Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Posibilitatea instanței învestite cu o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru de a proceda la calificarea corectă a acțiunii
25.04.2017 | Cristian TĂNASĂ


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Cristian Tănasă

Cristian Tănasă

Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată reprezintă o problemă esențială pentru stabilirea corectă a taxei judiciare de timbru. Tocmai de aceea, pentru a preveni orice eroare cu privire la acest aspect, care ar putea îngrădi liberul acces la justiție, legiuitorul a reglementat procedura de reexaminare a taxei judiciare de timbru (art. 39 din OUG nr. 80/2013) și obligația instanțelor învestite cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare de a verifica dacă în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru a fost achitată în mod legal (art. 38 din același act normativ).

În cele ce urmează vom arăta, mai întâi, că instanțele de drept comun pot, fără îndoială, să califice acțiunea (Secțiunea I), dar că instanța de reexaminare poate da o altă calificare acțiunii (Secțiunea II). Apoi vom arăta că instanța de control judiciar nu este ținută de calificările date anterior în cauză (Secțiunea III) și, în final, că instanța de reexaminare din faza de control poate, din nou, da o altă calificare acțiunii (Secțiunea IV).

Secțiunea I. Calificarea acțiunii de către instanțele de drept comun

Articolul 22 din noul Cod de procedură civilă are denumirea marginală „rolul judecătorului în aflarea adevărului” și ne arată, în alin. (4), care sunt puterile de care se bucură judecătorul în soluționarea cauzei: „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.”

Cu toate acestea, principiul disponibilității vine să limiteze puterile judecătorului, în alin. (5) reținându-se că: „judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.”

Întrucât doctrina a analizat pe larg efectele acestor texte, ne vom rezuma la a indica doar câteva idei reținute de acești autori. Astfel, s-a apreciat[1] că „textele au în vedere dreptul și, totodată, obligația judecătorului de a da calificarea (în ipoteza în care partea nu a procedat ea însăși la calificare) sau de a restabili calificarea (în ipoteza în care partea a calificat greșit) actelor și faptelor juridice deduse judecății, prin acestea din urmă înțelegându-se nu numai actele de procedură, ci și actele și faptele juridice ca izvoare de drept substanțial. Calificarea și recalificarea la care se referă textul de lege vizează denumirea legală și temeiul juridic ale actelor și faptelor juridice invocate de parte. (…). Părțile pot limita calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în cazul în care pot dispune de drepturile și obligațiile deduse judecății. Spre exemplu, dacă reclamantul formulează o acțiune în evacuare de drept comun împotriva pârâtului, susținând că este proprietarul unui imobil pe care pârâtul îl deține în baza unui titlu de proprietate pe care reclamantul îl contestă, instanța are dreptul să pună în discuție calificarea cererii ca fiind una în revendicare imobiliară. În măsura în care ambele părți, în baza unui acord expres, insistă în calificarea acțiunii ca fiind una în evacuare, judecătorul nu are posibilitatea să schimbe o atare calificare (…). A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părțile nu pot dispune, instanța poate da ori restabili calificarea juridică exactă (n.n. – fără limitări), ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci și la identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei ori a instituției aplicabile.”

Totodată, subliniem și faptul că aceste concluzii sunt pe deplin valabile și în sistemul vechiului Cod de procedură civilă, întrucât nu exista niciun temei de drept care să interzică în mod expres această operațiune. Mai mult decât atât, doctrina[2] a reținut chiar obligația instanței de a proceda la calificarea acțiunii, afirmând că „și sub imperiul fostei reglementări instanța era îndreptățită și obligată să dea cererii calificarea juridică exactă, fără ca, în principiu cel puțin, reclamantul să se fi putut opune, limitând dezbaterile asupra calificării juridice propuse prin cererea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novat curia.”

Prin urmare, atunci când părțile implicate în proces, în virtutea unor drepturi de care pot dispune în mod liber, nu au convenit în mod expres altfel, judecătorul este obligat să procedeze la o recalificare, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicații asupra normelor juridice aplicabile, atât sub aspectele de drept substanțial, cât și sub aspectele de drept procesual.

Secțiunea II. Instanța de reexaminare poate da o altă calificare acțiunii

Problema calificării juridice a acțiunii introduse în fața instanței reprezintă prima etapă esențială în stabilirea corectă a taxei judiciare de timbru. În legătură cu această chestiune doctrina[3] a reținut că „[i]nstanța trebuie să califice ori, după caz, să recalifice actul introductiv de instanță. Principiul rolului activ impune calificarea/recalificarea, cu prioritate, a cererii și apoi stabilirea taxei judiciare de timbru, în raport de această calificare. În acest sens, dispozițiile art. 22 alin. (4) NCPC sunt cât se poate de clare în privința stabilirii/restabilirii calificării juridice a actelor cărora părțile le-au dat o denumire diferită: va prevala conținutul propriu-zis al cererii introductive de instanță, în detrimentul denumirii date de parte, care, adeseori, se poate dovedi a fi înșelătoare. Atât timp însă cât completului care stabilește taxa i se recunoaște dreptul de a proceda la calificarea/recalificarea juridică a cererii, aceeași îndreptățire ar trebui să i se recunoască și completului care soluționează cererea de reexaminare; în măsura în care acest din urmă complet ar porni, ab initio, în soluționarea cererii de reexaminare, de la o calificare greșită, și dezlegarea sa va fi, la rândul său, eronată; (…). În realitate, legiuitorul a urmărit să confere puteri mai extinse de analiză a aspectelor premergătoare stabilirii timbrajului; toate aceste prerogative au însă în vedere aspectele care ar putea avea înrâurire asupra timbrajului. Ceea ce s-a urmărit a fost să se înlăture nu numai erorile de calcul, ci și erorile decurgând dintr-o greșită calificare/recalificare juridică a cererii supuse taxări; în alți termeni, intenția legiuitorului a fost aceea ca partea să nu aibă de suferit de pe urma unei interpretări eronate a celui dintâi complet care să aibă, în continuare, înrâurire decisivă asupra taxei judiciare de timbru.”

În continuare se ridică problema de a ști care sunt efectele calificării pe care o acordă instanța de reexaminare asupra judecării cauzei de către instanța de fond. Soluția reținută de doctrină[4] a fost în sensul că „nu are impact calificarea reținută de instanța de reexaminare asupra calificării cererii date de instanța care soluționează litigiul primar. O asemenea calificare a completului de reexaminare nu va trebui necesarmente urmată și de instanța care soluționează cererea de chemare în judecată (…). Nu ar putea fi acceptată o altă soluție, pentru că, atâta vreme cât obiectul cererii de reexaminare este limitat la verificarea modului de stabilire a taxei, dezlegarea dată acestei cereri se impune celui dintâi complet numai cu privire la acest aspect, nu și cu privire la o eventuală recalificare ce ar fi dată de către completul care soluționează cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.”

Așadar, la momentul soluționării cererii de reexaminare, instanța de reexaminare nu va fi ținută de calificarea pe care a dat-o inițial instanța de fond, pentru că aceasta din urmă nu a făcut decât o analiză prima facie a acțiunii. Tot astfel, la momentul soluționării cauzei, instanța de fond nu va fi ținută de calificarea pe care a dat-o instanța de reexaminare, întrucât aceasta nu are menirea de a analiza în profunzime raporturile juridice existente între părți (mai mult, instanța de fond nu va fi ținută nici măcar de propria calificare dată inițial pentru a stabili cuantumul taxei de timbru, caz în care, dacă va proceda la recalificarea acțiunii în urma administrării probelor, apreciem că va pune în vedere reclamantului să achite diferența, iar acesta va avea posibilitatea de a formula cerere de reexaminare). În plus, față de soluționarea cererii fără citarea părților, s-ar încălca în mod grav principiul contradictorialității dacă s-ar impune cu autoritate de lucru judecat calificarea reținută de instanța de reexaminare (tocmai de aceea art. 535 C. proc. civ. prevede că încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat). Desigur, această soluție presupune riscul ca, în anumite situații, să se ajungă la situația absurdă în care se achită o taxă de timbru pentru o cerere de altă natură decât cea care a fost judecată în speță.

Secțiunea III. Instanța de control judiciar nu este ținută de calificările date anterior

În ceea ce privește acțiunile întreprinse de instanța de control judiciar în această etapă a procesului civil, trebuie făcute mai multe distincții, chiar dacă unele numai la nivel intelectual.

Astfel, ca o primă etapă, (1) art. 38 din OUG nr. 80/2013 instituie obligația instanțelor învestite cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare de a verifica dacă în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru a fost achitată în mod legal.

Această posibilitate a instanțelor de control judiciar de a verifica din oficiu legalitatea taxei judiciare de timbru achitate în fazele procesuale anterioare demonstrează, fără putință de tăgadă, că acestea nu sunt ținute de calificarea juridică dată cererii de instanțele anterioare. În ipoteza în care instanța de reexaminare a stabilit un alt cuantum al taxei de timbru (care, așa cum am arătat, se impune față de cel stabilit de instanța de fond), instanța de control se va raporta la acest cuantum.

Prin urmare, instanța de control judiciar va ignora calificarea dată de instanța de reexaminare din fond, va proceda la propria calificare a acțiunii deduse judecății și va stabili cuantumul taxei de timbru ce trebuia fi achitată în faza anterioară (care poate fi, bineînțeles, același cu cel stabilit de instanța de reexaminare din fond, ori poate fi diferit, caz în care se va proceda la instituția dării în debit).

Ulterior, (2) instanța de control (în baza calificării reținute la punctul precedent), va stabili cuantumul taxei de timbru ce trebuie achitată pentru exercitarea căii de atac. Vom arăta în secțiunea următoare că, față de această evaluare, se poate face cerere de reexaminare.

În cele din urmă, (3) instanța de control trebuie să califice juridic acțiunea pentru a verifica legalitatea și temeinicia soluției dispuse în cauză de instanțele inferioare. Pentru aceasta se va raporta la calificarea reținută de instanța inferioară (care, așa cum am arătat, poate fi diferită față de cea reținută de instanța de reexaminare).

Analizând dacă instanța de control este ținută de calificarea juridică dată de instanța inferioară, doctrina[5] a arătat în mod judicios că „dacă prima instanță a judecat fondul, dar în temeiul unei calificări juridice greșite, cu atât mai mult se impune analiza calificării corecte pentru prima oară în apel. Despre o cauză nouă nu se poate vorbi, în condițiile în care am convenit că, în ceea ce ne privește, cauza reprezintă situația de fapt calificată juridic, însă situația de fapt este elementul imutabil, iar calificarea juridică poate fi schimbată de instanță, potrivit art. 22 alin. (4) și (5) NCPC, de vreme ce reprezintă o prerogativă a instanței, potrivit adagiului iura novat curia.”

Iată, deci, cele trei operațiuni pe care le va întreprinde instanța de control judiciar învestită cu o cale de atac împotriva hotărârii instanței inferioare. Anticipam la începutul secțiunii că aceste operațiuni vor fi distincte doar din punct de vedere intelectual, întrucât, în realitate, instanța va stabili calificarea juridică în prima etapă, urmând ca apoi doar să o aplice și în celelalte două etape.

Secțiunea IV. Instanța de reexaminare din faza controlului judiciar nu este ținută de nicio calificare juridică dată în cauză până la acel moment

Am arătat în secțiunile precedente că instanța de reexaminare din fond nu este ținută de calificarea juridică dată de instanța de fond și că instanța de control judiciar nu este ținută de calificarea juridică dată de instanța de fond ori de instanța de reexaminare din fond.

Art. 39 alin. (1) din OUG nr. 80/2013 spune, fără să distingă, că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare. Cum instanța de control judiciar procedează la stabilirea cuantumului taxei de timbru, înseamnă că cererea de reexaminare poate fi formulată inclusiv în căile de atac.

Astfel, aceeași soluție a libertății de a recalifica acțiunea se aplică și în raporturile dintre instanța de control judiciar (care a stabilit cuantumul taxei de timbru pentru faza procesuală precedentă sau pentru exercitarea căii de atac, conform primelor două puncte din secțiunea III) și instanța de reexaminare din etapa de control judiciar, întrucât orice altă interpretare ar restrânge fără nicio justificare domeniul de aplicare a cererii de reexaminare.

Interesant este, însă, ce se va întâmpla dacă instanța de reexaminare din faza de control judiciar va admite cererea și va reține o altă calificare juridică a cererii.

În primul rând, astfel cum am văzut, instanța de control judiciar nu va fi ținută de soluția instanței de reexaminare din faza de control judiciar decât în ceea ce privește cuantumul taxei de timbru. Instanța de control judiciar are libertatea de a aprecia pe cont propriu calificarea juridică a cererii, cu riscul pe care l-am menționat deja, de a se impune o taxă de timbru pentru o cerere de altă natură decât cea care a fost judecată în speță.

În al doilea rând, însă, dacă instanța reexaminare din faza de control judiciar reține un alt cuantum al taxei de timbru datorate pentru exercitarea căii de atac decât cel indicat inițial de instanța de control judiciar (punctul 2 din Secțiunea III), atunci, implicit, va avea efecte și asupra aprecierii instanței de control judiciar a legalității taxei de timbru calculate de instanțele inferioare, deci, posibil, și asupra instituției dării în debit (punctul 1 din Secțiunea III). Cu alte cuvinte, din moment ce taxa de timbru datorată pentru exercitarea căii de atac este determinată ca fracțiune din taxa de timbru plătită în primă instanță, modificarea celei dintâi ca efect al hotărârii instanței de reexaminare din faza de control judiciar va avea ca efect și modificarea celei din urmă (dacă x se calculează ca procent din y, atunci modificarea lui x trebuie să conducă neapărat la modificarea lui y). O altă interpretare ar conduce la consecințe absurde, în sensul că, pentru fazele procesuale anterioare s-a datorat taxa de timbru pentru acțiunea stabilită ca având o anumită natură juridică, iar pentru căile de atac se datorează taxa de timbru pentru o acțiune care are cu totul altă natură juridică.

Iată cum, în final, în ceea ce privește cuantumul taxelor de timbru datorate pe întreg parcursul procesului civil, ultimul cuvânt de spus îl va avea calificarea dată de ultima instanță de reexaminare.


[1] Gabriel Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-455, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 67-68.
[2] A.-A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 76.
[3] L.-Al. Viorel în L.-Al. Viorel, G. Viorel, A.-Al. Oană, R. Rusu-Oană, I.-V. Varga, C. Mareș, A. Bran, Legislația privind taxele judiciare de timbru, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 555.
[4] Idem, p. 558
[5] A.-A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 36.


Cristian Tănasă
Avocat colaborator SCP RĂZVAN DINCĂ & ASOCIAȚII

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Posibilitatea instanței învestite cu o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru de a proceda la calificarea corectă a acțiunii”

  1. Valentin BULIGA spune:

    Socotesc că cele mai sus pomenite utilizează excesiv şi speculativ o oarecare congruenţă dintre conceptul de „obiect al pricinii” astfel cum este utilizat prin dispoziţiunile art. 194 alin. 1 lit. c) C.pr.civ. (2010)-rep. şi acela de „calificare juridică a pricinii” – astfel cum este conturat prin dispoziţiunile art. 22 alin. 4-5 C.pr.civ. (2010)-rep.

    Obiectul pricinii îl înţeleg în sensul de pretenţie concretă ridicată de către reclamant în contra celui pârât, e.g.plata unei sume de bani, evacuarea, etc. şi acesta prezintă relevanţă, într-adevăr, în identificarea reperelor obiective pentru verificarea unor forme procedurale ca, de exemplu, stabilirea competenţei materiale, întinderea taxelor de judecată.
    Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată privită ca act material de procedură înfăptuit în exhibarea dreptului la acţiunea civilă se stabileşte nu neapărat şi exclusiv pe obiectul pricinii, ci în raport de temeiurile de drept şi de fapt prezentate de reclamant sub auspiciile dispoziţiunilor art. 194 alin. 1 lit. d) C.pr.civ. (2010)-rep., acestea fiind imperios necesare pentru a identifica reperele de drept substanţial de care judecătorul trebuie să ţină seama la desluşirea pe fond a pricinii.
    Tocmai de aceea în preambului dispoziţiunilor art.22 C.pr.civ.(2010)-rep., la alineatul 1, legiuitorul arată că se va referi la instrucţiunile pentru judecător necesare a fi avute la soluţionarea litigiului, adică a fondului pricinii, principiul conturat de adagiul „iura novit curia” raportându-se intim la desluşirea raportului juridic substanţial aflat în dificultate şi prezentat judecătorului de împricinaţi, iar nu la aspecte ale raportului juridic formal, adică a procedurii judiciare în sine.

    În cele din urmă, stabilirea întinderii taxei de judecată nu reprezintă altceva decât o măsură administrativă impusă de verificarea unei condiţiuni de fond pentru iniţierea unei proceduri judiciare, poate tocmai din această cauză legiuitorul nu a aşezat eventualele critici şi aspecte divergente în veşmântul unei căi de atac, ci a instituit forme procedurale expres dedicate (cererea de reexaminare), mai ales dacă observăm că în privinţa măsurilor administrative impuse de gestionarea unei proceduri judiciare prin dispoziţiunile art. 465 C.pr.civ. (2010)-rep. a exclus limpede posibilitatea de a fi formulate critici prin mijlocirea vreunei căi de atac.
    În această paradigmă ar trebui privite şi consideraţiunile cuprinse în decizia nr. 7/2014 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, deşi se raportează la defunctele dispoziţiuni ale Legii nr. 146/1997-rep., prin conţinutul lor acestea fiind însă similare celor relevante de sub imperiul OUGnr. 80/2013, astfel respecivele consideraţiuni şi-ar putea păstra valoarea de interpretare a acestora din urmă.

    La urma urmei, aspectele ce ţin de taxa de judecată se circumscriu unor eventuale neregularităţi apte să atragă sancţiunea anulării (cererii de chemare în judecată) ori a nulităţii (cererii de apel/recurs) pentru care dispoziţiunile art. 178 alin. 3-4 C.pr.civ. (2010)-rep.identifică momente clare până la care este permisă exhibarea lor, iar în privinţa anulării cererii de chemare în judecată sub auspiciile dispoziţiunilor art. 197 C.pr.civ. (2010)-rep. s-ar putea discuta cel mai târziu atunci când sunt dezbătute de prima instanţă de fond eventualele chestiuni prejudiciale pe tărâmul dispoziţiunilor art. 245-248 C.pr.civ. (2010)-rep., nicidecum dinaintea instanţei de apel atunci când deja eventualele neregularităţi sunt deja drenate pe calea cererii de reexaminare ori prin efectul decăderii consfinţit de dispoziţiunile art. 178 alin. 3 C.pr.civ. (2010)-rep., reactivarea lor fiind expres prohibită de legiuitor, tocmai pentru a nu aduce atingere unei exigenţe impuse cu valoare de principiu sub auspiciile dispoziţiunilor art. 6 alin. 1 C.pr.civ. (2010)-rep., respectiv sfârşirea procedurilor judiciare într-un termen optim şi mai cu seamă previzibil.

    Cu uşurinţă se poate observa că pentru ipoteza consfinţită de dispoziţiunile art. 38 din OUG nr. 80/2013 legiuitorul nu a mai prezevat vreo formă de reexaminare, pentru simplul motiv că eventualele obiecţiuni ridicate de cel interesat pot fi cu uşurinţă dezbătute cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale deîndată înaintea instanţei respective, cererea de reexaminare fiind pusă la îndemână celui îndrituit doar în etapa preliminară, necontradictorie, când raportul procesual se află încă în gestaţie fără a fi captat, încă, şi pârâtul, tocmai pentru a da posibilitatea reclamantului de a-şi prezenta eventualele obiecţiuni.
    Ulterior, când cadrul procesual este deja conturat sub toate elementele sale, o astfel de posibilitate devine inutilă devreme ce orice aspecte ar fi de ridicat urmează a se desluşi în cadrul judecăţii propriu-zise. Or înaintea unei instanţe de control, nu doar că raportul juridic procesual este deplin conturat şi ca urmare a limitării efectului devolutiv sub auspiciile dispoziţiunilor art. 477, prin conjuncţie cu cele ale art. 476 C.pr.civ. (2010)-rep., dar vizează în cea mai mare măsură fondul pricinii şi doar în mod excepţional eventuale neregularităţi strecurate pe parcursul celei dintâi judecăţi şi acelea doar dintre cele deosebit de grave apte a afecta acea dintâi judecată a fondului – art. 479 C.pr.civ. (2010)-rep.
    Or nu socotesc că aspectele ce ţin de taxele de judecată a pricinii în prima jurisdicţie se circumscriu unor astfel de neregularităţi ce se impun a fi cercetate devolutiv de instanţa de control judiciar.
    V.B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate