« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Criminalitatea organizată. Abordări doctrinare și instrumente juridice internaționale
11.04.2017 | Alina LEFTER

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP
Alina Lefter

Alina Lefter

I. Abordări doctrinare

Criminalitatea organizată este un concept dificil de definit şi, pe cale de consecinţă, este la fel de dificil de evaluat, întrucât nu poate fi asimilată unei forme exacte de criminalitate.

În cea mai mare parte a statelor membre ale Uniunii Europene nu există texte legislative specifice care să definească şi să pedepsească criminalitatea organizată.

Mai mult decât atât, se poate vorbi şi de o inconsecvenţă terminologică în literatura juridică internaţională, concretizată în utilizarea deopotrivă a următoarelor sintagme: „criminalitate organizată”, „crimă organizată”, „grup infracţional organizat”, „criminalitate transfrontalieră”, „criminalitate organizată transnaţională”.

În sens larg, prin „criminalitate” se înţelege un ansamblu de manifestări anti-sociale care încalcă prevederile normei de drept şi atrag intervenţia forţei coercitive a statului, în timp ce „crima” este definită în dreptul penal ca fiind orice violare a legii penale.

Apare ca evident faptul că noţiunea de „criminalitate” se relaţionează la fenomen în general, iar noţiunea de „crimă” se relaţionează la orice violare a legii penale.

Cu toate acestea, noțiunea de „criminalitate” a făcut şi face obiectul a numeroase definiţii considerate utile, dar lipsite de universalitate. Acesta este motivul pentru care unii dintre autorii analizaţi afirmă că a evalua conceptul şi dreptul criminalităţii organizate înseamnă să vrei să urmăreşti o anghilă[1].

Studiile de început dedicate crimei organizate identifică criminalitatea organizată cu organizaţia criminală, sindicatul crimei, cartelurile criminale etc.

În prezent, analiza definiţiilor întâlnite în literatura juridică internaţională relevă faptul că unii autori utilizează conceptul de criminalitate organizată pentru a defini relaţiile dintre organizaţiile ilegale, în timp ce alţii utilizează conceptul pentru a defini un grup de activităţi ilegale efectuate de către anumiţi agenţi.

Criminalitatea organizată este definită astfel ca o întreprindere non-ideologică în care sunt implicate mai multe persoane, organizată pe bază ierarhică cu cel puţin trei niveluri, constituită cu scopul de a obţine profit şi putere, cu implicarea în special în activităţi ilegale, dar şi legale[2].

Tot prin raportare la ideea de întreprindere, criminalitatea organizată este definită ca o întreprindere criminală cu durată în timp, care lucrează raţional în scopul obţinerii de profit din activităţi ilicite, existenţa sa continuă fiind menţinută prin folosirea forţei, ameninţări, controlul monopolist şi/sau corupţie a funcţionarilor publici[3]. Se acreditează astfel ideea potrivit căreia criminalitatea organizată a devenit sinonimă cu întreprinderile economice organizate, în scopul desfăşurării de activităţi ilegale.

Sunt autori care se raportează la activităţile desfăşurate, sens în care definesc criminalitatea organizată ca fiind acele activităţi infracţionale şi alte activităţi ilegale săvârşite de organizaţii mari şi continue de tip multi-întreprindere, care au în principal scopuri criminale şi care utilizează corupţia şi violenţa în activităţile lor[4].

Alţi autori au considerat că noţiunea de criminalitate organizată poate fi lămurită prin enumerarea caracteristicilor sale relevante. Se consideră astfel a fi relevant faptul că activitatea este desfăşurată de un grup de indivizi care se angajează în acţiuni legale sau ilegale ce implică capitaluri mari, folosirea violenţei, coruperea oficialilor publici, cu scopul de a obţine venituri mari, venituri ce vor fi spălate în sectoare legale ale economiei.

În literatura juridică internaţională se poate vorbi de existenţa a două teorii principale cu privire la criminalitatea organizată, și anume, teoria organizaţională şi teoria reţelei[5].

Teoria organizaţională utilizează anumite concepte care definesc organizaţia criminală, respectiv: mărimea (numărul de persoane), formalizarea (regulile stricte aplicabile în cadrul organizaţiei), diferenţiere pe verticală (conducători ierarhici), diferenţiere pe orizontală (subordonaţi)[6].

În cadrul teoriei reţelei nu se pune accent pe structura formală a organizaţiei criminale, ci pe modul de relaţionare, respectiv, interacţionare al indivizilor, indivizi care au, fiecare dintre ei, un rol specific în funcţionarea reţelei[7].

Indiferent de divergenţele manifestate cu privire la definirea conceptelor mai sus enunţate, determinate în principal de relaţionarea la teoria organizaţională sau la teoria reţelei, există totuşi un consens cu privire la următoarele trăsături[8] ale criminalității organizate:
– organizare ierarhică continuă;
– obţinerea profitului prin crimă;
– utilizarea forţei sau ameninţării cu forţa;
– corupţia funcţionarilor publici în vederea menţinerii imunităţii;
– specularea nevoii publice de servicii;
– monopolul asupra anumitor pieţe;
– limitări în ceea ce priveşte aderarea de noi membri;
– lipsa unei ideologii sau, metaforic vorbind, ideologia obţinerii profitului cu orice preţ;
– specializarea activităţilor, atât la nivelul asociaţiei, cât şi la nivelul membrilor;
– caracterul ocult al asociaţiei, respectiv, existenţa unui cod de păstrare a secretului.

II. Criminalitatea organizată transfrontalieră în contextul globalizării şi agravării crizei economico-financiare

Globalizarea, în accepţiunea sociologului Ulrich Beck, este cuvântul cel mai des folosit, dar şi cel mai rar definit şi, probabil, cel mai neînţeles, nebulos şi spectaculos[9].

Controversa dacă globalizarea este o realitate politică sau economică pare să devină o poveste fără sfârşit care amână, sine die, un eventual consens cu privire la definiţia globalizării. Independent de controversele de la nivelul conceptual, este lipsit de orice dubiu faptul că globalizarea a produs o schimbare de paradigmă în abordarea fenomenului criminalităţii organizate.

Lumea contemporană se află într-un proces pe alocuri impredictibil de schimbare, caracterizat prin accelerarea interdependenţelor economice, politice şi de securitate dintre state. În acest context, problemele de securitate devin din ce în ce mai complexe şi multi-dimensionale, iar actorii statali nu mai au posibilitatea să prevină şi să combată ameninţările la adresa securităţii înlăuntrul propriilor graniţe.

Putem vorbi astfel despre o globalizare a riscurilor şi ameninţărilor, respectiv, despre o criminalitate organizată transnaţională care utilizează toate facilităţile pe care globalizarea le-a creat, dar în egală măsură, valorifică toate vulnerabilităţile inerente acestui proces.

A devenit evident faptul că fenomenul criminalității organizate reprezintă o amenințare neconvențională la adresa securității statelor, încalcă drepturile omului și subminează dezvoltarea economică, culturală, socială și politică a societății.

Criminalitatea organizată a devenit globală, a căpătat proporții macroeconomice, iar relațiile dintre rețelele de crimă organizată au devenit din ce în ce mai sofisticate.

Astfel fiind, în opinia unor autori, societatea contemporană este o „societate a riscului global”, caracterizată prin mai multe straturi de riscuri, și anume, crizele ecologice, crizele economiei globale şi marea criminalitate.

Alți autori, arată însă că, dimpotrivă, globalizarea determină o micşorare a lumii, datorită creşterii posibilităţii de schimburi rapide de mărfuri şi creării civilizaţiei globale[10].

Aceste dezbateri cu privire la consecinţele fenomenului de globalizare au generat o schimbare de paradigmă în abordarea fenomenului criminalităţii organizate, centrul atenţiei fiind mutat pe actorii globali ai criminalităţii.

Se evidențiază o formă aparent nouă a grupurilor de crimă organizată constituite în rețea care sunt mai puțin definite de o apartenență etnică sau națională, fiind caracterizate de capacitatea de a acționa în plan internațional. Structurile tradiționale piramidale ale acestor organizații au evoluat în rețele de celule ale căror parteneri și chiar implantarea acestora se schimbă în mod constant.

Această modificare de structură a grupurilor infracționale organizate determină un alt tip de acțiuni, centrate pe domenii de criminalitate și mai puțin pe grupurile infracționale etnice.

Astfel fiind, sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea sunt caracterizate pe de-o parte, de o globalizare a criminalităţii, iar, pe de altă parte, de o puternică conştientizare a gravităţii acestui fenomen de către instituţiile internaţionale, societatea civilă şi mass-media. În acest context se consideră că marea problemă a politicii penale a acestui secol constă în efortul de a stăpâni forţele criminale care slăbesc funcţionarea regimurilor democratice şi le condamnă la dispariţie[11].

Apare în mod firesc întrebarea care sunt cauzele care au generat această creştere şi, respectiv, globalizare a criminalităţii. Literatura de specialitate analizată relevă mai multe cauze, fără pretenţia ca enumerarea acestora să aibă caracter exhaustiv.

O primă cauză este relaţionată la schimbările politice ce au avut loc în Europa, urmare a căderii comunismului şi sfârşitului Războiului Rece. Cu privire la aceste cauze se acreditează opinia potrivit căreia coaliţia anti-comunistă creată după cel de-al Doilea Război Mondial în jurul democraţiei creştine a întreţinut şi justificat compromisuri atât cu marile grupuri economice licite, cât şi cu cele de tip ilicit[12]. Paradisurile fiscale şi preţurile de transfer fac parte, de exemplu, din sfera compromisurilor mai sus enunţate.

O altă explicaţie este dată de incapacitatea democraţiei occidentale de a face faţă, prin mijloace democratice tradiţionale, marii criminalităţi organizate globalizate. Căderea barierelor comerciale, urmare a prăbuşirii sistemului comunist în Europa, a făcut ca grupurile criminale să profite în primul rând de liberalizarea fluxurilor de bunuri, servicii, persoane şi de capital.

Pe de altă parte, progresele în tehnologia comunicaţiei au generat noi perspective de acţiune grupurilor criminale, e-mail-ul, telefonia mobilă au eliminat problemele de spaţiu şi de timp, devenind în anumite situaţii mijloace concrete de realizare a infracţiunilor. Actorii globali ai criminalităţii valorifică plenar infrastructura creată la nivel global pentru desfăşurarea unor activităţi economico-financiare licite, astfel cum companiile multinaţionale deschid sucursale şi/sau filiale în zonele în care mâna de lucru şi materia primă sunt mai ieftine, cu scopul de a-şi maximiza profitul[13]. Mai mult decât atât, aceşti mari actori ai criminalităţii folosesc experţi cu o înaltă pregătire profesională, pregătiţi la cele mai reputate universităţi[14].

Conflictele armate regionale au determinat, la rândul lor, o escaladare a cererii şi, respectiv, ofertei de arme. Este bine cunoscut faptul că grupurile etnice şi/sau religioase angajate în conflicte armate sunt alimentate cu arme nu numai pe căi legale şi în atare condiţii este evident faptul că aceste conflicte au favorizat traficul ilicit de arme, dar şi alte forme ale criminalităţii organizate determinate de nevoia finanţării achiziţiei de armament.

Conflictele armate, dar şi discrepanţele dintre state în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare economică au condus la dezvoltarea fenomenului migraţiei. Odată cu migraţia legală s-a dezvoltat şi fenomenul migraţiei ilegale, fenomen care a condus la crearea şi dezvoltarea unor reţele transnaţionale. Odată cu exportul de persoane s-a realizat şi un export de infractori și teroriști[15], persoane care odată stabilite în ţările receptoare, au creat adevărate grupuri criminale organizate.

Criza economică, la rândul ei, a reprezentat o cauză a dezvoltării criminalităţii organizate. Deşi majoritatea autorilor consideră că una dintre cauzele crizei economice a fost tocmai dezvoltarea fără precedent a operaţiunilor criminale transnaţionale, mai ales a celor de natură economico-financiară şi de corupţie, aceiaşi autori arată că relaţia cauză-efect s-a inversat. Astfel fiind, este unanim acceptat faptul că în perioadele de criză, operaţiunile grupurilor criminale sunt mai frecvente, reacţia autorităţilor este mai diluată, iar nevoia cooperării la nivel interstatal devine imperioasă.

III. Criminalitatea organizată din perspectiva instrumentelor juridice internaționale

Statele membre ale ONU au fost de acord încă din anul 1994 că trebuie să stabilească o definiţie comună pentru criminalitatea organizată, pentru a face cât mai omogene măsurile luate la nivel naţional şi pentru a asigura eficacitatea cooperării internaţionale.

Astfel fiind, o primă definiţie a „crimei organizate” se regăseşte în Planul Mondial de Acţiune contra criminalităţii transnaţionale organizate[16]. Adunarea Generală a ONU a încercat astfel să dea o primă definiţie prin raportare la activităţile ilegale comise, pornind de la furtul internaţional de autovehicule până la vânzarea produselor nucleare, activităţile de imigrare ilegală, crimele contra mediului, crimele de piraterie informatică, traficul de femei şi copii şi ajungând până la corupţie.

Ulterior, instituţiile internaţionale nu au definit conceptele de „crimă organizată” sau „criminalitate organizată”, dar au înţeles să se raporteze la acest fenomen prin conceptul de „organizaţie criminală”. În linii generale, atât Interpol, cât şi Europol, definesc „organizaţia criminală” ca fiind o întreprindere sau grup de persoane angajate în activităţi ilegale permanente, angajate dincolo de frontierele naţionale şi care au ca principal obiectiv obţinerea de profit.

În anul 1998, Consiliul Uniunii Europene – Justiţie şi Afaceri Interne definea la rândul său conceptul de „organizaţie criminală” ca fiind „o asociere structurată, a mai mult de două persoane, stabilită în timp, care acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de libertate de maximum patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, indiferent dacă aceste infracţiuni reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obţinere a unor avantaje materiale şi, după caz, de influenţare ilegală a funcţionării autorităţilor publice[17].

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptate la New York la 15 noiembrie 2000 (denumită în continuare „Convenția de la Palermo”), înlocuieşte sintagma de „organizaţie criminală” cu cea de „grup infracţional organizat”. Astfel fiind, conform art. 2 lit. a) din această Convenţie, „grupul infracţional organizat” este: „ un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material”.

Se poate considera relevantă în definirea conceptului şi cea de-a cincea Conferinţă ONU, care a elaborat Rezoluţia „Crima ca formă de afaceri”. Rezoluţia evidenţiază patru criterii considerate a fi definitorii pentru criminalitatea organizată, şi anume:
– scopul, respectiv, obţinerea de câştiguri substanţiale;
– legăturile, respectiv, existenţa unor relaţii bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului;
– specificul, respectiv, valorificarea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale participanţilor la grup;
– nivelul, respectiv, ocuparea de către participanţii la grup a unor funcţii superioare în economie şi societate.

Consiliul JAI, prin Decizia-cadru nr. 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei organizate, a abrogat Acţiunea comună nr. 98/733/JAI şi a redefinit organizaţia criminală după cum urmează: „asociaţie structurată, stabilită în timp, de mai mult de două persoane, care acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de libertate cu o durată maximă de cel puţin patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, pentru a obţine, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau de altă natură materială”. În accepţiunea Deciziei, asociaţia structurată este acea asociaţie care nu este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracţiuni şi care nu prezintă în mod necesar roluri definite formal pentru membrii săi, continuitatea membrilor sau o structură dezvoltată.

IV. Concluzii

Analiza instrumentelor juridice internaţionale, dar şi a celor adoptate la nivel european relevă faptul că fenomenul criminalității organizate nu poate fi definit şi lipsa unei definiţii acreditate juridic poate fi eventual explicată prin dinamica fenomenului în ansamblu, dar şi a formelor sale de manifestare. Crima organizată, respectiv, criminalitatea organizată transfrontalieră, din perspectivă conceptuală, pare că rămâne apanajul preocupărilor doctrinarilor, fără ca definiţiile acreditate de către aceştia să dobândească valenţele juridice necesare impunerii unei definiţii cu valoare de universalitate.

Convenţia de la Palermo, chiar dacă conţine în titlul său sintagma „criminalitate organizată transfrontalieră” şi este principalul instrument juridic internaţional care are ca scop combaterea şi prevenirea criminalităţii organizate transfrontaliere, nu prevede o definiţie a acestui fenomen. Lipsa unei definiţii legale este explicată prin nevoia de a se asigura o aplicabilitate generală a prevederilor Convenţiei de la Palermo, în contextul în care fenomenul are o dinamică fără precedent şi omenirea se confruntă cu noi forme de manifestare a infracţionalităţii, dificil de previzionat.

Convenţia de la Palermo, enunţă însă exhaustiv faptele care trebuie să fie incriminate ca infracţiuni de către statele părţi, stabilind că aceste infracţiuni intră în sfera de aplicare a Convenţiei, în măsura în care au caracter transnaţional şi în comiterea lor este implicat un grup infracţional organizat. Astfel fiind, sunt enumerate ca fapte care trebuie să fie incriminate de către statele părţi: participarea la un grup infracţional organizat, corupţia, spălarea de bani, obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei şi infracţiunile grave. În ceea ce priveşte infracţiunile grave, Convenţia nu face o enumerare a acestora, lăsându-se la latitudinea statelor membre posibilitatea ca în funcţie de regimul sancţionator stabilit prin legile penale naţionale să determine acele infracţiuni care vor intra în categoria infracţiunilor grave şi care, în măsura în care au caracter transnaţional şi implică un grup infracţional organizat, vor intra în sfera de aplicare a Convenţiei.

La nivel european, primul act legislativ cu caracter obligatoriu este Decizia-cadru 2008/841/JAI din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate. Similar Convenţiei de la Palermo, nici acest instrument juridic european nu prevede o definiţie pentru crima organizată transfrontalieră. Ceea ce diferenţiază Decizia-cadru de Convenţia de la Palermo este însă sintagma de „organizaţie criminală”, preferată de către legiuitorul european în locul celei de „grup infracţional organizat” utilizată de Convenţia de la Palermo, deşi definiţiile propriu-zise ale celor două sintagme sunt cvasi-similare. Considerăm important a semnala faptul că Decizia-cadru a fost adoptată la data de 24 octombrie 2008, ulterior semnării Convenţiei de la Palermo de către Uniunea Europeană, situaţie în care, cel puţin din punct de vedere terminologic, între cele două instrumente juridice ar fi trebuit să existe identitate.

Mai mult decât atât, Decizia-cadru se limitează la a obliga statele membre să incrimineze participarea la organizaţiile criminale în una sau ambele modalităţi prevăzute de Decizie, spre deosebire de Convenţia de la Palermo, care enumeră exhaustiv infracţiunile care intră în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere, aşa cum am arătat mai sus.

Comparând cele două instrumente juridice se naşte o întrebare firească şi logică şi anume dacă suntem în prezenţa unei simple necorelări sau, dimpotrivă, s-au avut în vedere modalităţi diferite de reglementare.

În opinia noastră, voinţa reală a părţilor semnatare ale Convenţiei internaţionale este de a se asigura incriminarea în legislaţiile penale naţionale a următoarelor fapte, respectiv, participarea la grup infracţional organizat, spălarea de bani, obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei, corupţia, independent de regimul sancţionator aplicat, infracţiuni care vor fi subsumate criminalităţii organizate transfrontaliere, în măsura în care au caracter transnaţional şi implică un grup infracţional organizat.

Sumarizând, putem spune că în timp ce Convenţia de la Palermo include în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere o serie de infracţiuni enunţate exhaustiv, inclusiv cele menţionate generic prin sintagma „infracţiuni grave”, Decizia-cadru include în sfera criminalităţii organizate numai participarea la o organizaţie criminală într-una din cele două modalităţi reglementate.

Concluzia de mai sus se fundamentează şi pe prevederile art. 83, alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, prevederi care reglementează crima organizată ca un domeniu al criminalităţii transnaţionale, alături de terorism, trafic de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor, traficul internaţional de droguri, traficul internaţional de armament, spălarea de bani, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică.

Prin urmare, în accepţiunea legiuitorului european, crima organizată, respectiv, participarea la o organizaţie criminală aşa cum aceasta este definită de către Decizia-cadru este un domeniu al criminalităţii transnaţionale alături de domeniile mai sus enunţate. Este lesne de observat că se face distincţie între criminalitatea transfrontalieră care are ca domeniu de manifestare crima organizată şi că atât Tratatul de la Lisabona, cât şi Decizia-cadru nu utilizează sintagma „crima organizată transfrontalieră”, sintagmă utilizată însă în Convenţia de la Palermo. De asemenea, Tratatul de la Lisabona prevede faptul că traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de armament etc. reprezintă domenii, alături de crima organizată, domenii în care se poate manifesta criminalitatea transnaţională.

Analiza instrumentelor juridice nu este pur teoretică, ci are o finalitate practică de necontestat. Astfel fiind, în statele membre ale Uniunii Europene, erau deja incriminate sau au fost incriminate, urmare a adoptării actelor legislative cu caracter obligatoriu la nivel european şi semnării convenţiilor internaţionale, următoarele fapte: fie participarea la organizaţie criminală, fie participarea la un grup infracţional organizat sau asocierea în vederea comiterii unei infracţiuni.

Considerând că obligaţia de incriminare a acestor fapte stabilită prin instrumentele juridice analizate urmărea armonizarea legislaţiilor naţionale, astfel încât să se realizeze premisele pentru cooperare judiciară în materie penală, este aproape evident faptul că acest fundament pare viciat de inconsecvenţele terminologice cu importante consecinţe practice.

Pe de altă parte, este de asemenea important de subliniat faptul că o serie de state părţi semnatare ale Convenţiei de la Palermo au formulat declaraţii prin care au înţeles să dea anumite interpretări prevederilor acesteia sau au formulat rezerve prin care au modificat şi, respectiv, exclus, aplicarea unor prevederi ale Convenţiei de la Palermo. Din această perspectivă, devine evident că dincolo de necorelările terminologice mai sus enunţate existente între instrumentele juridice internaţionale, europene, dar şi cele adoptate la nivel naţional, se poate vorbi cu temei şi despre o aplicare neunitară a acestora urmare a declaraţiilor şi rezervelor formulate.

La rândul său, Consiliul Europei aprecia că atât la nivel internațional, cât și la nivel european, principala problemă este dată de modul deficitar în care instrumentele juridice elaborate la nivel internațional și european sunt puse în practică, în special în ceea ce privește cooperarea polițienească și judiciară.

Astăzi, problema esenţială nu este dată de nevoia elaborării de noi convenții sau alte instrumente juridice, ci de problema ratificării, aplicării şi asigurării eficacităţii instrumentelor juridice deja existente.


[1] Ch.L. Blakesley, Sistemele de justiţie penală în faţa provocării crimei organizate, Revue international de droit pénal, nr. 1-2/1998, p. 36.
[2] H. Abadinsky, Organized crime, 7th ed., Ed. Wadsworth Thomson Learning, Belmont, CA, 2007, p. 6.
[3] J. Albanese, The causes of organized crime: do criminals organize around opportunities for crime or do criminal opportunities create new offenders?, Journal of Contemporary Criminal Justice, nr. 16(4), 2000, p. 411; J. Albanese, Risk assessment in organized crime, Journal of Contemporary Criminal Justice, nr. 3(24), 2008, p. 263.
[4] M.D. Maltz, Measuring the effectiveness of organized crime control efforts, OICJ Publications, Huntsville, Texas, 1990, p. 24.
[5] Klaus von Lampe, The interdisciplinary dimensions of the study of organized crime, Trends in Organized Crime, nr. 9(3), 2006, pp. 77-95.
[6] Ibidem.
[7] G.W. Potter, Criminal organizations: vice, racketeering, and politics in an American city, Prospect Heights, IL: Waveland Press, p. 116.
[8] Florin Daniel Căşuneanu, Criminalitatea organizată în legislaţiile penale europene, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 17-18.
[9] Ulrich Beck, What is globalisation?, Cambridge, Polity Press, 1999, pp. 5-15.
[10] R. Robertson, Globalization. Social theory and global culture, London, Sage, 1992, pp. 8-9.
[11] D. Szabo, La corruption: Aspects socio-culturels et etudes compares des strategies de prevention et repression, în Annale Internationales de Criminologie, vol. 31-1/2, 2001, p. 3 şi p. 45.
[12] P. Lascoumes, Corruptions, Paris, Presses de Science Po, 1999, pp. 55-60; Della Porta, Y. Meny, Democratie et corruption en Europe, Paris, La Decouverte, 1995.
[13] E. Oliveira, Globalization and crime, the transnational network of drug trafficking in the Amazon region, Upsit Publications, Orlando, Florida, 2010, p. 9.
[14] V. Peillon, Les milliards noirs du blanchiment, Paris, Hachette, 2004, pp. 29-30.
[15] Florin Daniel Căşuneanu, op.cit., p. 32.
[16] Planul Mondial de Acţiune adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 49/159 din 23 decembrie 1994.
[17] Acţiunea Comună din 21 decembrie 1998 (98/733/JAI) adoptată de Consiliu în temeiul Art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind incriminarea participării la o organizaţie criminală în statele membre ale Uniunii Europene.


Avocat Alina Lefter
Partener SPARL DRAGOMIR ŞI ASOCIAŢII

 
Secţiuni: Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD