Ave crux spes unica!
18 aprilie 2017 | Dan Andrei POPESCU
Dan Andrei Popescu
Credința nu este, paradoxal, o ofertă intelectuală!
Nici o rețetă de a urca pe treptele perfecțiunii! Credința creștină constituie o propunere originală și, dintr-un anumit punct de vedere, chiar “o propunere scandaloasă” în abordarea problematicii despre Dumnezeu. Pentru că ea ne propune să ieșim din tabieturile și confortul cotidian, să ne abandonăm trecutul ezitant și greșit deseori, să “ne aruncăm” pe noi cei de azi, pentru a învia “din nou”, în același trup, dar altfel! Hazardant și foarte greu de cele mai multe ori!
Într-un anumit fel este vorba despre a renunța la voința de a-L cunoaște pe Dumnezeu într-un mod intelectual. Creștinismul are o altă propunere, pentru că trasează toată problematica despre Dumnezeu într-un raport personal, într-un raport foarte provocator în care, dacă suntem sinceri și căutăm în adevăr, nu putem da jumătăți de răspuns, în care nu putem rămâne “spectatori” sau “la marginea drumului”. Nu poți fi undeva “pe dinafară” sperând să vizitezi “din când în când” interiorul frumos și luminos al vieții transfigurate. Nu poți fi creștin “cu jumătate de normă” sau “part time”! Creștinătatea, în acest context, ne arată un lucru totalmente uman, în persoana, cuvântul și realitatea lui Iisus din Nazaret.
În persoana lui Iisus, într-un Om, putem întâlni prezența Dumnezeului nostru.
În jurul Lui putem experimenta măreția, prietenia, milostivirea și dragostea lui Dumnezeu. În același timp, legat de această realitate, aflăm cum se prezintă Dumnezeu nostru, aflăm care este planul Lui cu omul, dar și care este rolul meu, al fiecăruia dintre noi, în istoria umanității – cine sunt eu pentru Dumnezeul meu.
Și eu sunt convins că aceste două realități sunt indisolubil legate una de cealaltă: așa cum ni-L închipuim pe Dumnezeul nostru, așa suntem ca oameni! Sau, invers formulat, cum suntem ca oameni, așa este și Dumnezeul nostru!
Atunci când viața noastră a atins un anumit nivel de profunzime, atunci când am dobândit suficientă forță interioară pentru a “spera” la noi înșine, pentru a fi noi înșine, eliberându-ne de lanțurile invizibile pe care singuri ni le-am pus, atunci când suntem pregătiți pentru nou, când putem ridica în brațe tot trecutul nostru, sărutându-l și împăcându-ne cu el, când, ținându-l în brațe, avem puterea de a dialoga cu el, explicându-i că a venit clipa despărțirii, a despărțirii în(tru) viitor, atunci, indiferent de vârsta pe care am atins-o, ne începem adevărata noastră viață.
Renăscând în noi și pentru noi, devenind ceea ce suntem cu adevărat, începem să trăim, din nou, primii noștri ani de viață. Trecutul a plecat, a plecat din prezent, și-a schimbat domiciliul, devenind amintire, o amintire pe care o vom purta cu noi, doar ca amintire! A încetat însă să mai cucerească prezentul nostru, mereu și mereu, zi de zi și ceas de ceas, făcându-ne spectatorii propriei noastre vieți. Am devenit vii, respirându-ne în pace prezentul.
Ne-am transfigurat!
Învierea noastră nu este posibilă fără transfigurare, fără nașterea din nou.
Cel mai profund exemplu al transfigurării este, fără îndoială, cel al Schimbării la Față, trasfigurarea lui Iisus (Matei 17:1-9) – anticiparea biruinței morții prin Înviere. Sfântul Toma d’Aquino a considerat-o cel mai mare miracol, completând botezul și prefigurând învierea și perfecțiunea vieții în Rai.
Iisus ia trei dintre apostolii Săi, Petru, Iacov și Ioan, cerându-le să-L urmeze pe muntele Tabor. În timp ce se ruga pe munte, Iisus se transformă instantaneu într-o lumină puternică, albindu-I-se veșmintele.
În timpul transfigurării, lângă Iisus mai apar două personaje: Moise și Ilie: două persoane proeminente ale Vechiului Testament, deci, nicidecum contemporane cu cei trei apostoli chemați. Unul este reprezentantul Legii, cel căruia i-a fost încredințată Legea (Moise), iar celălalt este reprezentantul proorocilor (Ilie):
„Și iată, doi bărbați vorbeau cu El,
care erau Moise și Ilie, și care,
arătându-se întru slavă,
vorbeau despre sfârșitul Lui,
pe care avea să-l primească în Ierusalim” (Luca 9, 30-31).
Avem, așadar, două prezențe “trecute”, care nu se contrapun prezentului, ci confirmă prezentul, care, prin prezența lor, explică și aduc totul la același numitor, la timpul prezent. Timpurile s-au unit și s-a făcut un unic timp, necurgător și nearzător. Discuția celor trei (Iisus, Moise și Ilie), purtată în limba aramaică, este legată de patimile și jertfa Fiului Omului. În felul acesta, prin prezența lor, Moise și Ilie legitimează dumnezeirea lui Iisus, împăcând și unind “trecutul” Vechiului Testament cu “noul” Noului Testament, cele două devenind de acum UNA!
“Unu” reprezintă în numerologie cifra divinității, evocând atât unitatea și unicitatea dumnezeirii, cât și, în egală măsură, unitatea creației și firii omenești, toată diversitatea lumii unificându-se și “închizându-se” în UNU. Unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, Meister Eckhart, în tratatul său despre omul nobil, a redat esența nobleței inimii prin renumitele cuvinte: „Inimii nobile îi va vorbi Domnul, ca Unul cu Unu, Unul din Unu, Unul într-Unu și într-Unu veșnic Unu„. Noi toți suntem „Unu” și aparținem de „Unul”. De aceea, omul nobil, spune Meister Eckhart, este omul care-L descoperă pe „Unu” în fiecare făptură pe care o întâlnește, indiferent cum se prezintă ea.
Schimbarea la Față intră dincolo de timp, în timpul învierii și slavei lui Dumnezeu, iar Învierea confirmă natura dumnezeiască a Fiului Omului, revelată prin transfigurare. În același timp, ea revelează scopul istoriei, care este transfigurarea totală și definitivă a lumii, care suspină încă în durerile facerii. Este semnul unui Paști făcând trecerea spre paradisul care va deveni zidirea, în starea sa transfigurată, de harul celei de-a doua veniri.
Prezentându-ne această schimbare la față a lui Iisus pe Muntele Tabor, Evanghelia (Marcu 9: 2-8) ne face, de fapt, o propunere: ne propune ca, trăind sub semnul acestei frumuseți, să ne reamintim cât de important este să ascultăm de acel glas care ne vorbește și, în același timp, ne conduce spre descoperirea frumuseții propriei noastre fețe!
Privind în viața noastră personală, constatăm cu ușurință că și noi ne schimbăm de atâtea ori la față, când suntem surprinși, când suntem cuprinși de frică, de panică, de mânie sau de bucurie! Dar de câte ori aceste schimbări ale feței noastre lasă să transpară frumusețea și măreția ei divină, care sunt prezente în ființa noastră?
Cred că adesea ne schimbăm, fie modul cum arătăm, fie modul cum trăim, dar, făcând acest lucru, uităm să orientăm aceste schimbări spre acel scop pe care trebuie să-l avem cu adevărat. Uităm că prin schimbările noastre exterioare
noi suntem chemați să dezvăluim, tot mai mult, ceea ce este cu adevărat în noi și constituie adevărata noastră demnitate: faptul că suntem creaturi divine, având o vocație specială în universul creat și suntem cu toții, în egală măsură, copii ai lui Dumnezeu! De multe ori uităm cât de importanți suntem unul pentru celălalt și cât de importanți suntem pentru lumea creată.
Cred că epifania și învierea lui Isus ne invită să privim la măreția Sa divină, ne invită să vedem cum este Creatorul nostru și, în același timp, ne invită să ne reamintim că această măreție se află și în noi înșine, în ființa fiecărui om!
Așa cred,
în experiența de pe vârful Muntelui Tabor și apoi în lumina Învierii Sale,
în Iisus transfigurat și înviat, în care se ni se arată cum este Dumnezeul nostru, trebuie să ne măsurăm ce fel de oameni suntem cu adevărat!
Panem cæléstem accípiam,
et nomen Dómini invocábo.
Dómine, non sum dignus,
ut intres sub tectum meum:
sed tantum dic verbo,
et sanábitur ánima mea!
Îmi propun să închei cu Rugăciunea Ignațiană, formulată de autorul celebrelor Exerciții spirituale (traduse și în limba română) – Sfântul Ignațiu de Loyola, fondatorul Ordinului Iezuit, ordin de care se leagă originile universității noastre și căruia aparține sigurul Papă iezuit din istorie, actualul Papă Francisc. (Numeroase speculații au apărut după alegerea actualului Papă iezuit, pornind de la profeția Sfântului Malachy, care a prezis toți papii care vor urma în istorie până la sfârșitul omenirii, ultimul papă fiind unul negru, descriind elementele caracteristice ale fiecărui pontificat ce a urmat, toate potrivindu-se perfect până în prezent. De exemplu, Ioan Paul al II-lea a fost simbolizat de Makachy prin cuvintele “De labore solis”, aluzie la numeroasele sale deplasări și vizite pastorale în toate colțurile lumii. Legat de ultimul papă, cel care va închide istoria, Malachy amintea că va fi un Papă negru. Întâmplător (sau nu) singurul ordin călugăresc catolic al cărui veșminte sunt de culoare neagră este ordinul iezuit, cel căruia aparține Papa Francisc, singurul Papă iezuit). Iată rugăciunea ignațiană, cântată periodic, în limba latină, în toate bisericile catolice:
Ánima Christi, sanctífica me.
Corpus Christi, salva me.
Sanguis Christi, inébria me.
Aqua láteris Christi, lava me.
Pássio Christi, confórta me.
O bone Iesu, exáudi me.
Intra tua vúlnera abscónde me.
Ne permíttas me separári a te.
Ab hoste malígno defénde me.
In hora mortis meae voca me.
Et iube me veníre ad te,
Ut cum Sanctis tuis laudem te
In saecula saeculórum. Amen.
Sărbători pascale binecuvântate!
Kellemes husveti ünnepeket!
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
