Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Drept civil Drept penal Insolvență RNSJ SELECTED Studii

Aspecte privind interferența procedurii insolvenței cu dreptul penal. Necesitatea unei intervenții legislative urgente, în contextul jurisprudenței Curții Constituționale constant ostile intereselor legitime ale creditorilor garantați

6 martie 2023 | Cristian Daniel David SAMOILĂ
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Atunci când societatea supusă unei proceduri de insolvență dobândește și calitatea de suspect, inculpat sau persoană responsabilă civilmente într-un proces penal, intră în concurs, pe de o parte, interesul creditorilor privați de a le fi satisfăcute, cât mai repede, creanțele admise la masa credală și, pe de altă parte, interesul public a cărui protecție este necesară pentru buna funcționare a societății pe care o reprezintă statul – fie că în discuție este calitatea acestuia tot de creditor în procedură, fie că statul va fi privit ca unica entitate îndrituită să devină proprietarul bunurilor supuse confiscării speciale/extinse, dacă în discuție este aplicarea acestei măsuri de siguranță asupra bunurilor ce se află în patrimoniul societății insolvente suspect sau inculpat în procesul penal. Prin urmare, criteriul la care ne vom raporta în analiza noastră pentru a face observațiile necesare nu poate fi altul decât măsura justului echilibru între respectarea interesului public și satisfacerea intereselor private.

Pentru ca cititorul să parcurgă rapid istoricul evenimentelor importante în legătură cu subiectul abordat și, astfel, să aibă posibilitatea de a înțelege cu ușurință unde ne aflăm în prezent, vom recurge în cele ce urmează la o variantă concentrată de analiză.

I. Probleme rezolvate jurisprudențial

După cum se știe, ani la rând, procedurile de insolvență ajungeau să fie, practic, blocate, în condițiile în care societatea era implicată și într-un proces penal: cauzele blocajului constau în sechestrul penal asupra bunurilor societății (art. 249 C.proc. pen.) și/sau măsura preventivă a interdicției inițierii ori, după caz, suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice [art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.]. În cele din urmă, aceste probleme au fost soluționate în mod corect, în aplicarea legii în vigoare, prin cele două decizii din 2020 ale instanței supreme, respectiv Decizia HP nr. 1/2020[1] și, mai apoi, prin Decizia RIL nr. 18/2020[2]. S-ar putea însă concluziona că, după aceste două decizii, legea în sine (deci, cu riscul de a ne repeta, nu interpretarea ei prin deciziile cu valoare obligatorie) ar stabili dreapta măsură care armonizează atât de bine cele două interese (public și privat), încât, în prezent, nu s-ar mai putea vorbi de un raport antagonic în privința lor? Credem că răspunsul este unul negativ.

Situația creanțelor incerte împotriva unei societăți falite. În contextul dispariției persoanei juridice odată cu închiderea procedurii de faliment și radierea societății [art. 251 alin. (1) C.civ., art. 145 alin. (2) și art. 179 din Legea nr. 85/2014], se ridică problema situației creanțelor care, până la data închiderii procedurii insolvenței, nu au o existență certă. Cu referire la creanțele sub condiție, dispozițiile art. 167 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 stabilesc că acestea nu vor participa la ultima distribuire în cadrul falimentului. Atunci când este vorba despre o creanță sub condiție, ar trebui să se aibă în vedere înțelesul corect al acestei noțiuni juridice, și anume acela de modalitate a obligației civile (și, implicit, a dreptului de creanță căruia îi este corelativă acea obligație), conform art. 1.399 și urm. C.civ.

Cea mai delicată și dificilă problemă în legătură cu creanțele a căror existență nu a fost încă lămurită la momentul închiderii procedurii de faliment rămâne aceea a categoriei creanțelor care se nasc în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni. Este vorba despre creanța părții civile, adică a persoanei vătămate prin infracțiune care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal (art. 84 C.proc.pen.), sau creanța constând în amenda aplicată condamnatului persoană juridică, ca pedeapsă principală în cadrul răspunderii penale a persoanei juridice [art. 136 alin. (2) C.pen.]. În privința creanței părții civile, situația cel mai des întâlnită în practică este aceea în care statul este titularul acestei creanțe, întrucât consecința săvârșirii infracțiunii constă într-un prejudiciu adus intereselor acestuia, spre ex., în cazul unei infracțiuni de evaziune fiscală.

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

Evenimente juridice

În ce privește creanța părții civile în procesul penal, dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 stabilesc că aceasta se înscrie sub condiție suspensivă în tabelul de creanțe. Soluția legală este, evident, criticabilă, având în vedere că nu este vorba despre o condiție suspensivă propriu-zisă. Într-adevăr, condiția este o modalitate a actului juridic civil, or, în cazul unei creanțe ce se naște în urma săvârșirii unei infracțiuni, izvorul creanței nu este un act juridic, ci o faptă ilictă; în plan civil, fapta penală (infracțiunea) este fapta ilicită a cărei săvârșire determină atragerea răspunderii civile delictuale (art. 1.349 C.civ.) care reprezintă temeiul legal al soluționării acțiunii civile în procesul penal (art. 19 C.proc.pen.). Așadar, nu este vorba despre o creanță sub condiție suspensivă propriu-zisă, ci despre o creanță care, dacă într-adevăr infracțiunea a fost săvârșită, este născută și eficace, dar a cărei întindere nu este cunoscută până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, creanța fiind supusă unui regim special de soluționare, întrucât este dată în competența instanței penale, conform dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. a) partea finală din Legea nr. 85/2014. Aceasta, spre deosebire de aproape toate celelalte creanțe, inclusiv cele rezultate din fapte juridice[3], iar nu doar din acte juridice, a căror verificare este dată, conform art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în competența practicianului în insolvență și, în caz de nemulțumire privind rezultatul verificării, a judecătorului-sindic, pe calea contestației la tabel, potrivit art. 111 din Legea insolvenței.

În legătură cu creanța constând în amenda penală ce se aplică inculpatului persoană juridică, Legea nr. 85/2014 nu conține niciun fel de norme. Urmând logica potrivit căreia creanța părții civile se înscrie în tabelul de creanțe ca o creanță sub condiție, s-ar putea spune că și creanța constând în amenda penală ar trebui tratată identic, fiind tot o creanță în legătură cu procesul penal, iar evenimentul viitor și nesigur ca realizare (condiția suspensivă) este condamnarea inculpatului persoană juridică (incertitudinea rezultă din faptul că ar putea fi pronunțată nu condamnarea, ci o altă soluție, de ex., achitarea inculpatului). Nu doar că înscrierea sub condiție suspensivă a creanței constând în amenda penală este criticabilă pentru argumentele ce au fost anterior expuse, dar mai grav este faptul că, chiar înscriind creanța astfel în tabel, este posibil ca, dacă, până la închiderea procedurii falimentului (care nu poate fi temporizată pe motiv că un proces penal este încă pe rol), instanța penală nu a soluționat prin hotărâre definitivă acțiunea penală (pentru a se stabili dacă persoana juridică a săvârșit o infracțiune și, deci, răspunde penal), să se ajungă în situația în care suma de bani care ar fi alocată plății creanței bugetare constând în amenda penală să fie distribuită altor creditori (de rang inferior), față de dispozițiile referitoare la soarta creanțelor sub condiție conținute de art. 167 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. Într-adevăr, radierea societății (ca urmare a închiderii falimentului) reprezintă motiv de stingere a acțiunii penale prin încetarea procesului penal [art. 16 alin. (1) lit. f) și art. 17 alin. (2) C.proc.pen.], ceea ce paralizează posibilitatea statului de a mai aplica pedeapsa amenzii penale față de societatea insolventă care a avut calitatea de inculpat și, de asemenea, exclude și posibilitatea de valorificarea a creanței în repararea prejudiciului cauzat de societatea falită prin săvârșirea infracțiunii, ca inculpat sau persoană responsabilă civilmente, având în vedere că încetează capacitatea de folosință a acestei societăți. Sigur, dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 au dorit să stabilească un remediu constând în posibilitatea titularului creanței valorificate prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal de a se îndrepta împotriva celui care va fi obligat la plata unor daune, pe temeiul dispozițiilor art. 169 din Legea insolvenței, pentru cauzarea stării de insolvență, în cazul în care s-ar stabili (înțelegem că în procesul penal) că există o astfel de creanță. Și dacă ar fi posibilă stabilirea existenței unei „creanțe rezultate din procesul penal” (deși, după cum am arătat, nu vedem cum s-ar mai putea ajunge la stabilirea existenței unei creanțe într-un proces penal care încetează pentru că dispare subiectul de drept – societatea radiată), nu putem să nu spunem că, în cele mai multe situații, persoanele care ajung să fie obligate în condițiile art. 169 și urm. din Legea nr. 85/2014 sunt, de regulă, insolvabile.

Ni se pare că, întrucât, în realitate, nu se poate vorbi de un just echilibru între interesul public și interesele creditorilor privați înscriși la masa credală cu rang inferior creanțelor bugetare, ar trebui ca legiuitorul, având ca reper reglementarea Codului de procedură civilă (art. 883), să ia măsurile legislative corespunzătoare pentru ca eventualele creanțe bugetare să poată fi totuși satisfăcute (căci nu se poate impune instanței penale să soluționeze procesul penal altfel decât în mod legal și temeinic), ceea ce, probabil, ar impune recunoașterea unei capacități de folosință – asemănătoare capacității de folosință reziduale necesare lichidării [art. 248 alin. (2) C.civ.], mai exact, o capacitate de folosință ulterioară acesteia –, astfel încât scopul să fie exclusiv unul circumscris respectării ordinii de preferință stabilite de dispozițiile art. 161 din Legea nr. 85/2014.

II. Examenul de constituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014. Decizia Curții Constituționale din 2 martie 2023: un deznodământ nefericit. Necesitatea unei modificări legislative

În privința calificării drepturilor ce se nasc în legătură cu un proces penal și care interferează cu procedura insolvenței, mai trebuie analizată o situație care, de această dată, pune problema unui dezechilibru în sens invers, adică atunci când interesele private sunt nesocotite sub pretextul că se urmărește o așa-zisă protecție a interesului public.

Măsura de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse prevăzută de dispozițiile art. 112 și 1121 C.pen. nu reprezintă întotdeauna un drept de creanță[4], având în vedere că efectul confiscării, speciale sau extinse, poate consta în stingerea dreptului de proprietate pe care persoana juridică l-a avut asupra bunurilor (corporale, mobile sau imobile) asociate cu săvârșirea infracțiunii și intrarea acestor bunuri în proprietatea privată a statului, conform dispozițiilor O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului și prevederilor Legii nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 249 C.proc.pen., scopul instituirii măsurilor asiguratorii (sechestrului penal) poate fi și acela de a împiedica înstrăinarea bunurilor care pot fi supuse confiscării speciale sau extinse. Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu prevederile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 referitoare la soarta bunurilor înstrăinate de către lichidatorul/administratorul judiciar, conform cărora, „[b]unurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse (s.n.)”.

Câteva aspecte în legătură cu dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie lămurite.

În primul rând, trebuie spus că, așa cum rezultă și din motivarea Deciziei HP nr. 1/2020, situația este diferită după cum este vorba despre sechestrul penal instituit în scopul confiscării speciale/extinse sau, dimpotrivă, sechestrul pentru satisfacerea creanței părții civile în procesul penal și a creanței constând în amenda penală, pentru că doar în cazul acestor din urmă sechestre se pune problema unui conflict între creditori, adică între creditorii cu creanțe certe, lichide și exigibile înscrise la masa credală și un potențial creditor, statul, pentru cele două creanțe (despăgubirile și amenda penală) care se nasc în legătură cu săvârșirea (presupusă) a unei infracțiuni de către debitoarea falită. Atunci când, însă, este vorba despre un sechestru penal instituit în scopul confiscării, statul nu mai poate fi privit ca un creditor aflat în concurs cu creditorii înscriși la masa credală, dacă măsura sechestrului a fost luată asupra unor bunuri corporale din averea debitoarei, precum un imobil, cu scopul de fi trecute în proprietatea (privată) a statului.

Într-adevăr, în cazul confiscării, nu mai este vorba, întotdeauna, despre realizarea unui drept de creanță al statului împotriva averii debitoarei condamnate penal, pentru că efectul confiscării poate fi chiar preluarea în proprietate de către stat a bunurilor confiscate, deci statul nu mai urmărește valorificarea acestor bunuri în patrimoniul debitoarei. Tocmai de aceea, potrivit dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, se instituie o excepție de la vânzarea bunurilor debitoarei libere de sarcini, în sensul că doar sechestrul penal instituit în scopul confiscării va fi menținut asupra bunului dobândit de către adjudecatar, fiindcă acesta a cunoscut (a avut posibilitatea să cunoască) sarcina sechestrului penal și, deși a știut că se poate ajunge chiar la măsura confiscării în vederea căreia a fost instituit sechestrul, a acceptat totuși să-l dobândească în aceste condiții.

Prevederile art. 91 alin. (1) din Legea insolvenței nu sunt, în esență, diferite de cele din dreptul comun, pentru că și dispozițiile art. 857 alin. (3) și (4) C.proc.civ. se referă doar la curățarea imobilului adjudecat de acele sarcini instituite pentru garantarea unor drepturi de creanță, or, în cazul confiscării, am văzut că nu este vorba despre un drept de creanță al statului, ci de puterea recunoscută acestuia de a prelua bunul în proprietatea sa, ca măsură necesară pentru restabilirea ordinii de drept încălcate prin săvârșirea anumitor infracțiuni. Deci, statul, în această ipoteză, va invoca – și dacă imobilul s-a vândut într-o urmărire silită imobiliară, și dacă s-a valorificat în insolvență – opozabilitatea sechestrului penal (care nu se radiază odată cu adjudecarea/intabularea adjudecatarului) față de adjudecatar.

Situația creditorului ipotecar. Mai este însă acceptabilă concluzia că sechestrul dispus în vederea confiscării, înființat de către organele penale ulterior înscrierii (intabulării) unei ipoteci, ar putea fi opus creditorului ipotecar de bună-credință și adjudecatarului care va dobândi un astfel de bun (ipotecat și, ulterior, afectat de măsura sechestrului)?

Evident că răspunsul nu poate fi decât unul negativ.

Pronunțând o (nouă) soluție de respingere a excepției de neconstituționalitate prin care creditorul ipotecar criticase (în urmă cu aproape 4 ani față de momentul la care Curtea și-a amintit că a fost învestită cu soluționarea acestei excepții[5] referitoare la) dispozițiile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, nu poate rezulta altă concluzie decât aceea că instanța de contencios constituțional nu a înțeles încă ce anume reprezintă sau care este conținutul unui drept real de ipotecă.

Acest drept subiectiv civil, deși este (mai exact, se naște ca) un drept accesoriu constituit pentru garantarea unei creanțe (dreptul principal), este mai mult decât dreptul de preferință (prioritatea) creditorului garantat de a se îndestula în fața altor creditori (de rang inferior) – art. 2.345 alin. (2) C.civ. Vorbind despre un drept real de ipotecă (art. 2.343 C.civ.), înseamnă că accentul trebuie să cadă pe calitatea acestuia de drept real, ceea ce implică (chiar dacă, prin definiție, ipoteca nu presupune deposedarea proprietarului) o anume legătură între titularul acestui drept și bunul care formează obiectul său. De fapt, prerogativa urmăririi bunului în orice mână ar trece [art. 2.345 alin. (1) C.civ.] este temeiul care i-a determinat pe specialiști[6] să afirme, pe bună dreptate, că, prin constituirea dreptului de ipotecă, are loc o veritabilă transmitere a dispoziției juridice de la proprietarul bunului către creditorul ipotecar, ceea ce ne permite să vorbim mai degrabă despre caracterul translativ decât de cel constitutiv al contractului de ipotecă. Privind astfel (cum sunt!) lucrurile, apare logică și soluția legiuitorului Codului civil din 2009 de a recunoaște, dacă s-a prescris dreptul de a obține executarea silită a ipotecii în temeiul contractului de ipotecă (și contractul de ipotecă și-a pierdut astfel puterea executorie), imprescriptibilitatea acțiunii ipotecare condamnatorie [art. 2.504 alin. (1) C.civ. și art. 74 din Legea nr. 76/2012]. Într-adevăr, așa cum proprietarul are deschisă calea acțiunii în revendicare, de regulă, imprescriptibilă [art. 563 alin. (2) C.civ.], tot astfel, creditorul ipotecar, pentru că i s-a transferat dispoziția juridică asupra bunului prin încheierea contractului de ipotecă, are posibilitatea de a-și „revendica”, în scopul îndestulării creanței sale – în limitele prevăzute de art. 2.504 alin. (1) C.civ. – , bunul ce i-a fost adus în garanție, oricând, de la orice terț dobânditor al acestuia.

Argumentele de mai sus nu ar fi fost deloc considerente obiter dicta ale unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, ci ar fi fost premisa necesară (și corectă) pentru ca Curtea Constituțională să construiască un raționament logico-juridic impecabil care ar fi susținut constatarea neconstituționalității acestor dispoziții legale. În elaborarea acestui raționament, instanța de contencios constituțional ar fi urmat să analizeze ce fel de mod de dobândire a dreptului de proprietate este confiscarea specială/extinsă dispusă în procesul penal și motivul pentru care aplicarea acestei măsuri nu trebuie să afecteze creditorul ipotecar de bună-credință.

Confiscarea, la care se referă și dispozițiile art. 562 alin. (4) C.civ., cu denumirea marginală „Stingerea dreptului de proprietate”, este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate[7], așa cum sunt și uzucapiunea, accesiunea (imobiliară naturală și artificială) sau chiar efectul achizitiv de drepturi reale prin intabularea lor în cartea funciară [principiul publicității materiale a înscrierii în cartea funciară – art. 901 și art. 909 alin. (3) C.civ.]. În această ordine de idei, Curtea Constituțională ar fi urmat să arate că, dacă dobânditorul bunului (creditorul ipotecar) a fost de bună-credință[8] la momentul transferului/constituirii dreptului real (principal sau accesoriu) de către proprietarul condamnat penal pentru infracțiunea pentru care se poate aplica și măsura confiscării, temeiul dobândirii dreptului de proprietate (a unui dezmembrămât al dreptului de proprietate)/dreptului real de ipotecă nu îl reprezintă, așa cum ar putea să pară la prima vedere, principiul publicității materiale a înscrierii drepturilor reale în cartea funciară (enumerat mai sus ca unul din modurile orginare de dobândire a dreptului de proprietate), ci un alt temei, adică unul din acele „alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate” la care se referă dispozițiile art. 557 alin. (3) C.civ. Într-adevăr, întrucât confiscarea are un efect extinctiv, iar nu translativ de drepturi reale (în sensul că statul nu devine proprietar printr-un transfer de proprietate de la cel condamnat penal, ci în temeiul legii penale privind confiscarea), lipsește una din condițiile esențiale pentru aplicarea principiului publicității materiale a înscrierii în cartea funciară[9], adică acea condiție referitoare la existența unei transmisiuni primare, i.e. actul translativ încheiat de Primus (înstrăinătorul) cu Secundus (dobânditorul nemijlocit, înstrăinător în actul secund), care îi permite lui Tertius (subdobânditorul) să invoce faptul că s-a întemeiat, cu bună-credință, pe calitatea de proprietar tabular a lui Secundus pentru a dobândi de la acesta. Continuând raționamentul, Curtea Constituțională ar fi urmat să arate că, în cazul confiscării, trebuie admis că măsura se aplică cu efecte retroactive, adică chiar de la data dobândirii bunurilor cu mijloacele financiare obținute în urma săvârșirii infracțiunilor, ceea ce înseamnă că, la momentul când cel condamnat penal a dispus (prin transfer/constituirea unui drept real) de asemenea bunuri, acesta nu mai era proprietarul lor, fiind de neconceput că infractorului i s-ar putea recunoaște vreo clipă posibilitatea de a dispune în mod legal, valabil de un astfel de bun. Cu toate acestea, cel care, de bună-credință fiind, a dobândit de la acest condamnat penal – neproprietar, mai exact, de la un proprietar aparent (proprietar tabular)[10], un drept real principal/accesoriu trebuie ocrotit, ca orice inocent, și să i se recunoască astfel dreptul de proprietate/alt drept real principal sau dreptul de ipotecă pe care l-a dobândit în aceste condiții. Desigur, pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Constituțională ar fi urmat să se sprijine și pe dispozițiile legislației europene [art. 6 alin. (2) din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană], conform căreia, terții de bună-credință nu ar trebui să fie afectați de măsura confiscării. Prin urmare, Curtea Constituțională ar fi urmat să rețină concluzia că, în cazul în care măsura confiscării ar fi fost deja aplicată până la intrarea societății în procedura insolventei, confiscarea nu ar fi împiedicat posibilitatea creditorului garantat de a-și realiza dreptul de ipotecă prin urmărirea silită a imobilului devenit, prin confiscare, proprietatea statului, însă cu menținerea ipotecii[11], ceea ce înseamnă că, în mod logic, trebuie să se admită și că sarcina sechestrului penal dispus în vederea confiscării bunului ipotecat trebuie radiată odată cu valorificarea imobilului de către administratorul/lichidatorul judiciar, iar nu menținută asupra bunului devenit proprietatea adjudecatarului.

Dacă instanța de contencios constituțional ar fi reținut toate cele mai sus arătate (pe care le-am prezentat extrem de sintetic), în mod evident, soluția nu ar fi putut fi decât aceea de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, pentru motivul încălcării dreptului de proprietate privată (noțiune înțeleasă în lumina jurisprudenței CEDO) al creditorului garantat (art. 44 din Constituția României), căci este de la sine înțeles că, dacă se valorifică un bun cu menținerea sechestrului penal în patrimoniul adjudecatarului, acesta va plăti un preț mult inferior valorii reale a bunului (vânzarea dobândind, practic, caracter aleatoriu), de unde decurge că, în realitate, creditorul ipotecar este lipsit de substanța dreptului său de ipotecă (constituit pentru garantarea unei creanțe, prin luarea în considerare a valorii reale a bunului adus în garanție).

Cum va fi însă motivată Decizia Curții Constituționale din 2 martie 2023 prin care a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014?

Cel mai probabil, Curtea va reitera argumentele, evident greșite, pe care a fundamentat soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor (similiare, nu identice) ale art. 53 din Legea nr. 85/2006. În acest sens, luând ca referință (doar) Decizia nr. 62/2020, adică ultima dintre deciziile Curții privind examenul de constituționalitate a dispozițiilor menționate din vechea Lege a insolvenței, este previzibil că instanța de contencios constituțional va spune că, „[î]ntrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate [în considerentele Deciziei nr. 62/2020 – n.n.] îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Aceasta înseamnă că, în pofida tuturor celor pe care le-am arătat în acest material (și, bineînțeles, cu ignorarea argumentelor care au stat la baza motivării excepției de neconstituționalitate), Curtea Constituțională va repeta aceleași considerente seci, care nu răspund argumentelor invocate de către cel care a formulat criticile de neconstituționalitate, precum: „(…) bunurile indisponibilizate prin măsuri procesuale penale au un regim legal diferit, impus de existenţa unei proceduri speciale penale, ca urmare a importanţei valorilor sociale ocrotite de lege, raţiune pentru care se derogă de la dreptul comun al procedurii insolvenţei, potrivit căruia regula este că bunurile înstrăinate sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, excepţia fiind măsurile asigurătorii sau măsurile preventive specifice, instituite în cursul procesului penal. Legiuitorul a prevăzut excepţii de la dobândirea bunului liber de sarcini prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin procesul penal, astfel că au fost exceptate măsurile asigurătorii şi măsurile preventive specifice, instituite în cursul procesului penal, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul de proprietate al celorlalţi creditori, care este ocrotit în mod egal pentru toate persoanele ce cad sub incidenţa normelor criticate” sau „[î]n ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al adjudecatarului din procedura insolvenţei, Curtea nu poate reţine această critică, întrucât textul precizează clar cum pot fi bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau de lichidator. Astfel, dacă bunul se află în ipoteza normelor criticate, respectiv bunul în discuţie nu este liber de sarcini şi sunt instituite asupra acestuia măsuri asigurătorii sau măsuri preventive specifice, adjudecatarul, având cunoştinţă de acest aspect, are opţiunea de a dobândi un asemenea bun, având în vedere faptul că dreptul de proprietate se exercită în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, potrivit prevederilor constituţionale (a se vedea Decizia nr. 522 din 11 iulie 2017, paragraful 27). Mai mult, din evaluarea actelor dosarului cauzei, se observă că pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al adjudecatarului nu este invocată de un adjudecatar, care ar fi dobândit bunul cu sarcinile prevăzute de textul criticat. Or, problema garantării şi ocrotirii constituţionale a dreptului de proprietate nu se poate invoca în favoarea unei persoane care nu este titularul acestui drept, ce ar urma să se nască ulterior (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012)”.

În loc de concluzii. Se vorbește, pe bună dreptate, de mai mulți ani, de necesitatea depolitizării și a profesionalizării corpului judecătorilor Curții Constituționale, prin criterii riguroase de selecție a acestora[12]. Ne putem întreba care ar fi fost deznodământul în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 [de fapt, a dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 85/2006] dacă instanța de contencios constituțional ar fi fost compusă din membrii pe care, în mod normal, ar fi trebuit să-i aibă. Credem că temeiurile pe care le-am prezentat în acest studiu ar fi fost analizate cu seriozitate de Curtea Constituțională pe care ne-o închipuim și că alta ar fi fost decizia unei astfel de instanțe. Până atunci, cu un zâmbet amar, ar trebui, nu-i așa?, să ne rămână speranța că legiuitorul va corecta dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014[13], înainte de o nouă condamnare a României la Curtea de la Strasbourg.


[1] Prin Decizia HP nr. 1/2020, publicată în M.Of, Partea I nr. 147 din 25 feb. 2020, s-a stabilit că, „[î]n interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) și art. 154—158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014”.
Practic, instanța supremă a rămas consecventă celor statuate prin Decizia RIL nr. 2/2018 (publicată în M.Of., Partea I nr. 463 din 5 iunie 2018) prin care hotărâse că, „[c]u referire la dispozițiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil, existența unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri”.
[2] Prin Decizia RIL nr. 18/2020, publicată în M.Of., Partea I nr. 390 din 14 aprilie 2021, s-a stabilit că, „[î]n interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (…), [i]nterdicția inițierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.”
[3] Potrivit art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, și creditorul a cărui creanță nu rezultă dintr-un titlu, cum este cazul unei creanțe ce izvorăște dintr-un fapt juridic licit (spre ex., o plată nedatorată) sau o faptă ilicită, va trebui să facă cererea de înscriere la masa credală. Numai creditorul care formulează cererea de deschidere a procedurii insolvenței împotriva societății debitoare trebuie să dețină un titlu, fără a fi necesar să aibă caracter executoriu, potrivit art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014.
[4] Dacă măsura confiscării privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, executarea confiscării presupune valorificarea unei creanțe bugetare, conform art. 574 lit. c) C.proc.pen.
[5] Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 a fost invocată de BRD Groupe Société Générale în 2019, formându-se, pe rolul Curții Constituționale, Dosarul nr. 2359D/2019.
[6] A se vedea Radu Rizoiu, Curs de garanții civile, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 473 și urm.
[7] Într-adevăr, confiscarea, ca și celalalte moduri originare de dobândire a dreptului de proprietate, nu presupune un transfer de proprietate (din patrimoniul celui condamnat penal în patrimoniul statului), ci este vorba despre stingerea dreptului de proprietate care a aparținut persoanei care a săvârșit infracțiunea în legătură cu care se aplică măsura confiscării și nașterea unui nou drept de proprietate (privată) în patrimoniul statului.
[8] Buna-credință a dobânditorului dreptului real rezultă din aceea că, la momentul transferului/constituirii dreptului real, sechestrul penal în vederea confiscării nu era înscris în cartea funciară [art. 901 alin. (2) lit. a) C.civ.], dobânditorul necunoscând nici pe altă cale că imobilul a fost dobândit din săvârșirea unor activități infracționale [art. 901 alin. (2) lit. c) C.civ.; în privința confiscării extinse, relevante sub acest aspect sunt dispozițiile art. 1121 alin. (2) și (3) C.pen.].
[9] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Vol. II. Noile cărți funciare, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 800 și urm.
[10] A se vedea Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2021, pp. 413- 428.
[11] În susținerea excepției de neconstituționalitate, s-a arătat că se impune ca aceeași concluzie (menținerea sarcinii ipotecii chiar dacă bunul s-a confiscat) să fie admisă indiferent dacă este vorba despre valorificarea bunului într-o procedură de urmărire silită imobiliară (executarea silită individuală) sau în procedura insolvenței (o urmărire silită colectivă), sens în care Curții Constituționale i s-a prezentat și o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 1922/2013 pronunțată în Dosarul nr. 904/36/2012) prin care s-a dispus și măsura confiscării extinse a imobilului inculpatului, instanța supremă reținând însă că “(…) trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea nici o influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1”. Nici acest argument nu a fost considerat întemeiat de către judecătorii constituționali…
[12] În articolul intitulat Depolitizarea și profesionalizarea Curții Constituționale în viziunea Profesorului V.M. Ciobanu, publicat în volumul In memoriam Viorel Mihai Ciobanu. Dreptul procesual și dreptul substanțial la începutul mileniului al III-lea, Tr. C. Briciu, M. Nicolae, P. Pop – editori, Ed. Universul Juridic, București, 2023, pp. 62 – 65, Profesorul Valerian Cioclei aduce un omagiu Prof. Ciobanu readucând în discuție câteva dintre propunerile acestuia în legătură cu acest subiect.
[13] Nu doar dispozițiile alin. (1) al art. 91 din Legea nr. 85/2014 ar trebui să se modifice, ci și prevederile alin. (3) ale aceluiași articol. Potrivit Legii nr. 113/2020, art. 91 din Legea nr. 85/2014 s-a modificat în sensul că, după alineatul (2) al acestui articol, s-a introdus un nou alineat (3) cu următorul conținut: „Sumele obținute din valorificarea bunurilor prevăzute la alin. (1) vor fi distribuite conform prevederilor legale, urmând ca diferențele favorabile după plata onorariilor și a cheltuielilor de procedură să fie puse la dispoziția organelor de urmărire penală.”
Prin trimiterea la dispozițiile alin. (1) pe care o regăsim în prevederile alin. (3) al art. 91 din Legea nr. 85/2014, s-ar putea înțelege că legiuitorul are în vedere situația acelor bunuri din averea debitoarei, între care pot fi și bunuri ipotecate, asupra cărora au fost instituite sechestre penale în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse. Aceasta ar însemna că bunurile respective urmează a fi valorificate în insolvență, dar sumele obținute din vânzarea lor să nu poată fi distribuite creditorului garantat, pentru că „diferențele favorabile după plata onorariilor și a cheltuielilor de procedură” trebuie „să fie puse la dispoziția organelor de urmărire penală”. Altfel spus, nu se mai blochează valorificarea bunurilor aflate sub sechestru penal (în scopul confiscării) cum se putea întâmpla înainte de Decizia HP nr. 1/2020, dar, în fapt, se poate ajunge la același rezultat negativ, având în vedere că administratorul/lichidator judiciar trebuie să pună la dispoziția organului de urmărire penală (se subînțelege că până la obținerea unei soluții – de condamnare/achitare – pronunțate în cadrul procesul penal) sumele obținute din valorificarea bunurilor, inclusiv cele ipotecate, deci nu vor putea fi distribuite de îndată creditorilor, inclusiv sau, mai ales, creditorilor ipotecari înscriși la masa credală. Interpretarea enunțată, și anume că ar privi doar situația bunurilor din averea debitoarei asupra cărora a fost instituit un sechestru penal în vederea confiscării – deci, nu și în cazul în care sechestrul penal a fost instituit în scopul reparării pagubei produse prin infracțiune și în celelalte scopuri arătate la art. 249 alin. (1) C.proc.pen. –, ar părea că nu are totuși sens. Într-adevăr, dacă, așa cum am arătat, confiscarea presupune chiar intrarea în proprietatea statului a bunului care a fost sechestrat penal, de ce ar mai fi în interesul organului de urmărire penală să fie puse la dispoziția sa sumele obținute din valorificarea bunului sechestrat în scopul confiscării, de vreme ce sarcina sechestrului penal în scopul confiscării nu se radiază prin înstrăinarea bunului de către administratorul/lichidatorul judiciar, ceea ce permite confiscarea bunului chiar din patrimoniul adjudecatarului care a dobândit bunul cu această sarcină? În alte cuvine, s-ar putea înțelege că dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 vizează situația sechestrelor penale instituite în celelalte scopuri prevăzute la art. 249 alin. (1) C.proc.pen., deci toate cu excepția confiscării (speciale sau extinse), ceea ce, desigur, este de neacceptat, pentru că aceasta ar însemna că creditorul garantat ar fi în imposibilitate de a primi sumele obținute din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea sa, deși statul, creditor bugetar, care urmărește repararea pagubei produse printr-o infracțiune de care este acuzată societatea insolventă (sau pentru care aceasta este ținută să răspundă civil), nu va avea niciodată prioritate la distribuire în fața unui creditor garantat.


Cristian Daniel David Samoilă, Consilier juridic BRD-GSG

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership