Secţiuni » Arii de practică » Business » Banking
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole Banking Drept civil Drept penal RNSJ SELECTED Studii

Situația ipotecii aferente unei creanțe izvorâte dintr-un act juridic civil (contract de credit) desființat printr-o hotărâre penală. Remedii pretoriene pentru salvgardarea drepturilor subiective civile

31 octombrie 2022 | Cristian Daniel David SAMOILĂ
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Doctrina juridică de referință reprezintă rezultatul unor cercetări științifice cu rol semnificativ pentru conservarea rigorii și pentru evoluția gândirii juridice, ceea ce, uneori, se regăsește și în unele studii a căror valoare este dată de însușirea acestora de a completa analizele din lucrările fundamentale într-un anume domeniu al dreptului. Credem că se poate afirma cu deplin temei (științific) că un astfel de studiu de referință îl reprezintă cercetarea realizată de către proc. dr. Irina Kuglay, jud. lector dr. Laura Toma-Dăuceanu și av. conf. dr. Andra Trandafir care, utilizând metoda interdisciplinară în analiza lor, au arătat (desigur, aceasta ar fi esența sintezei acestui studiu aprofundat) că desființarea înscrisurilor în procesul penal, posibilă doar în cazul în care este vorba despre infracțiuni de fals, nu se confundă cu anularea actelor juridice civile a căror încheiere (nevalabilă) a avut loc într-un context infracțional, astfel că, atunci când este vorba de sancțiunea nulității aplicată unui astfel de act juridic civil, trebuie să se aibă în vedere că, independent de problema dacă instanța penală poate sau nu să dispună anularea actului (sancțiune de drept civil) în procesul penal, este în afara oricărei discuții faptul că sancțiunea nulității se poate aplica exclusiv în temeiul normele de drept civil care stabilesc regimul nulității, așadar, inclusiv diferențele de regim între nulitatea absolută și nulitatea relativă a actului juridic civil.

Am formulat concluziile studiului indicat de asemenea manieră, încât să se poată face mai ușor legătura cu (și, deci, să devină mai simplu de înțeles) subiectul la care ne vom referi în cele ce urmează.

1. Problema desființării (anulării) contractului de credit în procesul penal

Cu referire la contractul de credit încheiat între o instituție de credit și o persoană fizică sau juridică, este cunoscut faptul că există și situații în care creditele bancare se obțin prin inducerea în eroare a băncii, fie pentru că persoana fizică a prezentat adeverințe de venit falsificate, fie pentru că reprezentanții persoanei juridice, inclusiv prin utilizarea unor falsuri, înfățișează o situație economică care nu corespunde realității, în scopul accesării unor credite pe care, dacă ar fi fost cunoscută situația reală, banca nu le-ar fi acordat. Calificând în drept situația de fapt descrisă, observăm că acțiunea de inducere în eroare a băncii întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune (art. 244 C.pen.), iar, în civil, aceeași acțiune reprezintă comiterea unui dol la încheierea contractului de credit (art. 1.214 C.civ.), în sensul că instituția de credit a exprimat un consimțământ viciat prin manoporele dolosive ale cocontractului, adică împrumutatului.

În procesul penal, pe lângă faptul că, [dacă nu există o cauză de încetare a procesului penal precum prescripția sau decesul făptuitorului – art. 396 alin. (6) corelat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.] odată cu condamnarea inculpatului trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune și, eventual, a unor infracțiuni de fals, instanța penală, așa cum este firesc, dispune, conform art. 25 alin. (3) C.proc.pen., și desființarea acelor înscrisuri (falsuri) prin mijlocirea cărora s-a săvârșit înșelăciunea, aceeași instanță penală soluționează acțiunea civilă (și) prin aceea că dispune desființarea contractului de credit astfel încheiat. Așa cum s-a arătat și în studiul citat, față de faptul că contractul de credit în sine nu reprezintă rezultatul unei infracțiuni de fals (ci al înșelăciunii, adică al dolului comis prin eventuale falsuri), măsura desființării contractului de credit nu poate avea decât semnificația nulității acestuia (ca sancțiune de drept civil, potrivit art. 1.246 și urm. C.civ.), deci, invalidarea a înseși operațiunii juridice a creditării realizate ca urmare a inducerii în eroare a băncii. Fără îndoială că soluția instanței penale de a dispune desființarea (anularea) contractului de credit este luată cu cele mai bune intenții, adică pentru a restabili (complet) ordinea de drept încălcată prin săvârșirea infracțiunilor. Numai că… drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, iar situația care ne-a determinat să scriem aceste scurte considerații o dovedește pe deplin, dacă avem în vedere consecințele pe care le poate genera dispunerea (greșită) a sancțiunii anulării contractului de credit de către instanța penală.

Bineînțeles că, dacă dolul există, contractul de credit astfel încheiat este un act anulabil și instituția de credit, ca victimă a dolului (și a infracțiunilor menționate), ar putea solicita anularea contractului, fiind, de altfel, singura care are această posibilitate, după cum prevăd dispozițiile art. 1.248 alin. (2) C.civ.[1] Dar banca nu o (va) cere (niciodată). Nulitatea produce efecte retroactive [art. 1.254 alin. (1) C.civ.], ceea ce înseamnă că actul juridic civil (care, în speță, reprezintă și titlu executoriu, conform art. 120 din OUG nr. 99/2006) este considerat a nu fi existat niciodată, motiv pentru care restituirea prestațiilor (recuperarea sumei acordate cu titlu de împrumut) trebuie dispusă pe un alt temei [art. 1.635 alin. (1) C.civ.]. Dar mai există o consecință (și mai gravă) în cazul anulării contractului de credit: soarta drepturilor reale (sau chiar personale) accesorii constituite pentru garantarea creanței născute din contractul de credit desființat (anulat).

2. Mai poate supraviețui accesoriul principalului care (se consideră) că nu a existat niciodată? [2]

În speța la care ne vom referi în cele ce urmează, garantul ipotecar (constituitor al unei ipoteci imobiliare) a formulat o acțiune în nulitatea contractului de ipotecă (accesoriul), în contextul în care contractul de credit (principalul) fusese desființat, în condițiile arătate (adică în mod greșit, dat fiind că banca nu solicitase anularea contractului de credit), într-un proces penal în care se reținuse că însuși garantul ipotecar face parte din grupul infracțional organizat care concepuse strategia pentru inducerea în eroare a băncii în vederea acordării mai multor credite.

Având în vedere comportamentele contrare legii care caracterizează uneori personalitatea umană (persoana perseverând în sfera ilicitului), nu a fost atât de surprinzător ca garantul ipotecar să se sprijine, practic, pe propria activitate infracțională (avută în vedere de instanța penală pentru a dispune, în mod greșit, desființarea contractului de credit) în scopul de a obține și desființarea (nulitatea) ipotecii, dar a fost surprinzător ca instanța civilă învestită cu soluționarea acțiunii în nulitatea ipotecii să o admită, ignorând cu desăvârșire situația în care creditorul bancar se afla: prima dată fusese victima unei infracțiuni de înșelăciune, iar acum era ținta unei activități imorale din partea autorului înșelăciunii care profita de greșeala instanței penale (de a desființa contractul de credit) pentru a-și elibera imobilul de sarcina ipotecii constituite în vederea garantării creditului respectiv.

Cu o motivare greșită chiar pentru soluția de anulare pe care a pronunțat-o ținând cont de caracterul accesoriu al ipotecii, prima instanță (Tribunalul Giurgiu) a arătat că, întrucât „contractul de ipotecă autentificat sub nr. … de BNP … este accesoriu contractului de credit nr. … încheiat între societatea … (împrumutatul – n.n.) și BRD GSG S.A., contract de credit ce a fost desființat prin sentința penală nr. 23/F/15.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, definitivă, urmează să se admită că, „în cauză, este pe deplin aplicabilă teoria anulării actului subsecvent care, deși nu se bucura de o consacrare legală cu titlu general sub imperiul vechiului Cod civil (aplicabil în speță), exista însă o aplicație chiar în materie de ipotecă (art. 1770 C.civ.1864)”.

3. Caracterul accesoriu al contactului de ipotecă. Efecte în planul (ne)valabilității acestuia

A rezultat deja că, în situația la care ne referim, nu a fost vorba despre desființarea titlului de proprietate al constituitorului ipotecii, ipoteză în care anularea actului principal poate atrage, în cazul în care nu sunt (încă) îndeplinite condițiile pentru efectul achizitiv de drepturi reale al înscrierilor în cartea funciară[3], și anularea contractului de ipotecă ca act subsecvent [în sensul că un neproprietar nu putea să constituite, în mod valabil, o ipotecă asupra unui bun care nu i-a aparținut (ca efect al desființării titlului său de proprietate)]. Dacă s-ar fi pus această problemă, acțiunea în nulitatea ipotecii ar fi fost introdusă, în mod evident, de către un terț, adică de către cel căruia, în conflictul cu constituitorul ipotecii, i-ar fi fost recunoscut dreptul de proprietate, ceea ce ar fi însemnat că verus dominus urmărește să obțină și radierea ipotecii constituite de către garantul ipotecar neproprietar. În speța analizată, garantul este proprietarul valabil al imobilului pe care l-a grevat cu sarcina ipotecii, astfel că nulitatea ipotecii pe care a solicitat-o prin formularea acțiunii având acest obiect se referă, în realitate, la un alt aspect (fundament[4]) decât acela pe care, în mod greșit, și reclamantul (garantul ipotecar), și instanța l-au avut în vedere [principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis reglementat, în prezent, în dispozițiile art. 1.254 alin. (2) C.civ.] pentru a solicita, respectiv, pentru a motiva admiterea acestei acțiuni.

Fundamentul nulității invocate se referă, în realitate, la problema cauzei contractului de ipotecă, așadar, este vorba de o cauză de nulitate proprie (nu derivată) a contractului prin care s-a constituit dreptul real accesoriu. Într-adevăr, din punct de vedere tehnico-juridic, într-o analiză riguroasă, trebuie spus că, la fel ca în cazul oricărui act juridic civil, și în ipoteza contractului de ipotecă există o cauză a acestuia, mai exact, scopul urmărit de părți la încheierea acestui contract care nu poate fi altul decât acordarea creditului pentru care se constituie garanția reală[5]. Or, rămânând în sfera pur tehnico-juridică, este clar că, dacă se consideră (ca efect al desființării, chiar greșite, a contractului de credit) că nu a existat niciodată o creanță izvorâtă din contractul de credit (invalidat cu efect retroactiv), înseamnă că acel contract de ipotecă încheiat pentru garantarea unei creanțe care nu există[6] nu are un suport, altfel spus, îi lipsește cauza[7]. Nu intenționăm să dezvoltăm analiza acestei chestiuni, dar este totuși important de spus că, după cum contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul reglementării anterioare [în sistemul Codului civil de la 1864, se făcea distincția între cauza imediată (causa proxima) și cauza mediată (causa remota), stabilindu-se nulitatea absolută sau relativă după cum era vorba despre lipsa uneia sau a celeilalte] sau al reglementării actuale (Codul civil nu a reținut decât cauza mediată, sancțiunea fiind nulitatea relativă pentru lipsa cauzei)[8], este posibil ca sancțiunea care intervine să fie nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă, ceea ce poate da naștere unor consecințe diferite și avem în vedere, în special, chestiunea (im)prescriptibilității acțiunii.

4. Nulitatea contractului de ipotecă – o fatalitate?

După criteriile calificării juridice, se poate, într-adevăr, discuta despre felul nulității contractului de ipotecă atacat pentru lipsa acestuia de fundament (în urma invalidării contractului de credit al cărui accesoriu este), dar întrebarea care se pune este dacă, odată identificat tipul nulității, este corect ca judecătorul să dispună această sancțiune sau, dimpotrivă, soluționarea unei probleme atât de delicate ar trebui să se facă, dacă este cazul, recurgând, înainte de toate, la esența și principiile dreptului, pentru a se putea dispune o soluție judicioasă.

În opinia pe care o susținem, trebuie făcută o distincție între (i) ipoteza în care sancțiunea nulității contractului de ipotecă poate fi aplicată fără a exista consecințe defavorabile în patrimoniul creditorului care și-a asigurat prioritatea prin constituirea dreptului real de ipotecă și (ii) cazul în care, dispunând nulitatea contractului, creditorul ar urma să piardă preferința dată de ipotecă, rămânând un simplu creditor chirografar împotriva celui care îi constituise dreptul de ipotecă.

Lucrurile sunt, credem, relativ simple, în măsura în care obligația garantată s-a născut dintr-un act juridic (contract de credit) încheiat după 1 octombrie 2011. Potrivit dispozițiilor art. 1.635 alin. (3) C.civ., obligația de restituire [rezultată ca urmare a desființării, în cazul nostru, a contractului de credit din care se născuse obligația de restituire a împrumutului și care este, practic, înlocuită cu obligația de restituire întemeiată pe dispozițiile art. 1.635 alin. (1) C.civ.] beneficiază de garanțiile constituite pentru plata obligației inițiale, adică a obligației de restituire în temeiul contractului de credit (desființat). Prin urmare, terțul garant ipotecar rămâne obligat în temeiul unei ipoteci legale[9], fiind lipsit de relevanță practică împrejurarea că creditorul va valorifica o asemenea ipotecă, iar nu ipoteca convențională în privința căreia s-a dispus anularea/nulitatea contractului de ipotecă.

Speța pe care am prezentat-o nu ar putea fi însă soluționată (în procesul care continuă după hotărârea Tribunalului Giurgiu prin care a fost admisă acțiunea în nulitatea ipotecii) pe temeiul dispozițiilor din Codul civil în vigoare, pentru că, așa cum a rezultat deja din motivarea hotărârii (de primă instanță) de anulare a contractului de ipotecă, contractele (de credit și de ipotecă) au fost încheiate sub imperiul Codului civil de la 1864, iar acesta nu conținea dispoziții similare celor din noul Cod civil la care am făcut referire mai sus. Iată de ce, în astfel de situații, se ridică problema dacă, neputându-se evita consecințele nulității contractului de ipotecă, mai este de acceptat ca sancțiunea nulității să fie dispusă de către instanță.

Scopul adoptării normelor juridice constă în organizarea și funcționarea societății, precum și în disciplinarea comportamentului uman[10], iar una din funcțiile dreptului este aceea de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății[11]. Pornind, așadar, de la esența dreptului, ar fi de neconceput ca, în cazul prezentat, creditorul ipotecar să sufere (cu concursul instanței civile) a doua oară de pe urma săvârșirii unor infracțiuni, în condițiile în care autorii acestor infracțiuni se prevalează de comiterea acestor fapte penale pentru a obține aplicarea („riguroasă” a) legii civile.

În sistemul de drept (național) contemporan, judecătorul nu poate soluționa litigiile cu care este învestit decât în temeiul legii[12], iar dispozițiile legale la care am făcut referire ar conduce la concluzia că instanța nu poate evita aplicarea sancțiunii nulității contractului de ipotecă (lipsit de suport, de cauză). Însă aplicarea corectă a legii presupune o viziune de ansamblu asupra sistemului normativ, pentru ca, în cele din urmă, să se realizeze justiția (dreptatea), căci, întotdeauna, justiția trebuie să fie scopul dreptului, iar nu invers[13]. Așa cum odată, în Dreptul Roman, pretorul a trebuit, pentru a depăși obstacolele generate de rigiditatea și formalismul vechiului drept civil (ius civile), să completeze, să modifice sau chiar să înlăture instituții de drept a căror aplicare la speță nu ar mai fi fost rațională[14], tot la fel, astăzi, magistratul judecător poate îndrepta – pe temeiul legii! – situația creată de aplicarea greșită (în mod neintenționat) a legii de către un alt judecător, adică instanța penală care ar fi trebuit să se preocupe de aplicarea riguroasă a legii civile în aceeași măsură în care a realizat și aplicarea legii penale.

Situația pe care am prezentat-o se referă la un delict care îmbracă forma penală, dar, în același timp, reprezintă și un delict civil. Inducerea în eroare a cocontractantului (dolul) la încheierea contractului de credit, dar și la încheierea contractului de ipotecă[15], întrucât, așa cum am arătat deja, constituitorul ipotecii a fost unul dintre participanții la săvârșirea infracțiunilor, constituie nu doar un viciu de consimțământ, ci și o faptă ilicită [în actuala reglementare, art. 1.215 alin. (2) C.civ.[16]]. Într-adevăr, în schema infracțională pentru accesarea creditelor (astfel cum aceasta este reținută în hotărârea definitivă din procesul penal), prin fapte contrare legii, băncii i s-a prezentat imaginea falsă că finanțează o afacere viabilă (a mai multor societăți conduse de aceleași persoane fizice care au fost inculpații în sarcina cărora s-au reținut infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată), una dintre aceste fapte ilicite constând tocmai în aceea că s-a întărit aparența eficienței economice a întreprinderii împrumutaților prin constituirea unor garanții (supraevaluate) în vederea acordării creditelor.

În aplicarea dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală, regula este că cea mai bună formă de reparare a prejudiciului rezultat ca urmare a săvârșirii faptei ilicite este reparația în natură [potrivit art. 1.386 alin. (1) din Codul civil actual[17]]. Nu este oare tocmai acestă regulă remediul pe baza căruia instanța civilă poate evita aplicarea sancțiunii nulității contractului de ipotecă, cu alte cuvinte, să-l mențină ca valabil (ca sancțiune) împotriva celui care, formulând acțiunea în nulitatea ipotecii, se folosește, practic, de propria acțiune ilicită (nemo auditur propriam turpitudinem allegans) combinată cu soluția eronată a instanței penale de desființare a contractului de credit care a condus la situația nefericită a cărei victimă este creditorul (banca)?

Nici măcar nu s-ar putea spune ca soluția pe care am avansat-o ar fi una ingenioasă. Principiul răspunderii civile delictuale a fost (și în Codul civil anterior[18]) și este în continuare (în actualul Cod civil) unul dintre principiile care înlătură regula cunoscută prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum. Ni se pare că stabilirea în legislație, în mod expres, a acestei reguli de înlăturare a nulității doar în ceea ce privește cazul persoanei incapabile (art. 45 teza a II-a C.civ.) trebuie interpretată ca o aplicație particulară a principiului răspunderii civile delictuale care, în anumite condiții (excepționale, desigur, cum sunt și cele care privesc speța comentată), poate reprezenta temei pentru a zădărnici efectele nulității, iar nu ca fiind singurul caz în care instituția răspunderii delictuale are (și) această valență. De altfel, credem că nu s-ar mai (putea) vorbi în doctrină[19] de principiul răspunderii civile delictuale ca excepție de la regula quod nullum est…, dacă eficiența acestei instituții fundamentale a dreptului civil ar fi redusă la o singură ipoteză de aplicare.

Și mai este vorba de un aspect cu care încheiem această scurtă analiză. Cum ar urma să fie privită, în contextul descris, o soluție (definitivă) de anulare a contractului de ipotecă din perspectiva ocrotirii și garantării dreptului de proprietate privată (al instituției de credit, ca titular al dreptului real accesoriu de ipotecă care, în virtutea prerogativei urmăririi bunului în orice mână ar trece, capătă oarecum poziția pe care o are titularul dreptului de proprietate în raport cu bunul său) consacrat la nivel constituțional, conform art. 44 din Constituția României, dispoziții care se interpretează și se aplică, conform art. 20 alin. (1) din legea fundamentală a României, în lumina jurisprudenței Curții de la Strasbourg care s-a construit în aplicarea Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului? Întrebarea fiind, desigur, una retorică, putem concluziona că remediile (orice remedii) pe care judecătorul național le poate găsi în dreptul intern reprezintă o varianta preferabilă celei care ar rezulta dintr-o nouă hotărâre de condamnare a României pentru încălcarea dreptului de proprietate privată.


[1] Față de dispozițiile art. 1.248 alin. (3) C.civ., instanța (penală) nu putea invoca din oficiu nulitatea relativă a contractului de credit și totuși, în mod implicit, a făcut-o, de vreme ce a dispus desființarea (anularea) contractului de credit.
[2] Este vorba, deci, despre o altă situație decât aceea în care, dacă creanța garantată s-a prescris, prescripția creanței nu afectează existența ipotecii, conform art. 2.504 C.civ. și art. 74 din Legea nr. 76/2012.
[3] Altfel spus, principiul publicității materiale a cărții funciare reglementat de dispozițiile art. 901 alin. (3) și art. 909 alin. (3) C.civ.
[4] Pe care, bineînțeles, instanța îl poate stabili, în temeiul art. 22 alin. (4) C.proc.civ.
[5] În privința cauzei contractului de ipotecă, a se vedea Radu Rizoiu, Garanții civile, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, pp. 499 – 501.
[6] Reiterăm ideea că nu (mai) există dreptul de creanță izvorât din contractul de credit, chiar dacă o creanță în restituirea sumei transferate de bancă în patrimoniul fostului împrumutat există, aceasta născându-se din faptul juridic al plății nedatorate (banca a transferat o sumă de bani fără să existe o justificare, întrucât contractul de credit a fost desființat cu efect retroactiv).
[7] În doctrina corespunzătoare Codului civil de la 1864, s-a apreciat că nulitatea sau anularea obligației principale (garantate) atrage stingerea (desființarea), pe cale accesorie, a ipotecii. A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a VIII-a, Ed. All Beck, București, 2002, p. 464.
[8] A se vedea și Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 427 – 429.
[9] Credem că această ipotecă legală este stabilită printr-unul din acele “[alte] cazuri prevăzute de lege” la care se referă preambulul art. 2.386 C.civ.
[10] A se vedea Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 10.
[11] A se vedea Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediția 6, Ed. C.H. Beck, București, 2020, pp. 130 – 131.
[12] În fond, și când se aplică uzanțele, tot legea [art. 1 alin. (2) și (3) C.civ.] permite ca, în anumite condiții, să fie recunoscute ca izvor de drept.
[13] Această idee filosofică (din filosofia dreptului) este dezvoltată de către prof. Marian Nicolae în eseul său initulat Justiția și injustiția în arta medievală: Giotto di Bondone, Justiția și injustiția (1306), care se regăsește în excelenta lucrare Imago Iuris. Imaginarul dreptului, avându-l ca editor pe prof. Lucian Bercea, publicată de către Editura Universității de Vest, în 2022, la moment aniversar pentru Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara.
[14] A se vedea Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978, pp. 24 -25.
[15] Se observă, așadar, că, în realitate, contractul de ipotecă este viciat pentru lipsa cauzei (o cauză de nulitate), ca urmare a faptului că, la încheierea acestui contract, creditorul a fost făcut să creadă, prin mijloace dolosive (o altă cauză de nulitate), că încheie un contract care are un suport (cauză), adică obligația pe care o garantează. Este, într-adevăr, posibil ca același act juridic civil să fie afectat concomitent de mai multe cauze de nulitate.
[16] Și sub imperiul Codului civil de la 1864, se admite că, pe temeiul art. 998 C.civ., victima dolului are la îndemână, pe lângă acțiunea în anulare actului juridic civil, și o acțiune pentru în prejudiciului cauzat prin folosirea mijloacelor viclene care au determinat-o să încheie contractul. A se vedea Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2002, pp. 164 – 167.
[17] În reglementarea Codului civil de la 1864, principiul reparării în natură a prejudiciului a fost dezvoltat pe cale doctrinară. A se vedea, spre ex., Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.cit., pp. 170 – 172.
[18] A se vedea Gabriel Boroi, op.cit, p. 253.
[19] A se vedea Marian Nicolae, op.cit., p. 585.


Cristian Daniel David Samoilă, Consilier juridic BRD-GSG

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership