Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 
17 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

România la CEDO: cauza pendinte Ioniță-Ciurez. Lipsa unei reglementări cadru cu privire la nașterea la domiciliu, dreptul la viață privată și eventuala discriminare. UPDATE: Decizia CEDO (lipsă solicitare măsură provizorie în temeiul unei dispoziții generale din Noul Cod civil)
09.08.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL, Valeria BĂLĂNEL


Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

09 august 2019: În data de 4 iunie 2019, Curtea, în complet de trei – și deci de comitet și în unanimitate – a declarat cererea ca fiind inadmisibilă din cauza lipsei epuizării căilor de atac la nivel intern, pe motivul invocat de Guvern că persoana ar fi putut solicita inclusiv măsură provizorie în temeiul normelor de procedură națională, după ce ar fi introdus o acțiune împotriva autorităților competente în temeiul unor dispoziții din Noul Cod civil. Curtea a considerat că lipsa unei jurisprudențe cu privire la o atare posibilitate nu scuză neintroducerea unei astfel de acțiuni la nivel intern deoarece noul Cod ar fi intrat în vigoare de doar 6 ani (!!!!!!) – de reținut că nici Guvernul, și nici CEDO nu indică care anume dispoziție din Noul Cod civil ar fi putut fi invocată – iar în partea din decizie numită „legislație internă relevantă” nu figurează enumerată vreo dispoziție din Noul Cod civil – și, totodată, CEDO nu arată că ar exista vreo jurisprudență cu privire la măsurile provizorii ce ar fi putut fi luate în favoarea reclamantei – și aceasta deși îi indică reclamantei posibilitatea expresă de a solicita o atare măsură în situația sa specifică:

28. In this context, the Court considers that by failing to lodge any sort of complaint with the national authorities, the applicant made it impossible for the latter to test and/or interpret the impugned laws and regulations (see, mutatis mutandis, Costiniu v. Romania (dec.), no. 22016/10, § 29, 19 February 2013)
29. The Court has accepted in the past that the absence of a well‑established body of domestic case-law predating the application with the Court can be explained by the fact that the remedy referred to by the Government – which was not a new or special remedy – had rarely been used (see Gherghina, decision cited above, § 100). In the present case the Government relied on the provisions of the Civil Code (see paragraph 20 above) which represented the general law for seeking injunctions, thus being neither new nor specially designed to deal with the situation of home medical assistance. Moreover, the Court notes that the issue raised by the applicant is relatively recent as the domestic law had been changed only in 2008 (see paragraph 8 above), thus six years before the application was lodged.
30. The Court reiterates that in a legal system in which fundamental rights are protected by the Constitution and the law, it is incumbent on the aggrieved individual to test the extent of that protection and allow the domestic courts to apply those rights and, where appropriate, develop them in exercising their power of interpretation (see Gherghina, decision cited above, § 101). In the present case, if the applicant had any doubts about the possibility of obtaining a court order against medical personnel, it was for her to dispel those doubts by applying to the domestic courts. Moreover, the Court reiterates that domestic law also includes provisions of a procedural nature empowering a court to order interim measures in urgent proceedings, with a view to preserving a right that is liable to be impaired or preventing imminent and irreparable damage. On the basis of these provisions, any interested party may make an application for interim measures to the court with jurisdiction to determine the merits of the case. The court is required to examine such an application as a matter of urgency and to respond to it by means of an enforceable judgment (ibid., § 97). For these reasons, the Court cannot find any circumstances that could have exempted the applicant from making use of the domestic remedies.
31. In follows that in failing to lodge an action based on the provisions of the Civil Code seeking an order compelling medical personnel to assist her with home birth, the applicant failed to exhaust the domestic remedies, and that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
32. This conclusion makes it unnecessary for the Court to examine the remaining objections and arguments raised by the parties.

:: decizia CEDO

***

25 aprilie 2017: Secția a patra, CEDO
Cererea nr. 42594/14
Sînziana IONIȚĂ-CIUREZ împotriva României
depusă la data de 29 mai 2014 și comunicată la data de 7 martie 2017

1. Situația de fapt (precum este redată de reclamantă, rezumată de CEDO și tradusă de noi)

Reclamanta, dna Sînziana Ioniță-Ciurez este cetățean român, și este născută în 1982 și locuiește în București. Ea este reprezentată în fața Curții de către doamna R.I. Ionescu, avocat ce profesează în București.

La momentul depunerii cererii în fața Curții, reclamanta era însărcinată cu cel de-al doilea copil. Aceasta avea o sarcină cu risc scăzut, fără complicații și era monitorizată de o moașă certificată și de un medic obstetrician.

Reclamanta își dorea să nască copilul la domiciliu, cu sprijinul soțului ei și al unui medic specialist: fie o moașă certificată, fie un obstetrician. Cu toate acestea, nici un medic, profesionist în domeniu, nu a fost de acord să asiste la o naștere la domiciliu. Prin urmare, aceasta fost obligată să nască într-un spital public, unde a fost supusă unei serii de proceduri medicale pe care nu le-a considerat necesare. Notabile sunt următoarele:
– în timpul travaliului aceasta fost separată de soțul ei,
– a fost imobilizată într-un scaun cu rotile pentru aproximativ o oră după ce a ajuns la spital
– și a avut trei examinări pelvine consecutive efectuate de către trei persoane diferite.

Reclamanta este însărcinată cu cel de-al treilea copil și se teme de stresul de a da naștere la spital. Cu toate acestea, ea susține că nu poate opta pentru o naștere la domiciliu din cauza incertitudinii legislative.

2. Capete de cerere

Reclamanta se plânge, în temeiul articolului 8 din Convenție, că lipsa reglementării privind nașterile la domiciliu și incertitudinea sancțiunilor aplicabile profesioniștilor din domeniul medical pentru asistența nașterilor la domiciliu afectează capacitatea acesteia de a-și alege circumstanțele în care poate deveni părinte și o expune riscului de a da naștere fără ajutor profesional și specializat.

Bazându-se pe articolul 1 din Protocolul nr. 12 și pe articolul 14 coroborat cu articolul 8 al Convenției, reclamanta se plânge că lipsa reglementării nașterilor la domiciliu constituie o discriminare împotriva ei pe motive de sex și de sarcină, fără o justificare rezonabilă, în măsura în care nu își poate exercita în mod liber și responsabil dreptul de a alege în ce circumstanțe să devină părinte, spre deosebire de femeile care își doresc să nască într-un spital.

3. Întrebări adresate părților de către CEDO

1. A epuizat reclamanta toate căile de atac interne efective, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției?

2. A fost încălcat dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private, contrar articolului 8 al Convenției? În particular, și-a respectat statul obligația de a crea un cadru legislativ cu privire la nașterea la domiciliu?

3. A suferit reclamanta o discriminare în exercitarea drepturilor conferite de Convenție, contrar articolului 14 al Convenției coroborat cu articolul 8 și contrar articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție?

4. Dreptul CEDO invocat

ARTICOLUL 35 Condiţiile de admisibilitate (extras)

1. Curtea nu poate sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni începând cu data deciziei interne definitive.

ARTICOLUL 8
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

ARTICOLUL 14
Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să e asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

ARTICOLUL 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție
Interzicerea generală a discriminării

1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să e asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1.

Valeria Bălănel (traducere)
Student, Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea din Pitești

dr. Mihaela Mazilu-Babel (coordonator și selecție)

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 17 de comentarii cu privire la articolul “România la CEDO: cauza pendinte Ioniță-Ciurez. Lipsa unei reglementări cadru cu privire la nașterea la domiciliu, dreptul la viață privată și eventuala discriminare. UPDATE: Decizia CEDO (lipsă solicitare măsură provizorie în temeiul unei dispoziții generale din Noul Cod civil)”

  1. Se prezintă o realitate falsă.
    Nimeni nu a obligat-o pe gravidă să nască la spital. Putea să nască acasă, în sânul familiei.
    Constitutia ocroteşte sănătatea publică, nu privată.
    În plus, în spital înainte de orice procedură medicală, pacienta semnează un consimţământ.
    Nimeni nu se atinge de tine în spital până nu semnezi consimţământul. Şi aşa e normal.
    Susţinerile din cerere par o prezentare neadevărată a situaţiei.

    • Buna ziua,

      Citiți vă rog aici și apoi reveniți în eventualitatea în care vi se schimbă opinia: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-102254

      În plus, nu pricep de ce trimiteți la Constituție când aici e vorba de Convenție. Constituția trebuie citită în lumina Convenției (că de aceea avem art. 20 din Constituție), nu Convenția în lumina Constituției.

      Mulțumesc,

      • Cauză frivolă. În Convenţia europeană a drepturilor omului nu există dreptul la îngrijire medicală privată preferenţială la domiciliu.
        Ştiam de procesul din Ungaria, era o problemă veche mediatizată în Occident, cu nişte moaşe condamnate penal deoarece asistarea la naştere acasă este infracţiune în Ungaria.
        În loc să-mi dai un răspuns cu nasu pe sus, mai bine ai citi setul de fapte şi o să vezi diferenţe majore. Setul de fapte e total diferit.
        Este un proces fals iniţiat de un avocat pentru a-şi face reclamă pe scena CEDO. Este o tehnică veche în occident, promovarea de procese la curtea supremă doar pentru reclamă. În special că e gratuit.
        În plus, să compari represalii penale din Ungaria cu preferinţa de a naşte în sufragerie… e o mare eroare.
        Dacă s-ar face o inventariere a acestor procese întemeiate pe cauze fictive s-ar vedea o listă a avocaţilor „CEDO” infami care nu fac decât să profite de victime, promiţând victorii iluzorii la CEDO. Dar cui îi pasă. Văd că maşina de propagandă merge foarte bine.
        Din nou, poveştile astea sunt vechi. nimic nou.
        Teatru TV.

        • Bună seara,

          Nu reușesc să-mi dau seama din răspunsul dvs dacă obligația de a exista un cadru legal care să permită o naștere la domiciliu are de a face cu represaliile penale din Ungaria.

          Mie mi se pare că nu. De altfel, dvs cum răspundeți la întrebarea a doua adresată de CEDO, i.e. la În particular, și-a respectat statul obligația de a crea un cadru legislativ cu privire la nașterea la domiciliu? Sper că nu trimițând Curtea de la Strasbourg la Constituția României (Deci întrebarea mea e serioasă – chiar îmi doresc să dialogăm și să-mi spuneți opinia juridică, nu procese de intenție).

          Adică nu reușesc să-mi dau seama de ce considerați că ratio decidendi ref. la art. 8 din Convenție reliefat în cauza din Ungaria e strict legat de situația de fapt din Ungaria, și nici nu-mi dau seama cum împăcați această concluzie a dvs cu întrebarea adresată de CEDO în prezenta cauză Guvernului României.

          Eu nu fac procese de intenție. Deci habar nu am care este intenția din spatele acestei cauze. Întrebările adresate de CEDO însă mi se par tare interesante și mi se pare că nu are nimic de a face cu a noastră Constituție sau cu represaliile penale din Ungaria. Dar are de a face cu interpretare dată de CEDO articolului 8 din Convenție precum este reflectată și în cauza din Ungaria.

          Apoi, știți în România la ce sancțiuni s-ar supune o moașă și un medic ginecolog care ar alege să asiste o naștere la domiciliu? Sau dacă în caz de malpraxis, o persoană care alege să nască acasă ar putea să fie acoperită și protejată de legea malpraxisului medical – că altfel, s-ar putea argumenta că ar fi situație de discriminare (cel puțin)? Aceste întrebări sunt pertinente pentru că dacă nu e acoperită legal în situația în care ia decizia să nască acasă, și totodată dacă medicul ar fi sancționat măcar disciplinar (sau dacă nu există certitudinea că medicul NU ar fi sancționat pentru această decizie de a asista o naștere la domiciliu), atunci clar că dreptul de a alege – și ideea că vai! nu o oprea nimeni să nască acasă – e un drept de alegere iluzoriu. Și de fapt o persoană este oprită să aleagă să nască acasă tocmai pentru că lipsește un cadru legal.

          Ca atare, consider că această speță permite o discuție mult mai amplă decât o trimitere vagă la Constituția României și un proces de intenție. Dar poate mă înșel eu. Rămâne să așteptăm răspunsul Curții.

          Eu mă înclin în fața doamnei reclamante numai pentru faptul că îndrăznește să nască în continuare într-un spital de stat din România (fiind la a treia naștere) și având în vedere tratamentul inutil la care a fost supusă cu ocazia primei nașteri. Nici nu îndrăznesc să scriu aici ce-mi trece prin cap când observ că nu i s-a permis să aibă soțul alături de ea. Cu siguranță aș fi cenzurată 🙂

  2. Amelia FARMATHY spune:

    Hm, opinia judecătorului Popociv mi se pare… de bun-simţ juridic.

    Dacă petenta ar fi trăit la începutul secolului IXI sau chiar în primii ani ai secolului XX, iar Curtea de la Strasbourg ar fi existat şi în acele vremuri – dar nu are cum să fi fost construită oroarea aceea de clădire, tip oală cu fundul răsturnat, pe vreme marilor arhitecţi, (cer scuze celor căzuţi într-o admiraţie totală faţă de Curtea de la Strasbourg, nu mă număr printre ei, dar, cerându-mi scuze, încerc să mai menajez din consolidata afecţiune juridică) – s-ar fi adresat, probabil, Curţii, supărată că Statul Român nu îi garantează naşterea în spital, că nu a beneficiat, nu de trei, ci de mai multe consultaţii pelvine (aici doreşte să se sugereze că, pudică fiind, trei examinări distincte au fost prea multe şi – deşi nu cred că doamna în cauză e specialist – inutile, cu toate că nimic nu garanta că nu tot de trei ar fi avut nevoie şi la domiciliu, dar înţeleg că se dorea acelaşi examinator, la fiecare consult… offfffffffff), că naşterea acasă, în mediu nesteril, o expunea la posibile complicaţii de moment, apărute, foarte posibil, pe durata travaliului etc.
    Mă rog, bref, că nu ar fi fost deloc bine.

    Dacă cineva doreşte să nască acasă, ca la începutul sec. XX, sau după nu ştiu ce model vestic care, bănuiesc eu, se întemeiază, în realitatea, poate nespusă, mai degrabă, pe niscaiva idei de economisire a cheltuirii banului public decât pe menajarea pudorilor, păi să nască, să-şi aducă moaşa de la sat sau de la stat, să o plătească etc.
    Dar a avea pretenţia să fie obligat, în vreun fel, statul să oblige, la rându-i, pe un medic, adică pe un profesionist conştient de complicaţiile care pot apărea, pe neaşteptate, în timpul naşterii, să o asiste pe femeia însărcinată, de pe canapeaua, salteluţa sau din cada acesteia de acasă, mi se pare de noapte minţii sau de luat câmpii şi de inventat odată maşina timpului.

    Măcar să ne putem întoarce în timp şi pentru alte lucruri, oarecum mai agreabile.
    Da, e, cu siguranţă, neplăcut şi mai puţin intim să naşti la „stat” şi nu toată lumea are bani de privat.
    E adevărat.

    Dar e de reţinut o precizare: nu e cazul ca femeia să pună, pe primul plan, confortul ei, ci, în primul rând, siguranţa ei şi, mai ales, siguranţa aducerii pe lume a micuţului.
    Or a naşte aceasă, chiar dacă nu ai avut evenimente pe timpul sarcinii, deşi reprezintă o opţiune, fiind fix treaba sau activitatea „în familie” a cui vrea să o facă, reprezintă un risc major pe care niciun medic nu ar trebui să fie obligat, prin lege, să şi-l asume dacă nu doreşte.
    Au fost şi evenimente tragice în spital, dar nu reprezintă o pondere însemnată.
    Cât despre comportamentul celor de acolo, în opinia mea, naşterea nu e momentul să ne alintăm (deocamdată nu se poate, acesta de adevărul, ar trebui luptat să fie ne mai bine în spital, nu pentru practicarea empirică a medicinii pe la domiciliu), să ne gândim la cât de greu ne e nouă, ci cum să ieşim teferi amândoi (la mamă şi la bebeluş mă refer) din această aventură care este naşterea, una dintre urgenţele majore în medicină şi una dintre cele mai periculoase/imprevizibile momente, deşi cei „cu canapeua în suflet” sunt liberi să nu fie de acord cu asta.

    E dreptul lor, mai curând opţiunea lor, dar, odată exercitat, trebuie să îşi asume şi riscurile.
    Nu cred că statul nu ar trebui să fie obligat să acorde asistenţă pentru evenimente majore şi foarte periculoase prin efectele de moment, în condiţiile în care nu îşi poate asuma, în mod rezonabil, răspunderea gestionării, de o manieră corespunzătoare, a respectivei situaţii.
    Dar, la ce soluţii am citit, probabil că va avea câştig de cauză….
    Între timp, probabil, îl va naşte, sper cu bine, şi pe al treilea, şi, dacă mai urmează _ceea ce nu pot decât să sper, într-o familie iubitoare şi devotată creşterii copiilor_, poate, la următorul eveniment, o să vedem „mutat” Polizul acasă la domnia sa.
    Ştiu, sunt…. o retrogradă, probabil că sunt, dar nu mi-au plăcut _la modul general vorbind de această dată_, niciodată, lamentările.
    Când dăm de greu,în general, avem de decis: mai facem, ne oprim ori căutăm un alt drum.
    În cazul relatat, dăm în judecată Statul, nu cel pe canapea, ci statul cel rău care nu vrea să vină, după noi, acasă.
    Probabil… o să vină, până când, nemaifăcând faţă cererilor, căci exemple de acest gen sunt urmate foarte repede, o să fie dat în judecată….că nu a ajuns la timp.
    În condiţiile în care, în prezent, cred că nu sunt departe de adevăr dacă susţin că 2 din 3 „rumâni” nu cotizează la fondurile pentru sănătate.
    De multe ori, văzând alunecarea aceasta constantă spre misticism, explicaţii iraţionale, siguranţa că tu _pentru că ai citit pe net sau după ce ai ascultat pe nu ştiu ce „formator de opinie”_ ştii mai bine decât cel care e specialist într-un domeniu, dar, pe de altă parte, parcă nici nu ai vrea să te lipseşti, la urma urmei, de acel specialist etc., stau şi mă întreb: la ce dxxxxxxi îi bun progresul?
    Gamela din lemn, oliţa de sub pat, apa fierbinte şi cârpele curate le naştere, căruta cu cai, poştalionul, acestea sunt viitorul.
    Căci, dacă nu au murit decât de bătrâneţe cei care le utilizau (adevărul fiind, însă, că se murea substanţial la naştere comparativ cu zilele nostre, acestea lipsite de intimitate), de ce să nu le reînviem, aşa, ca un soi de vintage pe familie?

    • Doamna judecător,

      Bine că nu a fost supusă la riscuri doamna decedată dintr-o altă speță acum pendinte pe rolul CEDO și venită tot din România.
      Detalii aici: https://www.juridice.ro/471949/romania-la-cedo-cauza-pendinte-mariana-nedelcu-decesul-in-urma-nasterii-lipsa-rezerva-de-sange-handicapul-sever-al-bebelusului-si-durata-anchetei-penale.html

      Cred că ideea speței e de egalitate în riscuri. Și de dreptul real, nu iluzoriu, de a alege. Dar dacă nu e acoperită de lege decât o variantă, atunci nu e deloc egalitate în riscuri. Și nici drept nu mai e. Și nici măcar opțiune, din moment ce nu există cadru legal adecvat. Dar poate mă înșel. Mie speța nu mi se pare atât de ușor de soluționat. Și nici nu-mi permit – vă spun sincer – să mă pun în pielea unei mame care ar trebui să nască iar într-un spital public din România. Nu reușesc să-mi imaginez ce stres sau frică aș simți la ideea că aș ști că nolens volens va trebui să nasc într-un spital de stat din România. Am fost cu al meu copil o singură dată într-un spital de stat din București și niciodată nu l-aș mai duce acolo. E contrar demnității umane, din punctul meu de vedere, să fii mamă și să trebuiască să-ți duci copilul într-un spital de stat din România. Vă rog să nu mă obligați să vă povestesc întâmplarea. Și chiar nu mi-aș permite să-mi asum riscul pentru o a doua vizită.

      • Nu exista „drept de egalitate in riscuri”. Nu exista obligatia statului de a reglementa orice element din viata sociala a omului. Ba din contra, prefer ca statul sa reglementeze cat mai putin viata romanilor.
        Nu exista dreptul la tratament de nastere acasa.

        Chiar si cazul unguresc a fost admis pe incalcarea dreptului la viata privata. Adica nu trebuie facute reglementari care sa incalce/ingradi dreptul femeii de a naste acasa.
        In Romania nu exista nicio ingradire, medicii privati abia asteapta sa te taxeze pentru nastere la domiciliu.
        Poti sa nasti si pe terasa blocului daca vrei.

        Deci CEDO spune ca trebuie reglementari mai putine, in niciun caz mai multe.

        In plus, doamna reclamanta se plange ca a fost controlata de 3 ori in timpul travaliului. E normal. Se evalueaza periodic stadiul travaliului, dilatatia, stergerea colului, pozitia fatului, se citeste cardiotocograful, se evalueaza starea de stres a fatului etc. Deci se plange ca a primit prea multa ingrijire medicala. Intamplarea face ca sunt in tema cu traumatismele la nastere ale copilului. Crede-ma, in ultimii doi ani, fara sa vreau, am devenit specialist in patologia perinatala. Nu va recomand sa nasteti acasa, spitalul, cat de neplacut o fi, tot e mai bun ca sufrageria. Nu poti sa faci cezariana, epiziotomie, tocografie, perfuzii, tomografii si resuscitare pe covor in dormitor. Spitalele miros urat a clor, e frig si angajatii se poarta urat, dar tot e mai bine ca acasa. Un accident hipoxic, cordon ombilical rasucit 10 min va poate transforma nou-nascutul intr-un handicapat toata viata. Cezariana de urgenta poate salva totul.

    • Constantin SAMFIRA spune:

      Referitor la ultima chestiune, romanii au un obicei, anume de a ura unei familii careia i s-a nascut un copil „sa va traiasca”. Banuiesc ca vine din istorie si asta spune multe, legat de subiectul atins si de Dvs referitor la mortalitatea infantila.
      Se pare, insa, ca am pastrat ticul verbal si nu logica de l-a generat.
      Eu ma intreb, copilul ala nenascut, nu poate sa dea in judecata statul pentru ca acesta permite mamei sale sa il nasca la domiciliu, in conditii improprii si nu in spital, unde riscurile ar fi mai mici?

      • Nu tot timpul riscurile sunt mai mici pentru simplu fapt că naști într-un spital de stat. Deci nu există o prezumție irefragabilă cu privire la acest aspect.
        Depinde de fiecare sarcină în parte, de istoricul celei care naște și de condițiile din respectivul spital (i.e. lipsa sau nu a unor anumite bacterii, lipsa sau nu a unei rezerve de sânge etc. etc.).
        Speța privește fix situațiile acestea, i.e. diferite. Și e vorba de un drept la opțiune ce trebuie să fie în mod eficient garantat, i.e. medicul obstetrician – care pe bună dreptate consideră sarcina cu fiind una cu un risc scăzut (sau fără risc) – să poată asista o naștere la domiciliu fără să riște sancțiuni pentru acest simplu fapt. O mamă în continuare nu ar avea voie să nască acasă dacă sarcina nu ar prezenta niciun risc, sau dacă riscul ar fi mediu sau ridicat. Adică nu e deloc vorba că mama ar putea decide final dacă va naște sau nu acasă. Tot medicul va decide asta. Dar în prezent, din cauza incertitudinii juridice și din cauza lipsei unei legislații cadru cu privire la nașterea la domiciliu, acest drept de a decide se susține că nu există de fapt. Mai ales că legea impune neapărat prezența unui medic (Ordinul nr. 1454/2014, articolul 4.4(e) din Anexa nr. 1) (moașa nefiind suficient nici pentru o naștere normală).
        Se poate chiar susține că tocmai pentru faptul că nu mai suntem în Evul Mediu, și datorită tehnologiei avansate în domeniu, riscurile la naștere pot fi foarte eficient detectate anterior nașterii.
        Cât despre urări, nu tot timpul sunt cele mai inspirate. Pot reflecta și o anumită stare de pesimism creată tocmai din cauza condițiilor din spitalele de stat.
        Mie mi se pare că va fi o hotărâre interesantă și nu atât de ușor de soluționat – asta dacă va trece de condiția admisibilității referitoare la epuizarea căilor de atac interne.

        • Sunt contrariat de lipsa de obiectivitate juridică şi de colecţia de jumătăţi de adevăruri.
          1. În România există dreptul la sănătate, nu OBLIGAŢIA la sănătate. Sper că înţelegi diferenţa.
          Asta înseamnă că orice femeie are dreptul să nască unde pofteşte, fără doctor, fără moaşă, etc.
          2. Obligaţia la tratament medical se naşte doar în cazul în care un judecător emite o sentinţă în cazuri speciale. Nimeni nu poate fi obligat să fie asistat la naştere de un cadru medical. Această obligaţie nu există, indiferent de tipul de sarcină: complicată, cu risc scăzut, etc.
          Nu există sarcină FĂRĂ risc sau cu risc ZERO.
          3. Este un sistem de guvernare foarte prost acela în care Statul legiferează fiecare amănunt din viaţa femeii. CEDO nu a reţinut această critică în speţa ungurească şi mi-e greu să înţeleg cum poţi s-o invoci ca argument valid.
          4. Nu exista obligatia statului (drept al omului) de a furniza servicii medicale, doctori, moase si asistente la domiciliul pacientului, platite din buget.
          5. Statul este singurul in masura sa reglementeze profesiile medicale. Nu este permis moaselor/asistentelor sa asiste la nasteri in mod independent, ca profesie, contra cost. Nu exista dreptul omului-moaşă de a furniza servicii medicale la naştere.
          6. Faptul că moaşele nu au voie să asiste independent la naşteri nu înseamnă discriminare faţă de pacienţi.
          7. Gravida poate angaja un medic privat pentru asistare la naştere acasă, unde doreşte. Gravida nu poate angaja o moaşă să asiste la naştere deoarece profesia nu le permite independenţa în astfel de proceduri.
          8. Este dreptul statului să descurajeze naşterile la domiciliu deoarece există un interes legitim de sănătate publică.
          9. Nu există un drept al omului/pacientului de a primi servicii medicale la domiciliu.
          10. Gravidele nu sunt considerate handicapate iar naşterea nu este o boală care trebuie tratată.
          11. Pacienta, de fapt pretinde ca statul sa plateasca pentru asistenta medicala de lux, la domiciliu, pretinzand ca e un „drept al omului”. Asistenta medicala de lux la domiciliu pe banii publici nu este un drept al omului iar refuzul autoritatilor de a plati pentru un astfel de serviciu nu este nici discriminare, nici incalcare a egalitatii de tratament, nici incalcare a vietii private, nici refuz de tratament.
          Gravida poate angaja 3 doctori, 2 asistente, 3 moase si un Corul Madrigal dacă doreşte pentru a-i câta melodia Internaţionalei Socialiste.
          Faptul ca pacienta nu poate angaja DOAR moaşe nu reprezintă discriminare, Statele fiind singurele în măsură să reglementeze drepturile şi limitele de exercitare a fiecărei profesii, nu CEDO. Vezi procesele pierdute de Pompiliu Bota la CEDO.

          • Domnule Kurtyan,

            Eu nu sunt specializată în articolul 8 din Convenție. Nu am analizat jurisprudența toată incidentă.
            Apoi, eu nu sunt specializată nici în jurisprudența din alte state membre sau în legislația din alte state membre UE referitoare la nașterea la domiciliu.
            Am citit însă redarea situației de fapt, a legislației din România, întrebările adresate de CEDO Guvernului României (în special întrebarea nr. 2), și ratio decidendi din cauza împotriva Ungariei.

            Ca atare, mie mi-a rezultat ca este o speță interesantă și că nu va fi chiar așa de ușor de soluționat.
            Și m-am mai limitat doar la a puncta erorile logice din anumite afirmații. Adică să arăt că nu există prezumții irefragabile. Și că de asemenea, nu e vorba de ce ar impune sau nu Constituția României, ci de ce impune articolul 8 din Convenție, sau articolul 14 din Convenție, sau fie doar articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Și, în plus, că e posibil ca din cauza incertitudinii legislative din România, dreptul la opțiune să fie unul iluzoriu. Am condimentat toate aceste afirmații cu ipoteze de lucru si variante care nu sunt imposibil de întâlnit în România.

            Acum, dacă dumneavoastră considerați că sunteți specializat cu privire la acest drept de opțiune (sau na, dacă nu vă convine denumirea, alegeți să-l numiți cum doriți, sau, lato sensu – element al articolului 8 din Convenție – deci parte a dreptului protejat de art. 8 din Convenție și/sau a articolului 14 din Convenție citit singur sau în coroborare cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție), foarte bine! Vă spun însă că pe mine nu m-ați convins referitor la o atare specializare. De fapt, observ că nu citați nicio hotărâre, nu trimiteți la nicio jurisprudență măcar din România, și la nicio dispoziție de drept – alta decât invocarea Constituției in integrum. Plus că faceți afirmații care încep cu „nu există”, modificând astfel sarcina probei în dialogul nostru. Adică îmi puneți mie apoi în cârcă obligația de a căuta și de a vă dovedi că EXISTĂ, în timp ce dumneavoastră când afirmați că NU EXISTĂ nu trimiteți la nimic. La nicio dispoziție de drept care să spună că NU există, la nicio hotărâre judecătorească care să spună că NU EXISTĂ, la nimic. Dar trimiteți la speța BOTA (really???). Și refuzați să răspundeți la întrebarea nr. 2 adresată de CEDO referitoare la existența sau nu a unui cadru legislativ cu privire la nașterea la domiciliu și obligația de a exista un astfel de cadru. Adică dumneavoastră dacă ați fi Guvernul României nu ați răspunde la întrebarea nr. 2.

            În plus, dacă dvs alegeți să faceți procese de intenție și să vă erijați în judecătorul reclamantei și al doamnei avocat care a introdus cererea, e alegerea dvs. În logică însă se cheamă eroare logică.

            Să vedem ce va spune Curtea, si asta pentru că eu nu mă erijez în profet CEDO.
            Cele bune,

            • Citind, nu imi dau seama daca glumesti sau nu.
              Vrei o trimitere la o prevedere legala care nu exista?
              Adica sa iti fac dovada absentei dreptului?
              Mai trist e ca tu chiar crezi ca acest lucru e posibil.
              Pentru publicul larg: Nu poti dovedi non-existenta un fapt (iar cei care o fac habar nu au cum functioneaza logica)
              Un drept care nu poate fi dovedit este un drept care nu exista; un drept care nu exista nu poate fi dovedit.

              • Poate fi dovedit. Cu hotărâri judecătorești care ar spune că nu ai dreptul să, etc etc etc. Sau că nu există obligația statului să etc etc etc. Nu observați că CEDO întreabă de s-au epuizat căile de atac interne?

                Dar dvs sunteți specialistul în art. 8 CEDO și în dreptul de a naște la domiciliu – care spuneți că el există, dar nu impune o obligație corelativă în sarcina statului – fără evident să trimiteți la vreo cauză, speță, etc etc. :)) (Ah, sorry, trimiteți la speța Bota).

                Și nu înțeleg de ce confundați faptul cu dreptul. Existența unei obligații juridice în sarcina statului e o ficțiune juridică. Și dvs susțineți că nu există o atare obligație. Asta o puteți dovedi facil – a se vedea primul meu paragraf din comentariu. Deci nu e un fapt precum prezența mea acum în fața calculatorului. Face parte din situația de fapt pe rolul CEDO, dar nu înseamnă că vi se cere să dovediți non-existența unui fapt.

          • Acum văzui și afirmația că nu există o sarcină fără riscuri.
            Ce pot eu să fac când vă văd că afirmați așa ceva netrimițând la nimic?
            Să vă dau exemplul sarcinii mele? Să vă mai spun că am născut fără medic (deși în spital) și asta datorită faptului că fiind o naștere naturală și spontană, dar și rapidă, până să vină medicul fiica mea era deja venită 🙂 ? Dar că am avut un medic obstetrician care timp de 9 luni m-a ținut sub observație și care datorită tehnologiei și analizelor făcute a putut ști dinainte ce și cum, tare minuțios? Că de aceea am putut să particip și la competiții de drept, să zbor până în Taipei (13 ore dus, 13 ore intors), și la 16 săptămâni să aud deja bătăile inimii fiicei mele? Viva tehnologia! (de fapt, impresia mea e că am fost mult mai sănătoasă gravidă fiind, decât fusesem înainte – aveam foarte multă energie datorită cantității de sânge în plus care se plimba prin corpul meu etc etc etc etc etc etc etc etc). Și la o săptămână după ce născusem eram înapoi la facultate, prezentând o lucrare de master. (adică consider că aș fi putut la fel de bine să mă încadrez la o naștere la domiciliu dar of course că aș fi dorit ca un medic să mă poată asista, totuși, și să nu mă refuze pe motiv că legea nu e sigură dacă poate sau nu, și of course că nu aș fi dorit să plătesc din buzunarul meu pentru acest lucru dacă eram asigurată)
            Nu are rost.
            E ca și cum dvs spuneți că NU EXISTĂ Dumnezeu și eu trebuie apoi să îmi asum sarcina probei că EL există. Și dacă veți considera că nu am dovedit, atunci veți trage concluzia că dvs aveți dreptate. Asta se cheamă o probatio diabolica și o eroare logică. Sarcina probei e la dvs, că dvs contraziceți situația de fapt redată.
            Avem treabă, stimate domn și discuția nu e deloc una juridică. 🙂

            • Stimata colega, juristii trebuie sa foloseasca cuvintele in mod precis. Standardele de ingrijire medicala internationala categorisesc sarcina astfel: 1. cu risc ridicat si 2. cu risc scazut (adica normala, necomplicata). Nu exista vreun doctor care sa spuna vreodata „sarcina cu risc zero”. Nu exista. Nivelul de ingrijire se acorda in functie de tipul de sarcina.
              Sau trebuie sa iti dau definitia cuvantului „risc”?
              Imi cer scuze daca par inversunat. Nu sunt. Chiar nu imi pasa. Dar esti o tinta usoara pentru orice fel de critica deoarece ai o gandire foarte dezorganizata si amesteci cuvinte pompoase in loc de cuvinte simple si spui expresii si zicatori, care la suprafata par culte (din nou datorita inflatiei de limbaj pseudoavocatesc) dar in esenta sunt absurde. Oricum, te felicit pentru prolixitate si cantitatile industriale de copy/paste. Cine nu greseste, nu greseste 😉

  3. Florin-Iulian HRIB spune:

    Finalmente, Mihaela, ai constatat şi tu că Curtea EDO (cacofonie intenţionată!) îşi cam dă în petec şi nu mai e ce-a fost odată… 🙂

    • Nu-mi pierd eu speranta atat de usor. Aceasta decizie a trei judecatori CEDO este insa foarte slab motivata. Probe or fi fost, dar ele lipsesc din continutul deciziei.

      Tin sa subliniez, spre a nu fi eronat interpretata, ca avand in vedere cate condamnari primeste Romania și din cauza faptelor instantelor din Romania, CEDO este o institutie ce trebuie sa ramana si sa lucreze in continuare, chiar daca si ea, ca orice alta institutie, se poate afla in eroare (alte curți constituționale insistă chiar să o corecteze – din ce în ce mai des).

      Fara CEDO, chiar nu ar mai avea rost să fiu jurist având în vedere cum își bat joc unii judecători din România de dreptul aplicabil într-o cauză anume, și cât de eronat motivează atunci când catadicsesc să motiveze după vreo 2 ani de la pronunțare (DOAMNE DUMNEZELEU MARE CUM DE O FI LEGAL AȘA CEVA!?!). Despre restul instituțiilor din România din cauza cărora România tot este condamnată, nici nu are rost să încep să vorbesc 🙁

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate