Dreptul comercial în lumina Codului civil – la limita dintre tradiţie şi modernitate
29 martie 2023 | Bianca Ionela STROE
Bianca Ionela Stroe
Abstract: From several updated information of the new Civil Code (NCC), this paper aims to present some aspects related to the adoption of regulatory monist system of private law relations. It can be said that commercial law was absorbed or merged with civil law, as most special rules governed by the Commercial Code, which regulated the special legal regime for trade relations, were overtaken by the new Civil Code. Some of them extended to all private law relations, regardless of the parties of this relation, while some of them still targets only relations on professionals (former known as traders). This approach and the development of the commercial law through the NCC provisions is to be followed in practice and jurisprudence, since only in time these new stipulations will prove their consistency in the economic, financial and social reality.
Teoria unității dreptului privat
De la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, şi prin Legea aferentă de punere in aplicare (Legea nr. 71/2011), modificată ulterior prin OUG nr. 79/2011 în sensul reglementării unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prin care se statuează unificarea dreptului civil și a dreptului comercial în conţinutul aceluiași cod. Acest proiect datează încă de pe vremea marelui comercialist Cesare Vivante[1].
Problemele conturate la nivel teoretic în ceea ce priveşte autonomia dreptului comercial (şi implicit a dreptului societăţilor comerciale), prezintă importante aplicaţii la nivel practic şi a făcut obiectul preocupărilor doctrinare încă din secolul trecut, extinzându-se până în prezent[2]. Aceste viziuni fiind strâns legate şi de concepţia unităţii dreptului privat.
Teoria unităţii dreptului privat porneşte de la concepţia obiectivă cu privire la dreptul comercial şi a fost susţinută într-o primă fază de Vivante (1937) în cadrul lucrării Un code unique des obligations. Lucrare care în demersurile de a susţine această teză afirmă cu titlu exemplificativ: „Dacă o cambie este supusă aceloraşi reguli indiferent de semnatar, de ce să nu fie la fel şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare?”. Aceeaşi direcţie în propagarea tezei unităţii dreptului privat, a fost lansată şi în Elveţia, Anglia, Italia (Codul Civil din 1942), Olanda (1970 şi 1976), Québec.
În cadrul prezentului articol nu avem pretenţia unei examinări exhaustive a acestei dezbateri, însă menţionăm succint unele argumente atât în favoarea, cât şi împotriva acestei teorii[3].
În favoarea unităţii dreptului privat pot fi invocate următoarele argumente:
– Unitatea dispoziţiilor dreptului privat garantează protecţia necomercianţilor; prin recunoaşterea caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii ar fi nedreptăţiţi în relaţiile lor cu comercianţii, deoarece li s-ar aplica legea comercială, care este o lege profesională, adoptată în interesul unei anumite categorii profesionale.
– Divizarea drept civil – drept comercial ar genera dificultăţi la nivel de interpretare, deoarece aceleiaşi instituţii juridice (de exemplu contractului de vânzare) i s-ar aplica reguli diferite, impunându-se astfel instanţelor judecătoreşti să se pronunţe, într-o prima fază, asupra caracterului civil ori comercial al litigiului.
Având în vedere că enumerarea faptelor de comerţ (art. 3 Cod, comercial – în prezent abrogat) nu este limitativă, se conturează pericolul aplicării legii comerciale şi necomercianţilor pentru diverse contracte nenumite ori pentru alte activităţi specifice lor, care ar putea fi privite ca fiind comerciale.
– Atât dreptul comercial, cât şi dreptul civil utilizează aceleaşi principii şi, mai ales, aceleaşi noţiuni (prescripţie, contract, obligaţie).
– În ipoteza în care regulile dreptului comercial ar fi mai eficiente, atunci să fie aplicabile şi cazul necomercianţilor.
– Regulile elementare impun totuşi ca aceeaşi categorie de acte să fie supusă aceloraşi reguli. Prin urmare, dacă unei cambii îi sunt aplicabile aceleaşi reguli, indiferent de cine o semnează – comerciant ori necomerciant, de ce nu ar fi acelaşi regim juridic şi în cazul unui contract de vânzare?
– În unele state (precum Elveţia sau Italia) s-a ajuns în cele din urmă la o formă de „comercializare” a dreptului civil, în ideea simplificării raporturilor juridice.
– Prin recunoaşterea rolului uzanţelor, ca izvor de drept comercial se poate ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, din a căror practică se nasc cu precădere, aceste uzuri. Se impune a fi făcută precizarea că uzurile nu erau, până la intrarea în vigoare a actualului cod civil, recunoscute ca fiind izvor de drept, decât cu titlu excepţional, şi anume când părţile nu dispun altfel şi nici nu constituiau izvor normativ de drept în cadrul dreptului nostru comercial[4].
În privinţa argumentelor care pot pleda în favoarea autonomiei dreptului comercial, pot fi menţionate:
– Aplicarea legii comerciale şi în privinţa necomercianţilor, se impune tocmai din necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat în mod unitar; totuşi, legea comercială este aplicabilă numai raportului juridic dintre comerciant şi necomerciant, iar nu şi statutului juridic al acestuia din urmă.
– Dificultăţile survenite la nivel de interpretare nu reprezintă un argument hotărâtor, tocmai din considerentul că aceste dificultăţi există şi în alte ramuri de drept (cum ar fi dreptul maritim sau dreptul muncii).
– Dificultăţile în ceea ce priveşte determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial pot fi eliminate prin formularea limitativă a faptelor de comerţ. Tocmai în acest sens au fost dispoziţiile Codului comercial Carol al II-lea din 1938 (care nu a intrat în vigoare şi care prin art. 3 enumeră în manieră limitativă actele de comerţ.
– Se impune totuşi, un statut juridic propriu pentru dreptul comercial, statut care îl consacrează ca fiind autonom, având în vedere evoluţia sa istorică, cât şi existenţa anumitor competenţe şi proceduri speciale aplicabile numai dreptului comercial.
Deşi anumite state nu au o autonomie legislativă în privinţa dreptului comercial, asta nu înseamnă că nu sunt reguli şi principii specifice ce sunt aplicabile numai raporturilor comerciale.
– Autonomia dreptului comercial derivă tocmai din anumite cerinţe specifice, cum ar fi: punctualitatea, lipsa formalismului, celeritatea relaţiilor comerciale ori seriozitatea.
Codul civil român actual a avut drept sursă de inspirație modelul codului italian (1942), cel din Québec (1994), olandez (1838, 1992) ori elvețian (Codul elvețian al obligațiilor, 1881 și 1911)[5] și astfel, pe lângă materia aferentă dreptului civil tradițional, prezentul cod încorporează și dreptul comercial, tocmai în încercarea de a se asigura o abordare unitară și atotcuprinzătoare[6]. În practică însă, acest lucru s-a dovedit a fi destul de dificil de realizat.
În continuare au rămas o serie de reglementări speciale în afara ariei Codului civil, fiind supuse reglementării unor legi speciale, cum ar fi spre exemplu cele care au în vedere în primul rând societățile comerciale, acestea fiind actorii cei mai importanți de pe scena dreptului comercial, societățile comerciale speciale cum ar fi societățile de asigurări, societățile comerciale emitente de valori mobiliare (titlurile de valoare și piața de capital), instituțiile de credit – activitatea bancară în general, societățile de servicii de intermediere financiară, regiile autonome, reglementări privind Registrul comerțului, insolvența, protecția consumatorilor ș.a.[7].
Este de remarcat faptul că actualul Cod civil consacră totuşi anumite prevederi aplicabile numai în privinţa comercianților (deveniți din punct de vedere terminologic profesioniști). Anumite instituții, cum ar fi: locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist, fiducia, determinarea prețului între profesioniști, contractul de cont curent încheiat între profesioniști, răspunderea profesionistului pentru fapta sa, remunerarea intermediarului profesionist, obligațiile depozitarului profesionist, creditorii profesioniștilor care își divid patrimoniul afectat exercitării profesiunii, termene de prescripție speciale pentru profesioniști etc. Datorită acestor acte normative ce rămân în afara Codului civil, se poate considera că dreptul comercial nu dispare în contextul unificării dreptului privat, deoarece comerțul în sine, ca activitate exercitată, nu dispare și nici comercianții, cei care exercită această activitate nu pot dispărea, chiar dacă în prezent se regăsesc sub terminologia de profesioniști[8].
Noțiunea de profesionist și întreprindere în concepția monistă a NCC
În expunerea de motive la proiectul Noului Cod Civil se susţinea promovarea concepției moniste a NCC, prin încorporarea totalității reglementărilor privitoare la persoane, relații de familie și relații comerciale[9]. Astfel, art. 2 din actualul Cod civil prevede obiectul și conținutul acestuia, stipulând că acesta reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil incluzându-se aici, pe lângă persoane fizice și juridice, și profesioniștii/comercianții și neprofesioniștii/necomercianți. Se precizează totodată că acest cod încorporează un ansamblu de reguli ce constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.
În prezent Codul civil constituie dreptul comun și pentru întreaga materie comercială la care se referă, deși noi am fi de părere că ar trebui de fapt să se constituie ca drept comun pentru toate domeniile comerciale, indiferent dacă nu sunt reglementate direct de dispoziţiile Codului civil, cum ar fi societățile comerciale, insolvența, dreptul bancar, al transporturilor, cambial etc., asta deoarece art. 3 din C. civ. se referă la aplicarea generală a codului, în sensul că acesta se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Această prevedere a fost inserată cu scopul de elimina concepția concretizată prin fostul art. 56 C.com. – care supunea legii comerciale și actele de comerț unilaterale, adică dacă un act era comercial numai pentru o parte, se aplica legea comercială și celeilalte părți[10].
Prin intermediul art. 3 prin alin. 2 s-a introdus termenul nou de „profesionist”, cu un sens ceva mai larg, ca fiind acea persoană care exploatează o întreprindere. Prin urmare un termen a fost definit prin altul, tehnică care nu este foarte clarificatoare[11]. În continuare nu se definește expres întreprinderea, ci indirect alin. 3 al aceluiași articol se ocupă numai de exploatarea unei întreprinderi [12], așadar de desfășurarea unei activități, de cei care exercită cu regularitate o activitate de producție, comerț sau prestări servicii, indiferent dacă se urmărește un scop lucrativ sau nu.
Prin intrarea în vigoare a codului civil actual s-a instituit un nou regim juridic în funcție de calitatea de profesionist și neprofesionist, spre deosebire de cel obiectiv care reglementa regimul juridic al comerciantului în lumina Codului comercial (abrogat), şi se adoptă criteriul bazat pe influența germanică, având în vedere persoana, dreptul comercial fiind considerat de acum un drept al profesioniștilor, orice operațiune a profesioniștilor fiind considerată operațiune comercială[13].
Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioniștilor
Cu privire la reglementarea care exista în Codul comercial referitor la regimul juridic aplicabil operațiunilor juridice destinate comercianților (consacrate în art. 42-46), observăm că se impuneau reguli speciale comerțului, derogatorii de la dreptul comun, impuse de celeritatea tranzacțiilor, favorizarea circulației și protecția creditului, lipsa de formalism, în general o mai mare libertate în încheierea actelor juridice. Pentru realizarea acestui deziderat se impune o respectare riguroasă a obligațiilor contractuale prin anumite mijloace specifice, precum autonomia de voință și aparența mai largă, interdicția acordării termenului de grație, curgerea de drept a dobânzilor și capitalizarea dobânzilor, solidaritatea debitorilor etc.
Prezenta reglementare sistematizează și încorporează reglementări de drept comercial, fapt ce implică preluarea acestor principii în Codul civil pentru a fi în continuare aplicabile profesioniștilor comercianți și nu numai, fiind în anumite condiții aplicabile și altor profesioniști sau chiar şi neprofesioniștilor. Prin urmare, s-a ales metoda de extindere a aplicării regulilor tuturor raporturilor de drept privat, indiferent de părțile acestui raport sau preluarea acestora de actualul Cod civil pentru a fi aplicate numai profesioniștilor[14].
Concluzii
S-a constatat că s-ar fi produs deja o fuziune între dreptul comercial și cel civil, încorporându-se prevederile din comercial în Codul civil, destinat raporturilor de drept privat. Una din ideile fundamentale ale Codului civil actual constă în unificarea dreptului privat, deoarece „instituţiile reformate sau cele noi au la bază principiul fundamental al libertăţii de voinţă. Este un Cod al libertăţii, pentru că împlinește în sfera dreptului ideea superioară a libertăţii. Libertatea de a contracta, libertatea de a testa, libertatea de a întreprinde, de a dobândi sau a ceda, libertatea de a așeza familia pe o bază convenabilă ambilor soţi. Este şi o lege a egalităţii, construită cu grija de a aşeza părţile pe aceeaşi treaptă atunci când îşi exprimă voinţele şi acordă consimţământul. Este un Cod care invită la întreprindere, facere, construcţie, cooperare, la tranzacţie, negociere şi conciliere.”[15].
Codul civil constituie în prezent dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat. În paralel există o bogată legislaţie specială care reglementează regimul juridic al comercianţilor, în special Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014)[16].
Tot acest ansamblu legislativ constituie un argument hotărâtor în privinţa legitimităţii dreptului comercial sau al profesioniștilor, nu neapărat ca drept autonom, ci mai ales ca disciplină de studiu, necesară formării viitorilor juriști, fiind imperativ a se regăsi în programa de învățământ a oricărei facultăți de drept.
[1] Cesare Vivante (jurist italian), deși inițial a fost împotriva acestei idei, ulterior a deveit promotor al acestei idei de unificare.
[2] G. Piperea, Concepţia monistă a noului Cod civil între intenţie şi realitate, Revista romana de drept al afacerilor nr. 6/2011, p. 13 și urm.
[3] G. Florescu, Z. Bamberger, C. Florescu, Curs de dreptul societăților comerciale, Ed. Universul juridic, București, 2010, p. 13-14.
[4] În prezent, Codul civil dispune în conţinutul art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.”
[5] M. Duțu, Noul Cod Civil: o etapă importantă în dezvoltarea dreptului român modern, în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, pp. 36-37.
[6] Intenția legiuitorului a fost clar exprimată în expunerea de motive a NCC, în sensul de a implementa în dreptul român concepția monistă de reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur cod.
[7] Având în vedere reglementarea instituției profesionistului în conformitate cu codul civil actual, există ambiguități legate de aplicarea Legii nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014).
[8] Considerăm că noțiunea de profesionist implică însă o paletă mai largă de cuprindere a mai multor profesiuni, nu numai aceea de fost comerciant, fiind incluși aici și liber-profesioniștii, pe lângă întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum prevede în mod expres Codul civil în cuprinsul art. 3.
[9] F. Baias, Proiectul Noului Cod civil – un demers necesar, Editorial publicat în Curierul Judiciar nr. 3/2009.
[10] G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, p. 56.
[11] Ibidem.
[12] Exploatarea unei întreprinderi este definită în art. 3 din Codul civil ca fiind „exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
[13] G. Florescu, Z. Bamberger, C. Florescu, op.cit., p. 9.
[14] Cu privire la acest aspect, a se vedea C. Popa, R. Frangeti, Absorbția Codului Comercial în Codul Civil, în volumul II al Codului Civil, adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția Lex Dex, Săptămâna financiară, p. 116 și urm.
[15] 1 octombrie 2011, declarația Ministrului Justiției, Cătălin Predoiu, în contextul intrării în vigoare a Noului Cod Civil.
[16] A se vedea Angheni S., Drept comercial între tradiţie şi modernism, în Curierul Judiciar nr. 9/2012.
Drd. Bianca Ionela Stroe, auditor de justiție
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
