Luarea măsurilor asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţă. Procedura aplicabilă (art. 249 CPP) – partea I: cu sau fără citarea inculpatului şi/ sau a celorlalte părţi?
21 februarie 2023 | Ancuța BLANARIU
Ancuța Blanariu
Pentru a răspunde la această extrem de periculoasă întrebare, se impun unele precizări prealabile sau paranteze absolut necesare, mizând pe răbdarea şi pe curiozitatea cititorului.
Instituţie exotică. Măsurile asigurătorii nu constituie un subiect confortabil ori o materie accesibilă sau preferată de jurişti. Nu îmi amintesc să se fi pus accent pe acestea în facultate (nici nu se putea, pentru că facultatea pune doar nişte baze în formarea unui jurist), dar nici mai târziu (la master, la INM, la cursurile de formare profesională continuă). Doctrina obişnuită, tratatele, manualele de drept procesual penal, sunt extrem de sărace în informaţii, cele mai multe redau pur şi simplu textele de lege. În ultima vreme au mai apărut unele articole în diverse publicaţii de specialitate (foarte frumos culese şi ordonate pe portal.penalmente.ro), dar au un obiect foarte restrâns, tratând unele situaţii particulare, fiind extrem de tehnice şi deloc uşor sau plăcut de citit. Se mai găsesc unele explicaţii utile în coduri comentate. Au mai fost pronunţate unele decizii de către CCR sau ICCJ în hotărâri prealabile sau riluri şi cam aici se opreşte sursa de informaţie juridică. Baza rămâne textul legal, interpretat după înţelepciunea şi experienţa fiecăruia. Şi cum avem înţelepciuni şi experienţe diferite, iată că soluţiile neunitare sau unitar greşite nu au întârziat să apară.
Interes redus faţă de această instituţie.
Măsurile asigurătorii nu au avut parte de atenţie constantă de-a lungul timpului, din diverse motive. O primă observaţie poate fi făcută în legătură cu reglementarea diferită din cele două coduri, respectiv Codul de procedură penală de la 1968 şi Codul de procedură penală din 2014. În Codul vechi observăm un domeniu de aplicare restrâns, măsurile asigurătorii putând servi doar la repararea pagubei produse prin infracţiune şi la garantarea executării pedepsei amenzii, faţă de actualul Cod, unde au fost adăugate şi alte ipoteze: confiscarea specială, confiscarea extinsă, cheltuielile judiciare. Lărgindu-se sfera de aplicare a măsurilor asigurătorii, şi interesul pentru această instituţie ar fi trebuit să crească.
Totuşi, expunerile de motive ale noilor coduri nu se preocupă să explice lărgirea sferei de aplicare a măsurilor asigurătorii, lăsându-ne să ghicim raţiunea legiuitorului. Se poate deduce din expunerile de motive, dar şi din modificările celorlalte instituţii de drept penal şi procesual penal, faptul că s-a urmărit o adevărată reformă în materie penală, şi nu doar o renumerotare a articolelor din codurile vechi, respectiv nu s-a mai dorit o justiţie preponderent opresivă, represivă, caracteristică realităţilor altor epoci, ci, mai degrabă, o justiţie penală evoluată, preventivă şi reparatorie, cu atenţie pe mijloacele alternative la executarea pedepsei, cu intervenţie minimă, strict necesară pentru îndreptarea şi reintegrarea infractorului în societate[1]. Astfel, au fost micşorate limitele de pedeapsă pentru o serie de infracţiuni, a fost prevăzută sancţiunea amenzii ca alternativă la pedeapsa închisorii pentru alte infracţiuni sau chiar amenda pe lângă pedeapsa închisorii, instituţie complet nouă, s-a lărgit sfera de aplicare a retragerii plângerii prealabile sau a împăcării (furt, înşelăciune), au fost diversificate măsurile preventive, pedepsele complementare. Noul Cod penal a fost aspru criticat pentru „blândeţea” sa, legiuitorul chiar a intervenit uneori, a mai făcut unele retuşuri[2] la cererea publicului, dar nu s-a observat faptul că au fost puse la dispoziţie şi alte instrumente adecvate pentru eficienţa legii penale.
Nu s-au observat celelalte instrumente pentru că nu au fost aplicate suficient sau la potenţialul lor maxim de către organele judiciare. O posibilă explicaţie ar fi obişnuinţa, obiceiul: aceiaşi oameni care au desfăşurat activitatea ani la rând nu au putut dintr-odată să îşi schimbe modalitatea de gândire, de interpretare şi de aplicare a noilor coduri, să îşi însuşească instant noile valori. Cei care nu au practicat în materie penală înainte de 2014 au avut un mare avantaj şi anume faptul că nu au fost „contaminaţi” de vechile principii şi metode penale, au putut fi deschişi la noua filosofie a codurilor. Cei care au făcut şcoală pe vechile coduri au încă un avantaj, faţă de aceia care au învăţat doar după 2014, respectiv pot privi comparativ legea, o pot înţelege mai bine sau măcar îşi pot pune întrebări. Iar cei care au profesat şi în alte materii, respectiv în materie civilă, pot face conexiuni cu norme din alte materii, pentru o aplicare integrată a legii. Dacă se adaugă la toate acestea şi o privire către dreptul european, perspectiva se întregeşte şi direcţia devine mult mai clară.
Impulsionarea de către legiuitor, cazuri obligatorii sau semi-obligatorii
Practica judiciară relevă faptul că interesul organelor judiciare pentru luarea din oficiu a măsurilor asigurătorii este scăzut, iar cererile părţilor civile de luare a acestor măsuri nu sunt numeroase. Legiuitorul a prevăzut câteva cazuri obligatorii de luare din oficiu a măsurilor, pentru a se asigura că există o minimă protecţie a interesului general sau al persoanelor vulnerabile. Este vorba despre următoarele situații:
1) când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 249 alin. (7) Cod procedură penală);
2) în cazul săvârșirii anumitor infracţiuni: de evaziune fiscală (art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale), de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului (art.32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului), de corupţie (art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).
3) în cazul bunurilor ce pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurător este obligatorie (art. 249 alin. (4 ind. 1) Cod procedură penală, introdus prin Legea 228/2020).
Prima situaţie – persoană vătămată vulnerabilă. Unele observaţii se impun, totuşi, în legătură cu acest caracter obligatoriu şi relativitatea acestui caracter. Ne putem imagina sau putem constata în practică existenţa unor situaţii în care deşi persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu şi există constituire valabilă de parte civilă, anumite împrejurări ne fac să ne întrebăm pe bună dreptate dacă luarea măsurii asigurătorii, respectiv toată procedura de luare şi de punere în executare, ar avea vreun sens, vreo finalitate, vreo logică ori vreo raţiune, sau trebuie parcursă „doar pentru că trebuie”, chiar dacă generează eforturi şi costuri disproporţionale. Voi da doar două exemple pentru a arăta că obligativitatea luării măsurii se pune în balanţă şi cu necesitatea şi proporţionalitatea luării măsurii.
Primul exemplu: parte civilă minoră, prejudiciu redus, de 50 de lei, infracţiune de furt calificat pe timpul nopţii. Inculpatul nu achită de bunăvoie prejudiciul. Pentru 50 de lei este obligat organul judiciar să demareze întreaga procedură de luare a măsurii asigurătorii?
Al doilea exemplu: parte civilă minoră, prejudiciu serios, evaluat la 50.000 de lei, infracţiune de viol. Inculpatul a trăit mereu într-o sărăcie lucie de notorietate, alcoolic, în mediul rural, locuieşte în casa părinţilor, dărăpănată, trăieşte de pe o zi pe alta, arestat preventiv. Are vreun sens luarea măsurilor asigurătorii? Doar dacă ne imaginăm că inculpatul ar putea câştiga la loto sau ar putea fi moştenitorul unei rude îndepărtate, bogate, din America.
A doua situaţie – cazuri expres prevăzute. Deşi enumerarea este limitativă, ne putem uşor imagina şi alte tipuri de infracţiuni care ar necesita aceeaşi abordare. Mă refer la infracţiuni care presupun acte materiale multiple, săvârşite cu scopul de a obţine beneficii financiare, susceptibile de a produce prejudicii materiale sau morale serioase, unde se poate verifica necesitatea unei confiscări speciale sau chiar extinse ori se pune problema asigurării reparării pagubei produse: trafic de persoane, trafic de droguri, proxenetism. Este adevărat că aceste cazuri s-ar putea încadra fie în prima ipoteză, cu persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fie în ultima, cu bunuri ce pot face obiectul confiscării speciale sau extinse, dar rămân şi situaţii neacoperite, când persoanele vătămate au capacitate de exerciţiu deplină, dar nu au asistenţă juridică şi nu pot să cunoască faptul că au dreptul să ceară luarea măsurilor asigurătorii.[3]
A treia situaţie – bunuri care pot face obiectul confiscării speciale sau extinse. După şase ani de coduri noi, cu posibilitatea luării măsurilor asigurătorii cu privire la bunuri care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, intervine legiuitorul şi prevede obligativitatea luării acestor măsuri de către procuror. Un prim aspect se impune a fi precizat: modificarea legislativă nu s-a făcut de bunăvoie, ci pe cale silită, ca o obligaţie faţă de UE, existând necesitatea transpunerii integrale încă din 4 octombrie 2016 a Directivei nr. 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană[4]. Astfel, vrând-nevrând, legiuitorul a trebuit să asigure efectivitatea confiscării extinse prin obligativitatea măsurilor asigurătorii. Dacă procurorul ia măsurile asigurătorii în cursul urmăririi penale, treaba este simplă, nu apar prea multe probleme, nu se ripostează în mod deosebit, cel mult se contestă proporţionalitatea măsurii. Dar ce se întâmplă, totuşi, dacă procurorul omite să ia astfel de măsuri obligatorii, în cursul urmăririi penale?
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: judecătorul, observând că ar fi îndeplinite condiţiile de luare a măsurilor asigurătorii, îşi pune întrebarea dacă nu cumva ar trebui să ia el, prin încheiere motivată, potrivit art. 249 alin. 1 CPP, ca o luare facultativă a măsurilor asigurătorii, nu ca o obligativitate expresă, cum este pentru procuror.
De aici începe aventura judiciară, mai ceva ca în romanele de aventuri. Când şi cum ar trebui judecătorul să ia această măsură? Cu sau fără citarea părţilor? Cu sau fără participarea procurorului? Se face dosar asociat? Ce face apoi cu încheierea motivată? Cine pune în executare încheierea de luare a măsurilor asigurătorii? Când se comunică încheierea persoanei interesate? Etc.
În lipsa unor dispoziţii exprese ale legii naţionale, în cazul tăcerii legii, judecătorul nu poate să refuze să judece, ci trebuie să interpreteze legea naţională în lumina şi în spiritul Directivei nr. 2014/42/UE[5], care cuprinde suficiente principii şi dispoziţii pentru ca instituţia măsurilor asigurătorii să fie eficientă. Astfel, art. 8 alin. 2 prevede că Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de înghețare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puțin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autoritățile competente pot amâna comunicarea ordinului de înghețare a bunurilor către persoana afectată. Reiese că persoana afectată de măsurile asigurătorii cunoaşte conţinutul încheierii cât mai curând după punerea în executare a măsurilor asigurătorii, deci reiese în mod implicit că nu va fi citată la luarea măsurii asigurătorii, datorită specificului acestei măsuri. Dar, Directiva şi legea naţională recunoaşte persoanei afectate posibilitatea contestării în termen de 48 de ore de la pronunţare sau de la comunicare, potrivit art. 250 ind.1 Cpp, contestaţia urmând a se soluţiona cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor.
În acest caz este evident că nu se poate accepta o altă interpretare, internă, potrivit căreia art. 249 alin. 1 Cpp s-ar completa cu norma generală din CPP, referitoare la contradictorialitatea şi citarea părţilor [6]. O astfel de completare cu normele generale din CPP ar fi incompatibilă şi cu Decizia 19/2017 a ICCJ, dată în recurs în interesul legii[7], prin care s-a arătat că normele din CPP cu privire la sechestru se completează cu legea generală referitoare la sechestru, respectiv art. 954 CPC, care prevăd expres necitarea părţilor şi soluţionarea în cameră de consiliu, de urgenţă.
Practica judiciară nu abundă în exemple de luare din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, a unor măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse, dar raţionamentul şi Directiva susţin concluzia necitării părţilor la o astfel de procedură.
***
Revenim la norma generală, la art. 249 alin. 1 Cpp, la toate ipotezele, şi din oficiu, şi la cerere, şi facultativ, şi obligatoriu, şi pentru repararea pagubei, şi pentru executarea amenzii, şi pentru confiscare specială, şi pentru cea extinsă.
Totuşi, nu putem să nu ne întrebăm de ce practica judiciară existentă în materia luării de către instanţă a măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune (fie la cererea părţii civile, fie din oficiu, când este obligatorie) este majoritară, dacă nu chiar unanimă, în sensul citării tuturor părţilor, deşi argumentele anterioare, Decizia 19/2017 în ril şi raţiunea instituţiei ar justifica necitarea părţilor. Poate că nu şi-a pus nimeni problema până acum? Dacă nu a fost practică neunitară, nici nu s-a putut face sesizare pentru ril. Apoi, dacă toată lumea a fost mulţumită, nimeni nu a protestat. Însă nu putem să acceptăm faptul că în domeniul interpretării legii, s-ar aplica principiul „error communis facit ius” sau „dacă toată lumea face aşa, înseamnă că aceasta este legea”.
Aşadar, propun a se reflecta pe marginea acestei probleme de drept, respectiv a se dezbate cu maximă seriozitate şi responsabilitate de ce la soluţionarea unei cereri de luare a măsurii asigurătorii în vederea reparării pagubei, instanţele citează părţile, acordă termene de judecată, uneori chiar administrează probe, întârziind pronunţarea încheierii, cu posibilitatea afectării rezultatului executării încheierii de luare a măsurilor asigurătorii. Nu cumva această procedură ar trebui să se desfăşoare potrivit art. 954 alin. 2 Cpc, respectiv fără citarea părţilor, de urgenţă, în cameră de consiliu? Nu cumva celelalte dispoziţii generale din CPC cu privire la sechestru – art. 954 alin. 3 şi 4[8] – sunt pe deplin aplicabile şi în materie penală? Nu cumva încheierea ar trebui comunicată inculpatului doar odată cu punerea în executare a măsurii, de către organele de poliţie sau organele desemnate de instanţă? Nu cumva pronunţarea ar trebui să aibă loc în termenul cel mai scurt posibil, de 24 de ore, iar motivarea în cel mult 48 de ore de la pronunţare? Iar dacă încheierea nu se comunică inculpatului decât la momentul punerii în executare a încheierii, ar putea inculpatul care are acces la dosarul electronic să vadă încheierea în dosarul electronic? Sau ar putea să vadă soluţia pe portal? Sau ar trebui ca acea încheiere să fie confidenţială (adică să nu poată fi văzută, accesată în dosarul electronic şi nici pe portalul instanţei) aşa cum sunt alte tipuri de cauze – percheziţii, supravegheri tehnice, până la efectuarea acestora?
Soluţia la problema citării ar deveni mai clară, mai limpede dacă citarea ar fi gândită din perspectiva caracterului urgent al procedurii. Să ne imaginăm un caz de trafic de persoane, cu 10 inculpaţi şi 50 de părţi civile, dintre care 30 sunt minore. Nu s-au luat măsuri asigurătorii la urmărirea penală ori s-au luat doar pentru 10 părţi civile minore şi faţă de doar 3 inculpaţi. Cum procedează judecătorul de cameră preliminară, la primirea dosarului, când constată necesitatea luării măsurilor asigurătorii şi faţă de ceilalţi 7 inculpaţi, în folosul şi al celorlalte 40 de părţi civile? Citează toate cele 60 de părţi şi aşteaptă să se îndeplinească procedura de citare cu fiecare parte (fiind de notorietate că se pot ivi mai multe situaţii în care procedura de citare trebuie reluată, fie pentru că o parte civilă nu mai locuieşte la acel domiciliu, fie că s-a greşit în citaţie numărul blocului sau al apartamentului etc.), timp în care inculpaţii, fiind deja citaţi şi cunoscând că se va discuta o astfel de procedură, sunt liberi să dispună de sumele de bani din conturi, să vândă imobilele, să ascundă bunurile mobile sau judecătorul pronunţă încheierea fără citarea părţilor?
Iată că o problemă care a părut simplă până acum – citarea părţilor la luarea măsurilor asigurătorii în procesul penal – capătă noi înţelesuri şi noi dezlegări, tainele dreptului putând fi ascunse multă vreme şi existând posibilitatea reală a unui reviriment jurisprudenţial.
Pentru reflecţie, voi lăsa, la final, unele fragmente din Decizia 19/2017, care ne arată că o decizie citită cu atenţie de jurişti, respectiv citirea considerentelor, şi nu doar a dispozitivului, poate fi cheia înţelegerii unor instituţii fundamentale de drept. De asemenea, se poate face un exerciţiu de imaginaţie (sau de copy-paste) şi se pot înlocui sintagmele referitoare la individualizarea/ identificarea bunurilor cu sintagme referitoare la citarea părţilor, iar rezultatul va fi uimitor. Atât de bine se potriveşte! Incredibil!
„Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă: „În ce priveşte forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o protecţie provizorie într-un timp util.
Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.” (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae – p. 1.270).”
„Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispoziţiile care reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr. 78/2000).”
Mulţumesc cititorilor pentru răbdarea de a fi citit această prezentare a unei probleme de drept.
[1] Este de notorietate că închisorile sunt supraaglomerate, că România are probleme la capitolul condiţii de detenţie, iar pedeapsa închisorii se impune a fi aplicată doar în cazuri strict necesare, inclusiv din aceste considerente de lipsă de spaţii adecvate, dacă nu din considerente de umanism şi dezvoltare a unor metode alternative de reintegrare a infractorului, bazate pe asistenţă psihologică.
[2] A limitat posibilitatea de împăcare a părţilor la furtul simplu, deşi iniţial era posibilă şi la furtul calificat.
[3] Aici este discutabil dacă CPP este echilibrat şi dacă acordă părţii civile aceeaşi atenţie precum inculpatului, pentru că inculpatului i se aduc la cunoştinţă toate drepturile, însă părţii civile i se aduc la cunoştinţă doar unele drepturi.
[4] Aşa cum se menţionează în expunerea de motive (aici).
[5] Această interpretare este susţinută şi de Ghidul publicat pe site-ul inm-lex (aici), intitulat GHID PENTRU COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR DESTINAT JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR, care conţine, la pagina 86, următoarele :
„1. Chestiunea citării persoanelor în posesia/detenţia cărora se află bunurile susceptibile de luarea unei măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale/anterior dispunerii măsurii de indisponibilizare
Atenţie! Chiar dacă se dispun în faza judecăţii, luarea acestora nu este condiţionată de respectarea principiului contradictorialităţii, fiind incidente valenţele principiului UBI CESSAT RATIO LEGIS, IBI CESSAT LEX: nu s-ar putea impune organului judiciar obligaţia de a cita în prealabil persoanele care pretind drepturi asupra bunurilor vizate de sechestru înainte de luarea măsurii asigurătorii, deoarece acestea, anticipând decizia organului judiciar, ar avea timpul necesar înstrăinării bunurilor, cu consecinţa îngreunării procesului de recuperare a produsului infracţiunii.
Totodată, prin instituirea măsurilor asigurătorii din oficiu în vederea confiscării asupra bunurilor susceptibile de confiscare specială, fără citarea în prealabil a terţelor persoane, care trebuie însă citate imediat după luarea măsurii, pentru respectarea dreptului la apărare şi pentru a li se da posibilitatea să-şi facă propriile apărări pe marginea dobândirii produselor infracţiunii supuse sechestrului, pentru a putea împiedica confiscarea specială a acestora, măsură de siguranţă care poate fi instituită la deliberare prin aplicarea standardelor de dovadă unanim recunoscute în materia confiscării, nu se încalcă nici art. 24 din Constituţie, nici art. 6 CEDO, nici art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 CEDO şi art. 44 alin. 1 din Constituţie, deoarece jurisprudenţa CEDO s-a statuat în sensul că luarea unei măsuri asigurătorii nu presupune aducerea unei acuzaţii în materie penală.”
[6] Potrivit art. 353 alin. (1) C.pr.pen., judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită, iar potrivit art. 351 alin. (1) şi (2) C.pr.pen., judecata cauzei se face în faţa instanţei legal constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi contradictoriu, iar instanţa este obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi subiecţi procesuali precum şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
[7] Prin decizia 19/2017 s-a stabilit că Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul.”
[8] (3) Încheierea prin care se soluţionează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată de către instanţă, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii.
(4) Dispoziţiile art. 999 alin. (4) se aplică atât la soluţionarea cererii, cât şi la judecarea apelului.
Art. 999 alin. (4): Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Jud. Ancuţa Blanariu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
