Efectele bunei-credințe asupra garanției ascendente pentru evicțiune
20 aprilie 2017 | Irina SFERDIANNe-am propus în prezenta lucrare să analizăm efectul pe care îl are buna-credință a vânzătorilor succesivi asupra garanției pentru evicțiune în cadrul unui lanț contractual. Caracterul obiectiv al acțiunii în garanție pentru evicțiune între un cumpărător, evins, și vânzătorul său direct nu poate fi contestată. Accesorialitatea garanției pentru evicțiune față de dreptul de proprietate transmis obligă vânzătorul să garanteze pentru evicțiune orice subdobânditor ulterior. Într-un lanț contractual, aceasta se traduce în posibilitatea oricărui subdobânditor de a introduce acțiunea în garanție pentru evicțiune împotriva oricărui autor anterior. Cu siguranță, această multiplicare a garanției obiective pe care o datorează toți vânzătorii anteriori este profitabilă cumpărătorului evins, mai ales în situația în care ultimul vânzător este insolvabil sau a beneficiat de clauze de exonerare de la garanție.
Rațiunea acțiunii în garanție pe cale ascendentă a fost mai ales aceea de a împiedica un șir de procese succesive, în care cel care a răspuns obiectiv pentru evicțiune se va îndrepta în regres pe cale ascendentă, din autor în autor, până la atragerea răspunderii vânzătorului inițial. Vânzătorul inițial va fi cel care a cunoscut cauza de evicțiune sau a provocat-o, adică a fost de rea-credință. Dacă admitem posibilitatea vânzătorilor intermediari de demonstra anterioritatea cauzei de evicțiune și culpa unui autor anterior în producerea evicțiunii, atunci înseamnă că ceea ce va determina în realitate răspunderea pentru evicțiune, pe cale ascendentă, va fi culpa. Răspunderea va rămâne obiectivă doar în cazurile în care o răspundere subiectivă, a vânzătorului inițial, nu va putea fi angajată.
1. Garanția ascendentă pentru evicțiune – considerații asupra fundamentului acțiunii
Vânzarea succesivă a aceluiași bun creează un lanț de contracte în cadrul căruia vânzătorul are obligația de a garanta cumpărătorilor succesivi dreptul transmis, cu toate prerogativele sale.
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului liniștita folosință și posesia utilă a bunului predat. Totodată, el este obligat să îl apere pe cumpărător împotriva terțului care îl tulbură în existența sau exercitarea prerogativelor dreptului.
Codul civil din 1864 nu reglementa expres existența unei acțiuni directe în garanție în cazul unor vânzări succesive, astfel încât unii autori au considerat că, deși subdobânditorul nu dobândește un drept nou, ci un drept retransmis, el nu are posibilitatea să formuleze o acțiune directă față de primul vânzător, datorită inexistenței unui raport juridic între aceștia. În acest caz, ar fi aplicabil principiul res inter alios acta, cumpărătorul subsecvent fiind terț în raport cu primul vânzător[1]. Acțiunea putea fi introdusă însă pe cale oblică, caz în care subdobânditorul venea în concurs cu creditorii vânzătorului intermediar. Alți autori au considerat că garanția pentru evicțiune se transmite și cumpărătorilor sau donatarilor aceluiași bun[2].
În aceste condiții, doctrina a admis doar treptat acțiunea directă, mai ales sub influența unei opinii din dreptul francez conform căreia[3], în cazul unor vânzări succesive ale unuia și aceluiași bun, dacă motivul evicțiunii este anterior ultimei vânzări, oricare dintre vânzătorii care au contractat ulterior apariției motivului de evicțiune poate fi acționat de cumpărătorul final pentru a-l garanta contra evicțiunii pe calea unei acțiuni directe.
S-a considerat că, în cazul unor vânzări succesive ale aceluiași bun, garanția pentru evicțiune este datorată de către toți vânzătorii succesivi ai bunului care au contractat ulterior apariției motivului de evicțiune, cu condiția ca acest motiv de evicțiune să fie anterior ultimei vânzări. Altfel, am fi în prezența unei garanții pentru evicțiune derivată direct din contractul de vânzare încheiat de către ultimul cumpărător. Cumpărătorul final al unui bun poate formula acțiunea directă în garanție pentru evicțiune împotriva tuturor vânzătorilor succesivi ai bunului. Dacă unul dintre vânzători este insolvabil sau este exonerat de obligația de garanție, cumpărătorul final se poate îndrepta împotriva unui vânzător ascendent, putând ajunge chiar la primul vânzător[4].
S-a avansat ca fundament al acțiunii directe, transmiterea bunului împreună cu toate accesoriile sale de la primul vânzător la ultimul cumpărător. Subdobânditorul primește odată cu proprietatea bunului toate drepturile derivate și strâns conexate bunului, cum este obligația de garanție pentru evicțiune, drepturi care fac parte integrantă din obiectul contractului de vânzare (art. 1325 Cod civil 1864)[5].
Alți autori au căutat să explice acțiunea directă a cumpărătorului subsecvent împotriva vânzătorului inițial prin aplicarea teoriei stipulației pentru altul, în sensul că cel care contractează cu privire la bun stipulează pentru toți cei care vor dobândi bunul în viitor că le va transmite garanția împotriva primului înstrăinător. În această operațiune, stipulantul ar fi vânzătorul intermediar, calitatea de promitent ar avea-o vânzătorul inițial, iar subdobânditorul ar fi terțul beneficiar[6].
Soluția a fost criticată pe motiv că dobânditorul evins nu ar exercita un drept la garanție propriu, ci dreptul autorului său. Or, de esența stipulației pentru altul este că dreptul terțului beneficiar nu intră în patrimoniul stipulantului, ci este dobândit în mod originar de către terț. În garanția ascendentă, terțul (cumpărătorul) dobândește dreptul stipulantului, adică al vânzătorului, și îl exercită în limitele în care îl putea exercita și vânzătorul său.
În opinia noastră, cumpărătorul exercită acțiunea în garanție ascendentă nu în numele autorului său, ci în numele său propriu, doar că garanția care îi este datorată este cea la care ar fi avut dreptul autorul său, dacă ar fi fost evins. De aceea, limitele răspunderii pentru evicțiune sunt trasate de contractul în care vânzătorul intermediar a avut calitatea de cumpărător. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de stipulația pentru altul, în care dreptul terțului ia naștere direct în patrimoniul său fără să treacă prin patrimoniul stipulantului, în cazul garanției ascendente, dreptul cumpărătorului din extrema lanțului contractual este în realitate dreptul pe care l-a avut autorul său cu privire la garanție și care i-a fost transmis odată cu bunul.
În alte opinii, am fi în prezența unei cesiuni implicite a creanței în garanție[7], concomitent cu vânzarea bunului (ceea ce ne conduce de fapt la transmiterea pe bază de accesorialitate a dreptului de a fi garantat) sau chiar a principiului echității care s-ar alătura principiului relativității efectelor contractului[8].
În prezent, temeiul juridic al unei asemenea acțiuni îl găsim atât în art. 1282 alin. (2) C. civ., conform căruia ”Drepturile, precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților”, cât și în art. 1673 alin. (2) C. civ., mult mai explicit, conform căruia ”Odată cu proprietatea cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului”, dispoziții considerate că reprezintă fundamentul acțiunilor directe în realizarea drepturilor care au legătură cu bunul transmis. Acțiunea în garanție pentru evicțiune este o astfel de acțiune ce a aparținut vânzătorului și se transmite cumpărătorului său odată cu dreptul de proprietate. Același temei ar putea justifica și acțiunea ascendentă pentru vicii ascunse, deși nu beneficiază și de o reglementare specială.
În particular, art. 1706 C. civ. stipulează expres că vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Este adevărat că în text nu este folosit termenul ”direct”, însă acest lucru nici nu este necesar, deoarece nu s-ar prevedea că vânzătorul datorează garanția către orice dobânditor subsecvent. Cuvântul ”orice” dobânditor nu poate semnifica decât faptul că legiuitorul a avut în vedere o acțiune directă a subdobânditorului împotriva vânzătorului inițial, iar nu doar o acțiune în garanție introdusă de către cumpărător împotriva autorului său direct.
În doctrina recentă,[9] s-a afirmat că fundamentul acțiunii directe în garanție pentru evicțiune este ”grupul de contracte” care ia naștere din identitatea de obiect a înstrăinărilor succesive. Se susține că grupul de contracte presupune transmiterea unui bun în mod succesiv mai multor persoane, odată cu transmiterea obiectului principal al contractului transmițându-se și accesoriile, respectiv garanția pentru evicțiune și acțiunea în răspundere derivând din aceasta. Se conchide că fundamentul acțiunii se găsește așadar în noțiunea de ”grup de contracte”.
Este adevărat că existența unor legături în grupurile de contracte[10], indiferent de structura lor liniară sau radiantă, ar trebui să permită recunoașterea unor reguli aplicabile grupului tocmai pentru ca acesta să poată funcționa. Însă, în lipsa reglementării transmiterii pe bază de accesorialitate în baza art. 1282 alin. (2) C. civ. și art. 1673 alin. (2) C. civ. și a unei acțiuni directe, prin art. 1706 C. civ., teoria grupului de contracte nu ar fi suficientă prin ea însăși să explice dreptul părților din extremele lanțului contractual de a acționa una împotriva alteia, de a fundamenta o asemenea acțiune[11].
Nu simpla legătură între contracte diferite prin bunul transmis este cea care determină garanția ascendentă, ci accesorialitatea acțiunilor față de dreptul transmis. Lanțul contractual este doar cadrul de manifestare a accesorialității și de afirmare a garanției ascendente.
Apreciem că accesorialitatea este fundamentul garanției ascendente pentru evicțiune, întrucât permite transmiterea unor drepturi sau acțiuni care sunt strâns legate de un bun, în scopul de a-i asigura eficacitatea. Acestea se vor transmite de drept odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, dar aceasta nu înseamnă că părțile nu pot stopa, prin acordul lor, transmiterea drepturilor și acțiunilor în legătură cu bunul pe bază de accesorialitate.
Dacă accesorialitatea determină o transmisiune de drept în privința drepturilor și acținilor care profită dobânditorului, obligațiile care au legătură cu bunul nu se transmit decât prin prevederea expresă a legii. În cazul nostru, acțiunea în garanție se transmite de drept pe bază de accesorialitate, așa cum prevede art. 1282 alin. (2) C. civ. și art. 1673 alin. (2) C. civ., iar obligația de garanție a vânzătorului față de subdobânditor are o reglementare expresă în art. 1706 C. civ.
Această acțiune, îndreptată împotriva unui terț față de contract, are atât un temei legal (art. 1706 C. civ.), cât și un temei contractual, întrucât rezultă din contractul final, fiindu-i transmisă odată cu dreptul de proprietate (art. 1282 alin. (2) C. civ.)[12]. Cumpărătorul dobândește, grație transmiterii pe cale de accesorialitate, toate garanțiile autorilor intermediari față de dobânditorii lor, putându-și valorifica la maxim dreptul său la repararea prejudiciului cauzat prin evicțiune[13].
2. Mai are garanția ascendentă pentru evicțiune un caracter obiectiv?
În mod obișnuit, garanția pentru evicțiune a vânzătorului față de cumpărătorul său direct are un caracter esențial obiectiv[14], care rezultă implicit din dispozițiile coroborate ale art. 1702 și art. 1703 din Codul civil. Particularitatea răspunderii pentru evicțiune este că nu depinde de culpa debitorului, ci doar de producerea evicțiunii, respectiv tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului dobândit, printr-o faptă a vânzătorului sau printr-o faptă a unui terț, care satisface condițiile garanției.
Vânzătorul chemat în garanție fie răspunde pentru propria sa faptă, produsă anterior sau ulterior încheierii contractului, întrucât a încălcat obligația de a nu face nimic care să împiedice exercitarea dreptului transmis, fie va sprijini cumpărătorul să respingă pretențiile terțului atunci când au o cauză anterioară încheierii contractului.
Deși natura obiectivă a garanției pentru evicțiune în raportul cumpărătorului evins cu vânzătorul său direct nu poate fi contestată, în cazul garanției ascendente, introducerea cererii se poate face nu numai împotriva propriului vânzător sau a oricărui vânzător intermediar, ci, în cazul în care cumpărătorul evins reușește să îl repereze în cadrul procesului pe acela care se face vinovat de producerea evicțiunii, fie pentru că a contribuit cauzal la apariția sa, fie pentru că a avut un comportament dolosiv, acțiunea se va îndrepta direct împotriva acestuia.
Prin urmare, acțiunea în garanție ascendentă își poate pierde caracterul obiectiv în toate cazurile în care este promovată împotriva vânzătorului inițial, întrucât acesta răspunde tocmai pentru că este implicat în producerea evicțiunii sau are cunoștință de evicțiune, adică este în culpă.
Dacă fiecare vânzător garantează obiectiv pentru evicțiune pe cumpărătorul său și această garanție se transmite pe cale de accesorialitate, atunci ar trebui să fie obiectivă și în raporturile oricăruia dintre vânzătorii intermediari cu subdobânditorii. Aceasta ar însemna că niciun vânzător intermediar acționat în garanție în mod direct de către subdobânditor nu s-ar putea sustrage de la răspundere. Acesta ar urma să acopere integral prejudiciul suferit de subdobânditorul evins și să se îndrepte împotriva vânzătorul inițial, pe calea regresului.
Cu toate acestea, este foarte puțin probabil ca acest lucru să se întâmple în situația în care oricare vânzător intermediar are interes să invoce buna sa credință și anterioritatea cauzei de evicțiune pentru a cere scoaterea sa din cauză și a-l obliga pe subdobânditor să se îndrepte împotriva vânzătorului de rea-credință, implicat în producerea evicțiunii. Rolul garanției ascendente este de a evita procese multiple, determinându-l pe subdobânditor să se îndrepte împotriva celui care trebuie să răspundă pentru evicțiune, adică împotriva vânzătorului inițial.
Prin urmare, nu contestăm caracterul obiectiv al garanției în raporturile dintre cumpărătorul evins și oricare dintre vânzătorii anteriori, doar că, atunci când oricare dintre aceștia din urmă reușește să demonstreze că nu a avut nicio implicare în producerea evicțiunii și nu a avut cunoștință de ea și, mai ales, reușește să îl indice pe vânzătorul responsabil de evicțiune, exonerarea sa de răspundere este posibilă. Vânzătorul de bună-credință poate cere scoaterea sa din cauză și introducerea acțiunii împotriva celui în culpă. Dacă însă nu poate face dovada neimplicării în producerea evicțiunii și nu se poate cunoaște agentul cauzator de evicțiune, vânzătorul ultim, la fel ca oricare dintre vânzătorii intermediari, va răspunde pentru evicțiune, caracterul obiectiv al garanției fiind manifest și aplicabil doar în subsidiar.
Vom apela la un exemplu simplu pentru a demonstra de ce fiecare vânzător intermediar care ar putea fi acționat în garanție ar putea invoca faptul că garanția lui este în realitate garanția pe care o datorează autorul lui și așa se explică posibilitatea de a solicita scoaterea din cauză și îndreptarea acțiunii împotriva primului autor. Garanția primului autor este datorată de acesta și doar transmisă prin intermediari.
Plecând de la ipoteza unui lanț scurt de contracte de vânzare tip A-B-C-D, dacă A îi vinde lui B, B îi vinde lui C, iar C lui D, atunci D va beneficia de garanția pentru evicțiune din partea lui A, care va răspunde însă nu în limitele asumate de C față de D, ci în limitele asumate de el (A) față de B.
Garanția pentru evicțiune pe care A o datorează lui B se transmite succesiv de la B la C, apoi de la C la D, și așa mai departe, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului. Așa încât, A va putea fi chemat să răspundă în garanție de către D, C sau B, cu condiția ca A să fie implicat în producerea evicțiunii prin faptul său personal sau să aibă cunoștință la data vânzării de faptul că există riscul evicțiunii cumpărătorului și să nu-i comunice acest fapt.
A va fi chemat să răspundă singur în garanție pentru evicțiune față de D, fie atunci când acțiunea se introduce direct împotriva sa, fie când acțiunea se introduce împotriva lui B sau C, iar aceștia probează anterioritatea cauzei de evicțiune și faptul că nu au cunoscut cauza de evicțiune la data încheierii propriului contract de vânzare.
Prin urmare, caracterul obiectiv al garanției va funcționa ori de câte ori culpa autorului inițial, cel responsabil de evicțiune, nu va putea fi dovedită.
Prin descompunerea garanțiilor multiplicate, observăm că, în realitate, pentru orice cauză anterioară de evicțiune, vânzătorul intermediar doar transmite cumpărătorului său garanția la care are dreptul din partea autorului său. Acestei garanții i se alătură garanția pentru orice cauză suplimentară și ulterioară de evicțiune, ce provine din fapte ce îi sunt imputabile și pe care acesta o datorează cumpărătorului său direct, garanție care, la rândul ei, se va transmite cumpărătorilor succesivi.
Ceea ce se transmite pe cale de accesorialitate către dobânditorii succesivi este garanția vânzătorului inițial, iar a identifica vânzătorul inițial înseamnă a identifica pe acela care fie a generat cauza de evicțiune, fie a avut cunoștință de ea (în exemplul nostru este A).
3. Buna-credință, condiție de bază a transmiterii garanției ascendente
Dacă garanția ascendentă este datorată, în principal, de autorul inițial din lanțul contractual, care a fost de rea-credință, și doar în subsidiar de către orice vânzător anterior acționat în garanție, în mod obiectiv, în privința transmiterii garanției ascendente între părțile contractelor succesive, condiția de bază este ca vânzătorul intermediar să fi fost de bună-credință, respectiv să nu fi cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului de vânzare.
Acțiunea în garanție a vânzătorului nu ar putea fi transmisă cumpărătorului atunci când a cunoscut cauza evicțiunii și a încheiat contractul în aceste condiții, deoarece înseamnă că și-a asumat riscul evicțiunii. În această situație, ”ascendența” devine nefuncțională, vânzătorul care cunoștea cauza de evicțiune la data când a dobândit el însuși bunul, indiferent că este vânzătorul direct al cumpărătorului evins sau este un vânzător intermediar, devine ultima verigă în lanțul ascendent al garanției și va fi obligat să garanteze pentru evicțiune.
Prin urmare, dacă un vânzător a cunoscut cauza evicțiunii și nu a comunicat-o, pentru cumpărătorul evins acest fapt va fi suficient pentru a-i solicita garanția, fără a fi nevoit să se mai îndrepte împotriva unui vânzător anterior care ar fi fost responsabil de producerea evicțiunii. Comportamentul dolosiv îl plasează în sfera celor care nu mai pot solicita ulterior regresul, întrucât și-a asumat riscul producerii evicțiunii și al răspunderii pentru evicțiune.
În cazul garanției ascendente, buna-credință a vânzătorilor intermediari este necesară, întrucât este cheia transmiterii pe cale de accesorialitate a garanției. Buna-credință este un fel de vehicul al garanției în lanțul succesiv de contracte.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în lanțul contractual fiecare vânzător intermediar este și cumpărător. Apreciem, alături de alți autori, că, pentru a beneficia de garanție, cumpărătorul trebuie să fie în mod necesar de bună-credință. În doctrină, s-a arătat că, în cazul în care, la data încheierii contractului, cumpărătorul a cunoscut cauza evicțiunii, el s-a obligat să plătească prețul în deplină cunoștință de cauză cu privire la limitele dreptului dobândit ori la amenințarea ce plana asupra exercitării sale și a acceptat implicit posibilitatea ca această amenințare să se concretizeze, asumându-și riscul aferent[15].
Cumpărătorul care a cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului pierde dreptul la garanție. Prin urmare, asumarea de către cumpărător a riscului evicțiunii are același efect cu cunoașterea de către cumpărător a cauzei evicțiunii la data dobândirii bunului.
Din dispozițiile art. 1695 alin. (2) C. civ. rezultă că garanția este datorată de drept de către vânzător, chiar dacă nu își asumă expres o asemenea obligație. Garanția este datorată împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț dacă pretențiile terțului se întemeiază pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la cunoștința cumpărătorului până la acea dată. Deci, printre condițiile antrenării garanției pentru evicțiune este și aceea ca dobânditorul să nu fi cunoscut această cauză.
Dacă un vânzător intermediar este de bună-credință la data dobândirii bunului, însă după ce află despre riscul concret de evicțiune înstrăinează bunul unui terț, fără a-i comunica pericolul evicțiunii, va răspunde pentru evicțiune față de cumpărătorul final. El nu se va putea exonera de răspundere față de cumpărătorul său invocând anterioritatea evicțiunii și nici buna sa credință la data dobândirii pentru a solicita retragerea sa din cauză și a-l obliga pe cumpărător să îl acționeze pe vânzătorul inițial. Prin urmare, este obligat să răspundă față de cumpărător. Prin vânzarea bunului în condițiile în care cunoștea riscul evicțiunii, acesta își asumă răspunderea pentru evicțiune, astfel încât, chiar dacă la data dobândirii a fost de bună-credință, nu mai putem admite posibilitatea acestuia de a se exonera de răspundere față de subdobânditor. Odată ce admitem că este obligat să răspundă pentru evicțiune, nu mai putem accepta ca posibil regresul său împotriva vânzătorului inițial, chiar dacă a fost de bună-credință la data dobândirii bunului de către el însuși.
Așa cum am arătat, comportamentul său este unul dolosiv, astfel că și în situația în care am admite opinia potrivit căreia un cumpărător care are cunoștință de riscul evicțiunii, dar pe care nu și-l asumă în mod expres în cuprinsul contractului, are dreptul la garanție măcar pentru restituirea prețului, cu siguranță, dacă va transmite mai departe bunul fără a-i comunica dobânditorului cauza evicțiunii, atunci reaua sa credință, exteriorizată tocmai prin omisiunea comunicării riscului de evicțiune, duce la răspunderea față de dobânditorul său și față de dobânditorii ulteriori ca orice vânzător de rea-credință, obligat să restituie nu numai prețul, ci și sporul de valoare sau daunele-interese.
Acțiunea ascendentă în garanție, chiar dacă presupune o serie de garanții suprapuse ale vânzătorilor succesivi, raportată la o anume cauză de evicțiune de care se face vinovat doar unul dintre vânzătorii din lanțul contractual, presupune în realitate un mecanism de substituție, iar nu de multiplicare.
Cum ceea ce se transmite pe cale de accesorialitate este garanția pe care vânzătorul inițial o datora cumpărătorului său direct, vânzătorul inițial va răspunde față de cumpărătorul final în limitele asumate în primul contract, adică în contractul originar.
În doctrină, s-a susținut că, în cazul unor vânzări succesive ale aceluiași bun, acțiunea în garanție ascendentă este o garanție multiplicată care își păstrează caracterul obiectiv la nivelul fiecărui contract din lanțul contractual. Se consideră că, la fiecare din înstrăinările succesive ale bunului, se naște o nouă obligație a vânzătorului către dobânditorul din acea înstrăinare, având un conținut identic celei asumate față de cumpărătorul inițial, însă cu condiția suplimentară ca nici dobânditorul subsecvent garantat să nu cunoască la momentul propriului său contract de dobândire cauza evicțiunii[16].
Dobânditorul se poate adresa împotriva oricăruia dintre ei, angajând răspunderea lor pentru evicțiune, urmând ca aceștia să poată eventual chema în garanție pe oricare dintre proprii lor antecesori față de care condițiile obligației de garanție sunt îndeplinite. Persoanele care vor fi ținute să răspundă fără a avea împotriva cui să se întoarcă în garanție vor fi tocmai acelea care au generat cauza evicțiunii, consimțind la limitări sau desființări ale dreptului transmis pe care nu le-au comunicat dobânditorului ulterior imediat și care au avut ca efect tulburarea unui dobânditor subsecvent[17].
Urmarea ar fi că niciunul dintre vânzători nu s-ar putea sustrage de la garanție, întrucât va datora garanția pentru evicțiune indiferent că a cunoscut sau nu cauza evicțiunii, cu condiția ca, atunci când a fost cauzată de un terț, să fie anterioară contractului încheiat cu cumpărătorul final.
În ceea ce ne privește, considerăm că posibilitatea unui vânzător intermediar de a cere scoaterea sa din cauză nu ar trebui interpretată ca o exonerare definitivă de răspundere, ci ca o direcționare a răspunderii spre acela care se face vinovat de producerea evicțiunii și căruia îi revine obligația de a acoperi întregului prejudiciu cauzat cumpărătorului evins.
În acest caz, din obiectivă, garanția devine subiectivă, tocmai pentru că răspunderea incumbă celui vinovat pentru evicțiune prin intermediul unui singur proces, evitând astfel lanțul de chemări în garanție pe cale ascendentă.
Este adevărat că, dacă vânzătorii intermediari ar răspunde față de cumpărătorul final în aceeași măsură în care fiecare dintre ei răspunde față de cumpărătorul său direct, adică în mod obiectiv, și fără posibilitatea de a se exonera de răspundere, atunci cumpărătorul final ar avea la dispoziția sa un spectru mai mult sau mai puțin larg de garanți împotriva cărora se poate îndrepta în caz de evicțiune și care, nu numai că datorează garanția față de cumpărătorul final, dar își datorează garanția și unul altuia pe baza anteriorității cauzei de evicțiune.
În această situație, cumpărătorul final va decide împotriva căruia dintre vânzătorii intermediari se poate îndrepta. Solvabilitatea sau prețul pe care fiecare dintre aceștia l-a primit în propria vânzare ar fi criteriile decisive în alegerea vânzătorului chemat în garanție, știut fiind că fiecare dintre vânzătorii chemați în garanție nu va datora decât maxim prețul pe care l-a primit, la care se va adăuga sporul de valoare și eventuale daune-interese.
Cu toate acestea, pentru motivele pe care le-am arătat deja, susținem afirmația din doctrină[18] potrivit căreia, în cazul în care un vânzător intermediar dovedește că motivul evicțiunii este anterior vânzării încheiate de el, poate cere scoaterea sa din cauză, cu consecința antrenării garanției celui dintâi vânzător. Aceasta înseamnă că un vânzător intermediar, acționat direct în garanție de către cumpărătorul evins, are totdeauna posibilitatea să înlăture răspunderea sa, orientând acțiunea către vânzătorul responsabil, aflat în culpă. Dacă nu reușește această probațiune, răspunderea vânzătorului va trebui angajată pe criterii obiective.
Răspunderea obiectivă a oricărui vânzător intermediar rămâne să funcționeze în toate cazurile, numai în subsidiar, adică numai atunci când vânzătorul intermediar nu reușește să arate persoana vinovată de producerea evicțiunii.
Prin urmare, în cadrul garanției ascendente pentru evicțiune, răspunderea va rămâne obiectivă ori de câte ori ea nu poate fi subiectivă.
Desigur că vânzătorul intermediar nu este obligat să îl arate pe autorul vinovat de evicțiune. În situația în care acest fapt nu este posibil, fie pentru că nu dorește, fie pentru că nu cunoaște persoana autorului inițial vinovat de producerea evicțiunii, atunci va acoperi întreg prejudiciul cauzat prin evicțiune și se va îndrepta apoi în regres împotriva celui vinovat.
Revenind la exemplul nostru, într-un lanț de vânzări succesive A-B-C-D, în care A este agentul cauzator de evicțiune, D va putea introduce acțiunea în garanție împotriva lui C, dar dacă introduce, pe cale ascendentă, acțiunea în garanție împotriva lui B, acesta va putea invoca faptul că evicțiunea are o cauză anterioară dobândirii dreptului de către el însuși și va putea cere scoaterea sa din cauză. Prin urmare, vânzătorii intermediari sunt simpli transmițători ai garanției primului vânzător, ceea ce înseamnă că ei nu vor fi obligați să garanteze pentru o cauză de evicțiune anterioară dobândirii dreptului de către ei, dacă pot dovedi că nu au fost implicați în cauza de evicțiune, că nu au avut cunoștință de ea și va putea fi reperat agentul cauzator de evicțiune.
Este adevărat că natura obiectivă a răspunderii pentru evicțiune ar trebui să se manifeste indiferent că acțiunea în garanție se introduce împotriva ultimului vânzător sau pe cale ascendentă, împotriva autorului acestuia, adică la nivelul fiecărei verigi din lanțul contractual. Fiind vorba despre o garanție, buna sau reaua-credință a vânzătorului nu ar trebui să joace niciun rol în declanșarea mecanismelor specifice de apărare a cumpărătorului pentru evicțiune. Însă nu acesta este rolul garanției ascendente. Rolul acestei forme de garanție este acela de a-l repera pe agentul cauzator al evicțiunii sau pe acela care și-a asumat această poziție prin faptul că, deși cunoștea riscul evicțiunii, nu l-a comunicat, astfel că se urmărește tragerea la răspundere a acestuia, pe temei subiectiv.
Admiterea unei acțiuni ascendente pentru evicțiune este instituită în favoarea cumpărătorului evins, având în vedere paleta largă a garanților care ar răspunde obiectiv atunci când nu poate fi depistat vânzătorul în culpă. Interesul cumpărătorului de a solicita garanția aceluia dintre vânzătorii intermediari despre care are certitudinea solvabilității sau aceluia care a obținut în propriul contract de vânzare un preț egal sau mai mare decât a plătit el însuși, este astfel protejat. Doar că acest mecanism obiectiv de protecție va funcționa doar în subsidiar, dacă se poate proba că un alt vânzător anterior este vinovat de evicțiune.
Din cuprinsul art. 1706 C.civ., nu reiese clar decât că vânzătorul răspunde față de orice subdobânditor ulterior. Reglementarea nu face nicio referință la răspunderea obiectivă sau subiectivă pentru evicțiune și nici dacă este vorba despre ultimul vânzător, despre cel inițial implicat în producerea evicțiunii sau despre vânzătorii intermediari. Din mecanismul garanției pe cale ascendentă putem deduce însă că răspunderea va fi obiectivă în toate cazurile în care nu poate fi subiectivă.
Nu putem considera că doar garanția ultimului vânzător este totdeauna obiectivă, deoarece în cuprinsul nexului contractual, fiecare transmite dobânditorului său garanția obiectivă la care are el dreptul, adică a autorului său.
Ar trebui, prin urmare, să admitem că garanția obiectivă va funcționa ori de câte ori răspunderea pe bază de culpă, în cadrul acțiunii directe, nu va funcționa.
Explicația trebuie găsită în rolul garanției ascendente, care constă tocmai în evitarea unor procese multiple. Dacă nu ar exista o garanție ascendentă, ultimul vânzător, care garantează obiectiv pentru evicțiune, va fi ulterior îndreptățit să se îndrepte în regres împotriva autorului său pentru ceea ce a plătit. Și tot așa mai departe până când se ajunge la vânzătorul vinovat de evicțiune.
4. Opțiunea cumpărătorului final în privința garanției pentru evicțiune
Cumpărătorul final are un drept de opțiune între a introduce acțiunea în garanție pentru evicțiune împotriva autorului său sau a oricărui vânzător anterior.
Problema este dacă ar trebui să admitem vreo diferență, pe planul răspunderii pentru evicțiune, între ultimul vânzător și vânzătorii intermediari. Cu alte cuvinte, dacă introducerea acțiunii în garanție ascendentă presupune, în toate cazurile, renunțarea cumpărătorului final la dreptul de a invoca acțiunea în garanție împotriva autorului direct. Acest fapt devine semnificativ ori de câte ori vânzătorul inițial nu poate acoperi integral prejudiciul, pentru diferență fiind chemat în garanție autorul său direct.
Majoritatea doctrinei consideră că, dacă subdobânditorul a plătit un preț mai mare, el va putea să solicite diferența de preț achitată vânzătorului cu care a contractat direct chiar de la acesta, neputând solicita vânzătorului inițial întregul preț plătit[19].
În opinia noastră, din interpretarea art. 1701 alin. (3) C. civ. rezultă că, de fapt, vânzătorul inițial trebuie să restituie prețul vânzării și sporul de valoare al bunului la data evicțiunii. Garanția trebuie să înlăture complet consecințele evicțiunii, astfel încât, chiar dacă admitem că vânzătorul inițial datorează garanția în limitele în care ar fi datorat-o cumpărătorului său direct, el va fi obligat să acopere, suplimentar, sporul de valoare calculat la data producerii evicțiunii, precum și daunele-interese, care vor fi raportate la prejudiciul pe care îl suportă cumpărătorul evins, iar nu cumpărătorul direct al vânzătorului inițial.
Este adevărat că, dacă prețul plătit de cumpărătorul evins depășește prețul primit de vânzătorul inițial, la care se adaugă sporul de valoare al bunului, atunci diferența de preț nu o poate datora decât ultimul vânzător.
Se pune problema în ce măsură ultimul vânzător va avea la dispoziție calea regresului împotriva vânzătorului anterior pentru a solicita diferența de preț. Dacă regresul se va exercita împotriva vânzătorului inițial, acesta nu va putea fi obligat să plătească pe calea regresului ceea ce nu ar putea fi obligat să plătească ca garant. Limita maximă a răspunderii sale este cea stabilită prin contractul originar. Dacă admitem regresul ultimului vânzător împotriva autorilor săi, atât timp cât fiecare va restitui ce a primit și va primi ce a plătit, înseamnă că cel care va suporta diferența de preț va fi primul cumpărător, deoarece acesta nu se va mai putea îndrepta împotriva vânzătorului inițial pentru această plată.
Acest raționament ar avea consecințe profund inechitabile. De aceea, apreciem că, în nicio situație, având în vedere caracterul obiectiv al acțiunii în garanție pentru evicțiune împotriva ultimului vânzător, acesta nu va putea solicita scoaterea sa din cauză în situația în care prețul pe care l-a primit este superior celui pe care l-a primit vânzătorul inițial. Vânzătorul inițial nu va fi obligat să restituie decât prețul primit, iar diferența de preț nu va putea fi datorată decât de către ultimul vânzător.
Cumpărătorul evins, exercitând acțiunea împotriva autorului inițial, nu pierde dreptul la acțiunea împotriva vânzătorului său direct, care va datora eventuala diferență dintre prețul pe care autorul inițial este obligat să îl restituie și prețul pe care el însuși l-a primit. Sporul de valoare acumulat până la data producerii evicțiunii și daunele-interese vor fi însă suportate de către autorul acționat pe cale ascendentă.
Aceste acțiuni se pot exercita concomitent, putând fi cumulate în vederea reparării integrale a prejudiciului, cu nota că dobânditorul evins nu va putea primi mai mult decât prejudiciul suferit ce constă în preț, eventualul spor de valoare și daune-interese.
Cu toate acestea, trebuie să înțelegem garanția ascendentă pentru evicțiune ca o garanție prin transmitere. Garanția pe care un vânzător intermediar o transmite este garanția la care are el dreptul, indicându-l astfel pe cel împotriva căruia cumpărătorul final ar trebui să se îndrepte, întrucât scopul garanției ascendente este de a scurta lanțul de procese și de a-i permite cumpărătorului să solicite direct vânzătorului inițial repararea prejudiciului.
Cumpărătorul evins trebuie să profite de accesorialitatea garanției în toate cazurile în care nu poate obține despăgubirea din partea autorului său direct (fie pentru că este insolvabil, fie pentru că beneficiază de clauze de excludere de la garanție, fie pentru că a dobândit cu titlu gratuit). Altfel, autorul direct nu se poate exonera de obligația de garanție în raport cu cumpărătorul.
5. Efectul insolvabilității, al clauzelor de exonerare de la garanție sau al caracterului gratuit al actului subdobânditorului, în lanțul garanților pentru evicțiune
Apelarea la garanția ascendentă îi poate profita cumpărătorului evins dacă autorul său direct, adică ultimul vânzător, este insolvabil sau a beneficiat de clauze exoneratoare de răspundere. De asemenea, când ultimul act de dobândire din lanțul de contracte a fost cu titlu gratuit.
Cumpărătorul final, deși are dreptul la garanție din partea vânzătorului său direct, nu este obligat să se îndrepte împotriva acestuia, însă introducerea acțiunii împotriva sa este avantajoasă pentru că, având în vedere caracterul obiectiv al garanției, nu necesită proba relei-credințe a vânzătorului.
Acesta din urmă va fi însă cel care va avea interes să probeze că evicțiunea are o cauză anterioară încheierii contractului cu subdobânditorul, pentru a antrena aplicarea garanției ascendente. Interesul său provine din faptul că fie va fi obligat să suporte doar diferența de preț care nu este plătită de către vânzătorul garant pe cale ascendentă, fie va fi exonerat de orice răspundere atunci când prețul primit de el este inferior prețului primit de către vânzătorul inițial. Așa încât, din această perspectivă, invocarea garanției ascendente profită autorului direct.
Sunt situații în care garanția ascendentă permite subdobânditorului repararea integrală a prejudiciului, deși garanția ultimului transmițător nu există sau nu este eficientă, adică situații în care garanția ascendentă pentru evicțiune devine singura garanție operantă.
Acestea demonstrează marele avantaj al accesorialității garanției cu dreptul transmis.
În primul rând, cumpărătorul poate beneficia de pe urma garanției ascendente, atunci când autorul său direct este insolvabil sau a beneficiat de anumite clauze de excludere de la garanția pentru evicțiune.
În al doilea rând, poate transmite subdobânditorului garanția pe care o are împotriva autorului său și acela care a transmis dreptul de proprietate asupra bunului cu titlu gratuit (art. 1706 C. civ. teza finală).
Prin excepție, atunci când vânzătorul inițial este insolvabil sau beneficiază de clauze de nerăspundere pentru evicțiune, cumpărătorul evins va obține garanția doar din partea autorului său direct. Dacă nu am ține seama de posibilitatea vânzătorilor intermediari de a se exonera de răspundere în cazul în care ar fi de bună-credință, ar trebui să acceptăm că ultimul vânzător, garant obiectiv pentru evicțiune, se va îndrepta în regres împotriva autorului său, răspunderea obiectivă și regresul operând la nivelul fiecărei verigi din lanțul contractual până la vânzătorul inițial. În aceste condiții, riscul insolvabilității vânzătorului inițial ar fi suportat de către primul cumpărător, iar nu de către ultimul vânzător. Aceasta este, prin urmare, consecința caracterului obiectiv al acțiunii în garanție ce operează la nivelul fiecărui contract din lanț, adică între orice vânzător din lanțul contractual și cumpărătorul său direct.
În opinia noastră, această consecință este inechitabilă. Nu există niciun motiv pentru care riscul insolvabilității vânzătorului responsabil să fie suportat de către primul cumpărător, iar nu de către vânzătorul direct al cumpărătorului evins. Dacă vom admite însă că vânzătorii intermediari pot ieși din cauză în cadrul acțiunii în garanție ascendentă, insolvabilitatea vânzătorului inițial va fi suportată doar de către ultimul vânzător, caz în care devine manifest avantajul garanției obiective a vânzătorului direct.
În schimb, dacă ultimul vânzător este insolvabil, cumpărătorul final se va îndrepta pe cale ascendentă împotriva vânzătorului inițial, vinovat de evicțiune. Și în această modalitate, se observă rolul protector al garanției ascendente pentru evicțiune. Situația se complică în cazul în care atât vânzătorul inițial, cât și ultimul vânzător sunt insolvabili, caz în care presupunem că ultimul cumpărător va suporta singur evicțiunea.
În ceea ce privește acordul asupra unor clauze de excludere de la garanție, acestea nu prezumă asumarea de către cumpărător a riscului pentru evicțiune. În ipoteza în care cumpărătorul și-a asumat acest risc, vânzătorul nu este dator să restituie nici măcar prețul, astfel că garanția ascendentă nu mai poate produce efecte.
În situația în care cumpărătorul nu și-a asumat riscul producerii evicțiunii, însă a agreat clauzele de limitare sau de înlăturare de la garanție a vânzătorului, atunci va putea pretinde restituirea prețului, deoarece agrearea unor cauze exoneratoare de răspundere nu poate fi asimilată cu asumarea riscului în cazul evicțiunii[20].
Înlăturarea convențională a garanției pentru evicțiune a vânzătorului produce efecte chiar în situația în care cumpărătorul cunoștea la data încheierii contractului riscul concret de evicțiune, dacă există o stipulație expresă în contract de înlăturare a garanției, precum și în situația în care cumpărătorul dobândește bunul pe riscul său printr-o clauză specială, chiar dacă nu cunoaște la data încheierii contractului existența unui risc anume de evicțiune[21].
În cazul în care vânzătorul inițial, acționat direct în garanție de către cumpărătorul final, beneficiază de o cauză de restrângere sau exonerare de la garanție și cumpărătorul nu și-a asumat riscul producerii evicțiunii, vânzătorul inițial va fi obligat la garanție, deoarece art. 1699 C. civ. consideră nescrisă orice clauză prin care un vânzător de rea-credință ar fi exonerat de garanție. Or, vânzătorul inițial este, prin ipoteză, în cadrul garanției ascendente, un vânzător de rea-credință.
Prin urmare, clauzele de limitare a răspunderii sau de exonerare de răspundere produc efecte doar în ce îl privește pe ultimul vânzător de bună-credință, nu și în privința vânzătorului inițial care a cauzat sau care a cunoscut cauza de evicțiune.
Un vânzător intermediar care cunoaște cauza anterioară a evicțiunii și nu o comunică dobânditorului, chiar dacă nu a cauzat-o, devine ultima verigă în lanțul ascendent al garanției, întrucât nu poate transmite o garanție la care nu are dreptul, astfel că devine autorul care va răspunde pentru evicțiune.
Avantajul garanției ascendente pentru evicțiune constă și în posibilitatea eludării unui donator care nu și-a asumat răspunderea pentru evicțiune și nu se află în unul din cazurile în care răspunde oricum pentru evicțiune (de pildă, în cazul donației, în caz de dol sau în limita sarcinii), deoarece, chiar dacă donatorul nu răspunde personal pentru evicțiune, va transmite totuși garanția la care dreptul împotriva celui de la care a dobândit sau a autorilor acestuia, pe baza accesorialității.
În cazul donației, donatorul nu promite prin actul de donație garanția altuia, ci doar transmite propria sa garanție, fără ca personal să garanteze.
Faptul că donatarul consimte prin simpla încheiere a contractului de donație la exonerarea donatorului de răspundere, nu prezumă că și-a asumat riscul evicțiunii.
Asemenea, în cazul când donatarul vinde bunul unui terț, existența unei cauze exoneratoare de răspundere pe parcursul lanțului de contracte nu împiedică mecanismul ascendent al garanției, doar că donatorul va fi exclus din rândul garanților. Singura condiție este ca donatorul să fi beneficiat de garanție împotriva autorului său, adică să fi fost de bună-credință la data dobândirii.
6. Cuantumul restituirii în garanția ascendentă pentru evicțiune
În cazul evicțiunii produse de un terț, faptul că vânzătorul a cunoscut sau nu cauza evicțiunii este indiferent pentru antrenarea garanției, care va funcționa în ambele situații. Singura diferență se manifestă în stabilirea cuantumului daunelor-interese datorate de vânzător, în sensul că potrivit art. 1702 alin. (3) C.civ., ”dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului, el este dator să ramburseze cumpărătorului și cheltuielile făcute pentru efectuarea și, după caz, ridicarea lucrărilor voluptuare”.
Vânzătorul inițial nu va datora decât cel mult prețul pe care l-a primit, pentru diferență cumpărătorul evins se va putea îndrepta împotriva autorului său direct.
Este discutabil, în opinia noastră, dacă, în situația în care prețul din vânzarea inițială depășește prețul din vânzarea finală, vânzătorul inițial va trebui să restituie ultimului cumpărător întreg prețul pe care l-a primit el însuși, în condițiile în care la acesta se va adăuga oricum sporul de valoare calculat la data producerii evicțiunii și daune-interese.
În doctrină,[22] unii autori susțin că diferența de preț ar trebui să îi revină cumpărătorului, pe motiv că vânzătorul trebuie să suporte consecința relei sale credințe și să restituie întreg prețul primit.
Alți autori au afirmat că, dacă cel evins este un subdobânditor, acesta nu poate solicita restituirea decât în limita prețului plătit de el cumpărătorului intermediar, de la care, la rândul său, a cumpărat, dar în niciun caz mai mult decât prețul stipulat în contractul de vânzare inițial, încheiat între primul vânzător (contra căruia se îndreaptă în ipoteza în discuție acțiunea în garanție a subdobânditorului evins) și cumpărătorul intermediar[23].
În ceea ce ne privește, credem că funcția garanției pentru evicțiune trebuie să fie aceea de a-l repune pe cumpărătorul evins în situația în care ar fi fost dacă acel ultim contract de vânzare nu ar fi fost încheiat, fără a putea fi privită ca o sursă de îmbogățire pentru cumpărător.
Faptul că vânzătorul inițial ar păstra diferența de preț este consecința profitabilității afacerii acestuia și nu poate fi obligat la mai mult decât a repara întregul prejudiciu pe care îl suferă cumpărătorul, ținând seama de faptul că vânzătorul inițial va acoperi oricum și sporul de valoare al bunului la data producerii evicțiunii, precum și daunele-interese la care are dreptul cumpărătorul.
Vânzătorul inițial va fi cel care va datora daunele-interese, adică valoarea fructelor pe care a fost obligat să le restituie, cheltuielile încheierii contractului, pierderile suferite și câștigurile nerealizate de către cumpărător[24].
Cumpărătorul are dreptul la reparația pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans) de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi fost evins, dar, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală de drept comun, care se limitează doar la prejudiciul previzibil la data încheierii contractului, reparația acoperă plus-valoarea neprevăzută la data încheierii contractului, ceea ce demonstrează originalitatea garanției față de răspunderea civilă[25].
În privința cheltuielilor utile, acestea se plătesc în limita sporului de valoare, iar cheltuielile necesare se restituie în totalitate. Cheltuielile voluptuare vor fi suportate însă doar dacă vânzătorul garant a cunoscut cauza evicțiunii sau a generat-o. Vânzătorul garant ascendent, dar și autorul direct pot cere ca restituirea cheltuielilor necesare și utile să fie făcută de către terțul evingător, având în vedere că acestuia îi profită aceste cheltuieli[26].
În situația particulară în care subdobânditorul păstrează bunul cumpărat plătind terțului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul va rambursa acestuia fie suma plătită cu dobânda legală calculată de la data plății, fie valoarea bunului dat, la care se adaugă cheltuielile aferente, în conformitate cu art. 1704 Cod civil.
În final, dorim să punctăm doar că aplicarea garanției ascendente pentru evicțiune nu va avea, în opinia noastră, un domeniu larg de aplicare în practică. Aceasta deoarece, în privința bunurilor imobile pentru care este organizat sistemul de publicitate prin cărți funciare, regulile de carte funciară și posibilitatea terțului dobânditor cu titlu oneros de a se prevala de efectul achizitiv al publicității materiale fac ca acțiunea în garanție pentru evicțiune să se poată introduce doar în termenul de trei ani de la data la care autorul său direct și-a înscris dreptul în cartea funciară. La expirarea acestui termen, cumpărătorul final de bună-credință nu va mai putea fi evins.
În materie mobiliară, evicțiunea poate fi respinsă în toate cazurile în care s-a dobândit un bun mobil printr-un act cu titlu oneros de la un neproprietar și dobânditorul a intrat în posesia bunului. În acest caz, cumpărătorul poate invoca în favoarea sa dobândirea originară a dreptului de proprietate prin posesia de bună-credință, bazată pe un just titlu, și poate contracara o evicțiune. Garanția pentru evicțiune nu ar putea fi invocată de cumpărătorul de rea-credință și nici de către cel care a dobândit cu titlu gratuit, deoarece aceștia nu pot invoca nici dobândirea dreptului de proprietate în mod originar.
7. Concluzii
Transmiterea pe cale de accesorialitate a garanției pentru evicțiune permite posibilitatea cumpărătorului evins de a se îndrepta în caz de evicțiune nu numai împotriva autorului său direct, ci și împotriva autorilor anteriori, adică pe cale ascendentă. Proba anteriorității cauzei de evicțiune și buna-credință în momentul încheierii contractului face posibilă exonerarea de răspundere a vânzătorilor intermediari care, pentru a scurta șirul de procese succesive ale chemărilor în garanție, vor putea cere cumpărătorului evins să își îndrepte acțiunea direct împotriva celui vinovat de producerea evicțiunii, adică a autorului inițial. Atunci când acest lucru nu este posibil, răspunderea vânzătorilor intermediari va fi una obiectivă și vor acționa ulterior în regres pe cel responsabil.
Avantajul acestei acțiuni este că permite răspunderea directă pentru evicțiune a celui implicat în producerea evicțiunii, astfel că invocarea pe cale ascendentă a garanției aduce inevitabil în discuție problema culpei. Altfel, nu ar fi posibil ca un vânzător intermediar să poată ieși din proces și să orienteze acțiunea către cel responsabil sau implicat în producerea evicțiunii. Pe de altă parte, dacă nu am permite exonerarea de răspundere a vânzătorilor intermediari, atunci scopul reglementării acțiunii directe pe cale ascendentă nu ar fi atins. Atunci când nu va putea putea proba anterioritatea cauzei de evicțiune și culpa unui autor anterior în apariția sa, orice vânzător intermediar va fi obligat să răspundă, obiectiv, pentru evicțiune.
Garanția ascendentă pentru evicțiune prezintă un real avantaj pentru cumpărătorul evins în situația în care vânzătorul său direct este insolvabil, beneficiază de clauze de nerăspundere ori a dobândit cu titlu gratuit.
Introducerea unei acțiuni în garanție pentru evicțiune, atât împotriva autorului direct, cât și a vânzătorului implicat în producerea evicțiunii, ar putea rezolva într-un mod echitabil o situație în care diferențele de preț în cadrul lanțului contractual ori starea diferită de solvabilitate a garanților aruncă suportarea riscului evicțiunii asupra unei autor din lanțului contractual, care este de bună-credință și care nu are o legătură contractuală directă cu cumpărătorul evins.
[1] A se vedea I.Popa, Contractul de vânzare-cumpărare. Studiu comparativ de doctrină și jurisprudență, ed.a 2-a, Universul Juridic, București, 2008, pp. 358-361, apud. D.A. Gidro, Acțiunea directă a subdobânditorului împotriva primului vânzător în contextul noului Cod civil, Revista Română de Drept Privat nr. 6/2015, p. 87.
[2] A se vedea C. Toader, Evicțiunea în contractele civile, Ed. All Beck, București, 1997, p. 24 și urm.
[3] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 447.
[4] J. Huet, Des différents sortes d’obligations et, plus particulièrement, de l’obligation de donner, la mal nommée, la mal aimée,în Etudes offertes à Jacques Ghestin. Le contrat au début du XXIe siècle, LGDJ, Paris, 2001, p. 225-226, apud D. Chirică, op. cit., p. 371; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 63.
[5] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea și schimbul, ediție actualizată de L. Mihai și R. Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 100.
[6] A se vedea A. Weill, Le principe de la relativité des conventions en droit privé français, teza, Strasbourg, 1938, p. 113, apud. I. F.Popa, Geometria grupurilor de contracte-Testul Codului civil, în Curierul Judiciar nr. 6/2013, Ed. C.G. Beck (Conferința Dreptul afacerilor 2013). p. 357 și D.A. Gidro, art. cit., p. 89.
[7] A se vedea B. Gross, La notion d’obligation de garantie dans le droit des contrats, LGDJ, Paris, 1964, p. 191, apud. I. F.Popa, art. cit. p. 357 și D.A. Gidro, art. cit., p. 89.
[8] Pentru o prezentare a principalelor teorii legate de fundamentul acțiunii ascendente în garanție, a se vedea și J. Goicovici, Vânzările succesive ale bunului-garanțiile ascendente în ambianța Noului Cod civil, Revista Universul Juridic nr. 3/2016, p. 27-28.
[9] A se vedea D.A. Gidro, art. cit., p. 89-90.
[10] A se vedea I.F. Popa, art. cit., p. 308-309; Autorul arată că grupul de contracte se compune din contracte aflate în raport de accesorialitate. Adevărata miză juridică a noțiunii de grup de contracte este dată nu atât de cauzalitatea contractuală care atrage aplicarea regulii tradiționale accesorium sequitur principale, ci de alte două noțiuni: răspunderea contractuală pentru fapta altuia și acțiunile directe. Referitor la acțiunile directe, în cadrul grupului de contracte acestea reprezintă dreptul unei părți din grup de a pretinde în mod direct unei părți ”extreme” din grup, plata unei creanțe (acțiune directă în plată) sau angajarea răspunderii contractuale a acesteia (acțiune directă în răspundere sau în garanție).
[11] Grupul de contracte a fost privit ca un hiper-spațiu al contractului format din mai multe contracte cu individualitate proprie, dar care creează o cvasi-dependență între participanții la acest lanț sau cerc de contracte. Solidarismul contractual, extins la nivelul grupului de contracte, ar permite ca, în baza contractului principal, să se poată cere executarea sau angajarea răspunderii oricăruia dintre debitorii din contractele subsecvente sau subsidiare extreme, adică de la capătul lanțului contractual. A se vedea Gh. Piperea, O teorie a haosului în dreptul afacerilor, Curierul Judiciar nr. 6/2013, p. 306.
[12] Pentru o privire asupra grupului de contracte în dreptul comparat european, a se vedea I.F. Popa, art. cit., p. 310-313. Astfel, în dreptul francez se consideră că are loc o cesiune implicită a dreptului la acțiune, care se produce în manieră accesorie, odată cu bunul înstrăinat. În grupurile de contracte care se referă la executarea unor servicii nu se admite o acțiune directă fără un text legal expres, în timp ce, în cele translative de bunuri se vorbește de o răspundere ascendentă și o acțiune directă în răspundere. A se vedea A. Benabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 2012, apud. I.F. Popa, ibidem. În dreptul britanic, jurisprudența și doctrina au extins acțiunile directe la grupurile de contracte, în timp ce jurisprudența Curții Europene de Justiție nu admite nicio acțiune directă în grupul contractual, adică fără un schimb direct de obligații între părțile aflate în extremele lanțului contractual. A se vedea și jurisprudența citată de I.F. Popa, art. cit., p. 310.
[13] S-a subliniat că acțiunea are un caracter contractual, deși între părți nu s-a realizat niciodată un acord direct și permite evitarea concursului creditorilor debitorilor intermediari din grupul de contracte sau insolvabilitatea acestora; În acest sens, a se vedea I. F. Popa, art. cit., p. 309; A. Benabent, op. cit., p. 205; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 590.
[14] A se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 130. Vânzătorul nu se va libera de răspunderea pentru evicțiunea provenind din partea unui terț dacă dovedește că la data încheierii contractului nu cunoștea cauza evicțiunii dintr-o cauză străină și insurmontabilă care exclude culpa sa.
[15] A se vedea R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 130. În același sens, F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Précis Dalloz, Paris, 2004, p. 234; C. Toader, Evicțiunea în contractele civile, Ed. All, București, 1997, p. 98. Pentru opinia conform căreia, în afară de cazul special al sarcinilor nedeclarate, reaua-credință a cumpărătorului nu îl împiedică pe acesta să acționeze contra vânzătorului pe temeiul garanției, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 469 și autorii citați la nota de subsol 2.
[16] A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 136.
[17] Ibidem, p. 136-137.
[18] A se vedea J. Goicovici, art. cit., p. 26.
[19] A se vedea R. Popescu, Efectele obligației de garanție în cazul evicțiunii consumate în reglementarea noului Cod civil, Revista Universul Juridic nr. 6/2015, p. 36.
[20] A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 469.
[21] Ibidem, p. 468, 469.
[22] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999, p. 108. În același sens, D.A. Gidro, art. cit., p. 92-94. Acest din urmă autor apreciază că, dacă prețul primit de vânzător este mai mare decât cel plătit de către subdobânditor, diferența de valoare va profita subdobânditorului. Diferența de valoare nu poate să rămână vânzătorului inițial, acesta fiind vinovat de producerea evicțiunii, precum nu poate să rămână nici cumpărătorului intermediar, care, la rândul său, a vândut bunul și nu mai are niciun drept asupra acestuia. Soluția autorului se bazează și pe interpretarea din doctrina franceză a art. 1637 C.civ.fr, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y Gautier, Drept civil. Contractele speciale. Traducere a ediției a 3-a din limba franceză, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 216
[23] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Tipografia Curții Regale, București, 1926, p. 228, B. Gross, Ph. Bihr, Contrats. Tome 1. Vents civiles et comerciales. Baux d’habitation, baux commerciaux, PUF, Paris, 1993, p. 214, apud. D. Chirică, op. cit., p. 391, J. Goicovici, art. cit., p.30. Autoarea arată că în cazurile în care prețul achitat de subdobânditor în cea de-a doua vânzare este mai mare decât prețul obținut de primul vânzător, reclamantul subdobânditor nu poate obține decât suma care a reprezentat prețul primei vânzări, pentru diferență urmând să se îndrepte împotriva celui de la care a cumpărat el însuși. Dacă, dimpotrivă, suma plătită de reclamant cu titlu de preț în propriul contract este mai mică decât cea primită de primul vânzător, pârâtul va datora numai valoarea creanței efective a reclamantului. Pentru diferență, se apreciază că vânzătorul intermediar poate introduce acțiunea în garanție împotriva primului vânzător. În același sens, R. Popescu, art. cit., p. 36.
[24] Daunele-interese datorate de către vânzător cuprind: a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul subsecvent a fost obligat să le restituie celui care l-a evins; b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărătorul subsecvent în procesul cu cel care l-a evins; c) cheltuielile încheierii și executării contractului de către cumpărător; d) pierderile suferite și câștigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicțiunii.
[25] B. Gross, Ph. Bihr, op. cit., p. 215, apud. D. Chirică, op. cit., p. 392; C. Toader, Evicțiunea în contractele civile, Ed. All, București, 1997, p. 90.
[26] Pentru analiza pe larg a restituirii la care are dreptul cumpărătorul, a se vedea R. Popescu, art. cit., p. 37, 38.
Prof. univ. dr. Irina Sferdian
Facultatea de Drept a Universității de Vest Timișoara
