BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Banking
DezbateriCărţiProfesionişti
CMS CMK
 
Print Friendly, PDF & Email

Mugur Isărescu: 24 de ani, BNR a fost o bancă cu capital privat

28.04.2017 | JURIDICE.ro
Newsletter
Instagram
Facebook

Miercuri, 26 aprilie 2017, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, a ținut un discurs cu ocazia deschiderii celei  de-a XXV -a ediții a Simpozionului „Cristian Popișteanu”, potrivit unui comunicat al BNR publicat joi, 27 aprilie 2017.

„Doamnelor și domnilor,

Încep prin a vă spune „Bine ați venit!” sau „Bine ați revenit!” la Banca Națională a României.

A XXV-a ediție a Simpozionului de istorie și civilizație bancară „Cristian Popișteanu” are ca temă Banca Națională a României și Primul Război Mondial. Anul 1917 . Este o ediție aniversară. Ea arată că am reușit să facem din Simpozionul „Cristian Popișteanu” un proiect cultural de durată.

Marcăm cu această ocazie un secol de la anul cel mai greu al României ȋn Primul Război Mondial, dar și împlinirea a:

137 de ani de la înființarea Băncii Naționale a României, prin Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune, publicată în „Monitorul Oficial” din 17 aprilie 1880 (st. vechi).
150 de ani de la adoptarea sistemului monetar modern al României și a leului ca monedă națională.
50 de ani de la apariția numărului 1/1967 a revistei „Magazin Istoric”
Urez „La mulți ani!” celei mai cunoscute reviste de popularizare a istoriei și partenerului nostru de un sfert de secol.

Doamnelor şi domnilor,

Vă prezint ȋn continuare o lucrare colectivă intitulată Banca Națională a României în Primul Război Mondial.

Mulţumesc colegelor mele de la Serviciul Arhivă, bibliotecă şi diseminare publicaţii, direcţia Secretariat BNR – cu deosebire doamnelor Nadia Manea, Mihaela Tone, Brânduşa Costache – şi colegului de generaţie Cristian Păunescu, consilier BNR, pentru contribuţia adusă la elaborarea acestui material.

Banca Națională a României în Primul Război Mondial. Contextul general al implicării
Anii 1916-1917 au fost dintre cei mai dificili din istoria modernă a României: ȋn astfel de vremuri, o instituție centrală, precum Banca Națională, și-a dat măsura solidității și a rolului său în efortul de apărare a teritoriului țării și de realizare a unității naționale. Martor al evenimentelor de acum un secol și reputat specialist, Victor Slăvescu considera că:

„Epoca 1914-1918 este desigur și va rămâne unică în istoria Băncii Naționale, întrucât s-a trecut prin toate situațiile posibile, s-au înfruntat toate primejdiile posibile, a stat la un pas împreună cu toată țara de dezastrul ireparabil, pentru ca după lungi ani de eforturi nebănuite să se ajungă la fericirea extraordinară simțită de un neam întreg din toamna anului 1918.”
Cu sediul central mutat la Iași încă din 14 noiembrie 1916, cu o mare parte a tezaurului de aur (care asigura convertibilitatea leului) transferat la Moscova după 14 decembrie 1916, Banca Națională a României își desfășura activitatea în condiţii total improprii. Raportul Consiliului de administraţie al BNR din 18 februarie 1918 ne descrie iarna aspră a anului 1917:
„o iarnă lungă și neobișnuit de riguroasă, însoțită de boli multe și primejdioase, diferite și mari lipsuri și crâncene suferințe, atât de multe de parcă urgiile lumii năpădiseră asupra bietei Românii, toate – toate ne erau piedici“.
Deși a folosit un cu totul alt ton, povestindu-și cu ironia-i bine cunoscută „amintirile din vremea celor de ieri” „pentru cei de mâine”, Constantin Argetoainu confirma această descriere, pe care o completa cu o imagine cotidiană a străzilor din Iașii acelor zile:
„oamenii alunecau și își frângeau picioarele sau brațele. Seara, mai ales, circulația devenise aproape imposibilă, căci se făceau economii de combustibil la uzinele comunale și aproape toate rezervele erau stinse. /…/ Era o adevărată problemă strategică să mergi dintr-un loc într-altul. Îmi reamintesc că de la hotel Traian, unde stam atunci, și până la popota diplomatică în strada Ștefan cel Mare, puneam trei sferturi de ceas și eram încântat că soseam teafăr”.
În această condiții, o „problemă strategică” trebuie să fi fost și pentru conducerea și funcționarii BNR să ajungă la sediul Băncii, care se afla tot pe strada Ștefan cel Mare, la numărul 51. Dincolo însă de aceste amănunte, astăzi poate mai greu de ȋnţeles, Banca Națională a României se afla chiar în fața unor probleme majore, dintre cele mai greu de rezolvat.

Sprijinul financiar acordat statului român de Banca Națională a României
Pe primul loc se situau cele legate de sprijinul financiar acordat statului român. Fiind purtat cu armele epocii industriale, Primul Război Mondial a fost unul foarte costisitor, fapt pentru care statele implicate pe front au fost secondate de băncile lor centrale, naţionale (de emisiune). Se poate spune că, într-un fel sau altul, Primul Război Mondial a marcat profund activitatea băncilor centrale, câtă vreme conflagraţia era purtată în numele idealurilor ce legitimau mobilizarea tuturor forţelor pe care le avea o ţară, inclusiv a celor financiare.
Spre comparaţie – dar şi mai bună ȋnţelegere a ceea ce a făcut atunci BNR pentru România – voi prezenta pe scurt cum a fost finanțată participarea la război în trei state europene, situate în ambele tabere.

Încep cu Franța, modelul și cel mai important sprijin al nostru în acea epocă. Încă din 1911, s-a încheiat o convenție secretă între Banca Franței și guvernul francez, prin care Banca punea la dispoziția guvernului, în caz de război, 2,9 miliarde franci. În timpul războiului, ȋncepând cu 1914, guvernul francez a obținut alte șase împrumuturi de la Banca Franței, în valoare de 18,1 miliarde franci, în total 21 miliarde franci. Aceste împrumuturi au permis ca ponderea impozitelor în ansamblul cheltuielilor de război să scadă, dar fiscalitatea ca povară a sporit, mai ales după 1916. În același timp, Franța a apelat și la credite externe, acordate de Marea Britanie și de Statele Unite, dar și la emiterea bonurilor de tezaur, operațiuni care s-au bucurat de mare succes.

Germania și-a creat încă din timp de pace două organisme, Statul Major Financiar și Statul Major Economic, care urmau să elaboreze și să aplice măsurile de finanțare a războiului. Mobilizarea financiară a Germaniei a început încă din 1913, când s-au introdus două impozite noi. În anii de război, Germania a apelat la: cursul legal și forțat al bonurilor de tezaur; cursul forțat al bancnotelor Băncii Reichului; 9 împrumuturi pe piața internă, în valoare de 96 miliarde mărci. Din 1916 Germania a trecut, ca şi Franţa, la sporirea fiscalității atât prin impozite directe (precum contribuția excepțională de război), dar și prin impozite indirecte.

În Anglia, în mod tradițional, în caz de război, se apela la impozite și cât mai puțin la împrumuturi, pentru ca activitatea de creditare pe termen lung să nu fie afectată. Deși efortul fiscal al societății engleze a fost exemplar, acesta a acoperit doar o parte a cheltuielilor de război, între 21% în 1915/1916 și 28% în 1917/1918, deoarece, dacă în 1914 războiul a costat 1 milion lire sterline pe zi, în 1918 cheltuielile au ajuns la 8 milioane lire pe zi. Prin urmare, Anglia a fost nevoită să apeleze la împrumuturi pe care piața ei internă le-a acoperit în întregime. Este vorba de: titluri de trezorerie (Treasury bills); obligațiuni pe termen lung (Exchequer bonds); certificate de economii de război (war savings certificates); obligațiuni de război (National War Bonds). De asemenea, Anglia a emis trei mari împrumuturi consolidate pe piața internă: Lloyd George (1914), Mackenns (1915) și Bonar Law (în 1917).

Ministerul Finanțelor al Marii Britanii nu a făcut apel la Banca Angliei decât pentru avansuri temporare pe care le-a înapoiat din împrumuturi, deoarece legea Băncii Angliei prevedea că orice emisiune suplimentară trebuia acoperită integral în aur. De aceea, statul englez a emis limitat currency notes(bani ai Trezoreriei), care aveau curs legal și erau rambursabili la vedere în aur.

În cazul României și al Băncii sale Naționale, în preajma intrării în Primul Război Mondial, Guvernul avea o datorie publică de 2 miliarde lei, care cuprindea: ȋmprumuturile mai vechi ale statului, în valoare de 1,85 miliarde lei şi datoria flotantă internă, reprezentată de împrumuturile acordate de BNR în perioada 1914 – 1916, din care se returnase o parte. La acestea se adaugă datoria consolidată internă, reprezentată de Împrumutul național 5% din aprilie 1916 şi creditele externe: 10 milioane de lire italiene la Banca Italiei și 12 milioane de lire sterline Banca Angliei, adică aproximativ 550 milioane lei.

Atunci când s-a pus problema întocmirii bugetului pe anul 1915/1916, ministrul de Finanțe Emil Costinescu a precizat în expunerea de motive că, pentru prima dată după 48 de ani, guvernul nu a mai întocmit un proiect de buget nou, ci a continuat după cel din 1914/1915, deoarece, “pe de o parte, din punct de vedere financiar suntem supuşi unor cheltuieli de o mărime imprevizibilă, iar pe de altă parte, cele câteva venituri ale statului, mai precis cele mai importante s-au redus aproape la nimic“.

În aceste condiții, apelul la Banca Națională s-a conturat ca singura soluție posibilă. De altfel, încă din iulie 1914 guvernul român informa Banca Națională „asupra necesităților de bani ale Statului”, precum şi asupra imposibilității de a găsi “în altă parte aceşti bani, decât în bancă”. Guvernatorul Ioan G. Bibicescu a reacționat pozitiv la această solicitare a ministrului de Finanțe și, așa cum a declarat în fața Consiliului general al Băncii, i-a spus lui Emil Costinescu „că banca se simte obligată de a da guvernului tot concursul său”.

Sprijinul acordat statului român de Banca Națională a început în august 1914 și a fost reglementat în decembrie același an. Reamintim că, între 1901 și 1925, Banca Națională a României a fost o bancă cu capital exclusiv privat, deoarece statul s-a retras în anul 1900 dintre acționari. Consiliul de administrație al Băncii răspundea în fața acționarilor, dar Banca deținea în continuare privilegiul emisiunii încredințat de Stat. Volumul emisiunii era stabilit prin articolul 12 din Legea Băncii, care prevedea că Banca trebuie să aibă „un stoc metalic de aur de cel puţin 40% din suma biletelor emise de dânsa“, dar „în împrejurări excepţionale şi pentru timp determinat”, așa cum erau împrejurările războiului, acest stoc putea să coboare la 33%. Acoperirea în aur a asigurat convertibilitatea monedei noastre naționale până în anul 1917.

Concret, BNR a emis ȋn 1916 100 milioane lei, pe care i-a acordat guvernului, iar guvernul a furnizat Băncii Naționale aur, contra cost, în valoare de 33 milioane lei. Până la intrarea României în război, ambele părți și-au respectat angajamentele: Banca Națională a împrumutat ȋn total guvernul cu 400 milioane lei, iar guvernul a alimentat tezaurul Băncii cu o treime din această sumă ȋn aur, obținut din taxa în aur, instituită pentru exportul de cereale și care era plătită de importator.

La propunerea BNR, guvernul român a apelat şi la un împrumut intern pe termen lung: Împrumutul Național 5%. În aprilie 1916, a fost lansat acest împrumut national cu dobândă 5%, iar rezultatele au fost spectaculoase. Titlurile de rentă cu scadenţă în 40 de ani au fost subscrise în 10 zile, nu în 15 cum prevedea legea, iar suma subscrisă a fost de peste 400 milioane lei, deși guvernul își propusese să împrumute 150 milioane lei.

Reuşita împrumutului a avut două consecinţe importante pentru stabilitatea leului. Pe de o parte, a fost îndeplinit obiectivul urmărit de conducerea Băncii Naţionale, respectiv retragerea unei importante cantităţi de bilete de bancă (bancnote) din circulaţie. Pe de altă parte, se degaja parţial activul imobilizat al BNR, înlocuindu-se datoria statului la bancă prin datoria consolidată către particulari. Aceasta a permis guvernului român să primească în continuare credite de la BNR, care însă nu a mai fost nevoită să procedeze la noi emisiuni de bilete.
După intrarea României în război, în august 1916, situația s-a deteriorat rapid. În octombrie 1916, guvernul a solicitat încă un împrumut, de această dată de 300 milioane lei, acoperirea metalică fiind rezolvată printr-un bon de tezaur și prin angajamentul guvernului că va depune la Londra în contul BNR 100 milioane lei în lire sterline.

În condițiile războiului, promisiunea nu a fost îndeplinită: deși guvernul român a primit un împrumut din partea celui englez, guvernul român a informat BNR, în februarie 1917, că „nu poate pune nicio sumă la dispoziţia BNR la Banca Angliei“. În consecință, Banca Națională a acceptat soluţia înscrierii de către guvernul englez în registrele sale a unui „acreditiv în lire sterline, de care BNR se va putea folosi după şase luni de la încheierea păcii“.

C.I. Băicoianu a interpretat acest moment drept „o lovitură dure¬roasă“ pentru „politica de acoperire a băncii“ (acoperirea cu aur a bancnotelor), care „în faţa unei situaţiuni pe care nu o mai putea îndrepta, a trebuit să se resemneze“ . La rândul său, Victor Slăvescu spunea că, „în anul 1917, /…/ activitatea Băncii Naționale se reduce la marea operațiune de finanțare a războiului, prin concursul prudent, dar permanent dat statului, lipsit de alte mijloace bănești”.

Acceptând acest sacrificiu, conducerea Băncii avea însă conștiința datoriei împlinite, așa cum se arăta în Raportul Consiliului de administrație al BNR prezentat Adunării generale a acționarilor din 19 februarie 1917:

„Sforţarea aceasta, pe care Banca Naţională a fost în stare s-o accentueze într-atât în interesul ţării este credem un eveniment ce trebuie să ne bucure, nu numai ca acţionari, ci mai ales şi osebit ca români; căci s-a dovedit că, cu capitalul exclusiv românesc, s-a ştiut şi s-a putut prin muncă, stăruinţă şi inteligenţa conducerii de români, să se clădească pe de-a întregul o instituţiune financiară, care, în vremile extrem de grele ce străbatem, e o pavăză pentru toţi, mari şi mici, stat şi particulari“.

Foarte curând, guvernul a solicitat al șaselea împrumut la BNR, ceea ce a pus instituția noastră într-o dificultate fără precedent. Așa cum observa Constantin I. Băicoianu: : „de o parte, erau interesele întregii noastre vieţi economice, de alta acelea ale neamului şi ţării româneşti“.

Marile lupte pentru apărarea Moldovei aveau să urmeze şi conducerea BNR a sprijinit în continuare statul în ceea ce se anunța a fi momentele decisive pentru supravieţuirea statală românească. Astfel, în aprilie 1917, s-a semnat convenția pentru încă un împrumut de 300 milioane lei și datoria statului la BNR a atins un miliard de lei. Pentru că statul nu și-a îndeplinit obligațiile cu privire la acoperirea metalică, prin această convenție s-a suspendat convertibilitatea leului „până când statul îşi va achita toate împrumuturile ce a contractat la Banca Naţională, precum şi până când Banca Naţională îşi va aduce la sediul său din Bucureşti stocul său metalic aflat astăzi în străinătate“. Consecinţele acestei prevederi au fost apreciate drept incalculabile pe termen lung, dar introducerea ei a fost imposibil de evitat în condiţiile unui sprijin financiar insuficient atât al aliaţilor occidentali, cât şi al Rusiei, devenită scenă a revoluţiei. În condițiile de atunci însă, așa cum aprecia Gh. Dobrovici, sub imperiul greutăţilor anului 1917, orizontul reflexiei nu depăşea ziua următoare.

Dosarele cu borderouri ale plăților efectuate de Banca Națională a României pentru Aprovizionarea generală a Armatei demonstrează importanța sprijinului Băncii Naționale pentru efortul militar al statului național din anul 1917.

În noiembrie 1917, ministrul de finanțe Nicolae Titulescu a venit personal la Banca Națională (sucursala Iaşi), a prezentat demersurile făcute pe lângă Aliați, promisiunile primite de la aceștia și a solicitat un nou împrumut, al șaptelea, de 300 milioane lei, pe care Consiliul de administrație al Băncii l-a acordat o lună mai târziu. La sfârșitul anului 1917, România, rămăsă singură pe frontul din Moldova, a încheiat armistițiul de la Focșani, dar armata rămânea moblizată. În acel moment, guvernul român datora Băncii Naționale 1,3 miliarde lei.
La aceste ȋmprumuturi se adaugă sprijinul logistic pentru emisiunea bonurilor de tezaur ale Împrumutului Apărării Naţionale, dar și subscrierea a 10 milioane de lei, pe termen de un an, urmând ca dobânda de 5% să fie oferită pentru operele de binefacere ale Reginei Maria. De asemenea, având în vedere numărul mare al refugiaților din Transilvania care erau posesori de carnete de economii la diferite bănci, Consiliul general al BNR a decis să le acorde, pentru necesități stringente, împrumuturi fără dobândă.

Alte acțiuni al Băncii Naționale în timpul războiului
În plus față de acțiunile de finanţare şi sprijinire directă a guvernului şi ţării deja prezentate, pe agenda de lucru a Băncii Naţionale a României se aflau și alte urgențe. Una dintre acestea era pregătirea celui mai negru scenariu, acela al exilului, în cazul în care ofensiva germană din vara anului 1917 nu ar fi fost oprită.

În anul precedent, pe măsură ce sudul țării fusese ocupat, activitatea sucursalelor și a agențiilor Băncii din partea ocupată a fost suspendată. Această decizie a fost extinsă în iulie 1917 și pentru sucursalele și agențiile BNR din Moldova, toată activitatea instituției fiind concentrată la Iași. A urmat decizia din Jurnalul Consiliului de Miniştri, prin care Banca Naţională era autorizată „să ia, la epoca ce se va socoti necesară, toate măsurile trebuitoare pentru transportarea în ţară străină a întregului său avut: efecte, depozite, valori, titluri ale sale sau aflate în păstrarea sa, precum şi pentru strămutarea sediului său, făcând aceste operaţiuni împreună sau succesiv, după cum va crede de cuviinţă”.
În acelaşi timp, ministrul Nicolae Titulescu ruga să se aibă în vedere că „statul va avea aici (în Iași – n.n.) nevoie mai departe de concursul băncii şi deci vă rugăm a îngriji să se reţină stocul necesar de bilete pentru acest scop, banca funcţionând mai departe aici“.
Luându-se în calcul mutarea sediului Băncii în străinătate, directorul Alexandru Radovici fusese trimis trimis la Kherson, portul ucrainean de la Marea Neagră, pentru a închiria imobilele unde Banca și-ar fi putut continua activitatea. Nu avem mențiuni despre modul în care a decurs misiunea directorului Alexandru Radovici. Știm însă că după ce, în decembrie 1916, au plecat către Moscova 1738 de casete, proprietatea BNR, care conțineau monede și lingouri de aur, pentru a fi puse la adăpost, în iulie 1917 a avut loc cel de-al doilea transport către Moscova, care a inclus alte 188 de casete ale BNR cu aur, arhivă, titluri, efecte de comerț. În total, s-au evacuat 91,48 tone aur. Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au anulat ȋnsă cel mai negru scenariu și nicio instituție centrală a României nu și-a mutat sediul în străinătate.

În același timp, conducerea Băncii Naționale era foarte atentă la veștile care veneau de la București cu privire la tratamentul la care era supusă de către ocupant delegația cu competențe limitate lăsată la sediul central BNR din Lipscani nr. 25. Semnificativ pentru ruptura dintre teritoriul ocupat și cel rămas liber în Moldova ni se pare faptul că astfel de știri ajungeau, de pildă, la Iași, în martie 1917, datorită unei telegrame a ministrului român la Stockholm. Și veștile erau îngrijorătoare, pentru că ele se referau la:

Emiterea leilor de ocupație, anunțată încă de la 17 decembrie 1916 (stil vechi), de către Banca Generală Română, o bancă cu capital german, care fusese înfiinţată în 1897. În total, autoritățile germane au emis 2,2 miliarde lei, fără acoperire, adică de două ori mai mult decât valoarea biletelor BNR aflate în circulație în anul 1916 (1,03 miliarde lei) și oricum mai mult decât totalitatea împrumuturilor acordate guvernului român de Banca Națională în toată perioada 1914 – 1918 (1,6 miliarde lei). Se poate vorbi de o depreciere intenționată a leului de către autoritățile de ocupație, iar efectele aveau să se resimtă pe termen lung în inflația care a afectat leul după Unirea din 1918.
Rechiziționarea Palatului Lipscani și apoi punerea sub sechestru administrativ a instituției.
Folosirea fondurilor, a funcționarilor și a reţelei de agenţii a băncii în mai multe operaţiuni ce aveau în vedere exploatarea potenţialului agricol al României ocupate.
Luând cunoștință de toate acestea, conducerea Băncii a considerat că „Banca Naţională a României fiind o instituţiune privată, iar nu de Stat, toate principiile dreptului privat şi al ginţilor sunt prin aceste două fapte adânc ştirbite şi un procedeu fără precedent încă se inaugurează în România”. De aceea, a întocmit un protest energic „în contra acestei violări a drepturilor sale”, pe care l-a înaintat ministrului de Finanțe, cu rugămintea de a fi adus „la cunoștința puterilor aliate și neutre”. Potrivit lui Victor Slăvescu, prin intermediul ministrului Olandei la Berlin, protestul a fost transmis şi reprezentanţilor Puterilor Centrale.

În acest context complicat, aș mai adăuga și una dintre cele mai importante opere caritabile ale Băncii Naționale. Este vorba de Spitalul nr. 113 din București. Acesta a fost înființat în septembrie 1916 în clădirea Școlii de fete de pe strada Principatele Unite, fiind administrat de Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, cheltuielile lunare, între 20 000 și 25 000 lei/lunar fiind asigurate de BNR, care s-a ocupat de înzestrarea acestuia „la nivelul ultimelor cerinţe ale ştiinţei medicale“. Până la evacuarea Bucureștiului, spitalul a oferit îngrijire medicală pentru 1106 ostași răniți și 18 bucureșteni loviți de bombele aeroplanelor.

La sfârșitul anului 1916, mai erau în spital aproximativ 400 de răniți, fapt pentru care directorul Nicolae Bărbulescu, care rămăsese la București, a încredințat Societății Ortodoxe Naționale încă 40.000 lei, pentru funcționarea spitalului în lunile ianuarie și februarie, adică pe timpul iernii.

Sacrificiile umane ale Băncii Naționale a României
Acestor realități privind efortul de război al BNR li se adaugă sacrificiile umane. Din cei 352 de funcționari ai BNR (153 în Centrală, 51 în sucursale și 148 în agenții), 201 au mers pe front. Dintre aceștia, 21 au dat jertfa supremă. Vă rog să-mi îngăduiți să le rostesc numele cu aceeași solemnitate cu care a făcut-o guvernatorul Mitiță Constantinescu la 11 noiembrie 1937, când a fost dezvelită placa comemorativă, concepută de arhitectul-șef al BNR, Radu Dudescu, și amplasată în Palatul Lipscani, pe palierul principal al scărilor de onoare. Pe placa din marmură albă, străjuită de flacăra recunoștinței veșnice, sunt încrustate următoarele nume:

– Ioan I. Slăvescu, Constantin Biciola și Constantin Colac (Secretariat);
– Ştefan G. Ioanin (Contabilitate);
– Dumitru N. Vasiliu, Ştefan Constantinescu, Ioan Dumitrescu (Scont);
– Gheorghe Gh. Dumitrescu (Serviciul depozite);
– Ioan E. Vergatti (Control general);
– Matei Oproiu (Serviciul bilete);
– Constantin Georgescu, Ioan Pătulea, Grigore Săndulescu (Imprimerie);
– Haralambie Popa (Sucursala Galaţi);
– Dumitru P. Constantinescu, Constantin Enescu (Agenţia Constanţa);
– Marin N. Ionescu (Agenţia Focşani);
– Alexandru I. Popescu, Mihalache Ionescu (Agenţia Ploieşti);
– Ioan Crivăţ și Petre Popa (Agenţia Târgu Jiu).
Să nu uităm că realizarea Unirii din 1918 s-a datorat și sacrificiului lor.

Venind în fața adunării generale a acționarilor în februarie 1919, guvernatorul Ioan G. Bibicescu, care a condus instituția în anii războiului, sublinia: „în condițiuni din cele mai grele, am continuat în Iași munca noastră, dovedind pentru toți cât bine a putut face instituțiunea Băncii Naționale a României acum în timpuri extraordinare și mai ales în aceste împrejurări excepționale. Urmând guvernul și reprezentanța legală a țării, am pus la dispozițiunea lor mijlocele trebuincioase pentru armată, precum și pentru celelalte nevoi ale statului, așa încât se poate zice că în ajungerea rezultatelor dobândite, ajutorul Băncii Naționale a fost esenţial.
Doamnelor şi domnilor,

Închei aici prezentarea privind implicarea BNR ȋn Primul Război Mondial. Ca şi ȋn alte ocazii ale simpozionului Cristian Popişteanu, această lucrare, ca şi prezentările care urmează, au şi scopul de a face educaţie financiară prin istorie.

Educația financiară este însă, în sine, un domeniu sensibil și complicat. Totodată, este o preocupare mai veche, ale cărei rădăcini s-au dezvoltat în istoria modernă a României. Ţara, în anii imediat următori Unirii de la 1859, se ridica din temelii. “Avem totul de creat – nota Cuza, în mesajul domnesc din decembrie 1859 –, să întemeiem creditul public, să deschidem drumuri, să facem poduri, să facem să înflorească industria şi comerţul”. Iar pentru asta era nevoie şi să se înfăptuiască aceste construcţii, să fie organizată munca ţării, să fie finanţate lucrările. Ţara avea deci nevoie de avânt constructiv, plus o voinţă de fier cuplată cu un gând înţelept de a da viaţă unui program intern de schimbare şi modernizare a structurilor economice, politice, sociale şi administrative.

Dar, mai cu seamă, era nevoie de un climat modernizator, care să cuprindă o masă critică a populaţiei, climat ce nu putea fi dezvoltat fără şcoli bune, fără societăţi de dezbateri, fără un larg proces de pregătire a populaţiei pentru schimbările ce aveau să urmeze.

În acele vremuri, mai ales, nu era posibil – cum nici astăzi nu este nici posibil, şi nici necesar – să se asigure o pregătire sofisticată a populaţiei, pentru ca, bunăoară, să se familiarizeze cu problemele tehnice ale sistemului bancar. Dar dacă “aveam totul de creat”, cum spunea Cuza, şi înainte de orice “să întemeiem creditul public”, era firesc să fie răspândite reguli de bază privind banii, să fie învăţat bunul simţ financiar. Fiindcă, aşa cum voi exemplifica în continuare, nu doar marea masă a populaţiei avea nevoie de lărgire a cunoştinţelor, ci şi mulţi dintre intelectualii publici ai acelui timp.

Atunci, ca şi acum, invențiile epocii moderne în materie de bănci și bani au provocat mai întâi temeri oamenilor. Atunci ȋnlocuirea banilor metalici, sunători, cu biletele de bancă a fost un şoc probabil mai mare ca apariţia cărţilor de credit ȋn zilele noastre. Când, în 1866, s-a pus pentru prima oară problema înființării unei bănci de scont și emisiune, ziarul „Trompeta Carpaților” anunța pe prima pagină cu titlu mare că aceasta este „funestă țării” și trebuie „oborâtă” cu orice preț. Ion C. Brătianu însuși atrăgea atenția în deceniul opt al secolului al XIX-lea că „mai cu seamă în chestiuni economice suntem novici /…/; nu știam ce este chiar adevăratul rol al monetei în tranzacțiunile noastre. De aceea, când auzeam de hârtie (bani de hârtie, bancnote- m.n.), credeam că ne prăpădim”.

Un alt exemplu pentru a vedea că nimic nu e nou sub soare: adoptarea legii pentru emiterea biletelor ipotecare, în 1877, a provocat, de asemenea, spaima unuia dintre ziarele vremii, care scria despre „periculosul expedient al creării şi punerii în circulaţiune a unor titluri fiduciari”.

Treptat, însă, banca de emisiune a fost înțeleasă, acceptată și declarată o necesitate, fapt pentru care, în aprilie 1880, a fost adoptată legea prin care se înființa Banca Națională a României ca „bancă de scompt și circulațiune”. Mai mult decât atât, devenit autor al unui manual de Economie politică, directorul ziarului care deplângea emiterea biletelor ipotecare definea în 1897 biletul de bancă drept „titlul de căpetenie, care cruţă circulaţiunea monetei” şi „a cărui emisiune, regulată /…/ de lege, caracterizează băncile de emisiune”.

Adevărul este că, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial, creierele din slujba ţării, multe şlefuite la şcoli mari din Apusul Europei, nu doar că au participat la punerea în opera a unor proiecte îndrăzneţe, dar au şi susţinut pregătirea populaţiei pentru restructurarea societăţii româneşti, educaţia financiară jucând unul dintre rolurile cele mai importante.

Nu întâmplător, în programul reuniunii aniversare de astăzi – invocând sfertul de veac de când, an de an, organizăm la Banca Naţională un colocviu dedicat istoriei şi civilizaţiei bancare – am integrat un panel în care să analizăm învăţămintele pe care le deprindem din istorie pentru efortul de astăzi şi de mâine în procesul dezvoltării culturii şi civilizaţiei bancare ȋn România.

Nu ȋntâmplător, de asemenea, astăzi, când vorbim de educaţie financiară prin istorie, aniversăm 150 de ani de la ȋntronarea leului ca monedă naţională a României. Cu această ocazie, Banca Naţională lansează pe piaţă un set de 3 monede cu tema 150 de ani de la adoptarea legii pentru ȋnfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale: o monedă din aur cu valoare nominala de 100 lei, o monedă din argint cu valoare nominală de 10 lei şi o monedă din tombac cuprat cu valoare nominală de 1 leu. Tirajul acestui set este de 150 de bucăţi.

Cu aceeasi ocazie BNR lansează şi o monedă din alamă pentru colecţionare, ȋntr-un tiraj de 5000 de bucăţi.

Toate cele patru emisiuni (aur, argint, tombac cuprat şi alamă) au pe avers o compoziţie care conţine imaginile monedelor emise în 1867, inscripţiile în arc de cerc „ROMANIA“ și „SISTEMUL MONETAR NATIONAL – 150 ANI“, valoarea nominală („100 LEI“, „10 LEI“, „1 LEU“ si „50 BANI“), stema României și anul de emisiune „2017“ şi pe revers au portretul lui Carol I, inscripțiile în arc de cerc „CAROL I“ și „1867“ – anul adoptării legii de înfiinţare a sistemului monetar naţional.

Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc să petreceți o zi interesantă și plăcută la Banca Națională a României!”

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate