Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Protecția informațiilor clasificate. Accesul avocatului la informații clasificate în procesul penal
14.03.2017 | Dan LUPAȘCU, Mihai MAREȘ

Secţiuni: Content, Drept penal, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Dan Lupașcu

Dan Lupașcu

Mihai Mareș

Mihai Mareș

I. Considerații introductive privind accesul la informație

Accesul la informație reprezintă un principiu fundamental pentru funcționarea optimă a statului democratic.

Acest principiu este consacrat în art. 31 din Constituția României, republicată[1], text de lege potrivit căruia dreptul unei persoane de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit, iar autoritățile publice au obligația să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.

De asemenea, în art. 10 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, cu titlul „Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei.

Reglementarea principală în România privitoare la liberul acces la informațiile de interes public este reprezentată de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[2]. Potrivit art. 1 al acestei legi, accesul liber și neîngrădit la orice informații de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice.

Chiar dacă accesul liber la informație este garantat prin lege, tot legea este cea care permite ca în anumite situații acesta să fie restricționat. În acest context, subliniem că art. 31 din Legea noastră fundamentală indică și faptul că „dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”, iar art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului menționează că „exercitarea libertății de opinie și a libertății de a primi sau comunica informații ori idei poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Așadar, există situații în care, din cauza efectului dăunător pe care l-ar putea avea publicitatea anumitor informații, fie pentru stat, fie pentru instituțiile sau autoritățile acestuia, sau chiar pentru persoane juridice de drept privat, se impune ca unele dintre acestea să fie ținute secrete și astfel accesul la conținutul unor asemenea informații să nu fie permis decât unui grup restrâns de persoane și numai în măsura necesității de a cunoaște.

În ceea ce privește protecția penală a informațiilor clasificate, având în vedere consecințele pe care le-ar putea avea divulgarea, distrugerea sau degradarea acestora, este normal ca astfel de fapte să constituie și obiect de reglementare a legii penale.

În plan procesual, indiferent de natura litigiului, pot fi folosite ca probe și informațiile clasificate, în condițiile prevăzute de lege.

Studiul de față se limitează doar la accesul la informații clasificate în procesul penal, unde constatăm că, din păcate, de lege lata, soluțiile normative sunt diferite între diverșii participanți, după cum vom arăta în cele ce urmează.

Această diferență de tratament juridic aduce în discuție problema respectării dreptului la apărare și, evident, a dreptului la un proces echitabil.

II. Clasele de clasificare și declasificarea informațiilor clasificate

Potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate[3], acestea sunt împărțite în două clase: secrete de stat, care privesc securitatea națională, și secrete de serviciu.

Prin divulgarea secretelor de stat se poate prejudicia siguranța națională și apărarea țării, iar prin divulgarea secretelor de serviciu se pot prejudicia persoane juridice de drept public sau de drept privat.

Așadar, am putea defini informațiile clasificate de stat ca fiind acele informații al căror conținut este ținut secret cu scopul de a preveni amenințările interne sau externe ce pot aduce atingere stării de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, și pentru a asigura menținerea ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor și libertăților statornicite prin Constituție.[4]

Prin informații clasificate de serviciu înțelegem acele informații al căror conținut este ținut secret pentru a asigura buna desfășurare a activității unor persoane juridice de drept public sau de drept privat, care, dacă ar fi dezvăluite, ar putea periclita această activitate și ar prejudicia persoana juridică vizată.

Putem observa că legiuitorul a ales să includă în această lege și secretele de serviciu ale unei persoane juridice de drept privat (spre exemplu, societățile cu capital integral sau majoritar privat). Ne alăturăm și noi unei opinii a Centrului de Resurse Juridice, conform căreia o asemenea abordare este improprie pentru o lege care privește protecția informațiilor clasificate, al cărei scop ar trebui să fie acela de a proteja interesele legitime care privesc securitatea națională. Nu este firesc, spre exemplu, ca o autoritate sau o instituție a statului (cum este cazul Serviciului Român de Informații) să aibă atribuții legale de a aviza, controla, aplica sancțiuni și a sesiza organele de urmărie penală cu privire la activitatea unor persoane jurdice de drept privat cu privire la informațiile secrete de serviciu ale acestora.[5]

În ceea ce privește declasificarea informațiilor, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, informațiile clasificate conform art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului, iar potrivit alin. (10) al art. 24 din aceeași lege, declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autoritățile publice competente să aprobe clasificarea și nivelul de secretizare a informațiilor respective.

Considerăm că textul art. 24 alin. (4) este deficitar, deoarece acesta nu impune o obligație de declasificare a infomațiilor clasificate din momentul în care dezvăluirea acestora nu mai prezintă un pericol real pentru securitatea națională. Mai mult, firesc ar fi ca, din același moment, acestea să fie făcute publice.[6]

Potrivit Centrului de Resurse Juridice, textul art. 24 alin. (4) al Legii nr. 182/2002, este, de asemenea, deficitar și prin faptul că declasificarea unor informații secrete de stat presupune proceduri mai stricte decât în cazul clasificării. Pentru declasificare este impusă o condiție suplimentară, și anume solicitarea motivată a emitentului, pe când în cazul clasificării clasificarea se face de către autoritățile publice.[7]

Având în vedere aceste texte legale, putem observa că secretizarea informațiilor de interes public se face mai ușor decât desecretizarea acestora. Corect ar fi ca atât desecretizarea, cât și secretizarea să urmeze aceleași proceduri legale, altfel este ignorat principiul simetriei juridice.[8]

Declasificarea va fi refuzată în situația în care motivele inițiale, care au condus la secretizarea unei informații, nu au dispărut, iar pericolul pentru securitatea națională există și se va putea produce în situația în care informația respectivă ar deveni publică.

III. Accesul la informații clasificate, cu referire specială la avocați

Potrivit art. 7 alin. (1) al Legii nr. 182/2002, pot avea acces la informații clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea și profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informații, iar potrivit art. 28 din aceeași lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f)[9], în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. Persoanele juridice, cu excepţia celor prevăzute la art. 25 alin. (2) şi (3)[10], notifică Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat eliberarea autorizaţiei de acces.

De asemenea, în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România[11], accesul la informațiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesității de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificate de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

În art. 35 din aceeași hotărâre se precizează că persoanelor cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizații de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât și periodic, cu privire la conținutul reglementărilor din materia protecției informațiilor clasificate.

Există, în plus, cazuri excepționale când se poate acorda acces de către conducătorul unei unități unor persoane care nu dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, cu condiția asigurării unui sistem corespunzător de evidență. Art. 36 din H.G. nr. 585/2002 prevede că aceste cazuri trebuie să fie determinate de situații de criză, calamități sau evenimente imprevizibile.

O transformare semnificativă a legislației în materie s-a produs ca urmare a intrării în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[12].

Deși destinată în principal punerii în aplicare a Codului de procedură penală, această lege a modificat și completat Legea nr. 182/2002. Astfel, prin pct. 1 al art. 51 din Legea nr. 255/2013, a fost modificat alin. (4) al art. 7 din Legea nr. 182/2002, iar prin pct. 2 al art. 51 din același act normativ, a fost introdus un alineat nou – alin. (5) – la art. 7 din Legea nr. 182/2002.

Potrivit acestor prevederi legale, în cazul Președintelui României, prim-ministrului, miniștrilor, deputaților, senatorilor, judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, accesul la informații clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, este garantat, sub condiția validării alegerii sau numirii și a depunerii jurământului. Persoanele care exercită aceste funcții, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţite să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea cerințelor impuse de lege în general, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului.

Alineatul nou introdus (alin. (5)) la art. 7 din Legea nr. 182/2002 prevede că judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție vor avea acces la informații clasificate în baza unui regulament elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii și avizat de Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat.

Semnificația deosebită a acestei intervenții legislative lăudabile este eliminarea magistraților din categoria persoanelor care trebuie să urmeze procedura prealabilă de obținere a certificatelor/autorizațiilor de securitate.

În temeiul acestei din urmă dispoziții legale a fost adoptat Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 6 februarie 2014[13].

O primă remarcă în ceea ce privește această reglementare secundară este aceea că extinde nejustificat câmpul său de intervenție, în sensul că se preocupă și de accesul altor categorii de persoane la informații clasificate, deși abilitarea legală viza strict judecătorii, procurorii și magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În al doilea rând, deși este adoptată la doar 5 zile de la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, hotarârea analizată ignoră dispozițiile art. 352 alin. (11) și (12) din acest cod.

În al treilea rând, deși magistrații au obligația de confidențialitate, regulamentul adoptat prin hotărârea menționată, în mod regretabil și amintind de practici din trecut, repudiate acum, obligă la semnarea unui „angajament scris “ de către aceștia.

În al patrulea rând, acest regulament creează o diferență de tratament nejustificată între procurori, judecători și magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe de o parte, și avocați, pe de altă parte, cu privire la accesul acestora la informații clasificate.

Concret, potrivit art. 2 alin. (1) al acestui regulament, pentru judecători, procurori și magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, accesul la informații clasificate secrete de stat, respectiv secrete de serviciu, este garantat, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția infomațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare, sub condiția numirii și depunerii jurământului. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că judecătorii și procurorii, inclusiv membrii C.S.M. care au calitatea de judecător și procuror, sunt îndreptățiți să aibă acces la informațiile clasificate secret de stat ori secret de serviciu, fără îndeplinirea procedurilor de verificare prevăzute la art. 7 alin. (1)-(3)[14] și art. 28 din Legea nr. 182/2002, după ce au luat cunoștință de responsabilitățile ce le revin privind protecția infomațiilor clasificate și au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului prevăzut de art. 7 alin. (4), respectiv art. 36 alin. (3) din aceeași lege.

Art. 11 din același regulament prevede că documentele clasificate pot fi accesibile personalului instanțelor sau, după caz, al parchetelor, părților, apărătorilor acestora, experților, interpreților, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002, respectiv H.G. nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu[15] și numai dacă dețin certificate de securitate pentru acces la informații clasificate sau autorizație de acces, corespunzător clasei, repectiv nivelului de secretizare al fiecăruia dintre documentele volumului corespunzător și dacă argumentează principiul necesității de a cunoaște.

Subliniem faptul că, anterior modificării Legii nr. 182/2002 prin Legea nr. 255/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul constituționalității dispozițiilor de lege care condiționează accesul la informațiile secrete de stat de obținerea autorizației impuse de lege inclusiv în cazul magistraților, arătând că „dispozițiile referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informațiile clasificate, protecția acestor informații prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum și interdicția clasificării unor categorii de informații sau accesul la informațiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile și libertățile constituționale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informațiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege.

Cât priveşte susţinerea privind scoaterea de sub incidenţa art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 a unor categorii de persoane – ofiţeri de poliţie judiciară, procurori, judecători şi avocaţi, aceasta nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Critica privind încălcarea, prin normele ce fac obiectul excepţiei, a principiului egalităţii în drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest lucru (s.n.).

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia se creează categorii diferite de magistraţi în cadrul aceluiaşi sistem judiciar, deoarece, pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de securitate, iar, pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii. Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de viaţă ale persoanei în cauză. Este firesc să fie aşa, deoarece, în caz contrar, există riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau profesionalism al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la îndoială.[16]

Amintim că, anterior modificării, prin Legea nr. 255/2013, a Legii nr. 182/2002 accesul la informațiile clasificate ce constituie secrete de stat, respectiv secrete de serviciu, era garantat, sub condiția validării alegerii sau numirii și a depunerii jurământului, pentru Președintele României, prim-ministru, miniștri, deputați și senatori, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptățiți să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1)-(3), respectiv la art. 28, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care aceştia fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului. După cum se poate observa, judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se numărau printre cei care beneficiau de acest regim preferențial.

În prezent, în baza Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, toți magistrații au acces la informații secret de stat sau de serviciu, iar avocații părților nu beneficiază de o atare posibilitate decât dacă urmează demersurile legale pentru obținerea unui certificat de acces sau a unei autorizații de acces. Astfel, orice persoană poate fi judecată în baza unor probe secrete de stat sau secrete de serviciu, fără ca inculpatul și avocatul său să poate lua act de probele care se presupune că îl incriminează pe cel dintâi, încălcându-se astfel dreptul la apărare.

Având în vedere toate acestea, în situația în care se utilizează probe care nu pot fi cunoscute de inculpat și avocatul său, este evident că nu se mai poate discuta despre o egalitate a armelor în procesul penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoștință de toate elementele dosarului pentru a-și pregăti apărarea. Deși a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepțiile trebuie să fie justificate și trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăți procedurale create.[17] În același timp, Curtea a socotit că exigențele Convenției sunt respectate și atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia.[18]

Din punctul nostru de vedere, dacă inculpatului nu îi este permis accesul la informațiile clasificate, cel puțin avocatului acestuia ar trebui să îi fie permis acest acces în aceleași condiții ca și judecătorilor și procurorilor. O altă compensare suficientă care să justifice această interdicție nu putem găsi pentru a garanta dreptul unui persoane la un proces echitabil.

În anul 2015, a fost încheiat un protocol între UNBR și Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat privind eliberarea către avocați, în vederea exercitării profesiei, a autorizațiilor de acces la informații clasificate.[19]

În esență, potrivit acestui protocol, cu privire la informațiile secrete de stat, autorizația de acces se solicită și poate fi obținută prin intermediul UNBR, dar avocatul urmează să fie supus în continuare verificărilor legale ale ORNISS, care va comunica UNBR un aviz pozitiv sau negativ. Autorizația poate fi retrasă tot de către UNBR.

Accesul la informațiile secrete de serviciu poate fi obținut printr-o cerere adresată UNBR, fără să fie necesar avizul ORNISS. Autorizația poate fi retrasă de către președintele UNBR.

Remarcăm că acest protocol nu modifică de asemenea natură procedura de obținere a autorizațiilor de acces la informații clasificate încât să elimine diferența de tratament dintre magistrați și avocați.

Așa fiind, socotim că și protocolul trebuie pus în acord cu dispozițiile art. 352 alin. (11) Cod proc. penală, conform cărora „în cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului (s.n.).

Trebuie subliniat că această dispoziție procedurală nu conține sintagma „în condițiile legii”, pentru a considera că este necesar certificatul de securitate sau, după caz, autorizația de acces. Singura condiție impusă expres de art. 352 alin. (12) Cod proc. penală este acordul autorității emitente, fiind subînțeleasă cerința respectării principiului necesității de a cunoaște câtă vreme cunoașterea acelor informații – esențiale pentru soluționarea cauzei – asigură exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare.

În ipoteza în care emitentul documentului nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, intervine sancțiunea prevăzută de art. 352 alin. (12) din același cod, adică „acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”.

Așadar, din interpretarea dispozițiilor art. 352 alin. (11) și (12) Cod proc. penală, rezultă că acest acces este supus următoarelor condiții: 1) informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei; 2) autoritatea emitentă a documentului clasificat permite accesul.

Soluția permiterii accesului apărătorului inculpatului la informații clasificate este nouă și nu se confundă cu accesul pe bază de certificat de securitate sau de autorizație de acces. În aceste din urmă ipoteze nu se cere acordul unității emitente.

Dacă nu ar fi fost prevăzută soluția din art. 352 alin. (11) Cod proc. penală, s-ar fi putut discuta, printre altele, de încălcarea principiului egalității în drepturi, prin instituirea unor niveluri diferite de acces la informații clasificate pentru acuzare și apărare. Or, tocmai existența aceleiași proceduri – sub imperiul vechii reglementări – pentru procuror și avocat a constituit un argument decisiv pentru respingerea de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1335/2008, anterior citată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 182/2002 (forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 255/2013).

Confruntată cu această problema de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție se pare că nu împărtășește opinia potrivit căreia este permis accesul la informații clasificate în baza articolului 352 alin. (11) Cod proc. penală fără o asemenea autorizație. Astfel, în considerentele unei hotărâri pronunțate recent, instanța supremă arată următoarele: „Constatându-se că o parte din actele dosarului de urmărire penală sunt clasificate cu caracter «strict secret», instanţa a dispus în temeiul art. 352 alin. (11) C. proc. pen. ca autorităţile emitente a documentelor clasificate să procedeze la declasificarea totală a acestora sau să permită accesul apărătorului revizuentului la acestea. În consecinţă, au fost emise adrese către Serviciul Român de Informaţii, Parchetul General şi Camera Deputaţilor pentru ca acestea să analizeze oportunitatea declasificării totale ori permiterea accesului apărătorului revizuentului la documentele clasificate. Urmare a solicitării instanţei, o bună parte a documentelor clasificate cu caracter «strict secret» au fost declasificate, putând fi astfel studiate de părţi. Cu privire la accesul apărătorului revizuentului la aceste documente, atât Parchetul General, cât şi Serviciul Român de Informaţii au apreciat că pentru studiul acestor documente se impune deţinerea autorizaţiei de acces la informaţii clasificate.[20]

Având în vedere cele arătate anterior, considerăm că este greșită această interpretare a prevederilor art. 352 alin. (11) și (12) Cod proc. penală. O atare rezolvare plasează avocatul inculpatului într-o poziție mai dificilă decât cea anterioară, în sensul că, pe lângă menținerea cerinței autorizației de acces, are nevoie și de acordul autorității emitente a informațiilor clasificate (condiție care nu este impusă pentru nicio altă persoană).

Remediul normativ arătat – introducerea dispozițiilor art. 352 alin. (11) și (12) Cod proc. penală – realizează o îmbinare între interesele generale și cele particulare, prin aceea că, protejând interesul statului (în acele situații în care nu este posibilă declasificarea), nu obstaculează exercitarea dreptului la apărare al inculpatului.

Din faptul că art. 352 Cod proc. penală este plasat în Partea specială a acestui act normativ, în Titlul III, intitulat „Judecata”, într-o speță, judecători de cameră preliminară de la instanța supremă au conchis că declasificarea se poate cere doar în faza de judecată.[21]

Ne exprimăm dezacordul față de această opinie, susținând faptul că mai multe dispoziții generale privitoare la judecata în primă instanță – printre care și cele menționate mai sus – se aplică, în masura compatibilității, și în procedura de cameră preliminară. De exemplu: desfășurarea judecății la sediul instanței – art. 350 alin. (1); judecata în fața completului legal constituit – art. 351 alin. (1); obligația instanței de a se pronunța prin încheiere motivată – art. 351 alin. (2) și (3); dreptul participanților la proces de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului – art. 352 alin. (7) etc. Așadar, la stabilirea aplicabilității unui text de lege, esențial este conținutul acestuia, care este menit să satisfacă o necesitate socială, și nu plasarea sa în corpul acelei legi.

Pe de altă parte, doar în procedura de cameră preliminară se verifică legalitatea administrării probelor, or, fără a cunoaște conținutul documentelor clasificate nu se pot face aprecieri complete sub acest aspect, ceea ce amputează obiectul camerei preliminare și impietează exercitarea corespunzătoare a dreptului la apărare.

Dispozițiile procedurale de mai sus sunt însă criticabile sub alte aspecte. Astfel, textul articolului 352 alin. (11) Cod proc. penală nu indică în funcție de ce criterii instanța apreciază dacă informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei. Apreciem că, atât timp cât aceste informații se află la dosar, există prezumția că ele sunt relevante și utile în cauză.[22]

Un alt aspect discutabil al art. 352 alin. (11) și (12) Cod proc. penală este că în conținutul acestuia se face referire doar la apărătorul inculpatului, deși, în vederea respectării dreptului la apărare, accesul la informațiile clasificate ar trebui conferit și apărătorilor altor participanți în procesul penal.[23] Din această perspectivă, s-ar putea vorbi despre o eventuală neconstituționalitate a textelor de lege enunțate.

Criticile nu se opresc însă aici. Eventualul refuz discreționar al autorității emitente a informațiilor clasificate de a dispune declasificarea ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului atrage consecința excluderii acelor probe, legea dispunând că ele „nu pot servi la pronunțarera unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

Excluderea probelor respective poate afecta dreptul la un proces echitabil al celorlalte părți și poate crea inegalități între inculpați, fiind deja sesizată Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate în acest sens.[24]

Potrivit art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 585/2002: „Informațiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege.

Art. 24 din aceeași hotărâre prevede următoarele: „Informațiile secrete de serviciu se declasifică de conducătorii unitaților care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar.

Din dispozițiile reproduse mai sus rezultă că emitentul documentelor clasificate nu poate refuza în mod arbitrar declasificarea. Tot astfel, nu poate permite în mod selectiv accesul apărătorilor inculpaților la astfel de informații. Orice decizie luată în acest sens trebuie să aibă suport legal și să fie motivată corespunzător.

În situația în care instanța solicită declasificarea totală a informațiilor clasificate, iar instituția competentă dispune acest lucru, nu se mai poate vorbi de o aplicare a art. 352 alin. (11) pentru permiterea accesului apărătorului inculpatului la aceste informații, iar dacă se dispune doar declasificarea parțială, art. 352 alin. (11) rămâne aplicabil pentru informațiile rămase clasificate, în măsura în care acestea sunt considerate esențiale pentru soluționarea cauzei. În privința trecerii într-un alt grad de clasificare, art. 352 alin. (11) se aplică în continuare pentru a permite avocatului inculpatului accesul la informațiile rămase clasificate; singura consecință practică ar fi faptul că accesul va fi permis probabil mai ușor dacă informațiile trec într-un grad de clasificare inferior gradului inițial, fiind astfel considerate mai puțin importante în raport cu celelalte grade de clasificare.

O ultimă remarcă legată de aceste dispoziții procedurale vizează absența unor prevederi cu același conținut, aplicabile în faza de urmărire penală, situație în care considerăm că exigențele dreptului la apărare nu sunt pe deplin satisfăcute, deoarece nu se permite accesul la informațiile clasificate esențiale pentru soluționarea cauzei în privința avocaților care nu dețin un certificat ORNISS. Drept urmare, aceste probe nu ar trebui luate în considerare, iar o persoană să nu poate fi trimisă în judecată în baza lor.

Revenind la Regulamentul CSM, a considera că singura modalitate prin care avocatul poate avea acces la informații clasificate este cea menționată în acest act normativ înseamnă, pe lângă cele arătate mai sus, și a face abstracție de caracterul vădit intruziv al procedurii de obținere a certificatului de securitate sau a autorizației de acces.

Asemenea oricărui om, și avocatul trebuie să beneficieze, printre altele, de dreptul la viață intimă, familială și privată (în accepție largă – dreptul la viață privată, exprimat popular și prin sintagma „dreptul de a fi lăsat în pace”).

Respectă oare procedura prevăzută de lege pentru obținerea certificatului/autorizației de acces acest drept? Avem serioase îndoieli! Argumentăm făcând trimitere la faptul că, printre altele, avocatul este obligat să răspundă la unele chestionare (prevăzute în Anexele 15-17 la H.G. nr. 585/2002), oferind informații diverse despre el, partenerul/partenera de viață, părinți, frați și surori, socri, cumnați și cumnate. Aspectele care interesează sunt dintre cele mai diverse: probleme de ordin medical; certuri în familie; interese financiare; dacă este econom; dacă are relații de natură profesională sau personală cu cetățeni străini ș.a. De asemenea, trebuie să indice persoane care îl cunosc de cel puțin 5 ani, pe mai multe perioade. Urmează „verificările legale și necesare care se impun!?”, a căror durată poate ajunge și la 3 luni. În situația în care a fost avizată pozitiv cererea, se eliberează autorizația, care este valabilă timp de 4 ani. Pe toată perioada de valabilitate verificările pot fi reluate oricând, de unde se poate conchide că monitorizarea este permanentă.

Sigur că, potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns, numai că aceasta este o măsură excepțională, care trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) să fie luată numai prin lege; b) să fie necesară pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; c) restrângerea este necesară într-o societate democratică; d) măsura este proporțională cu situația care a determinat-o; e) măsura este aplicată nediscriminatoriu; f) măsura nu aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În opinia noastră, condițiile de mai sus nu sunt întrunite, iar supunerea avocatului la această procedură aduce atingeri nejustificate dreptului anterior amintit.

Problema comportă o abordare și din perspectiva clientului, care, conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată[25], cu modificările și completările ulterioare, are dreptul să-și aleagă în mod liber avocatul.

Despre ce libertate se poate vorbi în ipoteza în care avocatul refuză justificat să se supună verificărilor sau, deși este de acord să fie verificat, nu obține aviz pozitiv? Pot fi constrânși clienții să aleagă doar avocați care au solicitat verificarea și au obținut acordul ORNISS?

Pe lângă imixtiunea în viața privată a avocatului, se ridică și chestiunea incertitudinii care planează în privința accesului la această procedură. În aceste condiții, se mai poate vorbi despre respectarea dreptului la un proces echitabil, știut fiind că acesta include atât componenta informării asupra acuzației penale, cât și cea a dreptului la apărare?

Nu în ultimul rând, se cuvine sublinierea că Legea nr. 51/1995, care este în acord cu reglementările internaționale și cu jurisprudența C.E.D.O., garantează respectarea principiilor libertății și independenței exercitării profesiei de avocat față de orice imixtiuni.

Art. 2 alin. (5) din legea menționată prevede că „în exercitarea dreptului la apărare avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil”.

IV. Elemente de drept comparat

Folosirea informațiilor clasificate într-un proces penal este interzisă prin lege în anumite state.

Spre exemplu, în Italia, folosirea informațiilor secrete sau clasificate nu este permisă atât timp cât persoanei acuzate nu îi este permis accesul la acestea. Acest lucru se bazează pe art. 24 și 111 din Constituția Italiei. De asemenea, în Spania, folosirea informațiilor clasificate nu este permisă într-un proces penal. Pentru ca un document clasificat să poată fi folosit ca probă în instanțele din Spania, trebuie ca avocaților tuturor părților să le fie permis accesul la acest document. În cele două state anterior menționate, singurul mod în care persoanei acuzate sau apărătorilor părților din procesul penal le poate fi permis accesul la informații clasificate este prin declasificarea acestora. Astfel, însăși existența unui proces poate sta în voința unui Guvern de a declasifica informații, pentru a le permite părților sau apărătorilor acestora accesul la acestea.[26]

În Franța, noțiunea de „probă secretă” nu există în contextul unui proces. O informație sau un document confidențial nu este acceptat ca probă de judecători, deoarece, într-un proces penal, orice probă trebuie să fie supusă dezbaterilor în contradictoriu.[27]

De asemenea, în Belgia, pot fi utilizate informații clasificate într-un proces, doar dacă se cere instituției care a clasificat informația declasificarea acestora. Dacă instituția în cauză refuză declasificare, informațiile clasificate nu vor putea fi luate în considerare.[28]

În schimb în alte state, precum Olanda sau Suedia, securitatea națională joacă un rol important, iar în baza necesității protecției statului, folosirea informațiilor secrete este permisă în procesul penal.[29]

În Statele Unite ale Americii, ce aparține tradiției juridice common law, regulile de utilizare a informațiilor clasificate în procesele penale sunt reglementate în Classified Information Procedures Act (C.I.P.A.)[30], care face parte integrantă din Titlul 18 din U.S. Code, referitor la infracțiuni și procedură penală. Acest act normativ cuprinde diverse prevederi de natură să atenueze tensiunea inerentă dintre interesul legitim al statului de a proteja informații privind securitatea națională, pe de o parte, și drepturile inculpatului potrivit Constituției Statelor Unite ale Americii și legislației federale, pe de altă parte.[31]

În sensul Secțiunii 1 parag. (a) din C.I.P.A., sintagma „informații clasificate” înseamnă orice informație sau material cu privire la care Guvernul Statelor Unite a stabilit, în conformitate cu un ordin executiv, statut sau regulament, că necesită protecția împotriva dezvăluirilor neautorizate pentru motive de siguranță națională, precum și orice date restricționate, astfel cum este definit de Atomic Energy Act din 1954.

Astfel, conform Secțiunii 2 a C.I.P.A., imediat după emiterea actului de sesizare a instanței, oricare dintre părți poate solicita o ședință premergătoare în care să se discute chestiunea informațiilor clasificate, sub aspectul admisibilității, pertinenței sau concludenței.

Secțiunea 3 a C.I.P.A. reglementează ordinele de protecție ce pot fi emise de instanța de judecată la solicitarea autorităților statale vizând protecția informațiilor clasificate dezvăluite de către acestea inculpatului într-o cauză penală aflată pe rolul unei instanțe districtuale. În acest sens, în anumite cazuri, dezvăluirea acestui tip de informații poate fi limitată la anumite persoane sau avocați care au primit autorizare din partea statului, însă, în ipoteza în care inculpații nu îndeplinesc cerințele de securitate pentru a avea acces la informațiile clasificate, instanța poate dispune ca inclusiv avocatul să fie împiedicat a dezvălui informațiile clasificate de care a luat cunoștință în cauză. În măsura în care nici inculpatul și nici apărătorul acestuia nu îndeplinesc condițiile pentru a avea acces la informații clasificate, este desemnat de către instanță un avocat care să asigure asistență juridică și reprezentare inculpatului în chestiunile ce implică informații clasificate, existând posibilitatea ca și acestui avocat să îi fie interzisă dezvăluirea informațiilor clasificate către inculpat și apărătorul său ales.[32]

În conformitate cu Secțiunea 4 a C.I.P.A., există posibilitatea ca instanța, la solicitarea autorităților statale, să admită dezvăluirea ex parte a informațiilor clasificate, prin ștergerea anumitor pasaje din înscrisurile puse la dispoziția inculpatului conform Regulilor Federale de Procedură Penală, prin furnizarea unui rezumat al respectivelor înscrisuri clasificate sau prin înlocuirea acestor înscrisuri cu o declarație privitoare la faptele din cuprinsul conținutului clasificat, ce fac obiectul probațiunii.

Totodată, inculpatul trebuie să notifice instanța și parchetul cu privire la informațiile clasificate pe care se așteaptă într-o manieră rezonabilă să le dezvăluie sau a căror dezvăluire să o solicite. Sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestei obligații o constituie interzicerea dezvăluirii informațiilor clasificate care nu fac obiectul notificării, precum și interzicerea audierii de martori cu privire la respectivele informații (Secțiunea 5 a C.I.P.A.).

În Secțiunea 7 a C.I.P.A., se prevede că statul poate formula o contestație incidentală, înainte sau după începerea judecății, împotriva unei hotărâri sau unui ordin emis în baza aceluiași act de către instanța districtuală într-o cauză penală, prin care este admisă dezvăluirea informațiilor clasificate, este sancționat refuzul de a dezvălui informațiile clasificate sau se respinge cererea autorităților statale de emitere a unui ordin de protecție pentru a împiedica dezvăluirea informațiilor clasificate. În sensul acestui paragraf, termenul „dezvăluire” include atât informațiile pe care instanța obligă statul să le comunice inculpatului sau altor persoane precum și informațiile care sunt deja în posesia inculpatului, pe care acesta intenționează să le comunice unor persoane neautorizate.[33]

Chiar și în situațiile în care avocaților americani li se permite accesul la informații clasificate, acesta se poate dovedi extrem de complicat în practică, având în vedere că în general necesită dispozitive și rețele care să îndeplinească anumite standarde de securitate, care deseori nu sunt destul de performante și se află la mari distanțe, ceea ce îngreunează posibilitatea avocaților de a beneficia de un acces rapid și eficient la aceste informații[34].

V. Divulgarea fără drept a informațiilor secrete de stat sau secrete de serviciu

După cum am precizat anterior, prin divulgarea informațiilor secrete de stat poate fi prejudiciată siguranța națională și apărarea țării, iar prin divulgarea informațiilor secrete de serviciu poate fi prejudiciată o persoană juridică de drept public sau de drept privat.

Prin urmare, este normal să existe reglementări de natură penală care să conducă la sancționarea unor astfel de fapte, prezentate sumar în cele ce urmează.

a) Art. 303 Cod penal. Divulgarea informațiilor secrete de stat

Articolul în cauză, la alin. (1), prevede că „divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

În alin. (2) se precizează următoarele: „Deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 2 ani sau cu amendă”, iar la alin. (3) a fost introdusă o cauză de nepedepsire aplicabilă doar în cazul formei de la alin. (2), cu următorul conținut: „Persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul la organul sau instituţia emitentă”.

Infracțiunea prevăzută de art. 303 Cod penal prezintă unele asemănări cu infracțiunea de divulgare a secretului care periclitează siguranța națională, prevăzută în art. 169 Cod penal de la 1968. În cazul celor două infracțiuni menționate, obiectul material îl constituie informațiile secrete de stat, iar subiectul activ este persoana care, datorită ocupației sale, ia cunoștință de anumite informații ce constituie secret de stat. Deosebirea dintre cele două incriminări este dată de valoarea socială protejată, care în vechea reglementare era reprezentată de siguranța națională, în timp ce, în cazul divulgării informațiilor secrete de stat, este reprezentată de interesele sau activitatea unei persoane juridice de interes public. Infracțiunea prevăzută de art. 303 a fost plasată în capitolul referitor la infracțiuni de serviciu tocmai datorită acestei valori sociale protejate.[35]

Subiectul activ al infracțiunii este calificat, chiar dacă această calificare nu este prevăzută în mod explicit. Dintr-o simplă lectură a textului rezultă că fapta poate fi comisă doar de către o persoană care cunoaște acele informații datorită atribuțiilor de serviciu.

Astfel, având în vedere această cerință esențială a textului legal, este evident că subiecți activi ai infracțiunii pot fi și judecătorii, procurorii sau avocații. De altfel, și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor prevede, la art. 15, că judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate, iar în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurori sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament. În privința avocaților, ceea ce trebuie precizat este faptul că, potrivit art. 11 din Legea nr. 51/1995, avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

La rândul său, subiectul pasiv este calificat, deoarece nu poate fi decât o persoană juridică dintre cele prevăzute de art. 176, adică o autoritate publică, o instituție publică sau alte persoane juridice care administrează sau explotează bunurile proprietate publică.

Pentru ca infracțiunea să se poată consuma, este necesară divulgarea sau deținerea fără drept a unor informații secrete de stat. Potrivit art. 178 Cod penal, informațiile secrete de stat sunt informațiile clasficate astfel potrivit legii. Așadar, norma juridică penală face trimitere la dispozițiile un legi speciale nepenale, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.[36]

b) Art. 304 Cod penal. Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice

Conform alin. (1) al acestui articol, „divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”.

La alin. (2) este sancționată „divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă”, iar alin. (3) introduce o formă agravată a acesteia, astfel: „Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

Observăm că, în cazul divulgării prevăzute la alin. (1), subiectul activ este unul calificat, și anume persoana care cunoaște anumite informații secrete de serviciu sau nesupuse publicității datorită atribuțiilor sale de serviciu.

Potrivit unor autori, informația secretă nu trebuie delimitată de informația nesupusă publicității, cele două fiind aproximativ echivalente la nivelul semnificației, importanță prezentând doar faptul că, odată ce informația a devenit, chiar și în mod ilicit, publică, actul de divulgare nu va fi unul tipic.[37]

Suntem de acord cu ideea că, în esență, o delimitare între cele două tipuri de informații nu prezintă în mod necesar relevanță practică și că esențial pentru tipicitatea faptei este doar existența unei interdicții de divulgare a informației.[38]

Considerăm totuși că, pentru o mai bună înțelegere a textului legal, având în vedere și faptul că cele două categorii de informații nu sunt întocmai echivalente, delimitarea este importantă pentru a explica incidența acestui text în privința secretului profesional al avocatului.

În primul rând, este de remarcat faptul că în Codul penal nu există o definiție a informațiilor secrete de serviciu sau a celor nesupuse publicității și nici nu se face o trimitere la o altă lege cum se întâmplă în cazul informațiilor secrete de stat. Nu considerăm acest lucru ca fiind problematic, însă, din rațiuni de constanță în redactarea textului legal, s-ar impune și o astfel de prevedere explicativă.

Potrivit Legii nr. 182/2002, prin informații secrete de serviciu se înțelege informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat.

Spre deosebire de informațiile secrete de serviciu, informațiile care nu sunt destinate publicității nu se bucură de o definiție în niciun text legal, însă o astfel de definție nici nu este necesară, fiind ușor de stabilit care sunt informațiile cuprinse în această categorie. Astfel, informațiile care nu sunt destinate publicității sunt acele informații, altele decât secretele de stat sau de serviciu, cu privire la care există o obligație legală de păstrare a confidențialității (cum este cazul medicului, avocatului, psihologului etc.).

Prin însăși natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secretelor clientului său și destinatarul comunicărilor de natură confidențială, iar fără o garanție a confidențialității, încrederea nu poate exista. Conform Codului deontologic al avocaților, punctul 2.3, secretul profesional al avocatului este recunoscut ca fiind atât un drept, cât și o îndatorire fundamentală și primordială a acestuia. Avocatului îi revine o obligație de a respecta secretul oricărei informații confidențiale de care ia cunoștință în cadrul activității sale profesionale. Această obligație nu este limitată în timp și, mai mult, avocatul trebuie să o impună și angajaților săi, precum și oricărei alte persoane care colaborează cu el în activitatea sa profesională.

De asemenea, în Statutul profesie de avocat[39], la art. 8, se precizează faptul că secretul profesional este de ordine publică și că avocatul este dator să-l păstreze privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată. Mai mult, avocatul nu poate fi obligat în nicio circumstanță, de către nicio persoană să divulge secretul profesional. El nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său, nici de către o altă autoritate sau persoană. Se exceptează cazurile în care avocatul este urmărit penal, disciplinar, sau atunci când există o contestație în privința onorariilor convenite, dar și în această situație, exclusiv pentru necesități stricte pentru apărarea sa. Avocatul nu este împiedicat să folosească informațiile confidențiale dacă acestea au devenit publice. Dispoziții referitoare la această obligație regăsim în art. 9 și 10 din același Statut și în art. 11 și 35 din Legea profesiei de avocat.

Secretul profesional al avocatului privește, astfel cum prevede art. 228 alin. (2) din Statutul profesiei, „toate informaţiile şi datele de orice tip, în orice formă şi pe orice suport, furnizate avocatului de către client în scopul acordării asistenţei juridice şi în legătură cu care clientul a solicitat păstrarea confidenţialităţii, precum şi orice documente redactate de avocat care conţin sau se fundamentează pe informaţiile ori datele furnizate de client în scopul acordării asistenţei juridice şi a căror confidenţialitate a fost solicitată de client”.

Considerăm, la fel ca și alți autori, că o astfel de reglementare este necesară, deoarece numai astfel vom avea o garanție că legea va rămâne singura care guvernează actul de justiție.[40]

Cu privire la latura obiectivă a acestei forme a infracțiunii, prevăzută în alin. (1), mai trebuie precizat că, după cum se poate observa, textul solicită și o urmare specifică, respectiv afectarea intereselor sau activității unei persoane.

În cazul modalității prevăzute de alin. (2), subiectul activ este general și nu se cere nicio urmare, spre deosebire de alin. (1). De asemenea, nu contează modul în care acesta ajunge să cunoască informațiile respective.

c) Art. 305 Cod penal. Neglijența în păstrarea informațiilor

Potrivit acestui articol, „neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a prilejuit altei persoane aflarea unei asemenea informaţii se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.

În alin. (2) se precizează: „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) şi art. 304, dacă au fost săvârşite din culpă.

Această infracțiune a fost incriminată și în vechiul Cod penal, într-o formulare aproape identică, la art. 252, „Neglijența în păstrarea secretului de stat”, dar nu exista condiția ca fapta să fie de natură să aducă atingere intereselor statelor.

După cum se poate observa, în conținutul normativ al infracțiunii nu se prevede expres vreo calitate specială a subiectului activ. Potrivit unor autori, datorită poziționării incriminării în categoria infracțiunilor de serviciu și în considerarea faptului că o purtare neglijentă în păstrarea informațiilor de stat nu o poate avea decât un funcționar  public sau un alt salariat, doar aceștia ar putea comite infracțiunea respectivă.[41] Nu suntem de acord cu această opinie. În acest sens, putem să luăm ca exemplu avocatul, care nu se încadrează în niciuna din cele două categorii. În situația în care ar avea acces la un document clasificat și din neglijență l-ar distruge, fapta s-ar încadra la acest articol.

d) Art. 309 Cod penal. Faptele care au produs consecințe deosebit de grave

În cazul în care prin comiterea faptelor prevăzute de art. 303 și art. 304 Cod penal s-au produs consecințe deosebit de grave (o pagubă materială mai mare de 2.000.000 de lei), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

e) Art. 395 Cod penal. Trădarea prin transmitere de informații secrete de stat

Prin acest articol este sancționată transmiterea de informații secrete de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, precum și procurarea ori deținerea de documente sau date ce constituie informații secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaște, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, săvârșite de un cetățean roman.

Prin transmisiunea unor astfel de informații sau prin deținerea acestora în scopul transmiterii se creează un risc de prejudiciere a suveranității, independenței și unității statului. În acest caz, legea operează cu o prezumție absolută de existență a riscului.[42]

f) Art. 398 Cod penal. Înalta trădare

Se sancționează faptele săvârșite în art. 394-397 (deci și art. 395) Cod penal, de către Președintele României sau de către un alt membru Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

În vechiul Cod penal nu exista această incriminare. Chiar dacă era menționată de art. 96 din Constituția României, nici Legea fundamentală și nicio lege specială nu definea elementele constitutive ale acestei infracțiuni.[43]

Pe lângă răspunderea penală, sunt reglementate și alte fome de răspundere în materie, iar restricționarea accesului la informații clasificate este adaptat în unele situații în funcție de aceste variabile, ceea ce sporește garanțiile de protecție a acestei categorii de informații.

Astfel, alin. (5) al art. 8 din Statutul profesiei de avocat se explicitează că nerespectarea prevederilor privitoare la secretul profesional constituie abatere disciplinară gravă, iar „răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă” [art. 266 alin. (1) din Statut] – sub rezerva respectării în concret a principiului ne bis in idem, am adăuga.

În mod corelativ, și răspunderea magistraților poate fi angajată în materie disciplinară pentru „nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii”, potrivit art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată[44], cu modificările și completările ulterioare.

Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți ai instanței supreme nu pot avea acces la informații clasificate în cazul în care li s-a aplicat o sancțiune disciplinară pentru săvârșirea acestei abateri disciplinare, precum și pe durata cercetării disciplinare, astfel cum prevede art. 4 alin. (1) lit. c) din Regulamentul anexă la Hotărârea C.S.M. nr. 140/2014, analizat supra.

Totodată, accesul la informații clasificate este interzis destinatarilor hotărârii C.S.M. în discuție și în ipoteza luării unei măsuri preventive sau trimiterii în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori a dobândirii calității de suspect pentru săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale sau a unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare, precum și în cazul declanșării procedurii prevăzute în art. 64 din Legea nr. 303/2004 referitoare la constatarea unei boli psihice [art. 4 alin. (1) lit. a), b), d) din Regulament].

În textul art. 4 din Regulament se prevede comunicarea soluțiilor conducătorului instanței, parchetului sau instituției unde funcționează cel în cauză, însă se observă o lacună din acest punct de vedere, în sensul că nu sunt prevăzute consecințele acestei interdicții intervenite pe parcurs asupra cauzei concrete în curs de instrumentare/judecare: procurorul respectiv va mai putea emite rechizitoriul ori judecătorul, pronunța hotărârea în aceste condiții? În caz afirmativ, s-ar putea pune problema afectării legitimității actului în cauză, cel puțin la nivelul receptării lui de către ceilalți participanți la procesul penal.

VI. Concluzii

Având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal și cerința explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să-i demonstreze vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă, este evident că orice informație care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, și informațiile clasificate, uneori, cu siguranță, sunt indispensabile aflării adevărului, însă acestea trebuie folosite doar în măsura în care accesul la acestea este permis atât acuzării, cât și apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor și va fi încălcat dreptul la un proces echitabil. În caz contrar, o astfel de probă ar trebui să fie respinsă.

În situația în care dispoziția privitoare la informații clasificate din Codul de procedură penală [art. 352 alin. (11)] se dovedește în practică a fi insuficientă pentru a permite avocatului, în procesul penal, accesul la asemenea informații fără ca acesta să urmeze procedurile prevăzute de legislația specială pentru obținerea unui certificat sau a unei autorizații de acces, considerăm că reglementarea care privește accesul la astfel de informații va trebui regândită în așa fel încât să fie creată o unitate de tratament între magistrați și avocați.

În ceea ce privește infracțiunile prezentate succint mai sus, apreciem că este oferită o protecție suficientă împotriva faptelor care ar putea periclita conținutul unor informații clasificate și astfel să producă vreuna din consecințele protejate prin clasificarea acestora.



[1] Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[2] Monitorul Oficial al României nr. 663 din 23 octombrie 2001.
[3] Monitorul Oficial al României nr. 248 din 12 aprilie 2002.
[4] Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată (Monitorul Oficial al României nr. 190 din 18 martie 2014): „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.”; alin. (1) al art. 2 din aceeași lege prevede că „securitatea națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1”.
[5] Centrul de Resurse Juridice, „Informațiile clasificate, dreptul la informație și la un proces echitabil – document de poziție, pg. 4.
[6] Ibidem, pg. 8.
[7] Potrivit art. 22 al Legii nr. 182/2002: „(1) Autorităţile publice întocmesc liste proprii cuprinzând categoriile de informaţii secrete de stat în domeniile lor de activitate. (2) Listele cuprinzând informaţiile secrete de stat pe niveluri de secretizare, elaborate sau deţinute de autorităţile ori de instituţiile publice, se aprobă şi se actualizează prin hotărâre a Guvernului. (3) Hotărârile Guvernului privind aprobarea listelor cuprinzând informaţiile secrete de stat se comunica Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi, după caz, celorlalte structuri informative cărora le revin, potrivit legii, sarcini de organizare a măsurilor specializate de protecţie”.
[8] Centrul de Resurse Juridice, Document de poziție, anterior citat, pg. 8.
[9] Art. 15 lit. f) din Legea nr. 182/2002 prevede că nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat şi sunt: strict secret de importanță deosebită – informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natura să producă daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale; strict secrete –informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale; secrete – informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natura să producă daune securităţii naţionale.
[10] Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 182/2002 prevede că „Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Paza şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale stabilesc, pentru domeniile lor de activitate şi responsabilitate, structuri şi măsuri proprii privind coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat, potrivit legii”. Potrivit alin. (3) din același articol: „Coordonarea activităţii şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat pentru Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale şi Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat se realizează de structura specializată a Ministerului Apărării Naţionale”.
[11] Monitorul Oficial al României nr. 585 din 5 iulie 2002.
[12] Monitorul Oficial al României nr. 515 din 14 august 2013.
[13] Publicată pe site-ul CSM, disponibilă online aici.
[14] Prevederile art. 7 alin. (1)-(3) din Legea nr. 182/2002 au următorul conținut: „(1) Persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secrete de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii. (2) Pentru candidaţii la funcţii publice ce implică lucrul cu asemenea informaţii, precum şi competența de a autoriza accesul la astfel de informaţii, verificarea este anterioară numirii în acele funcţii şi se solicită obligatoriu de autoritatea de învestire. (3) Procedurile de verificare sunt cele obligatorii pentru persoanele care lucrează în cadrul Autorităţii Naţionale de Securitate, care gestionează informaţii NATO, potrivit echivalenţelor nivelurilor de secretizare prevăzute prin prezenta lege”.
[15] Monitorul Oficial al României nr. 575 din 5 august 2002.
[16] Decizia Curții Constituționale nr. 1335/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 29 din 15 ianuarie 2009.
[17] C.E.D.O., Cauza Dowsett C. Marea Britanie, hotărârea din data de 24.06.2003, paragraf 41, 42.
[18] C.E.D.O., Cauza Kamasinski c. Austria, hotărârea din data de 19.12.1989, paragraf 88.
[19] Raport de activitate al Consiliului UNBR (între Congresul avocaților 2014 și Congresul avocaților 2015).
[20] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 179/11.02.2016.
[21] Î.C.C.J, Secția Penală, încheierea din data de 18 octombrie 2016 și încheierea din data de 8 martie 2017, nepublicate.
[22] Coord. Petre Buneci, Gh. Șerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Crețu, A. Punchlei, I. Vasilache, V. Stoica, D. Țițian, M. Jiganie-Șerban, Noul Cod de procedură penală, Note, Corelații, Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pg. 433.
[23] Ibidem.
[24] Î.C.C.J., Secția Penală, judecătorul de cameră preliminară, încheierea din 4 octombrie 2016, nepublicată.
[25] Monitorul Oficial nr. 98 din 7 februarie 2011.
[26] Parlamentul European, National security and secret evidence in legislation and before the courts: exploring the challenges – Study for the Libe Committee, 2014, pg. 29, 32, .
[27] Ibidem, pg. 28.
[28] Centrul de Resurse Juridice, Document de poziție, anterior citat.
[29] Parlamentul European, National security and secret evidence in legislation and before the courts: exploring the challenges – Study for the Libe Committee, anterior citat, pg. 26, 27.
[30] Disponibil online aici.
[31] E.C. Liu, T. Garvey, Protecting Classified Information and the Rights of Criminal Defendants: The Classified Information Procedures Act, 2 aprilie 2012, pg. 1-2.
[32] Ibidem, pg. 3.
[33] U.S. Department of Justice, 2054. Synopsis Of Classified Information Procedures Act (CIPA).
[34] A. Watkins, Life Is Complicated For Most Lawyers Who Handle Classified Info, 28 decembrie 2016, .
[35] T. Toader, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București 2014, pg. 489-490.
[36] Potrivit art. 17 din Legea nr. 182/2002, în categoria informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile care reprezintă sau care se referă la:
a) sistemul de apărare a țării şi elementele de bază ale acestuia, operaţiile militare, tehnologiile de fabricaţie, caracteristicile armamentului şi tehnicii de luptă utilizate exclusiv în cadrul elementelor sistemului naţional de apărare;
b) planurile, precum şi dispozitivele militare, efectivele şi misiunile forţelor angajate;
c) cifrul de stat şi alte elemente criptologice stabilite de autorităţile publice competente, precum şi activităţile în legătură cu realizarea şi folosirea acestora;
d) organizarea sistemelor de protecţie şi apărare a obiectivelor, sectoarelor şi la reţelele de calculatoare speciale şi militare, inclusiv la mecanismele de securitate a acestora;
e) datele, schemele şi programele referitoare la sistemele de comunicaţii şi la reţelele de calculatoare speciale şi militare, inclusiv la mecanismele de securitate a acestora;
f) activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea țării şi siguranţa naţională;
g) mijloacele, metodele, tehnica şi echipamentul de lucru, precum şi sursele de informaţii specifice, folosite de autorităţile publice care desfăşoară activitate de informaţii;
h) produsele geospaţiale, cu excepţia înregistrărilor aerofotogrammetrice, pe care sunt reprezentate elemente de conţinut cu relevanţă în domeniul securităţii naţionale;
h1) înregistrările aerofotogrammetrice obţinute cu senzori aeropurtaţi de orice tip care operează în spectrul electromagnetic, cu rezoluţia spaţială mai mică de 15 cm, şi înregistrările aerofotogrammetrice obţinute cu senzori aeropurtaţi activi de tip digital care conţin mai mult de 9 puncte/m², pe care sunt reprezentate elemente de conţinut cu relevanţă în domeniul securităţii naţionale;
i) studiile, prospecţiunile geologice şi determinările gravimetrice cu densitate mai mare de un punct pe kilometru pătrat, prin care se evaluează rezervele naţionale de metale şi minereuri rare, preţioase, disperse şi radioactive, precum şi datele şi informaţiile referitoare la rezervele materiale, care sunt în competenta Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat;
j) sistemele şi planurile de alimentare cu energie electrică, energie termică, apă şi alţi agenţi necesari funcţionării obiectivelor clasificate secrete de stat;
k) activităţile ştiinţifice, tehnologice sau economice şi investiţiile care au legătura cu siguranţa naţională ori cu apărarea naţională sau prezintă importanță deosebită pentru interesele economice şi tehnico-ştiinţifice ale României;
l) cercetările ştiinţifice în domeniul tehnologiilor nucleare, în afară celor fundamentale, precum şi programele pentru protecţia şi securitatea materialelor şi a instalaţiilor nucleare;
m) emiterea, imprimarea bancnotelor şi baterea monedelor metalice, machetele emisiunilor monetare ale Băncii Naţionale a României şi elementele de siguranţă ale însemnelor monetare pentru depistarea falsurilor, nedestinate publicităţii, precum şi imprimarea şi tipărirea hârtiilor de valoare de natura titlurilor de stat, a bonurilor de tezaur şi a obligaţiunilor de stat;
n) relaţiile şi activităţile externe ale statului român, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicităţii, precum şi informaţiile altor state sau organizaţii internaţionale, faţă de care, prin tratate ori înţelegeri internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţia de protecţie.
[37] S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea Specială. Analize, explicații, comentarii, Ed. Universul  Juridic, București, 2014, pg. 481.
[38] Ibidem.
[39] Adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare.
[40] Jud. dr. Rodica Aida Popa, Noi instituții ale dreptului penal și dreptului procesual penal în dialogul interprefoesional între judecător și avocați, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pg. 214.
[41] T. Toader, op. cit., pg. 493.
[42] S. Bogdan, op. cit, pg. 792.
[43] M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014, pg. 493.
[44] Monitorul Oficial al României nr. 826 din 13 septembrie 2005.


Prof. univ. dr. av. Dan Lupașcu
Avocat drd. Mihai Mareș
MARES / DANILESCU / MAREȘ

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti