Mandatul european de arestare (II). Protecția drepturilor fundamentale
4 aprilie 2017 | Mihai MAREȘ
Mihai Mareș
* Notă: Prima parte a articolului o puteți vizualiza aici.
Rezumat:
Prezenta lucrare este structurată în trei părți, în care se examinează raportul dintre aplicarea principiului recunoașterii reciproce și imperativul respectării drepturilor fundamentale ale persoanei în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare, sub următoarele aspecte: garanțiile procedurale prevăzute în favoarea persoanelor solicitate supuse procedurilor privind mandatul european de arestare (dreptul de a avea acces la un avocat, dreptul la asistență juridică gratuită, dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autoritățile consulare, dreptul la informare, precum și dreptul la traducere și la un interpret), principiul proporționalității și, respectiv, abordările teoretice și jurisprudențiale în cazul unor încălcări sau existenței riscului încălcării drepturilor fundamentale de persoanei solicitate. Ideea principală ce transpare din comentariile incluse în prezentul articol este că instituția mandatului european de arestare își poate atinge pe deplin obiectivele doar prin luarea în considerare în mod adecvat a mizei de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale omului, atât în cazul viitoarelor modificări sau completări de ordin legislativ, cât și în cadrul aplicării acestui instrument de către organele judiciare ale statelor membre, în acest din urmă context, apărarea având un rol esențial.
1. Garanții procedurale prevăzute în favoarea persoanelor vizate de un mandat european de arestare
Astfel cum rezultă din Cartea verde privind garanțiile procedurale pentru suspecți și inculpați în procedurile penale din întreaga Uniune Europeană[1], publicată de Comisie în anul 2003, preocuparea organismelor unionale pentru stabilirea unui set minimal de garanții procedurale comune la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene în favoarea persoanelor împotriva cărora s-a formulat o acuzație de natură penală se înscrie în logica evoluției măsurilor de cooperare judiciară adoptate în materie, fiind de natură să întărească încrederea reciprocă între sistemele de drept ale statelor membre.
Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale[2] constituie o altă etapă marcantă pentru consolidarea drepturilor fundamentale ale persoanelor, vizând echilibrarea balanței dintre acestea și dezvoltarea măsurilor de cooperare care facilitează activitatea organelor judiciare (pct. 10 din Preambul).
În acest sens, în Anexa acestei rezoluții s-a stabilit o listă de șase măsuri orientative, după cum urmează: dreptul la un interpret și la traducerea principalelor acte de procedură, de care să beneficieze persoanele care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară respectivele proceduri (Măsura A); informarea cu privire la drepturile de care persoana suspectată sau acuzată beneficiază și cu privire la acuzațiile formulate împotriva sa (Măsura B); accesul la un avocat încă de la debutul procedurilor, ceea ce este de esența echitabilității procedurii, precum și asistența juridică gratuită, care să asigure exercițiul efectiv al dreptului la consiliere juridică (Măsura C); dreptul persoanei private de libertate de a comunica cu rudele, angajatorii și autoritățile consulare, pentru a le informa cu privire la starea sa de detenție (Măsura D); garanții speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt vulnerabile din cauza vârstei sau stării fizice ori psihice, în vederea asigurării caracterului echitabil al procedurii (Măsura E); o Carte Verde privind arestarea preventivă, având în vedere că duratele unei astfel de măsuri variază în legislațiile statelor membre, iar caracterul excesiv al acesteia are consecințe negative atât pe plan individual, cât și în cadrul cooperării judiciare (Măsura F).
Foaia de parcurs a fost integrată în cuprinsul Programului de la Stockholm – o Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora[3], ce reprezintă planul de acțiune al Uniunii Europene pentru perioada 2010-2014, în care se afirmă, totodată, că „protecția drepturilor persoanelor suspectate și acuzate în procedurile penale este o valoare fundamentală a Uniunii, care este esențială pentru menținerea încrederii reciproce între statele membre și pentru încrederea publică la nivelul Uniunii”.
Astfel cum în mod judicios s-a afirmat[4], există o legătură inextricabilă între legislația post-Lisabona referitoare la drepturile apărării și funcționarea instrumentelor de punere în aplicare a principiului recunoașterii reciproce, inclusiv a Deciziei-cadru privind Mandatul European de Arestare.
Potrivit actualului art. 82 alin. (2) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)[5], „în măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime” care „iau în considerare diferențele existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre” și care se referă, printre altele, la „drepturile persoanelor în procedura penală” [lit. (b)]. În continuarea acestui text al Tratatului se prevede că „adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat nu împiedică statele membre să mențină sau să adopte un nivel mai ridicat de protecție a persoanelor”.
Dintre directivele adoptate, relevante în materie, pot fi enumerate următoarele: Directiva 2010/64/UE din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale[6]; Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale[7]; Directiva 2013/48/UE din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate[8]; Directiva (UE) 2016/1919 din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare[9]. Adoptarea acestor acte este în mod evident oportună, având în vedere diferențele la nivel procedural existente în statele membre, ce nu pot fi surmontate doar prin simpla recurgere la principiul recunoașterii reciproce[10].
1) Dreptul de a avea acces la un avocat și dreptul la asistență juridică gratuită. Dreptul de a comunica cu terții și cu autoritățile consulare
Art. 10 alin. (1)-(6) din Directiva 2013/48/UE din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate reglementează dreptul de a avea acces la un avocat în procedurile privind mandatul european de arestare, cu următoarele particularități:
Acest drept se activează după arestarea în temeiul mandatului european de arestare, iar conținutul său presupune următoarele aspecte: „(a) dreptul de a avea acces la un avocat la momentul oportun și astfel încât să permită persoanei căutate să își exercite drepturile în mod efectiv și, în orice caz, fără întârzieri nejustificate de la momentul lipsirii de libertate; (b) dreptul de a avea întrevederi și de a comunica cu avocatul care le reprezintă; (c) dreptul ca avocatul lor să fie prezent și, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, să participe la o audiere a persoanei căutate de către autoritatea judiciară de executare. Atunci când un avocat participă la audiere, acest fapt se consemnează utilizând procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul statului membru respectiv”.
Drepturile stabilite în art. 4-7 și 9 din Directiva 2013/48/UE (și anume, respectarea confidențialității comunicării dintre persoana căutată și avocatul acesteia, dreptul de a informa o persoană terță cu privire la lipsirea de libertate, dreptul de a comunica cu persoane terțe în urma lipsirii de libertate, dreptul de a comunica cu autoritățile consulare și garanțiile în legătură cu renunțarea la dreptul de a avea acces la un avocat în procedurile privind mandatul european de arestare) și, atunci când se aplică o derogare temporară în temeiul art. 5 alin. (3), în art. 8 din Directivă, privind condițiile generale pentru aplicarea derogărilor temporare, se aplică mutatis mutandis procedurilor privind mandatul european de arestare în statul membru de executare.
Cu privire la dreptul de a comunica cu terții, conform art. 100 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană desemnată de aceasta, atât cererea, cât şi încunoştinţarea fiind consemnate într-un proces-verbal. Această solicitare va putea fi refuzată doar în mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de arestare emise împotriva altor participanţi la săvârşirea infracţiunii.
În baza Directivei 2013/48/UE, persoanele căutate au dreptul de a angaja un avocat în statul membru emitent al cărui rol este de a oferi asistență avocatului din statul membru de executare, furnizându-i informații și consultanță pentru a permite persoanei căutate să își exercite efectiv drepturile în temeiul Deciziei-cadru 2002/584/JAI. Autoritatea competentă din statul membru de executare trebuie să informeze persoanele căutate cu privire la acest drept, fără întârzieri nejustificate de la momentul privării de libertate.
Totodată, în măsura în care persoanele căutate nu au desemnat încă un avocat în statul emitent, autoritatea competentă din statul membru de executare informează prompt autoritatea competentă din statul membru emitent, care, fără întârzieri nejustificate, furnizează informații persoanelor căutate pentru a le ajuta să angajeze un avocat în locul respectiv.
Dreptul persoanei căutate de a desemna un avocat în statul membru emitent nu influențează termenele instituite prin Decizia-cadru 2002/584/JAI sau obligația autorității judiciare de executare de a decide cu privire la predarea persoanei solicitate, în termenele prevăzute și în condițiile definite în temeiul respectivei decizii-cadru.
Directiva (UE) 2016/1919 din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare prevede, în art. 5 alin. (1), obligația ca Statul Membru de executare să se asigure „că persoanele căutate au dreptul la asistență juridică gratuită din momentul arestării în temeiul unui mandat european de arestare, până când acestea sunt predate sau până când decizia de refuz al predării devine definitivă”.
În mod corelativ, în alin. (2) al art. 5 din Directiva 2016/1919 se prevede în sarcina Statului Membru emitent obligația de a se asigura „că persoanele căutate care intră sub incidența procedurilor privind mandatul european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale și care își exercită dreptul de a numi un avocat în statul membru emitent pentru a asista avocatul din statul membru de executare, în conformitate cu articolul 10 alineatul (4) și alineatul (5) din Directiva 2013/48/UE, au dreptul la asistență juridică gratuită în statul membru emitent în scopul unor astfel de proceduri în statul membru de executare, în măsura în care asistența juridică gratuită este necesară pentru a garanta accesul efectiv la justiție”.
Dreptului la asistență juridică gratuită i se poate aplica criteriul stării materiale, prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanți și obiectivi, cum ar fi veniturile, capitalul, situația familială a persoanei în cauză, precum și costurile asistenței juridice din partea unui avocat și nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a stabili dacă, în conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoana în cauză nu dispune de resurse suficiente pentru a beneficia de asistență juridică din partea unui avocat [art. 5 alin. (3) rap. la art. 4 alin. (3) din Directiva 2016/1919].
În art. 104 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 se prevede că persoana arestată în baza unui mandat european de arestare are dreptul să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă.
Într-o cauză[11], s-a constatat încălcarea dreptului la apărare al persoanei solicitate în procedura de executare a mandatului european de arestare, garantat de art. 24 din Constituția României, art. 6 din Codul de procedură penală din 1969 și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), în condițiile în care instanța a respins cererea motivată a avocatului ales de amânare a judecării cauzei, a desemnat un apărător din oficiu și a procedat la judecarea cauzei, fără ca acestuia din urmă să îi fie acordat timpul necesar pentru a studia actele dosarului în vederea asigurării unei apărări efective.
Într-adevăr, exigența ca dreptul la apărare să fie înlesnit în mod efectiv nu poate fi subliniată îndeajuns. În acest sens, în situația în care avocatul ales al persoanei solicitate a indicat că ar exista anumite neregularități cu privire la mandatul european de arestare, de care luase cunoștință la acel termen de judecată, solicitând, în același timp, amânarea cauzei și acordarea unui nou termen pentru pregătirea apărării, insistând că nu poate realiza o apărare eficientă în 10 minute, apreciez că soluția de respingere a acestei cereri este în dezacord cu standardele legislative și jurisprudențiale aplicabile în sistemul european de protecție a drepturilor omului. Mai mult, cu ocazia punerii în discuție a acestei solicitări, reprezentantul Ministerului Public solicitase respingerea cererii de amânare formulate, susținând că avocatul persoanei solicitate „a avut suficient timp la dispoziție să ia la cunoștință de mandatul european de arestare cât timp interpretul de limbă sârbă a adus la cunoștință persoanei solicitate conținutul mandatului, fiind doar 2-3 pagini de studiat în concret”, iar în mod just, având cuvântul în replică, apărătorul ales al inculpatului-persoană solicitată, a nuanțat că solicitarea nu a fost formulată „pentru a citi mandatul european de arestare, ci pentru pregătirea unei apărări efective”[12].
2. Dreptul la informare
Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale instituie, în art. 5 alin. (1), obligația ca statele membre să se asigure că persoanelor care sunt arestate în scopul executării unui mandat european de arestare li se furnizează cu promptitudine o Notă privind drepturile corespunzătoare, cuprinzând informații despre drepturile lor în conformitate cu legislația de punere în aplicare a Deciziei-cadru 2002/584/JAI în statul membru de executare.
În acest act sunt dezvoltate drepturile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 6 (dreptul la libertate și la siguranță), 47 (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil) și 48 (prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare), întemeiate pe art. 5 și 6 CEDO și jurisprudența aferentă dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Termenul „acuzare” utilizat în cuprinsul Directivei este echivalent cu termenul „acuzație”, utilizat în art. 6 alin. (1) CEDO (pct. 14 din Preambul).
Modelul orientativ al Notei de informare, prevăzut în Anexa II la Directiva 2012/13/UE, cuprinde rubrici vizând informații referitoare la conținutul mandatului european de arestare, dreptul la asistență din partea unui avocat, dreptul de a fi asistat de un interpret și de a obține traducerea mandatului european de arestare într-o limbă pe care persoana în cauză o înțelege, posibilitatea acordului persoanei de a fi predată, cu mențiunea că, în această situație, procedura va fi urgentată, precum și dreptul la o audiere în fața autorităților judiciare în cazul în care persoana nu consimte la predarea sa în statul emitent.
Transpunerea acestor prevederi în legislația română s-a realizat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[13]. Conform art. IV alin. (1) din O.U.G. nr. 18/2016, în aplicarea Titlului III („Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre”) din Legea nr. 302/2004, organele judiciare prezintă suspectului, inculpatului sau persoanei condamnate o informare scrisă cu privire la drepturile acesteia pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, informarea realizându-se în limba română, în limba maternă sau într-o limbă pe care acesta o înţelege, după caz. În alineatul următor, se prevede că modelul în limba română al formularului cuprinzând această informare va fi stabilit prin ordin comun al ministrului justiţiei, ministrului afacerilor interne, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Chiar și anterior transpunerii, în conformitate cu principiul interpretării conforme, unele instanțe invocau în mod direct prevederile Directivei 2012/13/UE pentru a înmâna persoanei solicitate o notă privind drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare odată cu efectuarea informării[14].
În conformitate cu art. 103 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 ce reglementează procedura de executare a mandatului european de arestare, ulterior primirii mandatului european de arestare, judecătorul are obligația să aducă la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 104 din aceeași lege, respectiv dreptul persoanei de a fi informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare [alin. (1)], dreptul de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu [alin. (2)] și dreptul la un interpret [alin. (3)]. Totodată, în baza aceluiași text, judecătorul va aduce la cunoștința persoanei solicitate efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. Conformându-se întocmai celor înscrise în Directiva 2012/13/UE, în practică[15], informarea este de obicei completată și cu procedura de urmat în cazul formulării opoziției la predare, caz în care persoana solicitată va avea dreptul să fie audiată, însă doar cu privire la aspectele indicate în art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, și anume consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea. Totodată, după caz, instanța mai poate aduce la cunoștința persoanei solicitate și alte prevederi, cum sunt cele referitoare la unele condiții speciale, ca, de exemplu, în situația în care se presupune că va fi găsită vinovată și condamnată, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și art. 5 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, are dreptul să execute pedeapsa în țară[16].
Într-o cauză[17], avocatul ales al persoanei solicitate, invocând art. 2 din Decizia-cadru 2009/299/JAI[18], a solicitat efectuarea unei adrese către autoritatea judiciară emitentă pentru a înainta o copie a hotărârii judecătorești interne de arestare, apreciind că există obligativitatea comunicării acesteia, atât timp cât persoana solicitată nu a primit în prealabil nicio informare oficială cu privire la procedurile penale împotriva sa. Judecătorul de drepturi și libertăți învestit a respins, în mod just, această solicitare, cu motivarea că articolul indicat din Decizia-cadru, transpus în dispozițiile art. 103 alin. (2) din Legea 302/2004, face referire la hotărârea de condamnare dată în lipsă, iar, în speță, mandatul european de arestare a fost emis în baza unui mandat de arestare preventivă, și nu în baza unei hotărâri de condamnare.
3) Dreptul la traducere și dreptul la un interpret
Asigurarea exercitării dreptului la interpretare și dreptului la traducere, astfel cum au fost consacrate în art. 6 CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de către persoanele supuse procedurilor de executare a unui mandat european de arestare este facilitată de Directiva 2010/64/UE din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale, prin care se asigură, astfel, una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil (pct. 14 din Preambulul Directivei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut într-o cauză în care se reflectă interdependența dintre garanțiile prevăzute în art. 6 parag. 3 lit. a) și e) CEDO[19], că „informarea făcută în limba oficială a statului, în condițiile în care persoana acuzată nu cunoștea această limbă și nici nu a fost asistată de interpret, nu îndeplinește exigențele Convenției, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil”.
Potrivit art. 104 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, persoana arestată în baza unui mandat european de arestare care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă. Pe lângă acest text de principiu, există numeroase alte dispoziții în legea specială română care asigură exercitarea dreptului la traducere și la un interpret, cum ar fi art. 100 alin. (2), potrivit căruia „persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare” sau art. 103 alin. (1), care prevede obligația judecătorului de a se asigura că persoanei solicitate „i s-a comunicat, în copie şi în limba pe care o înţelege, mandatul european de arestare şi, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă”.
II. Principiul proporționalității și salvgardarea drepturilor fundamentale
Caracterul proporțional al utilizării mandatului european de arestare implică luarea în considerare a unor criterii precum circumstanțele și gravitatea infracțiunii, sentința probabilă sau existența unor măsuri alternative mai puțin coercitive[20].
Necesitatea introducerii unui test de proporționalitate a fost dezbătută pe larg la nivel unional, observându-se din analizele statistice o afluență de mandate europene de arestare emise pentru infracțiuni minore, ceea ce se îndepărtează de la menirea inițială a acestui instrument, și anume aceea de a facilita combaterea formelor grave de criminalitate[21].
Fără îndoială că această tendință este favorizată și de domeniul de aplicare a mandatului european de arestare, care, potrivit art. 2 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, permite emiterea unui astfel de mandat pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin 12 luni sau, atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin 4 luni, aceste praguri dovedindu-se a fi, astfel, relativ lipsite de eficiență[22].
Alte situații de utilizare disproporționată a mandatului european de arestare pot ridica probleme din perspectiva situației personale a persoanei în cauză, având la bază rațiuni umanitare cum ar fi ingerința adusă dreptului la viață privată și de familie prevăzut în art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, sau din perspectiva scopului emiterii mandatului european de arestare (această ipoteză este ilustrată, de exemplu, în cauza privindu-l pe Julian Assange, fondatorul controversatului site WikiLeaks, în cazul căruia s-a emis un mandat european de arestare de către autoritățile suedeze exclusiv în vederea audierii acestuia, cauza aflându-se într-un stadiu premergător urmăririi penale)[23].
În Decizia-cadru 2002/584/JAI nu s-a prevăzut în mod explicit un astfel de principiu al proporționalității care, în urma implementării de către statele membre, să fie aplicat în mod uniform în toate legislațiile naționale. De exemplu, în state precum Marea Britanie sau Germania, s-a aplicat testul de proporționalitate pentru a se stabili dacă se impune emiterea unui mandat european de arestare, în timp ce în state precum Polonia, organele judiciare nu au posibilitatea de a aprecia asupra oportunității emiterii mandatului; aceste discrepanțe au condus la un dezechilibru, în sensul că unele state au primit spre executare un număr mult mai mare de mandate europene de arestare decât au emis, ceea ce produce implicații inclusiv asupra respectării drepturilor fundamentale[24].
Sub aspectul caracterului derizoriu al infracțiunii, s-au identificat[25] două tipuri de analiză a proporționalității: o abordare retrospectivă, ce presupune ca statul de executare să considere pedeapsa pronunțată în statul emitent ca fiind disproporționată față de gravitatea infracțiunii, și o abordare prospectivă, ce presupune emiterea mandatului european de arestare în condițiile în care predarea și costurile umane și financiare aferente sunt disproporționate în raport cu infracțiunea respectivă.
În ceea ce privește proporționalitatea retrospectivă, este grăitoare cauza Sandru c. Romania, soluționată de organele judiciare britanice (High Court of Justice) prin hotărârea din 28 octombrie 2009, având ca obiect predarea unui cetățean român ce fusese condamnat în România la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru furtul unui număr de 10 găini. Judecătorul britanic a atras atenția cu acest prilej asupra diferențelor culturale reflectate în politicile penale ale diferitelor state membre[26]. Instanța a respins calea de atac formulată împotriva dispoziției de predare, considerându-se că aceasta nu constituie o încălcare a art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Totodată, s-a decis că natura derizorie a infracțiunii în legătură cu care s-a solicitat predarea, precum și pedeapsa pronunțată față de acesta nu constituie factori pe care instanțele britanice să îi poată lua în considerare pentru a stabili că predarea ar fi disproporționată[27].
În Recomandarea nr. 9 din Raportul final de evaluare privind a patra rundă de evaluări reciproce referitoare la aplicarea practică a mandatului european de arestare și procedurile de predare între statele membre[28], emis în anul 2009, Consiliul Uniunii Europene a accentuat caracterul prioritar al abordării principiului proporționalității, respectiv necesitatea instituirii condiției utilizării proporționale a mandatului european de arestare într-o manieră coerentă la nivelul întregii Uniuni; este important de menționat că, în urma evaluărilor, opinia majoritară a fost în sensul că acest test de proporționalitate ar trebui să revină exclusiv în sarcina autorităților emitente, nu și a celor de executare a mandatului european de arestare.
În urma acestei recomandări, a fost revizuit Manualul privind emiterea unui mandat european de arestare[29], adoptat de Consiliul Uniunii Europene, în sensul de a include unele linii directoare referitoare la criteriile de analiză a proporționalității.
Abordarea acestei chestiuni prezintă o deosebită importanță, având în vedere că procedurile de predare în baza mandatului european de arestare produc ingerințe asupra drepturilor fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate sau libertatea de circulație. În acest sens, într-un raport al Comisiei, s-a afirmat că „efectul asupra libertății persoanelor căutate este disproporționat atunci când se emit MEA pentru cauzele în care arestarea preventivă ar fi altfel neadecvată”[30].
O situație în care arestarea preventivă este „neadecvată” o constituie neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 8 alin. (1) lit. c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, respectiv printre informațiile din conținutul mandatului european de arestare să se regăsească și „indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2”; această condiție a fost transpusă în art. 86 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004.
În Cauza C-241/15 Niculaie Aurel Bob‑Dogi, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Curtea de Apel Cluj, instanța europeană de la Luxembourg a decis că textul Deciziei-cadru enunțat mai sus „trebuie interpretat în sensul că noțiunea «mandat de arestare» care figurează în această dispoziție trebuie înțeleasă ca desemnând un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare”, iar „atunci când un mandat european de arestare, care se întemeiază pe existența unui «mandat de arestare» în sensul acestei dispoziții, nu cuprinde indicarea existenței unui mandat de arestare național, autoritatea judiciară de executare nu trebuie să îi dea curs dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, cu modificările ulterioare, precum și toate celelalte informații de care dispune, această autoritate constată că mandatul european de arestare nu este valid, întrucât a fost emis fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare”[31].
Astfel cum a arătat Avocatul General cu ocazia concluziilor formulate în această cauză[32], sunt trei considerente principale pentru care se impune această interpretare: (i) un sistem de drept precum cel maghiar, supus analizei, „nu este conform cu autonomia conceptuală a noțiunii de mandat european de arestare”; (ii) acesta „privează persoana căutată în scopul urmării penale de garanțiile procedurale care decurg din emiterea unei decizii judiciare naționale prin care se dispune căutarea și arestarea acestei persoane”; (iii) „asimilarea mandatului european de arestare cu un mandat de arestare național împiedică, în statele membre, precum Ungaria, în care se aplică principiul legalității urmăririi penale, punerea în aplicare a controlului de proporționalitate cu ocazia emiterii mandatului european de arestare”.
Raportat la aceste aspecte, pe plan național, într-o cauză[33], instanța a constatat că mandatul european de arestare emis de către autoritatea maghiară nu indică, în conținutul mandatului european de arestare, mandatul național de arestare pe baza căruia acesta a fost emis. Instanța a argumentat că, întrucât mandatul european de arestare reprezintă „o decizie sui generis care înlocuiește cererea clasică de extrădare, nu are natura juridică a unui mandat de arestare din dreptul intern”. Prin urmare, în baza art. 103 raportat la art. 86 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cererea de executare a mandatului european de arestare a fost respinsă. Aceeași soluție a fost pronunțată de aceeași instanță română și într-un alt dosar[34], în urma constatării neîndeplinirii condiției de legalitate constând în existența unui mandat de arestare național care să se grefeze pe mandatul european de arestare, revocând, totodată, măsura arestării provizorii luate față de persoana solicitată și dispunând punerea sa de îndată în libertate.
III. Consecințe asupra executării mandatului european de arestare în cazul încălcării sau riscului încălcării drepturilor fundamentale
În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)[35], Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000 are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, aparținând, începând cu data de 1 decembrie 2009, ce marchează intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, legislației primare a Uniunii[36].
În art. 6 alin. (2) TUE se prevede obligația de aderare a Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[37], iar alin. (3) al art. 6 TUE statuează că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenția europeană a drepturilor omului și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului unional.
Drepturile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului au același înțeles și aceeași întindere cu cele din Convenție, astfel cum prevede art. 52 alin. (3) din Cartă[38]. Această protecție este una minimală, având în vedere că, în continuarea acestui text, se prevede posibilitatea dreptului Uniunii de a conferi o protecție mai largă.
În literatura de specialitate[39], s-a arătat că principiile Uniunii Europene privind drepturile fundamentale se aplică atât componentei legislative a Deciziei-cadru 2002/584/JAI, cât și celei judiciare, înfăptuite de către instanțele naționale și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Transpunerea Deciziei-cadru 2002/584/JAI în legislațiile naționale trebuie să se realizeze cu respectarea drepturilor fundamentale, acestea fiind „mai presus de respectarea dreptului intern conform cu care fiecare stat membru a înțeles să transpună decizia”[40]. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, în cazul unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, prevalează reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Instanțele naționale nu pot aplica direct dispozițiile unei decizii-cadru netranspuse sau transpuse greșit în legislația națională, aceasta fiind, în schimb, obligată, în cazul unui conflict dintre o decizie-cadru și o dispoziție din dreptul intern, să aplice principiul interpretării conforme, consacrat de Curtea Europeană de Justiție prin hotărârea pronunțată în Cauza C-105/03 Pupino[41]. Raportat la transpunerea Deciziei-cadru 2002/584/JAI în dreptul român, în literatura de specialitate s-a apreciat că aceasta „asigură depline garanții privind respectarea deplină a cerințelor Convenției europene a drepturilor omului și a Constituției României”[42].
Una dintre dificultățile majore ivite în practică pornește de la constatarea că Decizia-cadru 2002/584/JAI nu cuprinde prevederi explicite care să confere o rezolvare situațiilor în care drepturile fundamentale ale persoanei solicitate au fost încălcate sau există riscul unei astfel de încălcări. Acesta nu se numără printre motivele obligatorii sau facultative de neexecutare a mandatului european de arestare, în cuprinsul Deciziei-cadru fiind inserate doar trei referințe la drepturile fundamentale, și anume:
(i) „Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special în Capitolul VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive. Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă” (pct. 12 din Preambul).
(ii) „Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau la altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante” (pct. 13 din Preambul).
(iii) „Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană” [art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI].
Având în vedere că două dintre referințele anterior redate nu se regăsesc în corpul propriu-zis al actului, ci în Preambul, conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție[43], acestea nu dețin în sine forță juridică obligatorie, ci indică doar o posibilă interpretare a respectivului act, în lumina raționamentelor avute în vedere de legiuitor.
Din preocuparea includerii unor garanții referitoare la drepturile omului textual în cuprinsul acestui instrument de cooperare judiciară, se observă o abordare inovatoare față de Convenția europeană de extrădare din 1957, care, în art. 22, face referire doar la faptul că procedurile aplicabile privitoare la extrădare și arestarea provizorie sunt reglementate exclusiv de dreptul părții solicitate[44].
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este bogată în interpretări legate de raportul dintre principiul recunoașterii reciproce și protecția drepturilor fundamentale, astfel cum rezultă din următoarele exemple:
1) Dreptul persoanei solicitate de a nu fi supusă tratamentelor inumane sau degradante
În Cauzele conexate C–404/15 și C–659/15 Pál Aranyosi și Robert Căldăraru, având ca obiect cereri de decizie preliminară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că, în prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului membru menționat.
În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorității judiciare emitente, care trebuie să fie comunicate în termenul indicat. Până la obținerea informațiilor suplimentare, aceasta trebuie să își amâne decizia privind predarea persoanei în cauză, iar, în cazul în care existența acestui risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare[45].
Art. 4 din Cartă are aceeași formulare și același sens precum art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului[46]. În contextul acestei hotărâri, se reafirmă caracterul absolut al interdicției torturii și tratamentelor inumane sau degradante, nefiind permisă nicio derogare de la aceasta[47].
De exemplu, în ceea ce privește situația României, condițiile de detenție precare din penitenciarele și centrele de reținere și arestare preventivă sunt de notorietate (a se vedea, în acest sens, multiplele condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 3 din Convenție[48]). Cu toate acestea, când se solicită predarea în România în baza unui mandat european de arestare, în contextul hotărârii CJUE mai sus amintite, această constatare nu este suficientă în sine pentru a determina refuzul executării mandatului european de arestare, fiind necesar ca, odată ce a fost stabilită existența unui risc real de tratament inuman sau degradant ca urmare a condițiilor generale de detenție în statul membru emitent, este necesar ca autoritatea judiciară de executare să aprecieze, în mod concret și precis, dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana în cauză se va confrunta cu acest risc ca urmare a condițiilor detenției sale avute în vedere în statul membru emitent[49].
De aceea, în măsura în care persoana solicitată invocă un astfel de risc, este necesară obținerea unor informații precise cu privire la condițiile preconizate de detenție, în special cu privire la modalitatea de alegere a locului de detenție și a regimului de executare a pedepsei, la condițiile de internare în cazul în care persoana în cauză suferă de anumite afecțiuni etc. (cadrul legal național îl constituie Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[50], cu modificările și completările ulterioare, precum și H.G. nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013[51], cu modificările și completările ulterioare).
În data de 31 octombrie 2016, Curtea de Casație din Italia a hotărât oprirea executării unui mandat de arestare european privind un cetățean român care urma a fi predat autorităților judiciare din România, după ce, în luna iunie a aceluiași an, instanța amânase executarea din cauza lipsei unei evaluări a riscurilor existente în țara de destinație privind posibila încălcare a art. 3 CEDO[52].
2) Dreptul la libertate și dreptul la un proces echitabil
În Cauza C–396/11 Ciprian Vasile Radu, instanța națională (Curtea de Apel Constanța) a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene mai multe întrebări preliminare, printre care și cea dacă statul membru de executare poate refuza executarea unui mandat în cazul în care se pune problema unor încălcări ale drepturilor fundamentale ale persoanei căutate. În litigiul principal, persoana căutată, pentru a se opune predării sale, a invocat faptul că aceasta nu a fost audiată de către autoritățile judiciare emitente în prealabil emiterii mandatelor europene de arestare în vederea efectuării urmăririi penale, acestea fiind emise cu încălcarea prevederile art. 47 și 48 din Cartă, precum și art. 6 CEDO (se reține, totodată, că, în întrebările sale, instanța de trimitere se referă și la dreptul la libertate, prevăzut în art. 6 din Cartă și art. 5 CEDO, însă decizia de trimitere nu conține nicio explicație în acest scop)[53].
Curtea a decis că Decizia-cadru 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretată în sensul că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost audiată în statul membru emitent anterior emiterii acestuia. Printre considerentele invocate, se reține, în primul rând, că un astfel de motiv nu se încadrează printre motivele de neexecutare a mandatului european de arestare (într-adevăr, Curtea menționează că încălcarea dreptului la apărare în contextul unei condamnări in absentia poate constitui un motiv facultativ de neexecutare, în condițiile art. 4a din Deciza-cadru, acest text nefiind, însă, aplicabil în speță). De asemenea, obligația autorităților judiciare emitente de a audia persoana căutată înainte de a emite un astfel de mandat ar fi contraproductivă, admițându-se necesitatea și a unui anumit element de surpriză în cadrul acestor proceduri, în scopul de a se evita o eventuală sustragere. În fine, Decizia-cadru 2002/584/JAI prevede un mecanism eficient de control efectuat de către autoritatea judiciară de executare, ce implică dreptul persoanei în cauză de a fi audiată[54].
Concluziile Avocatului General[55] formulate cu prilejul soluționării Cauzei Radu referitor la întrebarea preliminară mai sus menționată – deși, astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată, nu au fost însușite de Curte, aceasta preferând o interpretare mai restrictivă – reprezintă o sursă adițională de argumente revelatoare pentru chestiunile în discuție. Astfel, se pornește de la premisa clară că în sarcina autorităților judiciare ale unui stat membru de executare rezidă obligația de a lua în considerare drepturile fundamentale prevăzute în Convenție și în Cartă atunci când analizează dacă să execute un mandat european de arestare, însă nu orice încălcare poate justifica un astfel de refuz.
În continuare, este invocată jurisprudența CEDO aferentă, cum ar fi hotărârea din 7 iulie 1989, pronunțată în Cauza Soering împotriva Regatului Unit, în cuprinsul căreia instanța de la Strasbourg arată că dreptul la un proces penal echitabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 din Convenție, „ocupă un loc proeminent într-o societate democratică”, nefiind exclus ca o decizie de extrădare să pună, „în mod excepțional”, probleme în temeiul acestui articol, „în cazul în care fugarul a suferit sau riscă să sufere o încălcare flagrantă a dreptului său la un proces echitabil în statul solicitant”[56].
Din perspectiva unei încălcări viitoare a acestui drept fundamental, Avocatul General propune înlocuirea criteriului vag și sever al unei încălcări „flagrante” cu cel al unei încălcări „de natură să afecteze în mod grav caracterul echitabil” al procesului, iar, în ceea ce privește standardul de probă, „un criteriu adecvat ar fi cel potrivit căruia persoana căutată trebuie să îl convingă pe cel care ia decizia că obiecțiile sale cu privire la transfer sunt, în esență, bine întemeiate”. În privința unei încălcări trecute, se apreciază că trebuie să se demonstreze că efectul respectivei încălcări, fie în cazul în care s-a epuizat, fie în cazul în care continuă să se facă simțit în prezent, este de natură să excludă per se orice posibilitate ca procesul să fie echitabil; încălcările ce pot fi reparate nu ar putea, prin urmare, să conducă la refuzul executării mandatului european de arestare[57].
În lumina considerațiilor prezentate mai sus, prezintă interes prezentarea, în contrapunct, a unui exemplu din practica judiciară română[58], ce precede cronologic hotărârea pronunțată în Cauza Radu: prin încheierea din camera de consiliu din 24 ianuarie 2008 a Curții de Apel Brașov s-a dispus, în baza art. 90 alin. (9) din Legea nr. 302/2004[59] raportat la art. 145 din Codul de procedură penală din 1969, luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea față de persoana solicitată, până la obținerea informațiilor suplimentare solicitate autorităților judiciare maghiare emitente. În cauză, Curtea a constatat că arestarea persoanei solicitate este cerută cu încălcarea exigențelor art. 5 parag. 1 lit. c) și parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, ca expresie a protecției împotriva arbitrariului, în condițiile în care trecuseră 5 ani de la data comiterii faptelor, iar persoana în cauză fusese deja supusă arestării preventive o durată de 3 ani și 4 luni, maximumul special al pedepsei prevăzute de legea maghiară fiind de 8 ani. De asemenea, s-au invocat și dispozițiile art. 6 CEDO, sub aspectul exigenței judecării cauzei într-o durată rezonabilă, cu limitarea perioadei privării de libertate. Instanța națională a considerat că, din perspectiva obligației de a se conforma, cu prilejul punerii în executare a mandatului european de arestare, atât cerințelor Deciziei-cadru 2002/584/JAI, cât și celor impuse de Convenție, arestarea persoanei solicitate nu asigură respectarea obligațiilor prevăzute în art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru.
Împotriva acestei încheieri, procurorul a declarat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare de către prima instanță. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că aspectele legate de existența faptelor imputate, respectiv temeinicia măsurii deținerii provizorii exced analizei impuse de dispozițiile Legii nr. 302/2004, iar rolul instanței române, în această procedură, se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea ridicate de persoana solicitată și a motivelor de refuz al predării pe care aceasta le poate invoca.
Această interpretare este recurentă în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a arătat cu altă ocazie[60] că elementele pe care judecătorul învestit cu executarea unui mandat european de arestare trebuie să le ia în considerare pentru a decide asupra arestării și predării persoanei solicitate constau în verificarea condițiilor referitoare la emiterea mandatului, la datele de identificare ale persoanei solicitate, la existența dublei incriminări a faptelor penale imputate și la eventualele situații reprezentând motive de refuz al executării mandatului. Totodată, instanța supremă atenționează că, pentru deplina respectare a principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în cadrul acestei proceduri nu pot fi analizate apărări ale persoanei solicitate vizând fondul cauzei și nici aspecte de temeinicie ale actelor autorității judiciare emitente ori de oportunitate a arestării persoanei solicitate[61].
Curtea Constituțională a României se înscrie pe aceeași linie de interpretare, în sensul că, într-o decizie datând aproximativ din aceeași perioadă, a stabilit că judecătorul român învestit să decidă asupra executării un mandat european de arestare nu se poate pronunța asupra oportunității arestării, întrucât s-ar aduce atingere principiului recunoașterii reciproce. Cu același prilej, instanța de contencios constituțional a trasat o linie de demarcație între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat european de arestare și cea dispusă ca urmare a emiterii unui mandat de arestare preventivă în condițiile Codului de procedură penală. Cu privire la măsura arestării provizorii în vederea predării către un alt stat membru al Uniunii, Curtea Constituțională a arătat că această formă de privare de libertate corespunde exigențelor constituționale prevăzute în art. 23 alin. (2) și art. 21 din Legea fundamentală, persoana vizată beneficiind de toate garanțiile procedurale specifice unui proces echitabil[62].
Revenind la cauza în discuție, cu ocazia rejudecării după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Brașov și-a menținut soluția inițială și a respins cererea de predare și punere în executare a mandatului, constatând că mandatul european de arestare a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, coroborate cu art. 6 TUE și art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 [căruia îi corespunde art. 84 alin. (2) în actuala numerotare a legii], care prevăd că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru. Instanța a considerat că respectarea garanțiilor privind drepturile fundamentale ale omului constituie un imperativ, indiferent dacă arestarea se dispune de o instanță internă sau a unui stat membru UE[63]. Înșiși autorii care au redat această hotărâre se raliază acestei optici, apreciind că „procedura punerii în executare a mandatului european de arestare nu poate fi admisă de plano, doar în considerarea principiului recunoașterii și încrederii reciproce dintre statele membre, în contextul constatării încălcării de către autoritatea emitentă a unor drepturi fundamentale recunoscute de Convenția europeană a drepturilor omului”[64].
O altă cauză având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare frecvent comentată este Cauza C–399/11 Stefano Melloni, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat conformitatea art. 4a din Decizia-cadru 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI, cu exigențele protecției drepturilor fundamentale.
Astfel, Curtea, analizând art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru din perspectiva modului de redactare, economiei și finalității acestei dispoziții, a decis că acest text „trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea judiciară de executare, în cazurile menționate în această dispoziție, să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse condiției ca respectiva hotărâre de condamnare pronunțată în lipsă să poată fi revizuită în statul membru emitent”. Astfel, în cele patru situații de excepție prevăzute în alin. (1) al art. 4a din Decizia-cadru, autoritatea judiciară de executare își pierde facultatea de a refuza predarea personei condamnate în lipsă, condiționând-o de posibilitatea unei revizuiri a hotărârii de condamnare[65].
S-a stabilit, totodată, că acest text este compatibil cu cerințele care decurg din art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la o cale de atac eficientă și dreptul la un proces echitabil, și art. 48 alin. (2) din Cartă, privind dreptul la apărare, în sensul că, „deși dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces constituie un element esențial al dreptului la un proces echitabil, acest drept nu este absolut”, o atare interpretare fiind în acord și cu jurisprudența CEDO dezvoltată cu privire la drepturile garantate de art. 6 parag. 1 și 3 din Convenție[66].
De asemenea, art. 53 din Cartă „trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția acestuia”, interpretarea contrară aducând atingere supremației dreptului Uniunii[67].
IV. Concluzii
Deseori în aplicarea instrumentelor de cooperare judiciară din cadrul Uniunii Europene, raportul dintre principiul recunoașterii reciproce, pe de o parte, și necesitatea salvgardării drepturilor fundamentale, pe de altă parte, a fost resimțit ca aflându-se într-un echilibru instabil.
Privite la nivel simbolic, „sabia” forței de constrângere statale trebuie întrebuințată în conjuncție cu „scutul” drepturilor fundamentale, garantate prin instrumente constituționale, regionale sau internaționale[68], astfel încât procedurile privind mandatul european de arestare să fie eficiente, fără, însă, a se face rabat de la standardele de protecție a drepturilor fundamentale de care persoana solicitată trebuie să beneficieze.
Din această perspectivă, de lege ferenda, aplicarea unui test de proporționalitate ar trebui să constituie o obligație pentru autoritățile judiciare emitente ale mandatelor europene de arestare, iar, fără a impieta asupra principiului proclamat drept „piatra unghiulară a cooperării judiciare”, constatarea de către autoritățile judiciare de executare a caracterului vădit disproporționat al mandatului ori identificarea unei încălcări a drepturilor fundamentale sau unui risc real de încălcare a drepturilor fundamentale de către statul solicitant, ar putea fi introduse în mod expres ca motive de neexecutare a acestuia. De asemenea, este recomandabil să se prevadă un mecanism care să asigure dreptul la reparații pentru victimele unor eventuale încălcări ale dispozițiilor ce reglementează procedurile privind mandatul european de arestare[69].
Aceste corective nu constituie noutăți absolute, fiind aduse în discuție în diverse documente europene[70]. Sub aspectul punerii lor în operă, privind în ansamblu, deși interpretarea judiciară a adus un aport semnificativ în această materie, astfel cum în mod pertinent s-a opinat[71], chestiunile juridice de o complexitate crescută și cele care aparțin sferei politicilor adoptate în acest domeniu ar trebui să intre în atenția legiuitorului european, asigurându-se astfel supremația legii și aplicarea unitară a instrumentelor UE (exemple în acest sens fiind chiar Decizia-cadru 2009/299/JAI de modificare a Deciziei-cadru 2002/584/JAI sau setul de directive menționate în Cap. I supra).
[1] Commission of the European Communities, Green Paper from the Commission: Procedural Safeguards for Suspects and Defendants in Criminal Proceedings throughout the European Union, COM(2003) 75 final, Bruxelles, 19 februarie 2003.
[2] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 295 din 04.12.2009.
[3] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 115 din 04.05.2010.
[4] European Parliament – Directorate-General for Internal Policies – Policy Department C (Citizens’ Rights and Constitutional Affairs), The End of the Transitional Period for Police and Criminal Justice Measures Adopted before the Lisbon Treaty. Who Monitors Trust in the European Justice Area? Study for the LIBE Committee, 2014, p. 6.
[5] Versiune consolidată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 202 din 07.06.2016.
[6] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 280 din 26.10.2010.
[7] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 142 din 01.06.2012.
[8] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 294 din 06.11.2013.
[9] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 297 din 04.11.2016.
[10] J. Hodgson, Safeguarding Suspects’ Rights in Europe: A Comparative Perspective, în new Criminal Law Review, vol. 14, nr. 4, 2011, p. 664.
[11] ÎCCJ, Secția Penală, decizia nr. 945/14.03.2008, apud Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Cooperarea judiciară internațională în materie penală. Asistența judiciară. Extrădarea. Doctrină și jurisprudență, Ed. Universitară, București, 2008, pp. 208-212.
[12] CA București, Secția I Penală, sentința penală nr. 664/13.12.2013, www.rolii.ro.
[13] Publicată în Monitorul Oficial nr. 389/23.05.2016.
[14] CA Bacău, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, sentința penală din 28.07.2015, www.rolii.ro.
[15] CA Galați, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, sentința penală nr. 12/F/29.01.2015, www.rolii.ro.
[16] Ibidem.
[17] CA Suceava, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, sentința penală nr. 64/28.05.2014, www.rolii.ro.
[18] Textul invocat se referă la dispozițiile art. 4a alin. (2) introduse în Directiva 2002/584/JAI, potrivit cărora „în cazul în care un mandat european de arestare este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, în condițiile menționate la alineatul (1) litera (d), iar persoana în cauză nu a primit în prealabil nicio informare oficială cu privire procedurile penale împotriva sa, această persoană ar putea solicita, atunci când este informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, o copie a hotărârii judecătorești, înaintea începerii procedurii de predare. Imediat după primirea informațiilor privind cererea, autoritatea emitentă va furniza persoanei căutate o copie a hotărârii judecătorești, prin intermediul autorității de executare. Cererea persoanei căutate nu trebuie să întârzie procedura de predare sau decizia de a executa un mandat european de arestare. Hotărârea judecătorească îi este furnizată persoanei în cauză numai în scop informativ; aceasta nu va fi considerată o notificare formală a hotărârii judecătorești și nici nu va declanșa curgerea termenelor aplicabile pentru solicitarea unei noi proceduri de judecată sau a unui apel”.
[19] CEDO, Cauza Brozicek c. Italiei, hotărârea din 19 decembrie 1989, apud M. Damaschin, Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 254.
[20] Rezumate privind legislația UE, Proceduri de extrădare mai eficace: mandatul european de arestare.
[21] C. Heard, European arrest warrant needs proportionality, 23 mai 2011.
[22] L. Marin, Effective and Legitimate? Learning from the Lessons of 10 Years of Practice with the European Arrest Warrant, în New Journal of European Criminal Law, vol. 5, nr. 3/2014, p. 335.
[23] S. Haggenmüller, The Principle of Proportionality and the European Arrest Warrant, Oñati Socio-legal Serie, vol. 3, nr. 1/2013, p. 100; Irregularities in the conduct of the Swedish prosecution in the investigation against Julian Assange – Use of EAW is for an ”improper purpose”.
[24] C. Heard, op. cit.; J. Dawson, S. Lipscombe, The European Arrest Warrant, House of Commons Library, Briefing Paper nr. 07016 din 2 iunie 2015, p. 11 și urm.
[25] S. Haggenmüller, op. cit., pp. 100-102.
[26] S. Haggenmüller, op. cit., p. 100.
[27] S. Haggenmüller, op. cit., p. 100; Sandru v Government of Romania.
[28] Council of the European Union, Final report on the fourth round of mutual evaluations – The practical application of the European Arrest Warrant and corresponding surrender procedures between Member States, Bruxelles, 28.05.2009, pct. 3.9.
[29] Council of the European Union, Revised Version of the European Handbook on How to Issue a European Arrest Warrant, Bruxelles, 17 decembrie 2010, pct 3.
[30] Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind punerea în aplicare, începând cu anul 2007, a Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, COM(2011) 175 final, Bruxelles, 10 aprilie 2011, pct. 5, h.
[31] CJUE, C-241/15 Niculaie Aurel Bob-Dogi, hotărârea din 1 iunie 2016, pct. 1 și 2 din dispozitiv.
[32] Concluziile Avocatului General Yves Bot, prezentate la 2 martie 2016, în C-241/15 Niculaie Aurel Bob-Dogi, parag. 32.
[33] CA Oradea, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, sentința penală nr. 21/IP/27.02.2012, www.rolii.ro.
[34] CA Oradea, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, sentința penală nr. 73/PI/19.07.2016, www.rolii.ro.
[35] Versiune consolidată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 202 din 07.06.2016.
[36] European Parliament, Fact Sheets on the European Union – The Charter of Fundamental Rights.
[37] Prin această aderare, ce se va realiza în baza art. 59 parag. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14, Uniunea Europeană va deveni a 48-a Parte Contractantă la Convenție, ceea ce va permite persoanelor fizice și întreprinderilor să formuleze cereri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului vizând acte ale instituțiilor UE (ECHR, Accession of the European Union).
[38] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 202 din 07.06.2016.
[39] A. Sanger, Force of Circumstance: The European Arrest Warrant and Human Rights, în Democracy and Security, vol. 6, nr. 1/2010, Routledge, p. 25.
[40] G. Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice și de practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 236.
[41] Luare de poziție a Avocatului General Yves Bot, prezentată la 28 aprilie 2008, în Cauza C-66/08, parag. 118-119.
[42] F. R. Radu, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală. Îndrumar pentru practicieni, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 140.
[43] Cauza 215/88 Casa Fleischhandels, 1989, parag. 31, apud T. Cormon, A Utopia of Mutual Trust: Fundamental Rights in the European Arrest Warrant, Facultatea Rechtsgeleerdheid, Universitatea Gent, anul universitar 2014-2015, p. 35.
[44] Al. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 333.
[45] CJUE, Cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 Pál Aranyosi și Robert Căldăraru, hotărârea din 5 aprilie 2016, dispozitiv.
[46] Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 313 din 14.12.2007, p. 18.
[47] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p. 199.
[48] Cum ar fi hotărârea din 18 iunie 2015 pronunțată în cauzele conexate Oprea și alții c. României.
[49] CJUE, C-404/15 și C-659/15, anterior cit., parag. 91 și urm.
[50] Publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013.
[51] Publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 11 aprilie 2016.
[52] F. Brioschi, Judecătorii italieni au refuzat extrădarea unui bărbat în România, 3 noiembrie 2016.
[53] CJUE, C-396/11 Ciprian Vasile Radu, hotărârea din 29 ianuarie 2013, parag. 29-30.
[54] CJUE, C-396/11 Ciprian Vasile Radu, anterior cit., parag. 31 și urm. și dispozitivul.
[55] Concluziile Avocatului General Eleanor Sharpston, prezentate la 18 octombrie 2012, în C-396/11 Ciprian Vasile Radu, parag. 63 și urm.
[56] CEDO, Soering c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 1989, parag. 113, apud Concluziile Avocatului General Eleanor Sharpston, anterior cit., parag. 75.
[57] Concluziile Avocatului General Eleanor Sharpston, anterior cit., parag. 83, 85, 86, 89 și 97.
[58] ÎCCJ, Secția Penală, decizia nr. 581/18.02.2008, www.scj.ro, apud G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., pp. 237-242.
[59] În numerotarea în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, textul avea următorul conținut: „În cursul procedurii, instanţa, ascultand şi concluziile procurorului, dispune, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra mentinerii masurii arestarii sau punerii în libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz luand toate masurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv a masurilor preventive prevăzute de lege”.
[60] ÎCCJ, Secția Penală, decizia nr. 1724/16.12.2015, www.scj.ro.
[61] Ibidem.
[62] CCR, decizia nr. 1127/27.11.2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 2/03.01.2008, apud A. Vlășceanu, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Jurisprudență, decizii ale Curții Constituționale, hotărâri CEDO, hotărâri CJUE, documente europene, Ed. Hamangiu, București, 2010, pp. 53-54.
[63] CA Brașov, sentința penală nr. 30/25.03.2008, apud G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., pp. 242-246.
[64] G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p. 247.
[65] CJUE, C-399/11 Stefano Melloni, hotărârea din 26 februarie 2013, parag. 39-40 și pct. 1) din dispozitiv.
[66] CJUE, C-399/11 Stefano Melloni, anterior cit., parag. 49 și pct. 2) din dispozitiv.
[67] CJUE, C-399/11 Stefano Melloni, anterior cit., parag. 58 și pct. 3) din dispozitiv.
[68] A. Sanger, op.cit., p. 25; L. Marin, op.cit., p. 339.
[69] M. Del Monte, European Added Value Unit – European Parliamentary Research Service – European Parliament, Revising the European Arrest Warrant, Bruxelles, martie 2014, pp. 20-21.
[70] A se vedea, de exemplu, M. Del Monte, op. cit., pp. 15-16, p. 19.
[71] M. Poiares Maduro, în N. Walker (ed.), Sovereignty in Transition, Hart Publishing, Oxford, 2003, p. 530, apud L. Marin, op. cit., p. 336 și L. Marin, op. cit., p. 342.
Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ
* Acest articol a fost publicat în Revista Pandectele Române nr. 1/2017.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
