Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

În drept, ceea ce nu poate fi probat, nu există!
15.03.2017 | Alexandru Luis IBRIȘ


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Alexandru Luis Ibriș

Alexandru Luis Ibriș

Nejuriștii consideră că instanțele de judecată sunt veritabile “detectoare de minciuni” și că acestea, ca prin minune, vor reuși de fiecare dată să identifice, în mod obiectiv, care parte din proces are dreptate.

Dar, pentru a împărți în mod echitabil dreptatea, instanța trebuie să afle adevărul, ce s-a întâmplat între părți, cum și de ce au ajuns într-o situație conflictuală, care au fost premisele conflictului, ce s-a întâmplat pe durata acestuia… ș.a.m.d.

Din păcate, însă, instanțele de judecată nu vor avea niciodată acces la adevărul absolut, acel concept la care face referire filosofie și morală, acela care este imuabil, pretutindeni același, indiferent de timp și spațiu și care este perceput la nivelul conștiinței colective, în unanimitate, ca fiind unic și de necontestat.

Acestea pot avea acces numai la un adevăr relativ, denumit adevăr judiciar, care rezultă din administrarea probatoriului de către instanță și alte organe judiciare prevăzute de lege, în acest sens.

Referindu-ne în cele ce urmează, de dragul exemplului, la dreptul procesual penal, vom încerca să explicăm mecanismul de înfăptuire a justiției în materie penală sau cum se ajunge la aflarea adevărului judiciar în baza administrării probatoriului și, în cele din urmă, la soluționarea cauzei de către instanța de judecată prin emiterea hotărârii judecătorești.

Procesul penal reprezintă mijlocul prin care se înfaptuiește justiția în materie penală. Acesta comportă 4 faze procesuale[1] în reglementarea noului Cod de procedură penală, după cum urmează:

faza urmăririi penale;

faza camerei preliminare;

faza judecații propriu-zise;

– și faza punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale definitive.

În cadrul primelor 3 faze procesuale organele de constatare, organele judiciare și instanțele de judecată sunt obligate să constate și să cerceteze sub toate aspectele probele ce țin de săvârșirea infracțiunii și de persoana făptuitorului, în vederea stabilirii în concret, în mod complet și la timp a răspunderii juridice corespunzătoare făptuitorului, astfel încât, oricine este vinovat să răspundă potrivit vinovăției sale și niciun nevinovat să nu fie condamnat pe nedrept[2].

Totuși, de ce sunt importante probele și de ce legiuitorul prevede expres că adevărul judiciar trebuie să rezulte din probe?[3]

Răspunsul este dat de dreptul substanțial (material) penal, mai exact de teoria generală a infracțiunii, care afirmă că infracțiunea, pe lângă caracterul abstract (juridic) pe care îl îmbracă, fiind o formă de ilicit ce încalcă tiparul abstract normativ conținut de o normă juridico-penală, aceasta are și un caracter material care presupune o existență concretă (fizică) a infracțiunii sub forma unei manifestări de energie care produce modificări în realitatea obiectivă[4].

Manifestarea de energie apare ca rezultat fie al unei acțiuni umane exterioare, fie al unei inacțiuni. Actul de conduită umană materializat în una din cele două forme mai sus menționate (acțiune sau inacțiune), are o existență reală susceptibilă de a fi constatată ex propriis sensibus, tocmai pentru faptul că săvârșirea unei infracțiuni produce modificări în lumea înconjurătoare.

Acțiunea reprezintă o formă de manifestare a unei persoane care, folosindu-se de propria sa energie sau de o energie exterioară, determină producerea unor modificări în lumea obiectivă.

În accepțiunea dreptului penal, acțiunea reprezintă o conduită umană interzisă printr-o normă juridico-penală prohibitivă. Acțiunea implică o cheltuială energetică considerabilă din partea agentului (persoanei) care decide să procedeze în acest fel, și este, prin ea însăși, cauzală, adică aptă să ducă în mod direct și explicit la producerea rezultatului urmărit de agent (persoană) prin săvârșirea faptei.

Majoritatea infracțiunilor se comit prin acțiune, după cum urmează: prin acte sau gesturi (lovituri și alte violențe); prin cuvinte (amenințarea) sau prin scris (infracțiunile de fals)[5]. De aceea, și marea masă a normelor juridico-penale sunt prohibitive.

Inacțiunea, în înțelesul dreptului penal, este tot o formă de manifestare a voinței unei persoane, ca și acțiunea, de altfel, însă aceasta presupune adoptarea unei atitudini pasive de către agentul sau persoana obligată printr-o normă juridico-penală onerativă să acționeze într-un anume fel.

În cazul inacțiunii, energia celui ce rămâne în pasivitate nu promovează și nu dinamizează procesul cauzal, însă înlesnește acest proces, deoarece lasă cale liberă altor energii care ar fi rămas ineficiente sau nu și-ar fi produs efectele dacă persoana sau agentul ar fi acționat așa cum cerea, de altfel, legea penală[6].

Ca exemple de infracțiuni comise prin omisiune[7], menționăm următoarele: nedenunțarea și omisiunea sesizării, ambele prevăzute și pedepsite de Codul penal în art. 266-267.

Comiterea unei infracțiuni, ca de altfel a oricărei fapte ilicite, este precedată de anumite procese psihologice determinative pentru trecerea la act. Astfel că, atunci când în conștiința făptuitorului se conturează ideea de a săvârși o fărădelege, aceasta este trecută prin filtrul gândirii raționale, iar după un îndelung proces deliberativ în care sunt cântărite aspectele pro și contra săvârșirii respectivei fapte ilicite, agentul sau persoana în cauză ia decizia de a comite sau nu infracțiunea.

Gândirea neurmată de manifestarea exterioară prin acțiune sau inacțiune nu poate fi pedepsită de legea penală, conform adagiului “nuda cogitationis poenalis”, deoarece simpla gândire neurmată de trecerea la act, nu poate produce modificări perceptibile în realitatea obiectivă, adică nu lezează în niciun fel valorile sociale ce cad sub incidența protecției legii penale și nu creează nicio stare de pericol pentru aceste valori. În alte cuvine, aceasta nu este aptă prin ea însăși în a produce vătămări unor persoane sau bunuri ale acestora și nu încalcă sau perturbă în vreun fel ordinea de drept statală[8].

Afirmam anterior că infracțiunea, ca manifestare energetică, produce anumite modificări în realitatea înconjurătoare. Aceste modificări reprezintă probele pe care organele abilitate să instrumenteze probatoriul în cauza penală trebuie să le identifice cu acuratețe și să le administreze cât mai eficient în vederea reconstituirii stării de fapt și a îndeplinirii scopului procesului penal.

Tocmai această concepție a infracțiunii privită ca o manifestare exterioară de energie, producătoare de modificări în realitatea obiectivă, a dus la apariția adagiului roman ”idem non est esse et non probari potest” – tradus în limba română prin expresia: „ceea ce nu poate fi probat, nu există”. Acesta este un principiu fundamental al procesului judiciar (penal și civil) care străbate istoric o perioadă de aproape trei milenii de evoluție juridică, ce se întinde de la geneza dreptului juridic, în Roma antică, până în zilele noastre.

Știința care se ocupă cu identificarea acestor urme lăsate în realitatea obiectivă de săvârșirea unei infracțiuni este criminalistica.

Lato sensu, criminalistica poate fi considerată drept știința probațiunii, o disciplină care face parte din marea familie a științelor penale și care are un rol esențial în aflarea adevărului judiciar în cauzele penale cu privire la faptele pricinii, precum și la persoana făptuitorului.

Profesorul Emilian Stancu[9] definește criminalistica în următorul fel: “ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale”.

Toate faptele ilicite ale omului, ca, de altfel, orice activitate a sa produc transformări sau modificări ce se obiectivează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracțiunii[10].

De aceea, s-a considerat că, atât timp cât acele modificări (urme) din realitatea obiectivă nu pot fi identificate ori pur și simplu, se constată, în urma cercetărilor, inexistența acestora înseamnă că infracțiunea nu există, deoarece ar fi imposibil ca o asemenea manifestare de energie să nu lase urme sau consecințe ale existenței sale în realitatea concretă și să treacă neobservată.

Prin urmare, instanța își formează convingerea pe baza probelor administrate: înscrisuri, declarații ale martorilor, expertize și orice alte probe, care nu sunt interzise de lege. Probele nu au o valoare probatorie prestabilită de lege, ci sunt lăsate la aprecierea judecătorului, care stabilește în concret valoarea și utilitatea probelor în vederea soluționării cauzei.

Dar câștigarea procesului nu ține numai de probațiune, deoarece aceasta poate fi influențată de părți, martorii pot da declarații false, expertizele sunt limitate de nivelul tehnologic existent în prezent, înscrisurile pot fi modificate sau sustrase. Chiar și organele judiciare, respectiv instanțele de judecată, în urma anchetei penale și a cercetării judecătorești, pot greși fundamental, nefiind excluse erorile presărate pe alocuri în metodologia urmată de acestea în efectuarea diferitelor acte procedurale și procesuale, ori chiar plecarea cercetărilor de la niște premise greșite. Toate aceste erori pot conduce instanța de judecată către o soluție eronată. În fond, cercetările sunt efectuate de către oameni, iar “errare humanum est” (a greși este omenește).

De asemenea, cercetarea la fața locului în cazul unor infracțiuni flagrante, poate să nu fie făcută cu promptitudinea și diligența necesare evitării dispariției sau compromiterii unor probe esențiale în aflarea adevărului judiciar.

Neaudierea “la cald” a martorilor oculari, a presupușilor făptuitori și a celorlalte persoane implicate într-un fel sau altul în comiterea actului infracțional, permit acestora (infractorilor) posibilitatea conceperii unor strategii de apărare în vederea eludării legii penale.

Chiar și faptul că legea permite persoanelor implicate în cauză ca, în faze diferite ale procesului penal, să își poată schimba declarațiile date anterior, deși este cunoscut faptul că declarațiile date “la cald” reflectă cel mai fidel realitatea faptică, deoarece, în acel moment, cei audiați nu au avut timp să creeze strategii care să denatureze adevărul, contribuie neîndoielnic la accentuarea caracterului imperfect al adevărului judiciar și conduce la concluzii greșite, total opuse realității faptice[11].

Concluzionând, putem afirma că procesul judiciar se aseamănă cu un joc sportiv, în care instanța de judecată se supune unor reguli stricte, prevăzute de lege, iar câștigătorul nu va fi întotdeauna cel care are dreptate, ci, de cele mai multe ori, va câștiga cel care cunoaște regulile după care se desfășoară procesul judiciar și va reuși să creeze scenariul perfect bazat pe probe care să anihileze orice susținere, argument sau viciu procedural invocat de adversar.



[1] Deși în doctrină opiniile sunt împărțite cu privire la structura tipică a procesului penal, în sensul că unii proceduriști afirmă că există numai trei faze procesuale (urmărirea penală, faza judecății și faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive), noi am preferat să ne raliem totuși la structura propusă de legiuitor, care este  prevăzută de noul Cod de procedură penală așa cum am învederat-o mai sus.
[2] Acesta reprezintă scopul procesului penal așa cum era prevăzut în articolul 1 al vechiului Cod de procedură penală. Noul Cod de procedură penală nu a mai consacrat expressis verbis scopul procesului penal, însă, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din N.C.P.P., potrivit cărora normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale U.E., ale celorlalte reglementări ale U.E. în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, profesorul Ion Neagu consideră că acesta este subînțeles din interpretarea noului text. A se vedea Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, pp. 11-12, Editura Universul Juridic, București, 2015.
[3] Conform art. 97 din noul Cod de procedură penală, probele reprezintă elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
[4] A se vedea pentru detalii privind caracterul material al infracțiunii Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a, pp. 124-125, Editura Pro Universitaria, București, 2010; Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Generală, pp. 132-133, Editura C.H. Beck, București, 2010 și George Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiunein totum, în Revista Studii și Cercetări Juridice, nr. 2 din 1980
[5] De regulă, atunci când se face referire la acțiunea sau inacțiunea prohibită de legea penală, în doctrină se vorbește de elementul material sau verbum regens, componentă ce intră în structura laturii obiective a oricărei infracțiuni. A se vedea în acest sens Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, p. 165, Editura C.H. Beck, București, 2010; Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, pp. 78-79, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2016.
[6] A se vedea Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a, p. 127, Editura Pro Universitaria, București, 2010 și George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, p. 87, Editura Științifică, București, 1972.
[7] Pentru detalii referitoare la infracțiunile omisive din perspectiva reglementării noului Cod penal, recomandăm a se vedea Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală, pp. 79-80, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2016.
[8] A se vedea Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, p. 125, Editura Pro Universitaria, București, 2010.
[9] Emilian Stancu, Tratat de criminalistică. Ediția a VI-a, p. 27, Editura Universul Juridic, București, 2015.
[10] Emilian Stancu, Tratat de criminalistică. Ediția a VI-a, p. 37, Editura Universul Juridic, București, 2015.
[11] A se vedea decizia nr. 1181/1998 a Secției I Penale, din cadrul Curții de Apel București.


Alexandru Luis Ibriș

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate