE stau aranjate într-un puzzle antitetic, fiind ghidate la comandamentul unui păpușar (,,Rusia”), așa cum îmi place mie să îmbrac contextul și să-i dau o nuanță metaforică, s-a dovedit contrariul, iar măsurile adoptate și dezbătute încă din anul 2005, la Consiliul European de la Hampton Court, au fost reiterate, reafirmate și concretizate cu prilejul ritmului impus de această situație. În concret, Rusia, prin deciziile adoptate și faptele sale atroce, a determinat elaborarea unui nou plan ce are în vedere viitoarele trasee ale rutelor energetice și accelerarea dezvoltării energiei, noi investiții și dezvoltarea infrastructurii. Disponibilitatea fizică de care dispune Rusia cu privire la resursele energetice stabilește o conexiune de interdependență între aceasta și Uniunea Europeană, dar a cărei conexiune, odată cu conflictele din 2006 și 2009 cu Ucraina și cel actual, par a schimba strategia UE și a întrerupe definitiv relațiile economice, fapt materializat prin raporturile care ne indică că fluxul de energie din Rusia spre Europa a fost redus cu 80%[7]. Astfel, Uniunea e provocată să dispună de o alternativă care să asigure accesibilitatea energiei, privite sub raportul prețului și a stabilității. Cu siguranță că, aceste aspecte sunt transpuse și trecute prin filtrul economic, căci orice asemenea întrerupere de energie reprezintă un factor de risc care afectează grav sectorul economic. Un exemplu veritabil în acest sens este reprezentat de Norvegia care, pe fondul situației create, a încercat să profite de lipsa de resurse energetice suficiente ori de imposibilitatea statelor UE de a produce energie din cauza inexistenței infrastructurii ori a altor motive implacabile, fiind de acord să furnizeze acestora cele necesare, dar la un preț supraestimat. Acest fapt împiedică realizarea securității energetice ce se dispune pe doua paliere, planul accesibilității și cel al disponibilității. Diversificarea furnizorilor, ,,interconectarea diferitelor pieţe şi finalizarea integrării acestora”[8] par a fi, în împrejurarea aceasta, singurele opțiuni pe care UE le poate avea în vedere.
Prezentul, așa cum se constituie, clasează UE ca fiind printre cei mai mari consumatori la nivel mondial de resurse energetice, cu o vulnerabilitate vizibilă, motiv pentru care în 2006 se adoptă Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură[9], necesități care sunt de actualitate mai mult ca niciodată, iar o asemenea strategie de mare eficiență. Uniunea Europeană, cunoscută de-a lungul timpului ca partener fidel în raportul bilateral stabilit cu Federația Rusă, se constituia ca fiind ,,principalul partener comercial al Rusiei, cu 55% din volumul comerțului”[10]. Investițiile suportate de UE pentru tehnologiile eficiente din Rusia au dovedit statornicia cu care UE a privit acest parteneriat. Altfel spus, subiectul poate a fi tratat din perspectiva poziționării greșite a Rusiei, căci dependența sa de piața economică europeană este vitală, de altfel bugetul de stat rusesc este interdependent de exploatarea acestor resurse[11].
În lumina celor expuse și a ritmului impus ani la rândul de regimul de la Moscova, Uniunea Europeană se detașează și acționează independent de voința Kremlinului în domeniul energetic, construindu-și securitatea energetică și acționând pe scena internațională ca un adevărat actor care a fost selectat în cea mai importantă producție. Pentru prima dată, comunitatea oferă un răspuns unitar, filtrat prin sita obiectivelor comune ale organizației. În acest sens, modul de gândire geostrategic, bazat pe diversificarea surselor, construirea de noi rute și majore investiții în infrastructura energetică sunt doar câteva dintre prioritățile care pot asigura o independență față de resursele rusești fără consecințe pătrunzătoare.
[1] Paula Daniela Gânga, Relația Uniunea Europeană-Rusia. Problema energetică, Institutul European, Iași, 2010, p. 8.
[2] Robert Skinner, prefața la John Grace, Rsussian Oil Supply, Oxford University Press, 2005, p. XV.
[3] United Nations, Agenda 21, în Capitolul 9 “Protection of the Atmosphere”, Rio de Janeiro, 1992, www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/agenda21chapter9.htm
[4] William F. Engdahl, Monsanto Buys ‘Terminator’ Seeds Company, Global Research, August 27, 2006.
[5] Paula Daniela Gânga, op. cit., p. 175.
[6] Ibidem, p. 121.
[7] https://www.rfi.ro/politica-economie-social-150000-ce-schimba-razboiul-din-ucraina-pe-piata-energiei, accesat în data de 18.02.2023, ora 00:15.
[8] Towards a new Energy Strategy for Europe 2011-2020, p. 5.
[9] European Commission, A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy, 8 March 2006, http://ec.europa.eu/energy/green-paperenergy/doc/2006_03_08_gp_document_en.pdf.
[10] Paula Daniela Gânga, op. Cit., p. 195.
[11] Rudiger Ahrend, ,,Russia’s post-crisis growth: it’s sources and prospects for continuation”, Europe-Asia Studies, vol. 58, 2006, pp. 3-5.
Darius-Alexandru Ghiță
Student – Facultatea de Drept a Universității Lucian Blaga din Sibiu
