Renunţarea la urmărirea penală vs. renunţarea la aplicarea pedepsei, cu referire la Decizia nr. 23/2016 a Curţii Constituţionale
18 aprilie 2017 | Cătălin LUNGĂNAȘU
Cătălin Lungănaşu
Sub forma unui disclaimer, încep prin a menţiona că studiul prezintă importanţă ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 23/2016 (publicată în M. Of. nr. 240/31.03.2016) şi a modificărilor aduse articolului 318 C. proc. pen. prin OUG nr. 18/2016, ocazie cu care ponderea dosarelor având ca obiect renunţarea la urmărirea penală (mai exact, confirmarea acestei soluţii) a crescut considerabil. Anterior acestor modificări, instanţa – mai exact, judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei competente – era sesizată cu titlu excepţional şi numai la solicitarea expresă a persoanei interesate în procedura de soluţionare a plângerii formulate în baza art. 340 C. proc. pen. împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Amintim aici că şi acest text a suferit modificări, în prezent judecătorul de cameră preliminară fiind învestit în procedura specială a plângerii exclusiv cu ocazia atacării soluţiei de clasare, iar nu şi a celei de renunţare la urmărirea penală.
În atare context legislativ, judecătorul de cameră preliminară este sesizat, obligatoriu de această dată, cu absolut toate soluţiile de renunţare la urmărirea penală în vederea confirmării, conform art. 318 alin. (12) teza a II-a C. proc. pen. Drept urmare, chiar şi majoritatea cauzelor unde nu se contesta soluţia dispusă de către procurorul de caz au ajuns să fie supuse verificării şi confirmării de către judecătorul de cameră preliminară în procedura specială nou instituită. Cu acest prilej, de la situaţia de excepţie a criticării soluţiei de renunţare la urmărirea penală în baza art. 340 C. proc. pen. (în versiunea legislativă anterioară OUG nr. 18/2016), judecătorul de cameră preliminară a ajuns să se pronunţe asupra tuturor soluţiilor de renunţare la urmărirea penală dispuse de Parchet. Astfel ajung să se observe cu uşurinţă practici şi interpretări date în faza de urmărire penală în comparaţie cu cele din faza de judecată cu privire la două instituţii juridice oarecum asemănătoare în esenţă: renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la aplicarea pedepsei.
Chiar dacă pot fi identificate multiple deosebiri între cele două instituţii, touşi nu poate fi ignorată finalitatea lor comună, aceea de încheiere a procesului penal fără a fi atrasă răspunderea penală a infractorului (cu excepţia aplicării avertismentului – dacă îl privim tot ca pe o sancţiune – în cazul renunţării la aplicarea pedepsei). Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în ambele cazuri, fapta există, constituie infracţiune, a fost săvârşită de către infractorul cercetat şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. civ. Tocmai de aceea ne permitem a privi comparativ cele două instituţii juridice.
Referitor la diferenţe, pentru acurateţea expunerii, trebuie să recunoaştem că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie de drept material şi priveşte, în sens larg, individualizarea judiciară a sancţiunii penale (chiar dacă, în concret, aceasta constă într-un avertisment), în timp ce renunţarea la urmărirea penală este o modalitate de soluţionare a cauzei în faza de urmărire penală (conform art. 327 C. proc. pen.) şi ţine de aprecierea asupra oportunităţii cercetării penale, nefiind astfel o individualizare a modalităţii de (ne)angajare a răspunderii penale. În ciuda diferenţelor, finalitatea concretă a celor două instituţii este oarecum aceeaşi în sensul că autorul infracţiunii nu este supus unei condamnări sau chiar riscului unei condamnări (cum este ipoteza amânării aplicării pedepsei, în cazul revocării) şi nici unei interdicţii sau decăderi, iar soluţia dispusă nu poate fi luată în considerare cu ocazia verificării unei pluralităţi intermediare sau a unei recidive, în cazul comiterii ulterioare a unei noi infracţiuni. Tocmai din aceste motive apreciez că aceste două instituţii juridice, prin raportare la consecinţele practice, pot fi comparate. Mai mult, condiţiile preliminare de aplicare sunt similare, renunţarea la aplicarea pedepsei fiind atrasă de gravitatea redusă a infracţiunii săvârşite, de natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta, motivul şi scopul urmărit, dar şi de persoana infractorului, conduita anterioară săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, posibilităţile sale de îndreptare, inoportunitatea aplicării unei pedepse din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului [art. 80 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen.]. Aproape în egală măsură, renunţarea la urmărirea penală este atrasă de lipsa interesului public în urmărirea faptei, în condiţiile în care interesul public este analizat potrivit art. 318 alin. (2) C. proc. pen. în raport de conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire, modul, mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, eforturile organelor de urmărire penală pentru desfăşurarea procesului (element distinct de renunţarea la aplicarea pedepsei), atitudinea procesuală a persoanei vătămate (element distinct de renunţarea la aplicarea pedepsei), existenţa unei disproporţii între cheltuielile procedurii şi gravitatea urmărilor infracţiunii (element distinct de renunţarea la aplicarea pedepsei), persoana infractorului, conduita anterioară săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
În plus faţă de cele de mai sus, cele două instituţii prezintă însă anumite deosebiri care, în cazuri concrete, sunt lipsite de orice fundament logic, motiv pentru care înţeleg să le evidenţiez critic, după cum urmează:
Pornim de la ipoteza comună în care există un infractor cunoscut – cerinţa fiind obligatorie în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, acesta fiind inculpat trimis în judecată, însă aleatorie în cazul renunţării la urmărirea penală, soluţia putând fi dispusă chiar dacă autorul faptei nu este cunoscut. În vederea sublinierii diferenţelor nejustificate între cele două instituţii, premisele trebuie să fie identice pentru a putea fi comparabile. Drept urmare, vom analiza în paralel situaţia unui inculpat trimis în judecată (pentru care se verifică posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor privind renunţarea la aplicarea pedepsei) în comparaţie cu infractorul cercetat în faza de urmărire penală (faţă de care se verifică posibilitatea aplicării instituţiei renunțării la urmărirea penală).
O primă diferenţă nejustificată între cele două proceduri este dată de condiţia privitoare la maximul special al pedepsei, renunţarea la urmărirea penală putând fi dispusă în cazul în care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani (art. 318 alin. (1) C. proc. pen.), în timp ce renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă numai în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel mult 5 ani [art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen.]. Diferenţa dintre cele două condiţii este total nejustificată mai ales prin raportare la celelalte criterii impuse de legiuitor pentru fiecare caz în parte. Aşa cum se va observa din rândurile de mai jos, renunţarea la aplicarea pedepsei este supusă unui regim restrictiv în comparaţie cu renunţarea la urmărirea penală, de unde rezultă că stabilirea unei limite inferioare nu face altceva decât să îngreuneze această modalitate de individualizare judiciară a sancţiunii penale, în detrimentul instanţei de judecată, faţă de posibilităţile organelor de urmărire penală. Spre exemplu, pentru aceeaşi faptă şi în aceleaşi condiţii subiective şi obiective, instanţa de judecată nu va putea pronunţa o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei în cazul infracţiunii de părăsire a locului accidentului (art. 338 alin. (1) C. pen.), deoarece maximul special al pedepsei este de 7 ani închisoare, însă procurorul de caz ar putea dispune o soluţie de renunţare la urmărirea penală exact în aceeaşi situaţie.
O altă diferenţă notabilă şi total nejustificată rezultă din art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen., unde se prevede, ca o condiţie pentru ca instanţa să poată dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, că infractorul trebuie să nu mai fi suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi lit. b) C. pen. (adică faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală ori infracţiunile amnistiate) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Fără a discuta despre ipoteza comiterii în trecut a unei infracţiuni intenţionate, din regula prevăzută aici de către legiuitor rezultă că, inclusiv în cazul în care infractorul a suferit în trecut o condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă pentru care s-a aplicat fie pedeapsa amenzii, fie o pedeapsă cu închisoarea pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru care a expirat termenul de supraveghere, însă nu s-a împlinit termenul de reabilitare, instanţa nu va putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei indiferent de infracţiunea ce face obiectul dosarului penal. Nota bene, în ultimul caz, instanţa de judecată nu va putea dispune nici măcar amânarea aplicării pedepsei, din moment ce art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen. interzice în mod expres această opţiune.
În schimb, pentru niciuna dintre ipotezele de mai sus – adică nici măcar în cazul în care infractorului i-a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru care a expirat termenul de supraveghere, însă nu s-a împlinit termenul de reabilitare – procurorul de caz nu este împiedicat de vreo prevedere legală să dispună renunţarea la urmărirea penală. Altfel spus, în toate cazurile de mai sus în care instanţa de judecată nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, procurorul de caz poate dispune renunţarea la urmărirea penală. La această concluzie se ajunge prin lecturarea dispoziţiilor art. 318 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) C. proc. pen., condiţia prevăzută de art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen. sau alta asemănătoare lipsind cu desăvârşire.
Mai mult, art. 80 alin. (2) lit. b) C. pen. stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă, faţă de acelaşi infractor, s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii doi ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat. Evident că în cazul renunţării la urmărirea penală nu este prevăzută nicio condiţie negativă de acest fel din moment ce, aşa cum am arătat mai sus, soluţia poate fi dispusă de către procuror chiar dacă infractorul prezintă antecedente penale, fiind anterior pronunţată o altă hotărâre de condamnare faţă de acesta. Or, dacă în cazul acesta procurorul poate dispune renunţarea la urmărirea penală, cu atât mai mult o va putea face dacă, în locul unei condamnări, faţă de acelaşi infractor s-a dispus anterior o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei (sau chiar de renunţare la urmărirea penală, căci textul nu distinge!), chiar şi cu mai puţin de doi ani în urmă.
Din rândurile de mai sus rezultă un regim juridic diferenţiat care în practică nu îşi găseşte justificarea, procurorul având opţiuni mult mai extinse decât instanţa de judecată în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei fără a ajunge la stabilirea sau aplicarea unei pedepse faţă de autorul cunoscut al infracţiunii. Chiar şi în actualul context legislativ, unde art. 318 alin. (12) teza a II-a C. proc. pen. impune o verificare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală prin atribuirea competenţei de admitere sau de respingere a cererii de confirmare formulată de către procuror în favoarea judecătorului de cameră preliminară, criteriile diferite de apreciere şi condiţiile distincte de aplicare a celor două instituţii nu sunt deloc justificate. Se observă astfel că procurorului i se oferă o libertate extinsă de apreciere asupra măsurilor ce vor fi dispuse, în ciuda criticilor reţinute deja faţă de această reglementare prin Decizia nr. 23/2016 a Curţii Constituţionale a României (a se vedea, spre exemplu, paragrafele 26, 28 şi 31 din Decizia amintită). Deşi legiuitorul a intervenit cu scopul remedierii viciului de constituţionalitate, apreciez că aplicarea OUG nr. 18/2016 nu a soluţionat fondul problemei, diferenţele de regim juridic fiind în continuare nejustificate în condiţiile în care Ministerului Public îi sunt oferite mijloace mai extinse de soluţionare a cauzei în sensul arătat decât instanţei de judecată, motiv pentru care inclusiv neregulile constatate de către Curtea Constituţională sub acest aspect continuă a se produce.
Apreciez însă că veritabila problemă în contextul dat nu este aceea că procurorul de caz poate dispune renunţarea la urmărirea penală deoarece soluţia, de lege lata, este supusă confirmării de către judecătorul de cameră preliminară şi, în caz de nelegalitate sau netemeinicie, cererea de confirmare poate fi respinsă. În realitate, lipsită de orice logică juridică este diferenţa pe care legiuitorul o face între renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la aplicarea pedepsei sub aspectul condiţiilor de aplicare a fiecărei instituţii juridice în parte. Dificultatea practică nu apare atunci când procurorul apreciază greşit asupra inexistenţei interesului public în urmărirea faptei, deoarece soluţia de renunţare la urmărirea penală poate fi cenzurată de către judecătorul de cameră preliminară, ci, apreciez eu, în cazul opus, când este dispusă trimiterea în judecată. Instanţa sesizată cu rechizitoriul întocmit (în locul ordonanţei de renunţare la urmărirea penală) va fi supusă unor cerinţe mult mai restrictive decât cele impuse procurorului de caz, ajungând în situaţia de a nu putea pronunţa o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, deşi procurorul de caz ar fi putut dispune renunţarea la urmărirea penală. În atare situaţie, instanţa nu are niciun mijloc procesual sau de drept material, respectiv nici de a impune procurorului renunţarea la urmărirea penală, nici de a o dispune în mod direct şi nici de recurge la instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, fiind nevoită a face o individualizare judiciară a sancţiunii penale într-o modalitate mai gravă, deşi s-ar fi impus o soluţie de renunţare.
O altă anomalie în ceea ce priveşte diferenţele dintre cele două instituţii juridice este dată de calea de atac prevăzută de lege. Astfel, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, hotărârea primei instanţe este supusă căii de atac de drept comun, anume apelului. În schimb, potrivit art. 318 alin. (16) teza I C. proc. pen., încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se soluţionează cererea de confirmare a renunţării la urmărirea penală dispusă de către procuror este definitivă indiferent de soluţia pronunţată. Altfel spus, dacă instanţa de judecată face o cercetare pe fondul cauzei şi, în condiţii restrictive, pronunţă o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, hotărârea primei instanţe trebuie să prezinte posibilitatea controlului şi cenzurării de către instanţa de apel. În schimb, când soluţia de renunțare provine dintr-o procedură lipsită de contradictorialitate şi de garanţiile procesuale specifice fazei de judecată, fiind numai confirmată de către judecătorul de cameră preliminară, iar nu dispusă de către acesta în urma unei cercetări judecătoreşti efective, legiuitorul stabileşte că soluţia este definitivă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate – avem aici în vedere, cu precădere, persoana vătămată – nu au niciun alt mijloc procesual (plângere/contestaţie/apel etc.) prin care să formuleze cereri, să invoce excepţii sau să pună concluzii cu privire la renunţarea la urmărirea în afară de procedura confirmării renunţării la urmărirea penală. În concluzie, legiuitorul oferă dublu grad de jurisdicţie atunci când soluţia de renunţare provine de la instanţa de judecată în urma unei cercetări efective a cauzei, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale, în schimb elimină orice control al vreunei instanţe superioare atunci când soluţia provine din faza de urmărire penală, unde specificul acestei proceduri elimină o bună parte din garanţiile procesuale recunoscute participanţilor în faza de judecată. Ca atare, retoric ne întrebăm dacă OUG nr. 18/2016 a remediat efectiv neajunsurile constatate prin Decizia nr. 23/2016 a Curţii Constituţionale a României sau doar a instituit o procedură suplimentară (confirmarea renunţării la urmărirea penală) care, în loc să rezolve problema, nu face altceva decât să o perpetueze?
Judecător Cătălin Lungănașu
Judecătoria Drobeta-Turnu Severin
