Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Business Drept penal Dreptul sanatatii Procedură penală RNSJ SELECTED Studii

Valoarea consimțământului exprimat în procedura internării nevoluntare dispuse pentru efectuarea expertizei psihiatrice

4 aprilie 2023 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

Although still controversial in the specialized literature, the majority of the doctrine opined that involuntary admission for psychiatric examination has the specific characteristics of a custodial procedural measure.

With the exception of the provisions relating to the deduction of the period of involuntary internment from the duration of the imposed sentence, the national legislator does not provide any indication for the correct establishment of the legal nature of this institution, but the jurisprudence of the European Court of Human Rights contains extremely many examples of precise and detailed analysis of different forms of deprivation of liberty contained in the legislation of the member states.

Given the character of a custodial procedural measure, the national law must recognize all the specific guarantees of a procedure that aims to limit individual freedom.

Although in the matter of medico-legal psychiatric expertise, the rule requires the consent of the person under investigation, the precise establishment of the existence of discernment or serious ailments, being in the interest of both the patient and the judicial authority, the law does not impose a deadline by which it can be expressed this consent, in the absence of which one can resort to the request to order the measure of medical hospitalization.

As a result of this mode of regulation, in the practice of national courts, cases were reported in which medical hospitalization was refused for the purpose of expertise, and in the procedure for taking the measure of involuntary hospitalization, in front of the judge, a consent for hospitalization was expressed.

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Servicii JURIDICE.ro

In the absence of a regulation that shows the value of such consent expressed only in front of the judge who could order the deprivation of liberty, we consider that the judge must only examine the evidence related to the previous conduct, i.e. if there was a refusal to accept admission. The national judge does not have the possibility to verify whether the person who expressed consent after the notification, will submit or not to the investigations necessary for the expertise, being obliged to rule on the proposal of involuntary internment in a very short period of time.

In contrast to the situation of the measure of preventive arrest in which the judge of rights and liberties can assess the necessity and proportionality, ordering the provisional deprivation of liberty for a term shorter than 30 days, to the extent that the evidence administered would demonstrate that the criminal prosecution documents for justa resolution of the case do not impose such a long duration, in the case of involuntary internment, the judge of rights and liberties does not have any legal criteria to concretely assess the necessary duration of deprivation of liberty.

Such an inconvenience could only be avoided by regulating in the criminal procedure law the obligation of the medico-legal commission to specify an estimated term in which the medical investigations could be carried out, such a mention being necessary even in the notification address of the investigating body criminal or court regarding the need to take the measure of involuntary internment

Rezumat

Deși în continuare controversată în literatura de specialitate, majoritatea doctrinei a opinat că internarea nevoluntară în vederea expertizei psihiatrice are caracterele specifice ale unei măsuri procesuale privative de libertate.

Cu excepția dispozițiilor relative la deducerea perioadei internării nevoluntare din durata pedepsei aplicate, legiuitorul național nu oferă niciun indiciu pentru stabilirea corectă a naturii juridice a acestei instituții, însă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conține extrem de multe exemple de analiză punctuală și detaliată a unor diferite forme de privare a libertății conținute de legislațiile statelor membre.

Dat fiind caracterul de măsură procesuală privativă de libertate, legea națională trebuie să recunoască toate garanțiile specifice unei proceduri prin care se tine către limitarea libertății individuale.

Deși în materia expertizei medico-legale psihiatrice, regula presupune consimțământul persoanei cercetate, stabilirea cu precizie a existenței discernământului sau a unor afecțiuni grave, fiind atât în interesul pacientului cât și al autorității judiciare, legea nu impune și un termen limită până la care poate fi exprimat acest consimțământ, în absența căruia se poate recurge la solicitarea de dispunere a măsurii internării medicale.

Ca urmare a acestui mod de reglementare, în practica instanțelor naționale au fost semnalate cazuri în care a fost refuzată internarea medicală în vederea expertizei, iar în procedura de luare a măsurii internării nevoluntare, în fața judecătorului, a fost exprimat un consimțământ în vederea internării.

În absența unei reglementări care să arate ce valoare are un asemenea consimțământ exprimat doar în fața judecătorului care ar putea dispune privarea de libertate, considerăm că judecătorul trebuie să examineze doar probele referitoare la conduita anterioară, respectiv dacă a existat anterior sesizării sale un refuz de accepta internarea. Judecătorul național nu are posibilitatea de a verifica dacă persoana care a exprimat consimțământul ulterior sesizării, se va supune sau nu investigațiilor necesare expertizei, fiind obligat să se pronunțe asupra propunerii de internare nevoluntară într-un termen foarte scurt. 

Spre deosebire de situația măsurii arestării preventive în care judecătorul de drepturi și libertăți poate aprecia necesitatea și proporționalitatea, dispunând privarea provizorie de libertate pentru un termen inferior celui de 30 de zile, în măsura în care probatoriul administrat ar demonstra că actele de urmărire penală pentru justa soluționare a cauzei nu impun o durată atât de mare, în cazul internării nevoluntare, judecătorul de drepturi și libertăți nu dispune de niciun criteriu legal pentru a aprecia concret durata necesară a privării de libertate.

Un asemenea inconvenient ar putea fi evitat numai prin reglementarea în legea de procedură penală a obligației comisiei medico-legale de preciza și un termen estimativ în care ar putea fi efectuate investigațiile medicale, o asemenea mențiune fiind necesară chiar în adresa de sesizare a organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare

I. Natura juridică a internării nevoluntare în scopul efectuării expertizei medico-legale pshiatrice

Abordând o perspectivă a legii de procedură penală în vigoare, considerăm că internarea medicală nevoluntară poate fi analizată nu numai ca măsură de siguranță conform reglementării prevăzute de art. 247 și de art. 248 din Codul de procedură penală[1], ci și în temeiul art. 184 din Codul de procedură penală, respectiv prin raportare la necesitatea administrării unui mijloc de probă esențial în procesul penal, în acest din urmă caz fiind vorba de efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, în institute de specialitate.

Desigur că internarea medicală în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice, ca procedură probatorie pentru stabilirea discernământului suspectului sau al inculpatului (prevazuta de art. 184 din Codul de procedură penală), are o natură juridică diferită față de alte doua instituții reglementate de Codul de procedura penala (obligarea provizorie la tratament medical, prevăzuta de art. 245 din Codul de procedură penală, și internarea medicală provizorie, prevăzuta de art. 247 din Codul de procedură penală, ambele reglementate în titlul V al Codului de procedură penală cu denumirea marginală „Măsurile preventive și alte măsuri procesuale”), însă potrivit dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală ”Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 din Codul penal.”

De asemenea, conform art. 72 alin. (1) din Codul penal, ”Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.” Conform alin. (2) ”Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.”

Deși în continuare controversată în literatura de specialitate, majoritatea doctrinei a opinat că această internare nevoluntară are totuși caracterele specifice ale unei măsuri procesuale[2] privative de libertate.

Cu excepția dispozițiilor relative la deducerea perioadei internării nevoluntare din durata pedepsei aplicate, legiuitorul național nu oferă niciun indiciu pentru stabilirea corectă a naturii juridice a acestei instituții, însă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conține extrem de multe exemple de analiză punctuală și detaliată a unor diferite forme de privare a libertății conținute de legislațiile statelor membre.

Concret, cu privire la administrarea probei cu expertiza medico-legală psihiatrică, în jurisprudența sa, „Curtea a constatat că, atunci când expertiza psihiatrică este necesară, autoritățile trebuie să vegheze ca această măsură să nu depășească linia de echilibru care trebuie să existe între obligativitatea respectului vieții private a persoanei și buna administrare a justiției”[3].

Art. 5 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a consacrat dreptul la libertate și la siguranța persoanei, statuând că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitativ prevazute la lit. a)-f). Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere dreptul la libertate fizică al persoanei, drept constând în posibilitatea acesteia de a se mișca, de a se deplasa în mod liber.

Nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu oferă o definiție a noțiunii de „privare de libertate”, analiza acestui concept fiind efectuată în mod concret, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura și durata măsurii, efectele acesteia sau modalitățile de executare.

Astfel, noțiunea de „privare de libertate” a fost analizată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin raportare la spațiul care nu poate fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoana a fost supusă din partea autorităților[4] sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spațiu[5], în cazuri vizând: arestul preventiv, detenția ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse[6], arestul la domiciliu sau internarea pentru motive medicale într-o clinică de psihiatrie [7].

Art. 5 al Convenției se referă atât la termenul de „arestare”, cât și la acela de „deținere”, cele două concepte având un caracter autonom, putând dobândi un înțeles compatibil cu scopurile Convenției, față de sensul lor din dreptul intern al statelor contractante.

Chiar dacă analizează sensul și domeniul de aplicare ale celor două noțiuni prin raportare la sistemele statelor naționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este ținută însă de o asemenea calificare, urmând să aibă în vedere, ca obiectiv principal, ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

Deși textul art. 184 din Codul de procedură penală menționează in terminis că procedura are caracter imperativ chiar și în situația în care acuzatul se află deja într-o stare de privare de libertate (stare de reținere, de arestare, de deținere), credem că acest argument nu poate justifica excluderea cu desăvârșirea a acestei forme de internare nevoluntară din sfera măsurilor preventive privative de libertate, textul legii de procedură penală reglementând totuși o formă de detenție presentențială.

Concluzia care se poate desprinde din caracterizarea internării nevoluntare ca măsură preventivă, este aceea conform căreia în cazul acestei forme de privare a libertății individuale, sunt incidente toate garanțiile specifice procedurii de dispunere a măsurilor preventive.

În hotărârea pronunțată în cauza RD și IMD c. României (Cererea nr. 35402/14), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în unanimitate, că în cazul internării forţate şi a administrării forţate de medicamente, România a violat prevederile art. 5 şi art. 8 din Convenţie. În speță, autoritățile române au procedat la internarea forțată a reclamanților într-un spital de psihiatrie, apoi obligarea lor să urmeze un tratament medical și administrarea forţată de medicamente. Curtea a menționat că examinările psihiatrice judiciare ale reclamanților au fost efectuate în 04.10.2011, cu mai mult de trei ani înainte de măsura prin care s-a dispus plasarea lor în spital psihiatric. În opinia Curții, absența unei evaluări medicale recente este suficientă pentru a concluziona că plasarea reclamanților nu a fost legală în temeiul Convenției. În egală măsură, este contrară Convenţiei lipsa motivelor detaliate din deciziile interne care au dispus internarea care nu au stabilit suficient că reclamanții erau periculoși pentru ei înșiși sau pentru ceilalți, în special din cauza patologiei lor psihiatrice. Curtea a considerat că, deși măsura în cauză a avut un temei juridic în legislația română, lipsa unor garanții suficiente împotriva administrării forțate a medicamentelor a privat reclamanţii de protecția minimă la care aveau dreptul într-o societate democratică.

Dincolo de caracterul discutabil de măsură preventivă dispusă în cursul procesului penal, în cadrul procedurii prin care este dispusă o asemenea internare, autoritățile judiciare au obligația pozitivă de a respecta cele mai înalte standarde impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de legislația internă, chiar dacă persoana cu privire la care s-a stabilit că este necesară efectuarea expertizei se va afla pentru o perioadă limitată de timp în custodia unei unități medicale de profil și în incinta unei unități de detenție.

II. Condițiile impuse de legea națională în vederea internării nevoluntare

Cum în activitatea autorităților judiciare naționale sunt semnalate din ce în ce mai des cauze în care este necesară efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, în scopul administrării cu celeritate a unui asemenea mijloc de probă, legiuitorul național a reglementat un mecanism adaptabil, oferind organelor de aplicare a legii inclusiv posibilitatea de a dispune o privare provizorie de libertate în cazul în care persoana care urmează a fi supusă expertizei, nu își manifestă consimțământul în vederea efectuării investigațiilor medicale de specialitate.

Potrivit art. 184 C. proc. pen, ”în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării”.

Conform art. 184 alin. (3) C.proc.pen ”Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal.”

În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică iar în cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.

Prin urmare, în materia expertizei medico-legale psihiatrice, regula presupune consimțământul persoanei cercetate, stabilirea cu precizie a existenței discernământului sau a unor afecțiuni grave, fiind atât în interesul pacientului cât și al autorității judiciare.

Chiar în ipoteza exprimării consimțământului în vederea efectuării expertizei, ca urmare a supunerii persoanei respective unor testări complexe sau investigații intruzive, legiuitorul impune ca exprimarea consimțământului pentru efectuarea expertizei să aibă loc în prezența unui avocat, ales sau desemnat din oficiu, iar minorul nu poate exprima un consimțământ valabil decât în prezența unui ocrotitor legal.

Deși chiar dacă în acest stadiu al activităților investigative persoana cercetată ar putea avea manifestări specifice unor afecțiuni care presupun lipsa ori diminuarea discernământului, legiuitorul a reglementat posibilitatea de exprimare unui consimțământului valabil, însă numai pentru administrarea unui mijloc de probă esențial în materia stabilirii existenței sau după caz, a inexistenței libertății de voință și de acțiune.

Cum scopul urmărit prin efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice este stabilirea existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei, internarea medicală poate reprezenta uneori singura cale prin care se poate înlătura incertitudinea asupra capacităților psihice ale suspectului/inculpatului.

Prezența unui apărător ales sau desemnat din oficiu, respectiv a ocrotitorului legal al minorului, nu pot justifica o prezumție de valabilitate a consimțământului la momentul dispunerii expertizei ci doar o garanție a respectării condițiilor de legalitate în activitatea de dispunere a expertizei. Persoana care va fi supusă examinărilor medicale și investigațiilor clinice necesare finalizării raportului de expertiză, are mai multe drepturi specifice pe care legea le garantează în condițiile acestei proceduri.

Pacientul supus unor investigații necesare expertizei, are aceleași drepturi precum ceilalți bolnavi, inclusiv dreptul la o relație medic – pacient cu caracter privat.

Există însă în mai multe state reglementări prin care acest caracter privat al relației dintre medic și pacient devine extrem de limitat în condițiile în care se conturează o sursă de pericol din partea pacientului, pentru societate.

Orice formă de analiză a situației medico-juridice a bolnavului psihic impune abordarea problemelor privind consimțământului pacientului (tratament, participarea la experimente medicale, actele de dispoziție) și măsurile de siguranță având caracter pre și post-infracțional.

Principiile etice generale aplicabile relației medic – pacient bolnav psihic se regăsesc în cadrul declarației Asociației Medicale Mondiale (AMM) publicate în cadrul celei de-a 47-a Adunări Generale, Bali, Indonezia, 1995.

În cadrul acestei adunări, AMM a propus un cod alcătuit din câteva principii generale[8]:

– combaterea discriminării sociale și medicale a bolnavilor psihici;

– realizarea unei relații terapeutice bazate pe încredere între medic și pacientul bolnav psihic, realizată prin informarea concretă și completă a pacientului inclusiv referitor la riscurile care decurg din tratament;

– tratamentul fără consimțământul pacientului precum și internarea obligatorie vor fi considerate conduite de excepție și vor fi aplicate numai în stadii acute ale bolilor, când starea pacienților reprezintă un pericol pentru ei sau pentru societate;

– tratamentul și spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade obligatorii;

– nu orice bolnav psihic va putea fi considerat în mod automat ca iresponsabil pentru faptele sale;

– terapia psihiatrică va fi individualizată, concordantă cu starea și diagnosticul;

– confidențialitatea și păstrarea secretului medical vor fi garantate, iar date semnificative vor putea fi dezvăluite numai în caz de pericol și numai către autoritățile abilitate;

– medicul psihiatru va fi loial pacientului, iar în caz de conflict va trebui să informeze pacientul în legătură cu natura conflictului său;

– medicul nu va profita de poziția sa pentru a abuza fizic, sexual sau psihic de pacienții săi;

– medicul nu va permite unei persoane sau unui grup să influențeze tratamentul sau deciziile sale medicale.

Deși legea națională nu prevede în contextul reglementării consacrate dispunerii expertizei psihiatrice obligația autorităților judiciare de a aduce la cunoștința persoanei cercetate aceste drepturi, credem că o asemenea lacună legislativă este remediată prin posibilitatea exprimării consimțământului în prezența unui avocat ales sau desemnat din oficiu, acesta având posibilitatea de a acorda o asistență juridică efectivă suspectului sau inculpatului, inclusiv prin aducerea la cunoștință a posibilității de a recurge la serviciile unui expert parte. De asemenea, considerăm că aducerea la cunoștință a drepturilor recunoscute pacientului poate avea loc și la prezentarea suspectului sau inculpatului în incinta unității medicale, însă în acest stadiu informarea ar interveni ulterior exprimării consimțământului în vederea efectuării expertizei. Or, așa cum am arătat deja, chiar dacă persoana suspectului sau inculpatului ar prezenta semnele vizibile ale unei afecțiuni psihice, consimțământul trebuie exprimat în deplină cunoștință de cauză, deci și după ce este informat cu privire la drepturile pe cale legea i le recunoaște în calitate de pacient.

Legislatorul național are în vedere și situația în care este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, deci nu își manifestă consimțământul pentru efectuarea tuturor investigațiilor necesare întocmirii raportului de expertiză.

Conform dispozițiilor legale, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale în sensul dispunerii măsurii internării nevoluntare este justificată, procurorul poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.

Sintetizând, vom reitera că lipsa consimțământului la internarea necesară efectuării expertizei poate justifica o privare provizorie de libertate pentru maxim 30 de zile.

Deși aparent clară, legea procesual penală nu reglementează însă un termen până la care suspectul sau inculpatul ar putea exprima consimțământul necesar unei internări pentru finalizarea expertizei și nici posibilitatea de a exprima un asemenea consimțământ în fața judecătorului de drepturi și libertăți sesizat cu judecarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare.

În absența unei reglementări exprese a unui termen până la care poate fi exprimat consimțământul, credem că interpretarea sistematică a textului permite exprimarea consimțământului până la momentul sesizării judecătorului de drepturi și libertăți cu dispunerea măsurii internării nevoluntare.

Astfel, deși textul art. 184 alin. (5) din Codul de procedură penală se referă la necesitatea unei examinări complexe necesitând internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, fiind reglementat dreptul comisiei medico-legale de a se adresa autorităților judiciare în vederea internării nevoluntare, alineatul (5) al aceluiași articol se referă expres la dreptul procurorului de a considera solicitarea comisiei medico-legale ca întemeiată, având deci inclusiv posibilitatea de a nu dispune sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți cu propunerea de internare nevoluntară, în cazul în care sesizarea nu are caracter întemeiat.

Procurorul sesizat va avea posibilitatea de analiza dacă a fost exprimat un refuz de internare, deci dacă nu există un consimțământ valabil exprimat în vederea internării, iar un eventual consimțământ în vederea internării exprimat în fața procurorului poate fi și verificat, legea națională nereglementând un termen imperativ în care procurorul să se pronunțe asupra solicitării comisiei medico – legale. Or, tocmai în absența unui asemenea termen, în cazul în care suspectul sau inculpatul prezent în fața procurorului ar exprima doar formal un consimțământ în vederea internării, deci doar cu scopul de a nu fi trimis în fața judecătorului de drepturi și libertăți, ar exista inclusiv posibilitatea materială de verificare a conduitei adoptate ulterior de acesta, respectiv dacă inculpatul s-a prezentat la unitatea medicală indicată de comisia de expertiză – medico-legală sau s-a sustras investigațiilor medicale.

O eventuală sustragere a suspectului sau inculpatului, intervenită după ce acesta s-a angajat în fața procurorului că va accepta internarea necesară expertizei, nu credem că ar mai permite vreo formă de îndoială, refuzul de internare devenind astfel neechivoc.

Contrar însă unor soluții pronunțate de instanțele naționale, considerăm că o eventuală exprimare a consimțământului direct în fața judecătorului de drepturi și libertăți sesizat cu soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, nu mai poate produce efecte și deci nu ar putea justifica nici respingerea propunerii de privare provizorie de libertate a suspectului sau inculpatului.

La momentul sesizării judecătorului de drepturi și libertăți cu judecarea propunerii, suspectul a fost deja examinat de comisia medico-legală psihiatrică, aceasta a stabilind că este necesară internarea medicală a acestuia impunându-se o examinare complexă, astfel că, față de refuzul constatat inclusiv de procuror, se impune soluționarea propunerii de internare medicală nevoluntară a suspectului/inculpatului în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice pentru a se concluziona asupra existenței sau inexistenței discernământului la data comiterii faptei.

Spre deosebire de procedura desfășurată în fața procurorului, în cadrul examinării propunerii de către judecătorul de drepturi și libertăți, legea impune condiții mult mai restrictive. Astfel, conform art. 184 alin. (8) din Codul de procedură penală ”Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.”

Dacă după ce primește sesizarea comisiei medico-legale cu privire la necesitatea internării nevoluntare, procurorul ar putea verifica mai multe aspecte, inclusiv dacă există un refuz nejustificat al suspectului față de internare, nefiind prevăzut un termen în care procurorul să respingă sesizarea sau să dispună emiterea referatului cu propunere de internare nevoluntară, în cazul judecătorului de drepturi și libertăți, legea stabilește un termen de cel mult trei zile, termen necesar procedurii de citare, și nu verificării conduitei pe care suspectul ar fi adoptat-o.

Considerăm că orice formă de exprimare a consimțământului necesar internării tocmai în fața judecătorului de drepturi și libertăți nu mai poate conduce ut singuli la respingerea propunerii, sesizarea judecătorului putând avea loc numai după ce un refuz de internare este în mod indubitabil dovedit.

III. Evaluarea consimțământului necesar internării nevoluntare de către judecătorul de drepturi și libertăți    

Deși reglementarea națională este suficient de previzibilă, sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în scopul internării nevoluntare având loc doar în cazul unui refuz exprimat din partea suspectului sau inculpatului, jurisprudența recentă oferă totuși exemple în care consimțământul la internare este exprimat doar în fața judecătorului sesizat cu solicitarea privării provizorii de libertate.

În cazul unei asemenea conduite manifestate de persoana cu privire la care s-a învederat că a refuzat anterior în mod constant internarea în vederea expertizei, considerăm că exprimarea consimțământului la internare este o manifestare de voință pro causa, judecătorul de drepturi și libertăți neavând posibilitatea de a respinge propunerea decât în ipoteza în care un refuz anterior de internare nu este pe deplin demonstrat, nu și în cazul în care acest refuz rezultă cu certitudine din probatoriul administrat însă inculpatul sau suspectul declară că sunt de acord cu internarea doar pentru a evita dispunerea unei măsuri privative de libertate.

În susținerea acestei opinii, vom preciza că prin referatul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti emis la data de 04 ian. 2023 în dosarul nr. 4424/P/2019  – şi înregistrat pe rolul instanţei de primă jurisdicție la aceeaşi dată, sub nr. 235/302/2023 – s-a propus luarea măsurii internării nevoluntare faţă de inculpatul A.B. pentru o perioadă de 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice dispuse prin ordonanţa procurorului din data de 23.11.2022.

În motivarea referatului s-a arătat în esenţă că inculpatul este cercetat sub aspectul infracțiunii de hărțuire, prev. de art. 208 al. 1 şi 2 C.p., constând în aceea că în perioada 2016-2021 ar fi urmărit-o pe persoana vătămată C.D, fără drept și fără un interes legitim, i-a supravegheat locuinţa, efectuând totodată comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă (sms-uri și e-mail uri), prin intermediul cărora îi adresa expresii și cuvinte jignitoare, dar și reproșuri repetate nefondate referitoare la tulburarea ordinii publice, alertând adesea în mod nejustificat organele de poliţie prin SNUAU 112 cu privire la pretinse zgomote provenind din locuinţa persoanei vătămate, acțiuni prin care, atât prin frecvenţă, cât și prin conţinut, i-ar cauzat persoanei vătămate o stare de temere.

Procurorul de caz a mai arătat că la data de 28.12.2022, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București adresa I.N.M.L. “Mina Minovici” Bucureşti, cu nr. A1/16.168/2022, prin care s-au adus la cunoştinţă următoarele:

– la data de 20.12.2022, data prezentării inculpatului A.B. în faţa comisiei, acesta a refuzat expertizarea;

– este necesară internarea acestuia într-un spital de psihiatrie, în vederea evaluării în condiţii de spitalizare continuă şi prezentarea acestuia pentru examinare medico-legală psihiatrică, după internarea în spital.

Propunerea a fost întemeiată pe disp. art. 184 alin. (6) din Codul de procedură penală.

Împotriva inculpatului A.B. a fost pusă în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa din 17.02.2022 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.

Prin încheierea de ședință pronunțată în dosarul nr. 235/302/2023[9] de judecătorul de drepturi și libertăți sesizat cu judecarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, a fost respinsă ca nefondată propunerea de luare a măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei psihiatrice, formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.

În motivarea acestei soluții, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut în esență că în cauză nu mai subzistă situaţia premisă prevăzută de normele legale incidente în cauză, pentru a se putea dispune luarea măsurii internării nevoluntare faţă de inculpat, în vederea efectuării expertizei psihiatrice – şi anume refuzul inculpatului de a efectua expertizarea întrucât în şedinţa de judecată din data de 11 ian. 2023, dar şi în şedinţa de la termenul din 19 ianuarie 2023, inculpatul (în prezenţa apărătorului din oficiu) şi-a manifestat acordul expres în acest sens, precizând faptul că înţelege  consecinţele refuzului său.

Pe cale de consecinţă, dată fiind atitudinea cooperantă manifestată de inculpat în faţa instanţei, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cumulative în care poate fi dispusă măsura solicitată cu privire la inculpat, astfel încât a fost respinsă propunerea dedusă judecăţii.

Conform referatului întocmit, după pronunţarea soluţiei, i s-a solicitat inculpatului numărul de telefon la care poate fi contactat, însă acesta a învederat că telefonul i-ar fi fost sustras din baia apartamentului.

Se poate observa cu ușurință că exprimarea consimțământului provine de la o persoană cunoscută cu manifestări specifice unor afecțiuni psihice, iar anterior sesizării judecătorului de drepturi și libertăți, această persoană a refuzat expres expertizarea necesară unei juste soluționări a cauzei penale, acesta fiind și motivul principal pentru care a fost sesizat judecătorul de drepturi și libertăți.

Împotriva acestei soluții pronunțate de Judecătoria sectorului 5 București – Judecător de drepturi și libertăți, în termen legal imperativ Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București a exercitat calea de atac a contestației, criticând încheierea contestată pentru motive de temeinicie.

În dezvoltarea scrisă a motivelor de contestație, s-a arătat în esență că motivarea judecătorului de drepturi și libertăți conform cu care inculpatul (în prezenţa apărătorului din oficiu) şi-a manifestat acordul expres în acest sens, precizând faptul că înţelege consecinţele refuzului său, nu poate justifica respingerea cererii de luare a măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei psihiatrice.

Conform actelor de urmărire penală, în cauză a fost dispusă o expertiză psihiatrică, însă la data de 28.12.2022, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București adresa I.N.M.L. “Mina Minovici” Bucureşti, cu nr. A1/16.168/2022, prin care s-au adus la cunoştinţă următoarele aspecte:

– la data de 20.12.2022, data prezentării inculpatului A.B. în faţa comisiei, acesta a refuzat expertizarea;

– este necesară internarea inculpatului într-un spital de psihiatrie, în vederea evaluării în condiţii de spitalizare continuă şi prezentarea acestuia pentru examinare medico-legală psihiatrică, după internarea în spital.

Analizând actele și lucrările dosarului, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței de control judiciar a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art.184 alin. (1) C. proc. pen., în cauză se impune internarea în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice pentru următoarele considerente:

Inculpatul A.B. este cercetat în dosarul nr. 4424/P/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 sub aspectul infracțiunii de hărțuire, prev. de art. 208 al. 1 şi 2 C.p., constând în aceea că, în perioada 2016-2021, ar fi urmărit-o pe persoana vătămată C.D, fără drept și fără un interes legitim, i-a supravegheat locuinţa, efectuând totodată comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă (sms-uri și e-mail uri), prin intermediul cărora îi adresa expresii și cuvinte jignitoare, dar și reproșuri repetate nefondate referitoare la tulburarea ordinii publice, alertând adesea în mod nejustificat organele de poliţie prin SNUAU 112 cu privire la pretinse zgomote provenind din locuinţa persoanei vătămate, acțiuni prin care, atât prin frecvenţă, cât și prin conţinut, i-au cauzat persoanei vătămate o stare de temere.

Probatoriul administrat în cursul etapei investigative a demonstrat că în cauză a fost dispusă efectuarea unei expertize medico-legale, însă conform adresei I.N.M.L. “Mina Minovici” Bucureşti, cu nr. A1/16.168/2022, la data de 20.12.2022, data prezentării inculpatului în faţa comisiei, acesta a refuzat expertizarea, iar în prezent este necesară internarea acestuia într-un spital de psihiatrie, în vederea evaluării în condiţii de spitalizare continuă şi prezentarea pentru examinare medico-legală psihiatrică, după internarea în spital.

Modul în care se reține că faptele investigate ar fi fost comise, ca și intervalul substanțial de timp (2016 – 2021) reținut ca perioadă potențial infracțională, situație ce creează incertitudine asupra comiterii faptei cu discernământ, fapt ce a îndreptățit organul de urmărire penală să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice.

Comisia medico-legală psihiatrică a considerat necesară internarea medicală a inculpatului în vederea unei examinări complexe, acesta refuzând însă internarea în fața comisiei de expertiză constituite.

Cum scopul urmărit prin efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice este stabilirea existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei, internarea medicală reprezintă singura cale prin care se poate înlătura incertitudinea asupra capacităților psihice ale inculpatului.

Deși inculpatul A.B. a arătat în fața judecătorului de drepturi și libertăți că este de acord să coopereze, un asemenea acord a fost exprimat de o persoană cu privire la care organul de urmărire penală a semnalat existența unor probleme pentru a căror lămurire a fost solicitată administrarea probei cu expertiza medico-legală psihiatrică.

Prin urmare, chiar calitatea persoanei care exprimă un asemenea consimțământ ar fi trebuit să impună o analiză mult mai minuțioasă a judecătorului, una dintre condițiile esențiale ale consimțământului fiind aceea de a proveni de la o persoană cu discernământ. Or, în cauză, deși consimțământul inculpatei de a se prezenta la unitatea medicală a fost exprimat direct în ședință de judecată, în prezența unui apărător, procedura în care procurorul a formulat cererea de internare nevoluntară are ca scop tocmai verificarea existenței sau, după caz, a inexistenței discernământului.

Chiar dacă în acest stadiu al procedurii, existența discernământului poate fi prezumată până la proba contrară, comportamentul inculpatului în sala de ședință, modul dezorganizat de comunicare și discursul dezordonat sunt în măsură să demonstreze direct necesitatea unei expertize psihiatrice, un eventual consimțământ pentru administrarea acestui mijloc de probă nemaiputând fi validat prin respingerea cererii de internare nevoluntară, după un refuz clar exprimat în fața membrilor comisiei de expertiză medico-legală.

Instanța de control judiciar a reținut că în cauză este pe deplin întemeiată solicitarea de luare a măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei psihiatrice față de inculpatul A.B.

În același timp, având în vedere natura acestei măsuri, deși prin referatul întocmit de procuror s-a solicitat dispunerea internării pe o perioadă de 30 de zile, natura faptei pentru care inculpatul este cercetat și modul de conduită demonstrat de probatoriul administrat în cursul etapei investigative, impun stabilirea unei durate mai reduse acestei măsuri privative de libertate.

În opinia completului de drepturi și libertăți, față de natura cauzei și având în vedere conduita adoptată, nu a fost considerată necesară internarea nevoluntară pentru o perioadă de 30 de zile, actele de urmărire penală efectuate până în prezent neconducând la posibilitatea dispunerii unei măsuri de siguranță privative de libertate cu caracter medical (internarea medicală), astfel încât efectuarea investigațiilor medicale de specialitate poate avea loc și în interiorul unui termen mai redus, respectiv într-un interval de maxim 10 zile de la data punerii în executare a măsurii.

Desigur că nu poate fi exclusă situația ca durata investigațiilor medicale necesare finalizării raportului de expertiză medico-legală psihiatrică să depășească termenul de 10 zile, însă legea de procedură penală stabilește la art. 184 alin. (25) din Codul de procedură penală că ”măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii măsurii internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conţină descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea”

În consecință, pentru ipoteza în care durata de 10 zile nu este suficientă pentru finalizarea investigațiilor medicale necesare efectuării expertizei, va exista posibilitatea unei prelungiri motivate a măsurii internării medicale nevoluntare.

Ca urmare, prin Decizia nr. 1/2023 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul 235/302/2023[10] a fost admisă contestația formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București împotriva încheierii din data de 19.01.2023, pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 235/302/2023, fiind desfiinţată în întregime încheierea din data de 19.01.2023.

Cu ocazia rejudecării, a fost admisă propunerea de luare a măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei psihiatrice față de inculpatul A.B.

În baza art. 184 alin. (11) din Codul de procedură penală a fost dispusă internarea medicală nevoluntară a inculpatului A.B într-o secție de psihiatrie a Spitalul Clinic de Psihiatrie „Profesor Doctor Alexandru Obregia”, pe o durată de 10 zile, începând cu data punerii în executare a măsurii.

În baza art. 184 alin. (22) din Codul de procedură penală, a fost dispusă informarea unității medicale menționate cu privire la măsura dispusă.

IV. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Examinarea acestei soluții este de natură să demonstreze că sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți cu propunerea de luare a măsurii internării nevoluntare poate avea loc numai după un refuz al inculpatului de a fi internat în vederea efectuării expertizei psihiatrice, iar un eventual consimțământ exprimat de acesta în fața judecătorului nu mai poate fi verificat și nici validat în justificarea unei soluții de respingerea a solicitării de internare. Judecătorul de drepturi și libertăți are la dispoziție doar materialul probator existent în dosarul de urmărire penală, stabilirea existenței sau inexistenței refuzului fiind un aspect analizabil pe baza probatoriilor administrate deja și nu pe baza unui angajament al inculpatului cu privire la o eventuală conduită viitoare.

Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat cu judecarea unei astfel de propuneri nu are posibilitatea administrării de probe cu privire la o conduită viitoare și nici posibilitatea pronunțării soluției în funcție de comportamentul ulterior al inculpatului. Așa cum am arătat deja, termenul de soluționare a propunerii este prevăzut expres, iar un eventual termen acordat pentru a verifica respectarea angajamentului inculpatului de a se prezenta în vederea internării, este lipsită de suport legal. Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate lua act de exprimarea consimțământului inculpatului și acorda apoi un termen pentru verificare, fiind obligat să se pronunțe în 3 zile de la data sesizării.

În măsura în care s-ar recunoaște judecătorului de drepturi și libertăți posibilitatea de a verifica respectarea consimțământului exprimat direct în ședința de judecată, o asemenea formă de verificare ar trebui să acopere întreaga perioadă pentru care este necesară internarea medicală, inculpatul având posibilitatea să accepte internarea pentru o singură zi, iar apoi, după respingerea propunerii tocmai pe motivul că ar fi fost de acord cu internarea, să părăsească unitatea medicală, tocmai pentru că față de el nu este incidentă niciun fel de măsură privativă de libertate. Or, dincolo de dificultățile materiale pe care le-ar presupune o asemenea verificări, o astfel de interpretare ar conduce la nesoluționarea propunerii formulate de procuror în termenul de cel mult trei zile la care se referă art. 184 alin. (8) din Codul de procedură penală.

Spre deosebire de situația măsurii arestării preventive în care judecătorul de drepturi și libertăți poate aprecia necesitatea și proporționalitatea, dispunând privarea provizorie de libertate pentru un termen inferior celui de 30 de zile, în măsura în care probatoriul administrat ar demonstra că actele de urmărire penală pentru justa soluționare a cauzei nu impun o durată atât de mare, în cazul internării nevoluntare, judecătorul de drepturi și libertăți nu dispune de niciun criteriu legal pentru a aprecia concret durata necesară a privării de libertate. Judecătorul nu poate aprecia care ar fi intervalul necesar examinărilor medicale de specialitate și al celorlalte forme de investigație clinică, astfel încât să poată stabili care ar fi durata rezonabilă a unei asemenea forme de privare a libertății individuale. Or, în aceste împrejurări, de cele mai multe ori, judecătorul va opta pentru dispunerea internării nevoluntare pentru un termen de 30 de zile, fiind vorba de limita maximă prevăzută de lege, chiar dacă pentru finalizarea investigațiilor ar fi necesară o perioadă de maxim 10 – 15 zile.

Cum legea de procedură penală nu a reglementat posibilitatea revocării măsurii internării nevoluntare, va exista în practică și posibilitatea ca măsura să fie dispusă prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți pentru o perioadă de 30 de zile, iar examinările medicale să fie încheiate după numai 10 zile, inculpatul rămânând în mod inutil în custodia instituției medicale pentru încă 20 de zile.

Un asemenea inconvenient ar putea fi evitat numai prin reglementarea în legea de procedură penală a obligației comisiei medico-legale de preciza și un termen estimativ în care ar putea fi efectuate investigațiile medicale, o asemenea mențiune fiind necesară chiar în adresa de sesizare a organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.

Prin urmare, la art. 184 alin. (5) din Codul de procedură penală, ar fi justificată o completare a textului, în felul următor: ”În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare, precizând și intervalul de timp necesar pentru această măsură.”

Spre deosebire de autoritățile judiciare, comisia medico-legală poate dispune de toate datele necesare cu privire cu privire la perioada în care vor putea fi efectuate toate examinările medicale și investigațiile clinice în vederea finalizării expertizei, prin raportare și la specificul unității medicale în care se vor efectua acestea.

Desigur că precizarea unui asemenea interval de către comisia medico-legală nu va putea impune judecătorului de drepturi și libertăți să dispună luarea măsurii internării nevoluntare exact pe intervalul indicat, însă ar oferi un minim criteriu de apreciere a duratei pentru care este necesară și proporțională privarea provizorie de libertate, legea necondiționând durata măsurii de finalizarea raportului de expertiză, ci de necesitatea examinărilor medicale de specialitate.

Dacă în cazul unei propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți cunoaște actele de urmărire penală pe care ar intenționa să le efectueze organul investigativ, putând aprecia care ar fi durata minimă pentru efectuarea unei percheziții informatice, a unei confruntări sau a unei expertize, în cazul internării nevoluntare, aspectele relative la durata în care se pot realiza actele medicale necesare expertizei nu pot fi cunoscute în absența unei comunicări primite de la comisia medico-legală.

Cum și procurorului care va redacta referatul cu propunere de internare nevoluntară îi va fi destul de greu să cunoască asemenea aspecte, credem că singura care ar putea face o estimare adecvată a perioadei pentru care ar fi necesară internarea, este comisia medico-legală, pe baza actelor și a celorlalte relații solicitate unităților medicale de profil.


[1] LEGE nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
[2] Mihail Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2016, pag. 495;
[3] Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Sectia III, Cauza Worwa contra Poloniei, 27 noiembrie 2003, 26.624/95;
[4] Cauzele De Wilde, Ooms si Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei;
[5] Cauza Amuur contra Franței;
[6] Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei;
[7] Cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii;
[8] Jerenszky F., Drepturile pacienților și ale medicilor, Ed. Medicală București, 1999;
[9] Accesibilă la adresa portaljust.ro;
[10] Idem.


Jud. Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București

Citeşte mai mult despre , , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership