Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Banner BA-02
Drept penal Jurisprudența ÎCCJ-DCD Monitorul Oficial al României SELECTED

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal

28 martie 2023 | Andrei PAP
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2023 a fost publicată Decizia nr. 9/2023 privind examinarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Braşov – Secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, prin care s-a solicitat, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, care are ca obiect soluţionarea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei penale nr. XX din data de 19 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. YY, Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică – unitate miliară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

Prima problemă de drept ridicată de instanţa de trimitere vizează stabilirea dacă spitalul militar este autoritate publică sau instituţie publică, chestiune care are caracter prioritar întrucât implică statuarea dacă o atare entitate este sau nu exceptată de la răspunderea penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, persoana juridică răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Noţiunea de „autoritate publică” în sensul art. 135 alin. (1) din Codul penal este definită de art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede că „În aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată”.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 37/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pe lângă inaplicabilitatea definiţiilor date „autorităţii publice” prin alte acte normative, inclusiv cele incidente în materia dreptului administrativ, noţiunea de „autoritate publică” prevăzută de art. 135 alin. (1) din Codul penal are un caracter mai restrâns decât cel rezultat din dispoziţiile art. 176 din Codul penal: „date fiind caracterul autonom al conceptului de «funcţionar public» în sensul legii penale şi scopul diferit al reglementărilor, definirea «autorităţilor publice» din perspectiva art. 176 din Codul penal nu poate fi limitată la sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Aceste dispoziţii raportează noţiunea de «autorităţi publice» exclusiv la cele prevăzute în mod expres în titlul III din Constituţia României şi la Curtea de Conturi şi Curtea Constituţională strict pentru a determina sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 135 din Codul penal referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice, iar nu pentru a defini autorităţile publice în sensul legii penale. În consecinţă, trimiterea din cuprinsul art. 240 din Legea nr. 187/2012 nu intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 24/2000 referitoare la asigurarea unităţii terminologice în limbajul normativ, întrucât nu acesta este actul normativ care instituie în materie penală noţiunea de «autoritate publică», ci dispoziţiile art. 176 din Codul penal”.

În ceea ce priveşte autorităţile la care fac trimitere dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012, în doctrina relevantă în materie (A.R. Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia 2, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2021, p. 96 şi următoarele) s-a arătat că, în realitate, titlul III din Constituţia României prevede patru categorii de autorităţi publice:

1. autorităţi publice prevăzute în titlul III din Constituţie, al căror regim juridic este prevăzut în acelaşi titlu (de exemplu, Parlamentul, cele două camere, Guvernul, Consiliul Legislativ, Consiliul Superior al Magistraturii etc.);

2. autorităţi publice la care titlul III se referă în mod expres atunci când reglementează alte situaţii, dar al căror regim este prevăzut în alte titluri [de exemplu, Avocatul Poporului, menţionat în art. 65 alin. (2) lit. i) din titlul III din Constituţie în legătură cu numirea sa de către Parlament, dar care este propriu-zis reglementat în titlul II; Curtea Constituţională, menţionată în art. 80 alin. (1) din titlul III din Constituţie în legătură cu validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia de preşedinte al României, dar care este reglementată în titlul V; Curtea de Conturi, menţionată în art. 73 alin. (3) lit. l), dar reglementată în titlul IV, Autoritatea Electorală Permanentă la care se referă art. 73 alin (3) lit. a) din Constituţie etc.];

3. autorităţi publice prevăzute în titlul III în mod generic, dar care pot fi identificate prin această denumire, la care se adaugă elementele specifice unităţii administrativ-teritoriale corespunzătoare (de exemplu, ministerele, instanţele judecătoreşti, parchetele, consiliile locale etc.);

4. autorităţi publice a căror înfiinţare este prevăzută în mod expres de titlul III, dar a căror denumire este dată prin alte acte normative (diferitele organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a ministerelor şi autorităţile administrative autonome, potrivit art. 116 din Constituţie).

S-a arătat că din aceste patru categorii doar autorităţile publice menţionate la punctele 1 şi 3 sunt prevăzute în mod expres în titlul III din Constituţie.

Concluzia este una corectă, întrucât în ceea ce priveşte autorităţile la care titlul III se referă în mod expres atunci când reglementează alte situaţii (de exemplu, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi), acestea sunt prevăzute în mod distinct în art. 240 din Legea nr. 187/2012, iar autorităţile care se pot organiza în subordinea ministerelor sau a guvernului nu îndeplinesc condiţia de a fi „prevăzute în mod expres”.

Pornind de la aceste considerente, se constată că în cadrul titlului III capitolul V, secţiunea 1 cu denumirea marginală „Administraţia publică centrală de specialitate”, art. 116 alin. (1) se referă în mod generic la ministere care „se organizează numai în subordinea Guvernului” şi în art. 118 la „forţele armate”:

„(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.

(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.”

Deşi prevăzute în mod expres (îndeplinind astfel condiţia prevăzută de art. 240 din Legea nr. 187/2012), dispoziţiile constituţionale nu definesc „forţele armate” şi nici „armata”.

Conform art. 11 din Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, forţele armate cuprind armata, mari unităţi şi unităţi din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte formaţiuni de apărare armată organizate potrivit legii, iar potrivit art. 27 din acelaşi act normativ, armata are în organizare: organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, categoriile de forţe şi organele militare teritoriale.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Astfel, conform art. 1 alin. (2), „Ministerul Apărării Naţionale este format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora”, art. 2 prevăzând că „Sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale constituie Armata României, denumită în continuare armata”.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2006, din structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale face parte şi Statul Major al Apărării, care are în subordine Direcţia medicală [art. 8 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ], şi, prin această direcţie, are în subordine „spitalele militare, Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială «General doctor aviator Victor Anastasiu» şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară «Cantacuzino»” [art. 13 alin. (4)].

În raport cu aceste reglementări, se constată că noţiunea „armata” prevăzută de art. 118 alin. (1) din Constituţie are un caracter generic, armata identificându-se prin structurile care o compun, astfel că dispoziţia constituţională nu desemnează o unică autoritate publică. Armata cuprinde organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale şi, astfel, s-ar putea accepta că şi Statul Major al Apărării constituie o autoritate publică care se circumscrie dispoziţiilor art. 240 din Legea nr. 187/2012.

Nu aceeaşi concluzie se impune, însă, în ceea ce priveşte spitalul militar. Împrejurarea că o atare entitate este subordonată Direcţiei medicale şi Statului Major al Apărării, iar acesta din urmă face parte din structura centrală a Armatei, nu conferă spitalului militar caracterul de autoritate publică, întrucât nu toate structurile din subordinea unei autorităţi publice sunt, la rândul lor, autorităţi publice. Aceeaşi subordonare este prevăzută de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2006 şi pentru persoane juridice pe care dispoziţiile normative le declară în mod expres „instituţii publice”. În acest sens, se reţine că Institutului Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială „General doctor aviator Victor Anastasiu”, înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2000, este, conform art. 1, o instituţie publică cu personalitate juridică, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale. Potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare, institutul este unitate militară (art. 29 şi următoarele) şi, conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2000, este condus de un consiliu de conducere şi de un director general comandant numit prin ordin al ministrului apărării naţionale.

Situaţia este similară şi în cazul Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino” înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2017 şi care, potrivit art. 1 alin. (1), este o instituţie de drept public care desfăşoară activităţi de interes strategic în domeniul asigurării protecţiei intereselor esenţiale ale siguranţei stării de sănătate a populaţiei, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Institutul „Cantacuzino” are statut de unitate militară şi este condus de către un comandant director general, cadru militar activ, numit de către ministrul apărării naţionale.

În ceea ce priveşte situaţia spitalelor, conform dispoziţiilor cu caracter general ale art. 169 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (capitolul II – „Organizarea şi funcţionarea spitalelor”), în funcţie de regimul proprietăţii, acestea se organizează şi funcţionează în: spitale publice, organizate ca instituţii publice; spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat; spitale publice în care funcţionează şi secţii private.

Totodată, potrivit art. 172 alin. (1), (2) şi (5) din aceeaşi lege, „Spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Sănătăţii”.

Spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor publice, altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii. (…)

Spitalele din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de instituţia prefectului sau consiliul judeţean, în condiţiile legii, cu avizul Ministerului Sănătăţii.

În mod evident, prin raportare la regimul proprietăţii, spitalele din reţeaua sanitară proprie a altor ministere decât Ministerul Sănătăţii, cum sunt şi spitalele militare, nu pot fi decât spitale publice, organizate ca instituţii publice.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 37/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instituţiile publice „sunt persoane juridice de drept public înfiinţate de către autorităţile statului, iar statutul de instituţie publică poate deriva din chiar conţinutul actului normativ prin care persoana juridică este înfiinţată sau din natura activităţii desfăşurate, prin intermediul lor fiind prestate servicii publice către stat sau către populaţie. Specific instituţiilor publice este faptul că ele sunt înfiinţate de către autorităţile statului, fiind exclusă posibilitatea constituirii lor de către sau la iniţiativa particularilor. Dincolo de modul de înfiinţare exclusiv prin lege (în sens larg) sau printr-un act al unei autorităţi publice, instituţiile publice sunt finanţate de la bugetul de stat, respectiv din fonduri publice. O instituţie publică va fi implicit, prin natura ei, de interes public şi va presta un serviciu public”.

Spitalele militare din reţeaua proprie a Ministerului Apărării Naţionale îndeplinesc toate aceste cerinţe pentru a fi calificate instituţii publice, respectiv sunt înfiinţate de Guvern, prestează un serviciu de interes public către populaţie (atât militari, cât şi civili) şi sunt finanţate din fonduri publice (art. 193 şi următoarele din Legea nr. 95/2006). Împrejurarea că acestea au statut de unitate militară şi sunt conduse de un comandant este fără relevanţă din perspectiva analizată, aşa cum s-a arătat, existând şi alte instituţii publice cu acelaşi statut.

Suplimentar, este de arătat şi faptul că spitalele militare nu s-ar încadra nici măcar în sfera mai largă a noţiunii de „autoritate publică” prevăzute în art. 175 alin. (2) şi art. 176 din Codul penal, astfel cum aceasta a fost definită prin Decizia nr. 18/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală: „totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale” sau prin Decizia nr. 37/2022 a aceluiaşi complet: „pentru definirea autorităţilor publice în sensul legii penale se impune raportarea la dispoziţiile din Constituţia României, indiferent dacă autorităţile sunt reglementate în titlul III sau în alte titluri, ori la actele normative prin care sunt înfiinţate persoane juridice şi cărora li se atribuie în mod explicit acest statut”.

În continuare, se reţine că, potrivit art. 135 alin. (2) din Codul penal, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Obiectul de activitate al unui spital militar constă în prestarea de servicii medicale, iar acestea pot face obiectul domeniului privat, astfel că spitalul militar poate răspunde penal pentru infracţiunile comise în exercitarea respectivelor activităţi.

Cea de-a doua parte a întrebării vizează stabilirea dacă o instituţie publică poate avea calitatea de subiect activ, autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care au un subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public.

Astfel cum s-a arătat anterior, instituţia publică este definită ca persoana juridică de drept public, înfiinţată de către autorităţile statului, finanţată din fonduri publice şi care prestează un serviciu de interes public (Decizia nr. 37/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Ipoteza în discuţie implică analiza dacă o atare persoană juridică, care îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi calificată ca instituţie publică, poate fi în acelaşi timp şi funcţionar public în sensul art. 175 din Codul penal sau funcţionar „privat”, potrivit art. 308 din Codul penal.

În mod evident, o instituţie publică, ca de altfel orice persoană juridică, nu se poate regăsi în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 175 alin. (1) din Codul penal pentru funcţionarul public, respectiv: nu poate exercita atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; nu poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură şi nici atribuţii în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

Art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestuia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Discuţiile din doctrină, invocate şi în încheierea de sesizare, vizează situaţia funcţionarului public asimilat, fiind exprimate opinii în sensul că şi o persoană juridică (inclusiv o instituţie publică) ar avea o atare calitate, întrucât şi aceasta ar putea exercita un serviciu de interes public pentru care să fi fost învestită de o autoritate publică sau să fie supusă controlului ori supravegherii acesteia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. S-a oferit exemplul persoanelor juridice care exercită servicii de interes public sub controlul ori supravegherea autorităţilor publice în temeiul unor contracte de concesiune sau cel în care administratorul judiciar în cadrul unei proceduri de insolvenţă este o persoana juridică.

În primul rând, în analiza dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, trebuie pornit de la voinţa legiuitorului exprimată în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în care se arată că s-a optat „pentru asimilarea cu funcţionarii a persoanelor fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora (notarii, executorii judecătoreşti). Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari, ele exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii”.

Se constată, aşadar, că, în privinţa persoanelor care pot avea calitatea de funcţionar public asimilat, voinţa legiuitorului este clară, neechivocă, acestea fiind persoanele fizice ce îndeplinesc în mod cumulativ două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestite cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice. De altfel, este de observat că şi în dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, care definesc noţiunea de funcţionar „privat”, legiuitorul se referă expres la „persoanele fizice prevăzute în art. 175 alin. (2)”.

Relevanţa expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 în definirea noţiunii de funcţionar public asimilat este subliniată şi de instanţa de contencios constituţional în analiza condiţiilor de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal (Decizia nr. 781/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018). În acest sens s-a statuat că:

„19. Condiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită, aşadar, numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în Expunerea de motive la noul Cod penal, dispoziţiile art. 175 alin. (2) «vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii».

20. Curtea observă că, în Expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume notarii publici (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) şi executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, «deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente, şi sunt supuse controlului acesteia».”

Totodată, s-a arătat că, „pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat, este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea (paragraful 21)”.

Concluzia anterioară rezultă şi din jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a instanţei supreme, respectiv Decizia nr. 18/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, dar şi din considerentele Deciziei nr. 20/2017 a aceluiaşi complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală: „Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (numirea în funcţia de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (numirea de către instanţa judecătorească a administratorului şi lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori a expertului tehnic judiciar).

Sunt incluşi, aşadar, particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice.”

Pe de altă parte, unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate „funcţionari publici”, în condiţiile art. 175 alin. (2) teza a doua din Codul penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice.

Aşadar, sunt asimilaţi funcţionarilor publici şi persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, aşa-numitele profesii liberale. În acest sens se constată că profesiile liberale se organizează şi se exercită numai în condiţiile legii, ale statutului profesiei şi codului deontologic şi au statutul unor funcţii autonome, care se exercită în birouri sau cabinete ori în cadrul asociaţiilor profesionale înfiinţate potrivit legii. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul.

De asemenea, în jurisprudenţa relativ recentă a Înaltei Curţi, s-a arătat că funcţionar public, în sensul legii penale, nu poate fi decât o persoană fizică, iar nu şi una juridică. Societatea profesională cu răspundere limitată şi întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvenţă, persoane fizice. Calitatea de funcţionar public asimilat nu este dobândită de persoana juridică, ci de persoana fizică ce exercită profesia de lichidator, astfel că, neavând calitatea cerută subiectului activ de art. 297 din Codul penal, respectiv de art. 246 din Codul penal (1969), persoana juridică nu poate fi autor al infracţiunii de abuz în serviciu (Decizia penală nr. 386/A din 7 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală).

Ca atare, astfel cum rezultă atât din voinţa explicită a legiuitorului, cât şi din jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme şi din deciziile instanţei de contencios constituţional, împrejurarea că o persoană juridică prestează un serviciu de interes public pentru care a fost învestită sau este supravegheată/controlată de o autoritate publică nu conduce la reţinerea calităţii sale de funcţionar public asimilat, această calitate dobândind-o persoanele fizice ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanei juridice.

De altfel, conferirea calităţii de funcţionar public persoanei juridice care îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute în art. 175 alin. (2) din Codul penal ar conduce, implicit, la concluzia că angajaţii unei atare persoane sunt funcţionari în sensul art. 308 alin. (1) din Codul penal, ceea ce, în mod evident, nu corespunde scopului pentru care legiuitorul a instituit această categorie a funcţionarilor publici asimilaţi.

Nu în ultimul rând, referitor la situaţia particulară a instituţiilor publice, se constată că este greu de imaginat o situaţie în care o atare persoană juridică s-ar putea circumscrie dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Aceasta ar presupune ca o persoană de drept public înfiinţată de către o autoritate a statului, finanţată din fonduri publice şi care prestează un anumit serviciu de interes public, să fie învestită de o autoritate publică să presteze un alt serviciu de interes public decât acela pentru care a fost înfiinţată.

În raport cu considerentele anterioare, concluzia ce se impune este aceea că o instituţie publică (ca de altfel orice persoană juridică) nu poate avea calitatea de funcţionar public asimilat.

În ceea ce priveşte calitatea de funcţionar se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, acesta este definit ca persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În mod evident, o instituţie publică nu poate exercita însărcinări în serviciul unui funcţionar public asimilat [persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal] şi nici în cadrul unei persoane juridice, astfel că nu s-ar putea încadra în dispoziţiile 308 alin. (1) din Codul penal. De altfel, din modul în care textul a fost conceput, acesta se referă exclusiv la persoane fizice întrucât doar acestea pot exercita însărcinări în serviciul unei persoane fizice sau al unei persoane juridice.

Pe de altă parte, distinct de concluziile anterioare, o analiză suplimentară se impune şi în raport cu obiectul juridic specific al infracţiunilor de luare de mită şi de abuz în serviciu.

Astfel, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 din Codul penal, obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale ce impun interdicţia obţinerii unor foloase necuvenite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de către un funcţionar public, funcţionar public asimilat sau un funcţionar „privat”. Elementul material al laturii obiective constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public (asimilat sau privat) sau a unui act contrar acestor îndatoriri.

O persoană juridică (deci şi o instituţie publică) nu are atribuţii de serviciu, ci încredinţează îndatoriri de serviciu persoanei fizice ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul său, fiind, astfel, doar beneficiara exercitării acestora. Or, infracţiunea de luare de mită se poate comite doar în legătură cu un act de serviciu care intră în atribuţiile funcţionarului (respectiv a persoanei fizice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanei juridice) şi nu cu un act de competenţa persoanei juridice. Aşadar, chiar dacă organele reprezentative ale persoanei juridice ar lua decizia să pretindă, să primească bani ori alte foloase în numele acesteia, faptele nu ar putea fi comise decât în legătură cu atribuţii de serviciu ale funcţionarului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivei persoanei juridice, astfel că nu s-ar putea circumscrie infracţiunii de luare de mită.

Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, care are ca obiect juridic general relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu, iar ca situaţie premisă existenţa unor îndatoriri de serviciu prevăzute de lege în exercitarea cărora să se afle funcţionarul prevăzut de art. 175 sau de art. 308 alin. (1) din Codul penal, situaţie în care o persoană juridică nu se poate regăsi, aceasta neputându-se afla în exercitarea unor „atribuţii de serviciu”.

Prin urmare, dincolo de faptul că o instituţie publică (ca de altfel orice altă persoană juridică) nu ar putea avea calitatea de funcţionar public, funcţionar public asimilat în sensul art. 175 din Codul penal sau funcţionar în sensul art. 308 alin. (1) din Codul penal, aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită sau abuz în serviciu şi pentru că nu îndeplineşte condiţia privind obiectul juridic al acestor infracţiuni. O persoană juridică poate răspunde însă penal în calitate de complice sau instigator, forme de participaţie pentru care nu este necesară îndeplinirea exigenţelor prevăzute de lege pentru autor.

În consecinţă, pentru argumentele prezentate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov şi va stabili că spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept în materie penală:

„Dacă unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică – unitate miliară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public”,

şi stabileşte că:

Spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2023.

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership