Fondul istoric care a deservit la formarea și adoptarea Declarației din 1948
28 martie 2023 | Darius-Alexandru GHIȚĂ
Darius-Alexandru Ghiță
Perioada interbelică, demarcată în istorie între anii 1918-1939, cuprinsă în menghina dintre cele două războaie mondiale, scoate la iveală cicatricile cauzate de Primul Război Mondial. În ciuda traumelor, acest cheag coagulat, acest timp ,,rece” dintre cele două războaie, se caracterizează printr-o stare latentă, focul fiind unul mocnit, menit să avertizeze că diferendele internaționale, mânate de sentimente egoiste și spirite revoluționare, vor cutremura din nou pacea globală care, pentru acest moment, era doar aparentă. Doctrinarii susțin, iar acest fapt este fondat, că Primul Război Mondial a constituit un punct de răscruce al societății internaționale. Instrumentele juridice internaționale din aceasta perioadă, reduse la număr, au dublat problema, fapt observat prin înregistrarea unor seisme ce au provocat mișcări de plăci tectonice în comunitatea internațională[1]. Ivirea statelor naționale moderne, închegarea Uniunii Sovietice și intensificarea implicației Statelor Unite ale Americii în politica internațională, au adus schimbări majore care au necesitat o adaptare și o repoziționare a dreptului internațional la contextul social-politic al provocărilor impuse de aceste evenimente. În acest sens, pactul Briand-Kellogg din 1928 a reprezentat un instrument internațional veritabil, cu o eficiență concretizată prin protejarea echilibrului politic european și menținerea păcii la nivel mondial. Așa cum este evidențiat de documente, a reprezentat ,,un idealism politic devenit realitate”.
Cu toate că, în perioada cuprinsă între secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea asistăm la o dezvoltare timidă a dreptului internațional clasic[2], cu preocupări îndreptate în domeniul drepturilor omului, o adevărată ascensiune a dreptului internațional o remarcăm după cel de-AL Doilea Război Mondial[3]. Cel din urmă război menționat, a avut un impact la nivel global, determinând consecințe care s-au impus la nivel global. După reorganizarea puterilor la nivel mondial și trasarea sferelor de putere, s-a hotărât că valorile de pace, justiție, egalitate și demnitate reprezintă pilonii principali dintr-o societate, motiv pentru care era necesară înființarea unei organizații care să vegheze și să cârmuiască asupra acestora. În acest sens, a luat naștere Organizația Națiunilor Unite care a schimbat cursul și a pus bazele unei noi ere a relațiilor internaționale. Printre obiectivele sale principale, Organizația Națiunilor Unite și-a propus asigurarea cooperării statelor pentru stabilitatea păcii și securității în sfera internațională. Dintre obiectivele sale principale, o coordonată principală a fost ilustrată de sporirea preocupărilor din domeniul drepturilor omului.
În vreme ce filozofii au încercat să teoretizeze dreptul ca o universalitate, s-a încercat menținerea unei constante, prin crearea dreptului umanitar, respectiv prin înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Astfel, în ciuda contextului istorico-politic nefavorabil, dreptul internațional a suferit schimbări demne de observat, sub forma unor progrese pozitive. Ca un răspuns la cel de-Al Doilea Război Mondial, Convenția adoptată la Geneva, în anul 1949, a stabilit ,,etalonul dreptului internațional umanitar”. Tot ca un răspuns împotriva atrocităților din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este gândită și elaborată Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în 1948. În această ordine de idei, Organizația Națiunilor Unite a imprimat Declarației o viziune modernă, redefinind conceptul de drepturi umane și reușind să impună în practica internațională o coordonată umanitară ce se dorea a fi interpretată și aplicată într-un spirit comun.
Comunitatea și, implicit societatea internațională, până la căderea regimurilor comuniste, calendaristic marcată prin anul 1989, s-a confruntat cu încălcări grave în domeniul drepturilor omului. Prin raportare la exemplul din țara noastră, dreptul la proprietate era interpretat prin prisma proprietății colective, bunurile fiind colectivizate și naționalizate. De asemenea, dreptul la libertate, propaganda comunistă, toate au constituit aspecte care nu au permis prezența dreptului internațional în societatea națională. Prăbușirea comunismului în 1989 și revenirea la principiile liberale ale democrației au condus la reinstaurarea statului de drept și la posibilitatea de a ne alinia cu dreptul internațional, oferind aplicabilitate, legitimitate și recunoaștere la o serie de tratate internaționale pe care le-am ratificat.
Cu toate că, Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 reglementează un set larg de drepturi, se apreciază că sfera enumerată nu este restrânsă și că aceasta nu le acoperă pe toate. În acest sens, inserez un paragraf de interes:,,Declarația recunoaște că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exercițiul acestor drepturi, cu condiția ca unicul scop al acestei limitări să fie ,,asigurarea recunoaşterii corespunzătoare şi respectării drepturilor celorlalți şi a compatibilității cu cerinţele îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică şi bunăstarea generală într-o societate democratică”[4].
Din perspectiva conținutului Declarației Universale a Drepturilor Omului, aceasta însumează 30 de articole, fiecare articol în parte tranșând importanța emanată. Ideologia care a stat la baza elaborării unei asemenea declarații, pe lângă evenimentele istorice pe care le-am înșirat în paragrafele anterioare, susține dorința făuririi unei lumi care prioritizează importanța fiecărui om, ideal ce are în vedere punerea în valoare a drepturilor naturale care emană din însăși existența individului ca subiect de drept, ca ființă umană ce trăiește sub umbrela internațională. În condițiile expuse de cadrul formulat din Declarația Universală, putem vorbi de un ,,status libertatis”, ce îmbracă forma unei garanții[5]. Nu întâmplător, a fost proclamată în 1948 ca un ,,ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile”.
De altă parte, standardele adecvate de trai, un subiect care reiese din drepturile pe care Declarația din 1948 le recunoaște, reprezintă un subiect tot mai discutabil în condițiile actuale, războiul din Ucraina și comunitățile de pe continentul african. Și cu toate că, la nivel universal vorbim despre existența Organizației Națiunilor Unite, iar la nivel european vorbim despre o multitudine de instrumente juridice prin care se apără drepturile omului, culminând cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invazia Rusiei în Ucraina indică o problemă în mecanismele de funcționare a acestora. Asimilate crimelor de război din fosta Iugoslavie, acțiunea Rusiei din prezent, însuflețește amintirile triste dintr-un tablou vechi înrămat în istorie, pentru care nu se dorea reproducerea ori reactualizarea sa. Chiar dacă, se credea că secolul XXI a atins pragul unei conștientizări, ce implică rezolvarea diferendelor în mod exclusiv prin dialog și diplomație, evenimentele vin să demonstreze contrariul. Profesorul Ioan Sabău Pop surprinde într-un mod definitoriu și concludent că ,,persoana în sine este centrul activității Națiunilor Unite depuse în numele drepturilor omului, atât ca beneficiar al drepturilor proclamate, cât și ca actor, cheie în realizarea lor”. Cu toate că, spiritul activist și umanitar al Organizației Națiunilor Unite este unul prezent, pentru implementarea efectivă în adn-ul umanității, e necesar suportul activ al națiunilor și, implicit, al cetățenilor. Valoarea practică a dreptului internațional este indisolubil legat de conlucrarea dintre extern și intern, cu obligația statelor de a susține și încuraja transpunerea normelor internaționale în planul național suveran[6].
În contextul anului curent, comemorarea celei de a 75-a aniversare a existenței Declarației Universale a Drepturilor Omului, intitulată și mediatizată sub sloganul ,,Dignity, Freedom, and Justice for All”, într-un context în care societatea internațională e marcată de atrocitățile desfășurate în Ucraina, acest slogan vine să întărească că demnitatea, libertatea și dreptatea aparțin tuturor. Această conștientizare se reflectă în misiunea pe care Organizația Națiunilor Unite și-o propune să o desfășurare.
Legitimitatea dreptului internațional public contemporan presupune îmbinarea armonioasă a geneticii dintre statele care comun această comunitate internațională, prin instituirea unui echilibru care este susținută doar prin cedarea unei părți a suveranității, un compromis necesar în prezent, pentru a transpune un set de reguli în legislațiile naționale. În acest sens, definirea conceptului de drepturi umane prin Declarația Universală a Drepturilor Omului a condus la pavarea unei noi societăți care încrustează valorile umane în tabloul imperativelor. De-a lungul timpului, valoarea acestei Declarații a dobândit un rang important la nivel internațional, special în domeniul drepturilor omului.
Cu precădere raportat la evenimentele actuale cu care se confruntă societatea internațională, unde state se confruntă cu focuri de mitralieră, unde umbre joacă rolul unor existențe ghidate la comandamentul unui păpușar, iar segmente de viață aranjate într-un puzzle antitetic stau împrăștiate pe bumbacul imaculat, Declarația Universală a Drepturilor Omului este, așa cum o percep eu, e o invitație la pace. Exprimarea plastică pe care mi-am permis să o folosesc, vine să pună în lumină imperfecțiunile care există la nivel internațional, lacunele care scot la iveală neputințele, de altfel transpuse ca provocări ce caracterizează societatea internațională prin prima caracterului său dinamic și imprevizibil ce o particularizează. Cu toate aceste carențe, instrumentele legale vin să susțină un oarecare echilibru, o asemenea exemplu de armonie fiind instituit prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, un pilon de susținere în materia drepturilor umanității.
[1] Laura-Maria Crăciunean, Bianca Selejan-Guțan, Drept Internațional public, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2014, pp. 18-19.
[2] A. Cassese, International Law în a Divided World, Oxford, Clarendon Press, 1986, p. 35.
[4] Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004, p. 3.
[5] http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_200634/recjurid063_41F.pdf, accesat în data de 8.12.2022, la ora 19:34.
[6] Laura-Maria Crăciunean, Bianca Selejan-Guțan, op. cit., p. 161.
Darius-Alexandru Ghiță
Student – Facultatea de Drept a Universității Lucian Blaga din Sibiu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
