Încetarea de drept a unei măsuri preventive privative de libertate prelungite în condiții de nelegalitate în cursul urmăririi penale
9 martie 2023 | Ioan LAZĂR
Ioan Lazăr
Abstract
În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți are obligația strictă de a se pronunța asupra măsurilor preventive în condițiile de formă prevăzute de legislația procedural penală. O formulare din dispozitivul unei încheieri de prelungire a măsurii arestării care încalcă competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți, duce la nulitatea absolută a încheierii respective, cu consecința necesității de a se constata incidența respectivului caz nulitatea absolută, precum și la consecința subsecventă de a se constata încetarea de drept a măsurii arestului preventiv.
1. Considerații generale asupra prelungirii măsurii arestului preventiv
Reținem, în primul rând, dispozițiile art. 233 ale Codului de procedură penală, care reglementează durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, și care prevăd la alin. (1), că în cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condițiile legii.
Totodată, mai reținem și că art. 234 C.pr.pen., care reglementează prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, prevede la alin.(1) că arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. O prevedere deosebit de importantă, legată indisolubil de obiectul studiului nostru, o regăsim la alin. (2) a acestui articol, care prevede că prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În fine, mai reținem că art. 235 din Codul de procedură penală reglementează procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale statuând în sensul că propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive[1].
Considerăm important de reținut, în raport de aspectele de nelegalitate pe care urmează să le avem în vedere, prevederile legale care reglementează situațiile în care judecătorul de drepturi și libertăți admite o propunere de prelungire a duratei măsurii arestării preventive – art. 236 C.pr.pen. – și cele în care se reglementează respingerea unei astfel de propuneri – art 237 C. pr. pen. – , cu evidențierea specială a împrejurării că legiuitorul se referă clar și imperativ la o propunere din partea procurorului la care judecătorul de drepturi și libertăți reacționează, decide, în cadrul propriilor atribuții judiciare, în sensul admiterii sau respingerii.
2. Analiza competenței de a dispune arestul preventiv, respectiv prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale
Atât măsura arestării preventive, cât și prelungirea ei în faza de urmărire penală se dispun de către judecătorul de drepturi și libertăți. Este vorba despre o formă a competenței funcționale în materie, pe care doctrina a considerat-o în concordanță cu standardele CEDO[2].
Condițiile de dispunere a măsurii arestării preventive, respectiv necesitatea măsurii din perspectiva scopului bunei desfășurări a procesului penal, proporționalitatea cu gravitatea acuzației adusă persoanei față de care este luată, inexistența vreunei cauze care să împiedice punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, existența suspiciunii rezonabile de vinovăție, au fost reflectate în doctrină, inclusiv cu referire la împrejurarea lipsei de importanță a formei în care a fost comisă infracțiunea, respectiv tentativă sau forma consumată, la nivelul probatoriului impus de art. 223 alin. (1) C.pr. pen., care se referă la necesitatea de a confirma suspiciunea rezonabilă de vinovăție, și nu existența vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă[3].
Se mai precizează în doctrină, pe lângă faptul că măsurile procesual penale sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal, cu o mențiune aparte, pe care o apreciem ca atare, că, în situații speciale, măsurile procesuale au caracter de ocrotire a unor persoane, și nu de constrângere[4].
În acord cu reglementările reținute la secțiunea anterioară, dorim să subliniem în mod deosebit că această competență funcțională urmează un mecanism formal strict, urmând a fi exercitată pe bază de propunere a procurorului. În doctrină, competența funcțională se definește ca fiind acea formă de competență care stabilește sfera de atribuții ce revine fiecărui organ judiciar penal, prin care acestea se disting în cadrul competenței generale, cu mențiunea că prin intermediul competenței funcționale, anumite activități se pot realiza numai de anumite categorii de organe judiciare, prin intermediul acestei forme de competență distingându-se competența organelor de urmărire penală de aceea a instanțelor judecătorești, precum și competența judecătorului de drepturi și libertăți ori de cameră preliminară[5].
3. Analiza principiilor sus analizate în context jurisprudențial
Instanțele judecătorești sunt chemate să înfăptuiască actul de justiție cu respectarea normelor de competență. Respectarea regulilor de competență funcțională trebuie să stea la baza soluționării oricărei cauze penale.
Limitele competenţei funcționale ale judecătorului de drepturi şi libertăţi sunt clar stabilite de art. 53 C. pr. pen:
Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive; măsurile asigurătorii; măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii procedura audierii anticipate; alte situații expres prevăzute de lege.
Totul, în materia competenței judecătorului de drepturi și libertăți, reținem că totul se leagă de cereri, propuneri, plângeri, contestații. Nu se reglementează o competență proprie de a dispune din oficiu.
Doctrina arată că, deși nu se prevede expres, nulitatea absolută intervine și în cazul încălcării competenței funcționale (ratione officii), întrucât aceasta urmează regimul juridic corespunzător competențelor materiale și funcționale, fiind o modalitate de organizare a acestora[6].
O remarcă doctrinară clară evidențiază că încălcarea normelor legale privitoare la competența funcțională se impune a fi sancționată cu nulitatea absolută[7].
Nu remarcăm vreo controversă în privința sancțiunii încălcării competenței funcționale, doctrina și jurisprudența sunt unanime în sensul necesității de a interveni nulitatea absolută.
Trecând la o analiză mai concretă a chestiunii de ordin juridic supusă dezbaterii, ne vedem nevoiți să ne raportăm la jurisprudența contemporană. Nu considerăm că un demers doctrinar care implică o analiză științifică, responsabilă și riguroasă, poate fi disociat de jurisprudență, atâta vreme cât suntem convinși că doctrina vine să ajute jurisprudența, de fapt este menirea ei principală. Trebuie acceptat ca jurisprudența trebuie să sufere corecții din pricina doctrinei, dar, evident, și invers.
Reținem că o cerere adresată judecătorului de drepturi şi libertăți cu referire la dosarul de urmărire penală penal nr. 1703/P/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara a vizat constatarea nulității de drept a dispoziției de prelungire a măsurii preventive dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Hunedoara prin încheierea penală nr.3 din 13.01.2023 pronunțată în dosarul nr. 69/243/2023 a respectivei instanțe. Motivele cererii s-au legat de împrejurarea că totul, în materia competenței judecătorului de drepturi și libertăți, se leagă de cereri, propuneri, plângeri, contestații și că nu se reglementează o competență proprie de a dispune din oficiu a judecătorului de drepturi și libertăți, în faza de urmărire penală.
Prin încheierea penală nr. 3 din 13.01.2023 pronunțată în dos. nr. 69/243/2023 a Judecătoriei Hunedoara, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Hunedoara a dispus, prin dispozitivul hotărârii, ”prelungirea duratei măsurii cu încă 30 de zile”, fără să menționeze însă că ar fi admis o propunere în acest sens. Evident că doar o propunere din partea unui procuror era de natură să investească, funcțional, o instanță de judecată, care ar fi urmat să se pronunțe prin intermediul unui judecător de drepturi și libertăți. Problema supusă analizei se leagă de faptul că instanța a acționat în nume propriu, fără să se pronunțe asupra vreunei propuneri a procurorului[8].
Prelungirea măsurii arestării, ca dispoziție judiciară, în calitate de judecător de drepturi și libertăți, implică o unică posibilitate: a te pronunța față de propunerea unui procuror. Dacă o instanță înțelege să își asume o atribuție judiciară pe care legea nu i-o conferă în mod direct, fără a admite sau respinge vreo dispoziție a procurorului legată de o măsură preventivă privativă de libertate în cursul urmăririi penale, dispunând, în nume propriu, prelungirea arestării preventive, presupune o încălcare gravă a competenței funcționale a unei instanțe de judecată.
Încheierea pe care înțelegem să o supunem analizei conține o motivare rezonabilă, în sensul că se vorbește despre o propunere a procurorului, despre necesitatea de a fi admisă, urmată însă de un dispozitiv deficitar, care se rezumă la o dispoziție, care apare a fi clar formulată în nume propriu, a judecătorului de drepturi și libertăți.
Acestei încheieri i-a urmat firesc o alta, pronunțată în calea de atac a contestației, penale nr. 4/19.01.2023 pronunțată în dosarul nr. 69/243/2023 de Tribunalului Hunedoara prin care s-a respins contestația împotriva încheierii nr. 3 din data de 13 01 2023 pronunțată în dosarul penal nr. 69/243/2023 al Judecătoriei Hunedoara.
Instanța investită cu soluționarea contestației a făcut o scurtă analiză asupra diferenței dintre minută și dispozitiv, cu referire la omisiunea de a se dispune o soluție în raport de o propunere a procurorului. A constatat, consternant, că ar fi vorba despre o ”simplă eroare materială”. Ne întrebăm, evident retoric, cum se poate face analiza simplității unei astfel de erori, atunci când aceasta vizează libertatea persoanei. Dar ne permitem o analiză a acestei erori materiale (despre care trebuie să subliniem din capul locului că nu a îndreptat-o nimeni, niciodată), care este evident o eroare de judecată și nu una materială.
Judecătorul apreciază ca această simplă eroare materială nu produce nici un efect juridic (?!?), și mai apreciază că se poate corecta prin procedura prevăzută de art. 278 C.pr.pen. (nu s-a întâmplat!). Mecanismul erorii este descris în motivarea încheierii: ”Mai întâi a fost întocmită minuta, la finalul deliberării, iar după ce judecătorul a terminat de motivat hotărârea probabil a preluat în format electronic minuta în dispozitivul hotărârii, dar, dintr-o eroare de dactilografiere, a omis să selecteze și primul rând”. Preluările în format electronic a unor fișiere, care ajung a fi până la urmă acte judiciare cu efecte în privința unor măsuri privative de libertate, erorile de dactilografiere care omit să se selecteze rânduri, conduc în, materia pe care o supunem analizei, zona erorilor de judecată și nu a celor materiale, și ne permitem să atenționăm că, chiar dacă se consideră că o deficientă a unui act judiciar constituie o eroare materială, simpla remarcă a instanței de judecată că poate fi îndreptată, fără ca de fapt să fie vreodată îndreptată, nu rezolvă de fapt niciodată respectiva deficiență. Și aici discutăm de acte judiciare din materia măsurilor privative de libertate, fiind necesară o aplicare fermă a sancțiunilor procesuale atunci când este cazul.
Se mai arată de către completul de contestație că soluția nu contrazice motivarea. Considerăm că, în condițiile în care avem în cuprinsul considerentelor încheierii mențiuni care se referă clar la existența unei propuneri a procurorului de prelungire a măsurii arestării preventive, o analiză a de fapt și de drept a propunerii finalizată cu concluzia necesității de a fi admisă, iar dispozitivul încheierii conține o indubitabilă mențiune dispozitivă prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune prelungirea măsurii arestării preventive fără să mai amintească de vreo propunere a procurorului, fără să menționeze că admite o astfel de propunere, dispune, în numele unei prezumate competențe proprii, prelungirea măsura arestării preventive, suntem în situația de a avea o evidentă și clară contradicție între soluție și motivare. Apreciem că este vorba despre o contrazicere flagrantă, este absolut evidentă diferența dintre ceea ce s-a motivat și hotărât, formulările diferite sunt evidente, este necesară o simplă examinare ale celor două părți ale hotărârii pentru a sesiza o contradicție flagrantă, cu consecințe asupra soluționării cauzei, a libertății unei persoane.
4. Sancțiuni aplicabile actelor judiciare în situația analizată
Această deficiență pe care o implică contradicția subliniată mai sus, dintre soluția și motivarea unei încheieri dispusă în materia măsurilor preventive, implică un indiscutabil aspect negativ al actului de justiție, însă sancțiunea care se impune a fi aplicată încheierii operează în legătură cu un alt aspect, respectiv încălcarea condițiilor de formă ale competenței funcționale, sancționată, așa cum am arătat mai sus, cu sancțiunea nulității absolute. Consecința acestei sancțiuni ar fi trebuit materializată printr-o decizie prin care să se constate că măsura a încetat de drept, cu consecința punerii de îndată în libertate a inculpatului[9].
Seria actelor judiciare din speța analizată, care, credem noi, se impun a fi supuse dezbaterii doctrinare, nu se oprește aici. S-a cerut, în mod justificat, prin cerere separată adresată instanței, constatarea nulității de drept a dispoziției de prelungire a măsurii preventive dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Hunedoara prin încheierea penală nr. 3 din 13.01.2023, pronunțată în dosarul nr. 69/243/2023 al Judecătoriei Hunedoara și constatarea încetării de drept a măsurii preventive. Prin încheierea Judecătoriei Hunedoara cu nr. 6 din 07 02 2023, pronunțată în dosarul nr 413/243/2023 s-a dispus respingerea cererii cu trimitere la mențiunea din hotărârea completului de contestație a Tribunalului Hunedoara, care a respins contestația formulată împotriva soluției de prelungire a arestului preventiv, prin care s-a făcut trimitere la împrejurarea că este vorba despre o simplă eroare materială.
Mai avem în vedere o remarcă din cuprinsul încheierii penale nr. 22 din 20 12 2022, pe care o constatăm ca fiind profund criticabilă, cu referire la dispozițiile art. 268 C.pr.pen., mai exact cu referire la termenele pe care le presupune și la aprecierile cu referire la natura termenului de decădere. Unul dintre apărătorii inculpaților a invocat sancțiunea decăderii datorate nerespectării termenului pe ore cu ocazia sesizării instanței în vederea arestării unui inculpat, care fusese reținut în prealabil. Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că, cităm ”Față de prevederile art. 268 C.pr.pen. (…), instanța consideră că acesta este un termen administrativ, de recomandare”. Se are așadar în vedere că termenele de decădere la face referire art. 268 C.pr.pen[10] ar fi ”de recomandare”.
O altă mențiune demnă de a fi supusă atenției și dezbaterii se leagă de o remarcă inserată în cuprinsul încheierii penale nr. 7/9 02 2022, prin care s-a dispus o a doua prelungire a măsurii arestării preventive în cauză: ”instanța nu ar fi dispus arestarea preventivă dacă nu avea convingerea că inculpații sunt cei care au comis fapta”. Reținem că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie[11], dar și a instanței supreme, la momentul luării măsurii arestării preventive nu este necesară existența unui probatoriu care să confirme existența cu certitudine a vinovăției, de natură să justifice o soluție de condamnare[12].
Această condiționare legată de evaluarea condițiilor de dispunere, prelungire (în faza urmăririi penale) și menținere a măsurii arestării preventive (în faza camerei preliminare și în cea de judecată), implică, pe de altă parte, limitări ale instanțelor de judecată chemate să se pronunțe cu privire la o astfel de măsură. Așa cum se reține în doctrină, aprecierile judecătorului chemat să decidă asupra măsurilor preventive privesc o evaluare provizorie a probelor în acuzare, care îi permit să evalueze existența suspiciunii rezonabile de vinovăție, neinfluențând prezumția de nevinovăție ori soluția ce va fi pronunțată la sfârșitul procesului penal[13].
Reținem că aprecierea instanței, prin expresia utilizată de judecătorul de drepturi și libertăți, care și-a mărturisit convingerea deplină, în faza de urmărire penală, că inculpații sunt cei care au comis fapta, contrazice direct și flagrant principiul de nevinovăție al inculpatului investigat în cauză, cu vocația de a nega acest principiu oricărui inculpat, și afectează grav premisele unui proces penal echitabil, în sensul legislației naționale și a art. 6 din C.E.D.O.L.F..
[1] Curtea Constituțională a adus o corecție de interpretare și de unificare a practicii judiciare deosebit de importantă, prin admiterea excepției de neconstituționalitate cu referire la dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin constatarea că acestea sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 336/2015, publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015). Prevederile imperative ale acestui ultim text de lege sunt extrem de clare sub aspectul consecințelor expirării unor termene prevăzute de lege pentru situația în care expiră un anumit termen pentru care a putut fi luată o măsură procesuală: încetarea de drept a efectului măsurii.
[2] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 532 ; M. Udroiu, (coordonator) et alii, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, p. 1074-1075.
[3] M. Udroiu ș.a., op. cit., p. 1075.
[4] I. Neagu, ș. a., op. cit., p. 532. Aici reținem aprecierea doctrinară relevantă, în sensul că regimul stării de libertate trebuie să corespundă, într-o oarecare măsură, celui existent după aplicarea sancțiunii penale. Se apreciază ca nepotrivită o sancțiune penală neprivativă de libertate ca finalizare a unui proces în care inculpatul s-a aflat în stare de arest. Se face aici referire la duritatea sau asprimea procesului penal și sancțiunea aplicată ca urmare a desfășurării acestuia.
[5] G. Mateuț, Procedură Penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 328.
[6] G. Mateuț, op. cit., p. 1006.
[7] M. Giurgea, I. Lazăr, Sancțiunile procesual penale, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 197.
[8] Art. 234 C.pr.pen.: Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale.
(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
(2) Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
[9] Din acest punct de vedere, considerăm că este indiscutabilă incidența art. 241 alin. (11), lit. a C.pr.pen., cu referire la încetarea de drept a unei măsuri preventive la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare. Considerăm că exact acesta este subiectul dispus dezbaterii, expirarea unui termen stabilit de către un organ judiciar.
[10] Decăderea este sancțiunea procesuală care intervine urmare a neexercitării unui drept procesual în termenul imperativ prevăzut de lege și are ca efect pierderea acelui drept. A se vedea M. Giurgea I. Lazăr, op. cit., p. 43.
[11] Condițiile de fond obligă „magistratul” să examineze circumstanțele care militează pro și contra detenției și să se pronunțe, cu referire la norme din lege, asupra existenței sau lipsei temeiurilor (Schiesser c. Elveției, § 31; Pantea c. României, § 231). Cu alte cuvinte, articolul 5 § 3 impune magistratului o examinare în fond a detenției (Aquilina c. Maltei [MC], § 47; Krejčíř c. Republicii Cehe, § 89). Revizuirea primară și automată a reținerii și detenției trebuie să se focuseze asupra legalității și existenței unor bănuieli rezonabile, cu alte cuvinte, în ce măsură aceasta se înscrie în cadrul excepțional al privării de libertate instituit prin articolul 5 § 1 (c) (McKay c. Regatului Unit [MC], § 40; Oral și Atabay c.Turciei, § 41) – Guide on Article 5 – Right to liberty and security (Romanian), https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_5_RON.pdf.
[12] Fox, Campbell and Hartley v. The United Kingdom, Appl. No. 12244/86; 12245/86; 12383/86), Council of Europe: European Court of Human Rights, 30 August 1990, available at: https://www.refworld.org/cases,ECHR,3ae6b6f90.html [accessed 2 March 2023], Î.C.C.J., s.pen. dec. Nr. 517 din 21.02.2012, www.scj.ro.
[13] I. Neagu, ș.a., op cit. p. 586.
Conf. univ. dr. av. Ioan Lazăr
Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Drept și Științe Sociale, Baroul Alba
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
