Silviu-Gabriel Barbu: Magistratura nu se poate face nicidecum cu „pasiune”, ci se face exclusiv cu realism
29 aprilie 2017 | Alina MATEI
Alina Matei
Silviu-Gabriel Barbu
Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule judecător Silviu-Gabriel Barbu, pentru că ați acceptat să acordați un interviu cititorilor J. Pe ce s-a sprijinit decizia dumneavoastră când ați ales Facultatea de Drept?
Silviu-Gabriel Barbu: Am început Facultatea de Drept a Universității București în anul 1991, după stagiul militar și un eșec la Cluj la Filozofie (avusesem timp sa învăț mai puțin de o lună, dacă asta poate fi o scuză!). În mare măsură a fost rodul unui context în familie, mai ales părinții m-au convins să vin spre Drept, pentru ca eu eram setat pe filozofie și sociologie (abia reapăruse la acea vreme în Romania învățământul superior sociologic). Ceea ce m-a convins, undeva în forul meu interior și la nivelul meu de înțelegere de la vârsta aceea, a fost și întregul fenomen judiciar al dosarelor Revoluției, foarte la modă la acel moment, procesele Revoluției fiind chiar televizate (aberant de la un punct încolo), acreditând treptat ideea că justiția este un spectacol… unul chiar interesant si… live!! Mai târziu am învățat despre conceptul „pâine și circ” care domina o parte consistentă a societății românești a anilor ’90-’95, observând și numeroasele fațete ale manipulării maselor. Aceste teme le-am văzut cu ochii mei și am început să le învăț în diverse nuanțe (de exemplu, din exces de curiozitate am încasat câteva lovituri de furtun pe spate de la minerii care, în toamna anului 1991, „cuceriseră” Parlamentul situat pe Dealul Mitropoliei la vremea respectivă; dar nu sunt supărat pe niciun miner, iar durerile generate de lovituri mi-au trecut repede, eram tânăr, însă a fost o interesantă lecție de viață în ce privește raporturile de forțe în teren și gestiunea propriilor vorbe). Am avut șansa să învăț în studenție multe lucruri despre viață… direct de la viață, precum și de la mulți oameni activi din acele timpuri (erau peste tot în România anilor ’90 oameni entuziaști, plini de idei și de curaj, având apetitul de a vorbi foarte liber); în special îmi amintesc stilul „la modă” atunci de a vorbi cu emfază (în maniera personajelor lui Caragiale, în special).
Am lucrat ca jurnalist vreo doi ani și cred ca am fost printre primii din România acelor vremuri care am publicat un editorial despre iminența colapsului jocului piramidal Caritas, foarte în vogă la acel moment. Dorința de a scrie despre asta a avut un impuls banal – o discuție în familie și prieteni referitor la planul de a merge la Cluj (plecând dintr-un sat din sudul României, aproape de Dunăre) pentru a depune bani la jocul piramidal respectiv. Tata, contabil experimentat la vremea aceea, le tot spunea că își vor pierde banii, pentru că în piramida crescândă, în mod logic, la un moment dat, nu vor mai fi așa de mulți deponenți ca sa susțină câștigurile unui număr tot mai mare de „jucători/deponenți”. Eu l-am întrebat de ce este așa de sigur de colapsul apropiat al jocului piramidal și mi-a răspuns cu explicații pe hârtie, adică matematică, de fapt. Nu l-am crezut din primul moment, însă, fiind o temă importantă a momentului, am scris un articol cu raționamentele tatălui meu și… acesta a avut dreptate, pentru că, după vreo 12-15 zile, Caritas a intrat în imposibilitate de plată și după scurt timp organele de urmărire penală l-au arestat pe patronul jocului și au derulat ancheta (la vremea aceea procurorul putea să dispună măsura arestării). Oricum, directorul general al trustului de presă la care lucram (cu jumătate de normă) m-a felicitat pentru anticiparea aceasta la care el nu se gândise. Restul știți din reverberațiile media și din multe discursuri publice ulterioare. Cert este că am avut un sentiment de dezgust față de ipocriții care, pe de o parte, criticau jocurile piramidale, iar, pe de altă parte, obțineau sume frumușele de bani de acolo, deseori în regimul „peste rând”, împrejurare care mi-a întărit convingerea că alesesem bine facultatea de drept. Unii dintre ei sunt formatori de opinie destul de cunoscuți, chiar notorii în postura de… „moraliști convinși”… însă am reprezentarea că nu sunt altceva decât niște farisei jalnici în realitate.
În facultate am simțit cu adevărat că am fost student, am locuit în cămin în Grozăvești, m-am bucurat de viața aceea boemă și mi-am făcut o mulțime de prieteni. Studenția pentru mine a fost o importantă școală a vieții, în plus față de pregătirea teoretică (asigurată la un nivel de excepție de dascălii noștri de atunci, dintre care o bună parte nu mai sunt astăzi); de asemenea, am muncit mult în acei ani, pentru că inflația te obligă să cauți soluții (dacă nu te mulțumeai cu banii de acasă) și viața deja nu mai era simplă. În vreo doi ani am înțeles de ce multă lume (nu numai oamenii simpli, cu un orizont axiologic mai puțin complicat dacă am face o comparație cu piramida lui Maslow) manifestau gânduri de regret, cel puțin declarativ și având proaspătă memoria traiului din vremurile anterioare Revoluției. Explicațiile sunt simple: oamenii știau că avuseseră lesne acces la joburi, de regulă pentru funcțiile mici de execuție, adică acelea fără miză, aveau salarii destul de mari și acces la produsele (cam puține, atâtea câte se puteau procura) ce se găseau pe piața internă, puteau cumpăra haine, aparate video, blugi, țigări, băuturi fine de import și aur din țările vecine (pe sub mână sau pe piața neagră și la prețuri exorbitante, dar le puteau cumpăra), iar cei norocoși le aduceau direct din Orientul Mijlociu și din Nordul Africii.
Trebuie înțeles că acela era nivelul atunci, așa gândeau oamenii la scurt timp după Revoluție, fiind o mare nebuloasă în ce privește ideea de democrație și libertate deplină, societatea românească a anilor ’90-’96 fiind puternic marcată de lipsa accentuată de autoritate statală și o anumită formă de haos, cu comparații zilnice făcute cu vremurile anterioare. Trebuie amintit că atunci au fost luate o mulțime de decizii excesive și greșite la nivel legislativ și macroeconomic, începându-se practic un fenomen de distrugere a economiei românești, inclusiv a celei funcționale în orice epocă. De exemplu, pe fondul unei reforme agrare asupra proprietății pământului, au fost desființate practic toate formele eficiente și consacrate de organizare în agricultură, zootehnie (CAP, IAS, fermele zootehnice dintre cele mai mari din Europa), aducând agricultura românească înapoi la gospodăriile mici ca ferme, majoritatea fără utilaje agricole moderne, adică înapoi la agricultura cu plugul tras de cai sau măgari, șareta cu cal sau măgar și cam totul făcut manual, iar în câțiva ani, imediat după 1989, sistemul național de irigații practic a dispărut. În domeniul industrial lucrurile au luat aproximativ aceeași direcție de dezafectare masivă și închidere a fabricilor, indiferent dacă erau sau nu funcționale și profitabile, opțiunea principală fiind să se vândă mașinile și instalațiile la fier vechi. Marile centre industriale românești au devenit în mai puțin de două decenii orașe pline de… platforme imobiliare, unde s-au construit cartiere noi de locuințe și au fost extinse practic zonele urbanizate. Istoria va spune peste alte câteva decenii dacă toate acele politici publice au fost sau nu bune și utile poporului român și țării, dacă metodele acelea de… pustiire ca și cum ar fi dat năvală tătarii în Evul Mediu… au ajutat cu ceva dezvoltarea democratică și stabilă a României contemporane.
Din vremurile anterioare Revoluției, românii sigur au acumulat și multe lucruri bune în ce privește viața de zi cu zi – de exemplu solidaritatea între români era o stare evidentă de întrajutorare, respect și unitate, sentimente puternice care au permis ca la Revoluție să se adune repede așa de mulți oameni curajoși, oameni care au înfruntat multe riscuri, unii plătind cu viața. Totodată, românii cu care am interacționat în anii studenției se plângeau că au fost, de asemenea, și multe absurdități și numeroase greutăți puse de sistemul statal comunist de represiune și de aparatul administrativ comunist, iar libertățile fundamentale tipice democrației autentice practic nu se puteau exprima (pluralismul politic, libertatea de expresie, libertatea individuală, dreptul la viață, libertatea și secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și protecția vieții intime și private etc).
Ca o curiozitate, am avut ocazia să audiez mai multe mii de persoane în munca de procuror militar (în anii 1997-1999), în contextul redeschiderii dosarelor Revoluției, iar din miile de dialoguri am observat că existau și foarte multe percepții ciudate despre sensul normal al vieții în România acelor vremuri, cauzate de mentalități greșite, defazate și centrate pe diverse forme de extremism, precum și de haosul axiologic instalat după decembrie 1989. Însă mă întreb mereu, oare ce anume este perfect din ceea ce face și gândește omul așa în general, încât să criticăm, oarecum cu sufletul împăcat, pe românii care au dus greul vieții cotidiene în România comunistă?!? Eu nu cred că este corectă o asemenea abordare! Dimpotrivă, fiecare etapă istorică are numeroasele sale particularități și modul de a le analiza diferă de la una la alta. Azi, probabil că li se pare normal multora (în special, oameni tineri din prezent și care nu cunosc direct trecutul sau care au trăit în afara României în vremurile comuniste) să critice tot ce făceau românii dinainte de Revoluție, în sensul că, vezi, Doamne, ar fi putut lupta mai vizibil și mai activ contra regimului comunisto-securist. Evident este o teorie falsă sau cel puțin nerealistă și reprezintă cel mult o abstractizare naivă, idealizată doar de dragul metafizicii. Las specialiștilor din alte științe umaniste să identifice răspunsurile potrivite.
Pentru ca am muncit aproape tot timpul în studenție, în diverse joburi, mai ales corelate cu dreptul aplicat, la absolvire eram destul de familiarizat cu modul de lucru în mai multe domenii și oarecum așteptările mele despre viitorul meu erau mai curajoase, visul de a lucra în străinătate, respectiv cel de a lucra la catedră fiind dintre cele mai importante la vremea aceea (însă pentru ele am făcut eforturi ceva mai târziu).
Alina Matei: De ce doar câteva luni avocat stagiar? Avocatura nu s-a potrivit cu firea dumneavoastră sau tentația magistraturii a fost mai mare?
Silviu-Gabriel Barbu: Avocatura anilor ’90-’96 a fost într-un anumit trend nu tocmai favorabil stagiarilor și avocaților nou intrați în profesie. Era la modă trecerea judecătorilor și procurorilor în avocatură și evident o acaparare a clientelei și a încasărilor mari, în detrimentul avocaților care avuseseră numai cariera avocațială (și nu deveniseră celebri între timp) și mai ales în defavoarea celor nou veniți în breaslă, așa cum eram și eu. În circa trei luni de stagiatura ca avocat, veniturile mele erau undeva spre derizoriu, adică trăiam din niște rezerve (câștigasem mult mai mulți bani în studenție). Am învățat multe în cele trei luni alături de seniorii lângă care am avut norocul să stau și să buchisesc abc-ul profesiei de avocat, însă mi s-a părut insuficient și cred că eram obosit oarecum după vreo patru ani de alergătură (Bucureștiul este o capitală mare, aveam nevoie de timp și nervi de fier pentru a rezolva fiecare problemă, alergând dintr-un loc în altul al orașului). Cumulul de experiență practică și studiul destul de intens la bibliotecă (dar insuficient totuși, pentru că și azi cred că trebuia să reduc anumite preocupări cronofage extrauniversitare și să petrec mai mult timp în bibliotecă pentru studiul dreptului) mi-au dat un sentiment de încredere în ce privește traseul profesional pe care să merg. Am avut norocul să învăț în studenție, de la anumiți adulți valoroși, cum anume să pot identifica detalii esențiale pe care alții nu le observau, deși mulți se loveau frecvent de ele.
La vremea aceea, familia și apropiații părinților mei m-au încurajat să merg spre magistratură „pentru că mi se potrivește” (spuneau ei!), iar în analiza făcută de mine opțiunea a devenit clară… astfel că, în toamna anului 1995 am mers la repartiția de procurori stagiari organizată de Parchetul General… unde am optat pentru Brașov, deși nu aveam pe nimeni acolo. Nu știam orașul și, așadar, nu aveam niciun plan de carieră și viață cu proiecție precisă; ci, pur și simplu, voiam să încep de la zero totul împreună cu colega mea de facultate, devenită soția mea între timp. Am ales mai mult emoțional acel oraș, ghidându-mă evident și după discuțiile purtate în familie (fiind foarte tineri, foști colegi, ne-a fost cumva mai ușor să alegem o zonă a țării unde ne imaginam că putem trăi normal viața de familie și cea profesională, valori despre care aveam percepția dată în special de familia din care proveneam). Azi, sistemul de repartiție pentru tinerii magistrați pune mari provocări în fața cuplurilor care pornesc din anii studenției sau din INM, pentru că repartiția este o loterie. Însă în momentul în care alegi, trebuie să știi că universul tău este cel care dă sens unui univers comun pentru familie… iar dacă tinerii căsătoriți nu trec împreună peste piedicile puse de viața profesională aleasă (repartiții în orașe diferite, învățarea jobului alături de alți oameni și la distanță de soț/soție), atunci viața își urmează cursul său firesc, cu drumuri separate. Așadar mentalitățile privind familia se schimbă vrând-nevrând în profesii „călătoare” precum cea de magistrat. Spun asta pentru că reprezintă pentru mulți juriști o importantă lecție de viață și există cupluri din anii studenției mele care au rezistat, cu multe eforturi și întrebări, cea mai importantă fiind aceea privind sistemul de valori în care te miști cu viața personală versus viața profesională, în timp ce altele nu au rezistat, astfel că au mers pe alte drumuri fiecare, fără să facă neapărat o tragedie din acest fapt. Am învățat de la profesie și de la viață faptul că jobul de magistrat nu este în niciun caz un „pont” sau o „dedicație” pentru cel care îl practică, ci reprezintă profesii (judecător și procuror) de dăruire pentru oameni – semenii noștri; adică nu îți mai aparții tu ca om ție însuți în totalitate, așadar nu mai poți să faci ceea ce te taie capul și liber de constrângeri, pentru că practic nu mai ai cum să fii individualist și egoist în sensul în care, spre exemplu, este un patron sau director de firmă… asta dacă ești om serios și înțelegi pe ce lume trăiești și ce rol și obligații ți-ai asumat în societate și față de societate. Sunt trist să constat că numărul egoiștilor, al egocentriștilor din magistratură este cam mare (unii au o atracție nebună numai pentru bani și excursii ca scop în sine, iar la muncă îi găsești cu întârzieri prea mari și constante în dosare, cu muncă făcută de mântuială, cu dezinteres pentru oamenii ale căror destine se găsesc între coperțile dosarelor), manifestările fiind numeroase pentru a putea observa acest lucru, cu consecințe în munca acestora (a se vedea site-ul CSM în materie disciplinară).
De ce am plecat totuși din avocatură?! Să fiu sincer, cred că din naivitate și dintr-o necunoaștere corectă a sistemului universal de ierarhizare a acestor joburi juridice, dintr-o înțelegere răsturnată a fiecărei profesii juridice. Ca avocat, poți visa mai des, poți spune inclusiv paragrafe filosofice sau poezii (cu o logică corelată cu cauza și cu decență, evident) în fața instanței de judecată pentru a sublinia un anumit raționament și anumite concluzii, adică poți lăsa mai mult mintea să zburde și să te manifești ca atare. Însă, ca procuror ori judecător, nu îți poți permite în exercitarea profesiei să faci așa ceva, adică să „spui verzi și uscate” în limbajul popular (expresia aceasta este frecvent utilizată prin sălile de judecată, la nivelul limbajului informal). Am crezut că, pe modelul anilor ’92-’95, pentru a fi un avocat de succes, trebuie să lucrezi mai întâi ca procuror sau judecător. Mai târziu, după câțiva ani, am constatat că acest raport între joburile juridice, ca succesiune, este exact invers, adică întâi avocat, consilier juridic, polițist, și abia apoi să lucrezi ca procuror și cu atât mai mult judecător. Am vrut să fac avocatură, dar eram prea mândru să duc la nesfârșit geanta unui maestru! Mândria, mai ales la tinerețe, este un păcat care îți poate aduce multe deservicii! Aș putea spune că am optat pentru a deveni procuror și dintr-un anumit sentiment de revoltă față de diverse nedreptăți ale vremurilor, mai ales haosul ce se vedea în presa vremii că pusese stăpânire pe mare parte din țară. Mai târziu, în diverse împrejurări profesionale, am văzut haosul acela în manifestare, cu „concursul generos” al multora dintre români, fie că aveau funcții publice importante, că erau formatori de opinie (mulți politruci comuniști foarte activi și bine poziționați anterior Revoluției, încă mai dau lecții de… democrație și moralitate în prezent, în special prin presă). Și dacă ei, cei bătrâni s-au retras, veți vedea copiii lor „împinși cu forță” în prim-plan și bucurându-se de capitalismul și democrația prezentului cu aceeași intensitate și nonșalanță cu care ei, ca familii, s-au bucurat de binefacerile comunismului la care au avut acces maxim. Au trăit foarte bine mereu… îi putem identifica destul de ușor, pentru că au aceleași mofturi de nababi!
Alina Matei: O să continui să scormonesc trecutul dumneavoastră. Ați fost pe rând procuror civil și procuror militar. Apoi ați smuls niște îndoieli, probabil, și ați devenit judecător. Care este forma dumneavoastră de cunoaștere a profesiei de procuror?
Silviu-Gabriel Barbu: Jobul de procuror este solicitant și mereu îți ridică dileme, dacă îți pasă! Cel mai mult te întrebi, când faci un plan de anchetă, dacă persoana sau persoanele pe care le-ai inclus în cercul de suspecți și cu privire la care derulezi activitățile de cercetare (cu tot ce implică acestea) sunt sau nu vinovate și, implicit, dacă accederea ta în diverse detalii ale vieții acestora este sau nu justificată ori, dimpotrivă, disproporționată și excesivă. Asta mereu mi-a dat bătaie de cap și mustrări de conștiință, mai ales dacă ajungeam să intru mai detaliat în viața personală a acestora. Mă uit siderat în ziua de azi la colegii procurori și judecători (cei cu atribuții în materie penală) care „sunt liniștiți că ei le știu pe toate”, precum și atunci când observ cu câtă ușurință își pun problema să încalce (deseori grosolan și total nejustificat) viața intimă și privată a nefericiților care fac obiectul dosarelor penale instrumentate de acei magistrați. Am văzut niște date statistice recente (ultimii ani) privind numărul de mandate de interceptare a convorbirilor (inclusiv supraveghere video permanentă), concluzia fiind că asistăm la o adevărată explozie a acestor tehnici de a face urmărire penală, deși ele au caracter de excepție în normele constituționale și în cele de procedură. Însă atunci când puterea pune stăpânire pe minte, rațiunea se atrofiază sau uneori dispare! Avem exemple destule în România contemporană, iar concepția excesivă despre „a face dreptate și ordine” se vede foarte frecvent și denotă o răsturnare a sistemului normal de valori, poate chiar o politică publică machiavelică gestionată atât la vedere, dar mai ales din umbră de diverși manipulatori, aceștia neobservând că sistemul tot mai monstruos pe care ei în girează cu neascunsă satisfacție va ajunge la un moment dat să se întoarcă inclusiv împotriva lor, exact cum s-a petrecut la Revoluția Franceză de la 1789 în anii ce au urmat… Revoluția și-a devorat o parte dintre propriii săi creatori!! În opinia mea, asta este reflectarea unui sistem judiciar care merge deseori prost și are mulți indivizi incompetenți în rândurile sale, adică oameni incapabili să facă anchetă cu metode și instrumente clasice de tehnică și tactică criminalistică, niște „habarniști” care stau prin birouri și așteaptă redările pe hârtie de la „instituțiile colaboratoare”! Știu de la colegi și prieteni din sistemul judiciar actual și de la cel de ordine publică și siguranță națională faptul că, la transcrierea de pe suportul electronic pe suportul de hârtie, întârzierile sunt imense, din cauze obiective logice, adică utilizarea abuzivă, excesivă a acestui mod de lucru procesual, cu o supraîncărcare cu balast informațional, o aglomerare ce devine imposibil de gestionat cu operativitate și eficiență. Interceptările și înregistrările video din viața privată a oamenilor au caracter de excepție, așa scrie în Constituție și în procedura penală, dar oare cine mai stă să vadă aceste „detalii” în iureșul nebun actual, de „urmărire a tuturor” ca și cum viața oamenilor trebuie să fie o carte deschisă public, un show de televiziune!! Culmea este că, dacă îi întrebi pe șefii acestor sisteme și mai ales pe lucrătorii propriu-ziși (procurori, judecători, polițiști, agenți din intelligence și alți agenți ai forței publice), vor răspunde cu tupeu că li se pare normal să folosească constant aceste metode puternic invazive (și la limita de jos a normelor constituționale), pe motiv că „asta este munca lor”… este ca și cum numai chirurgia poate vindeca pacienții, indiferent de diagnostic.
O situație cu totul atipică și chiar anormală este aceea a utilizării mandatelor de siguranță națională (cele cu caracter de excepție și având durata de 6 luni) printr-o convertire a scopului acestora pentru a fi de fapt utilizate în cauze de drept comun. Adică mandatele sunt emise de ÎCCJ pe baza unor motive de siguranță națională și în temeiul unei proceduri speciale (reglementate de o lege anterioară Constituției din 1991), motive pe care le putem suspecta că deseori sunt imaginare, inventate de echipele celor care solicită aprobarea judecătorilor, întrucât ținta reală este vreun personaj public (politicieni, magistrați, înalți funcționari din diverse instituții publice centrale sau locale, oameni de afaceri, jurnaliști deveniți incomozi prin vocile lor răsunătoare, alte categorii de actori publici mai activi) care trebuie „supravegheați cu rigoare”. Poate că cititorii nu știu, dar în ultimii cca 7-8 ani sau chiar mai mult, CSAT a lărgit, în opinia mea într-un mod neconstituțional în ceea ce privește conotația penală (ieșind mult în afara principiului legalității incriminării și legalității pedepsei–nullum crimen sine lege; nulla poena sine lege), aria temelor de siguranță națională cu privire la care ar putea fi luate măsuri în materie penală. Cu alte cuvinte, CSAT a devenit legiuitor cu de la sine putere, incluzând acolo segmente care sunt în mod tradițional în sfera dreptului comun din domeniul penal (evaziunea fiscală, corupția, protecția fondului forestier etc). Acelea pot fi de domeniul siguranței/securității naționale numai dacă, în sensul terminologiei de drept penal, sunt fapte mijloc pentru a comite o infracțiune contra securității statului dintre cele reglementate expres în Codul penal și în legile siguranței naționale. Privite separat, faptele respective rămân infracțiuni de drept comun, cărora trebuie să li se aplice numai regulile de drept comun de investigare și urmărire penală, implicit regimul juridic penal de sancționare a acestora. Oricare alte ipoteze de lucru care nu atrag această calificare juridică – de infracțiuni care afectează securitatea națională – nu pot beneficia de utilizarea procedurii speciale derogatorii de investigare din legislația specială de profil. Am instrumentat dosare din segmentul de siguranță națională și… cunosc sentimentul de putere mai mare pe care îl dobândești când „poți să știi totul”. Sunt surprins să observ că juriști luminați, politicieni onești și jurnaliști echilibrați nu vor să vadă, să puncteze acest adevăr, preferând să „se facă nevăzuți” pe tema asta atunci când, direct sau tangențial, sunt întrebați sau ar putea să își dea cu părerea, fie că este vorba de cadru oficial, fie neoficial și informal. Mergând pe acest raționament, se poate observa că sunt, de fapt, neconstituționale acele prevederi procesual penale care validează valabilitatea pentru dosarele penale de drept comun a probelor obținute cu reguli, metode și tehnici specifice siguranței naționale (inspirate din contraspionaj, metodologii de lucru cunoscute de mai mult de un secol, dar mult diferite de cele de natură judiciară). Dacă am face o paralelă simplistă izvorâtă din literatură polițistă versus cea de spionaj, putem vedea, cel puțin acolo, diferențele fundamentale între cele două domenii. Astfel, celebrul personaj de romane polițiste, comisarul Hercule Poirot (sau Sherlock Holmes) folosește tehnici și tactici de anchetă polițienească, orientate spre identificare criminalistică sau logică pentru a dovedi faptele criminale ale suspectului „crimei perfecte”. Spre deosebire de comisarul Poirot, agentul secret James Bond ucide cu ușurință adversarii, folosește metode intruzive agresive pentru a obține documente ultrasecrete sau pentru a răpi un om din mâinile unui serviciu secret inamic ori ale teroriștilor, precum și alte metode de acest gen mult mai atipic și mai aparte. Totuși, idealul legalității, cel al protecției semenilor împotriva exponenților răului îi animă pe amândoi cei doi eroi pozitivi, Binele ca reper fiind comun ambelor categorii de scenarii beletristice/de film… și ambele personaje sunt în mod incontestabil personaje pozitive. Așadar, în vremurile mai vechi cele două categorii de metode de „law enforcement” nu se confundau, nu se intersectau, acestea manifestându-se în lumi paralele.
Am făcut afirmațiile de mai sus, deoarece am constatat că mulți procurori, polițiști, chiar și judecători au impresia că trăiesc în scenarii de film (se pare că au mai multă trecere filmele de spionaj, decât cele polițiste clasice), că se consideră aceștia că ar fi super-spioni sau super-polițiști, astfel că au voie să facă orice, câtă vreme poartă în buzunar o legitimație de mare impact… Tinerețea probabil este de vină, exuberanța și volumul imens de naivitate sunt cele care îi determină pe mulți profesioniști neexperimentați și își imagineze, uneori exagerat de visători, că „ar putea lupta pentru dreptate, adevăr și libertate” călcând pe reguli și principii… că scopul scuză mijloacele dacă acel scop este… nobil!!
Cineva convingător și experimentat, acolo la INM, la școlile de poliție, de agenți din serviciile speciale ale statului, ar trebui să îi învețe ce înseamnă maturitatea și echilibrul pe tinerii auditori (și pe stagiari la fel), pe tinerii polițiști, agenți de intelligence etc., respectiv să le împiedice formarea unor astfel de percepții aiuristice despre conținutul și rolul profesiei de magistrat, să îi învețe linia clară a legalității indiferent de situație. Cred că sistemul judiciar a adunat niște elemente tulburătoare de balast, când ne gândim la unele achitări extreme („fapta nu există”) pronunțate în privința unor profesioniști extrași brutal de instituții de forță ale statului, din joburile pe care acei oameni le practicau corect. Îmi amintesc de spețele unui fost membru CSM achitat de ÎCCJ, pentru că „fapta nu există”, respectiv cea a unui fost președinte de instanță târât în stare de arest prin fața camerelor de vederi mai multă vreme, pentru ca până la urmă să fie achitat definitiv! Și exemple sunt numeroase, din nefericire! Nu există niciun fel de explicație rațională și acceptabilă pentru astfel de situații. Din astfel de ipoteze, „justițiarii înrăiți ai prezentului” ar trebui să învețe cu multă atenție, iar acele spețe ar trebui să fie predate obligatoriu în programele de pregătire pentru a nu se repeta acele erori. Nu vreau să mă gândesc la alternativa/ipoteza potrivit căreia unii să fi știut de la începuturile anchetelor că se pornesc proceduri împotriva unor oameni nevinovați. În această privință, regulile jocului întotdeauna îl apără pe suspect și îl obligă pe anchetator să își ia toate măsurile pentru a fi convins de vinovăție și pentru a proba corespunzător. Unii anchetatori spun „să se spele pe cap judecătorii cu acest dosar penal, să stabilească ei dacă inculpatul este sau nu vinovat!”, dar este lesne de observat că această reprezintă o evidentă mentalitate păguboasă și de foarte tristă amintire, din alte vremuri istorice mult mai… represive.
Cunosc practica CCR pe această problemă a mandatelor de siguranță națională utilizate în procesele penale de drept comun, nu sunt de acord cu ea, pentru că mie mi se pare neconstituțională, dar deocamdată asist și eu la ceea ce vede publicul, anume acest tip de dezechilibru. Însă sunt absolut convins că, în forul lor interior, majoritatea judecătorilor CCR își pun întrebarea dacă probele obținute cu proceduri speciale din domeniul siguranței naționale (derogatorii de la dreptul comun) pot sau nu să fie valabile în cauzele de drept comun, unde se aplică norme constituționale și procesual penale precise și imperative. Juriștii cunosc bine faptul că regimul juridic al normelor derogatorii rămâne la rândul său derogator și că excepțiile sunt de strictă interpretare- „specialia generalibus derogant – exceptio sunt strictissimae interpretationis”.
Când am îndeplinit funcția de procuror militar, am văzut destul de multe povești (evident reale) din segmentul acesta exotic al securității naționale, am instrumentat astfel de dosare și am făcut parte din echipe care au instrumentat asemenea dosare, așa încât nu mă impresionează poveștile „la gura sobei” spuse de tot felul de „inventatori” din prezent, mulți imberbi lipsiți de experiență care aruncă cu vorbe doar pentru a impresiona sau pentru a avansa mai repede în carieră. Să fiu mucalit, la vremea tinereții mele, acestea erau folosite ca subiecte pentru a cuceri inimi și minți naive de fete „curioase”! Oamenii/profesioniștii serioși se fereau să discute despre astfel de teme, în timp ce astăzi tot felul de indivizi superficiali defilează cu ele la televizor și în restul mass-mediei. O anumită cultură a discreției existentă în domeniul judiciar în mod tradițional se pare că nu mai funcționează în România contemporană, din nefericire!
Pentru cei care cunosc istoria reală a României post-revoluționare, se știe bine că justiția militară, în special parchetele militare, însemnau foarte mult în acei ani după Revoluție (în deceniul anilor 1990-2000), competența justiției militare fiind vastă. De altfel, primul parchet special, adică fostul PNA, devenit DNA între timp, a fost construit inițial cu mai mulți procurori militari, pe osatură și structură tipică pentru organizarea parchetelor militare, cu metode de lucru preluate de acolo și cu câțiva procurori valoroși din Serviciul de Anchete Speciale al Parchetului General, respectiv câțiva mai curajoși din provincie. Ulterior, acel parchet special s-a dezvoltat și a ajuns la anvergura din prezent, devenind foarte perfecționați, cel puțin sub aspect tehnico-operativ și impresionanți ca anvergură a echipei (a se vedea efectivele de procurori și polițiști detașați acolo în prezent). De fapt, evoluția structurii de personal în anumite instituții de forță ilustrează care este tendința acestora în dimensionarea forței și anvergurii acestora. Din punct de vedere cantitativ-numeric, dacă am compara numărul de agenți ai forței publice de represiune statală (tot ce înseamnă justiție în materia penală, poliție, jandarmerie, serviciile de informații și armată), cred că vom avea niște surprize mari de tot pe rezultate. Absolut sigur că efectivele de judecători, procurori, polițiști, jandarmi, militari din sistemele de apărare națională, ordine publică și siguranță națională au sporit considerabil, adică vom constata că numărul angajaților permanenți ai statului este de câteva ori mai mare decât anterior Revoluției în aceste domenii. Sigur că există explicații multiple pentru acest nou adevăr… însă cifrele în mod sigur dau de gândit, cel puțin ca abordare sociologică și de științe politice.
Îmi amintesc de un dosar penal, care în prezent s-ar numi „de corupție” (dar cuvântul acesta încă nu era la modă atunci), referitor la sabotarea unei mari uzine brașovene prin „vânzarea”… fără bani… a mărfurilor importante produse acolo, adică numai pe baza unor așa-zise „garanții imobiliare” – și îmi amintesc faptul că din anchetă au rezultat niște încrengături interesante, ajungând să cercetez și să dispun arestarea unui număr destul de mare de persoane (în jur de 15 bărbați și femei, din diverse medii profesionale și din multe zone ale țării). Neobișnuit și chiar surprinzător pentru mine a fost modul în care unii dintre inculpați au gândit strategia de apărare: prin interpuși având oarecare autoritate, au mobilizat mulți angajați ai acelei uzine și au defilat prin oraș, scandând „jos procuratura militară, jos securitatea”, și apoi clamând, evident negativ, numele meu, pretinzând că aș fi exponent al fostei securități, al partidului comunist etc… Inițial m-am alertat și am încercat să înțeleg dacă era ceva în neregulă cu ancheta, însă șefii m-au liniștit repede spunându-mi ceva de genul „să te mai aștepți la așa ceva când ai dosare mai complicate”! Din câte îmi amintesc, instanțele de judecată au pronunțat hotărâri de condamnare acolo, pentru toți cei cercetați, fiind unul dintre dosarele cu legături complexe între lumea interlopă a acelor timpuri (mafia țigănească, cum este cunoscută în limbajul comun), în cârdășie cu oameni din mai multe medii profesionale. Ulterior am fost cooptat la București în instrumentarea mai multor dosare privind traficul de țigări, cafea etc. și alte activități infracționale ample tipice pentru crima organizată, inclusiv cu legătură pe segmentul de siguranță națională. Am amintiri interesante, însă nu are rost să le expun acum, pentru că ocupă prea mult spațiu în interviu.
Așadar, din perspectivă strict istorică, preocuparea pentru terminologia judiciară „anticorupție și combaterea crimei organizate” în cadrul Ministerului Public nu au apărut brusc atunci când aceste două direcții din PICCJ au fost înființate (la înființarea DIICOT am o anumită contribuție în ce privește demersuri de promovare a proiectului de act normativ), ci mult înainte, funcționarea aparatului instituțional anterior fiind mult mai puțin publică, mai puțin televizată decât aceea din ultimul deceniu! Măcar de dragul adevărului istoric trebuie să se cunoască această realitate! Metodele lor de lucru astăzi și mai ales instrumentele aflate la îndemâna lor acum sunt mult evoluate (ca dotări tehnice și integrare cu alte instituții care le acordă sprijin esențial), spre deosebire de acelea pe care le utilizam ca procurori de urmărire penală proprie (procurori anchetatori, mai pe înțelesul tuturor) în anii 1995-2002 (cât timp am activat ca procuror). Există niște percepții ciudate, dubioase chiar, care merg pe ideea că, înainte de jumătatea deceniului trecut, în România nu ar fi funcționat niciodată bine anumite instituții ale statului, inclusiv cele din Autoritatea Judecătorească, iar unii dintre „filosofii” care fac aceste afirmații în plan public sunt, culmea, foști securiști ori milițieni sau foști procurori/judecători comuniști… sau care au servit la rândul lor în parchetele sau instanțele acelor ani (1990-2002) ori au lucrat în poliție sau în alte instituții militare!! Câtă credibilitate au aceștia oare?!?! Unii sunt notorii ca exponenți ai fostului sistem comunist de represiune statală, care au lucrat în mod absolut evident contra propriului popor! Azi îi mai ascultă cineva?! Se pare că da, probabil că doar așa, din diverse inerții de psihologie a mulțimilor care ajunge să fie plasată în context istoric complicat. Este limpede că, de fapt, acest tip de oameni, care sunt eminamente ancorați în propria istorie existențială bună din vremurile comuniste, lansează cu ipocrizie diverse manipulări pe care lumea de bună-credință din prezent, mai ales oamenii tineri care nu au cunoscut sistemul comunist, au tendința să le dea crezare! Însă oamenii tineri se maturizează și încep să înțeleagă corect adevărurile istorice.
Este prematur să facem acum o evaluare foarte deschisă, cu date și statistici și mai ales pentru a ilustra anumite curente și orientări, pentru a identifica și evidenția relele, respectiv părțile bune ale celor aproape trei decenii scurse de la Revoluția din Decembrie 1989, în profunzimea acestora. În orice caz, adevărurile sunt undeva pe la mijloc întotdeauna și orice fel de exagerări nu vor ajuta cu nimic generațiile următoare în privința relevării adevărului obiectiv. Mai ales când ne gândim că o parte semnificativă dintre decidenții actuali au vârstă destul de înaintată, au vechime semnificativă și au prins și alte timpuri în „câmpul muncii” și ca experiență de viață, deci ei înșiși cunosc bine realitatea istorică a ultimelor trei decenii!!
Mă întrebam deseori dacă afirmația unor colegi privind atracția față de profesie – exprimată prin sintagma „sunt pasionat de munca de procuror” – se potrivește oare ca terminologie cu sensul firesc, consacrat, al cuvântului „pasiune”!? Insist să cred că există anumite profesii, nobile de altfel, unde nu poți spune că e vorba de pasiune, oricât ai vrea să subliniezi că îți place jobul pe care îl ai, că te simți bine integrat acolo și compatibil cu munca specifică în sine, iar munca de magistrat și cea de polițist judiciarist intră în această categorie. Oare poate spune medicul legist că este „pasionat de munca sa”?! Sau cei de la pompe funebre, sau ofițerii din sistemul penitenciar (american, chinez, singaporez etc.) care pun în executare pedepsele cu moartea, sau cadrele de penitenciare de oriunde. Sunt absolut convins că nu exagerez deloc, știu că sunt și acestea profesii foarte importante și relevante în societate, evident indispensabile în orice stat… însă au limitele lor în ce privește… tipul de sentimente conturate în dimensiunea notorietății acestora. Oare ce anume se poate numi „pasiune” la munca de procuror ori cea de judecător?! Partea de teorie, adică munca de analiză juridică mult teoretizată și dusă la abstract?!? Da, acolo se poate potrivi terminologia „pasionat”. Însă în munca de anchetă (chiar și atunci când soluționezi un dosar de divorț) nu ai cum să fii pasionat, adică nu ai voie să fii pasionat, pentru că în ipoteza respectivă – adică fiind „pasionat” – devii repede subiectiv, fără să vrei devii abuziv și absolut inevitabil începi să semeni cu personajele din vremurile dictatoriale, să „exersezi puterea discreționară” pornind de la premisa falsă că „pasiunea ta pentru acel subiect ți-a luminat mintea!”. Subliniez asta pentru că există o greșită percepție printre procurori, în primul rând, despre „pasiunea” lor de a ancheta oameni, de a-i „prinde cu ocaua mică” și de a-i „înfunda”!! Acesta este, eventual, scenariu kafkian, nicidecum ipostaza unei gândiri normale și echilibrate.
Mă gândesc oarecum cu îngrijorare la faptul că unii dintre formatorii INM – fiind „furați de val” – nu cumva să le bage în cap tinerilor auditori faptul că ar trebui să simtă „pasiunea pentru profesia de magistrat” – adică pasiunea pentru puterea pe care o simți în mâinile tale constând în aptitudinea de a decide discreționar asupra destinelor semenilor tăi! Eu cred, după experiența de peste 20 de ani în mai multe joburi ce presupun multă putere de decizie și aprecieri subiective asupra sensului decizional, că poți fi pasionat de un hobby dintre cele consacrate în istoria și cultura umanității, de exemplu de o muzică anume, de anume artă, de un anumit stil de dans, de un anumit sport sau poți să faci o pasiune în dragoste, față de un anumit om. Oricum ar fi, când ești pasionat de ceva sau de cineva, ai o tendință naturală de subiectivism, adică de a ridica în slăvi calitățile acelui om sau ale acelei entități, vei exagera cu caracterizarea și vei distorsiona realitatea, prin accentuarea exagerată a elementelor sale pozitive.
Adevărul obiectiv, devenit/prelucrat ca adevăr din/în dosare judiciare trebuie relevat în forma sa pură, ca atare, adică trebuie să se identifice cu acuratețe problema conflictuală (conflictul cu legea) și să conducă la aplicarea unei decizii/măsuri judiciare potrivite (lato sensu), eventual (când este cazul) la aplicarea unei sancțiuni proporționale cu fapta comisă, adică o sancțiune corectă, dreaptă, adecvată stării de fapt, o soluție bine fundamentată pe lege și întotdeauna izvorâtă din lege.
Magistratura, așadar, nu se poate face nicidecum cu „pasiune” (ca dragostea față de cineva sau pentru ceva), ci se face exclusiv cu luciditate, cu echilibru, cu realism, cu o anumită compasiune/umanism față de părțile din dosarul cauzei și fără niciun fel de cosmetizare a poveștilor de viață ce devin numere de dosare. Fără luciditate, echidistanță și echilibru, joburile de resort judiciar (polițist, procuror, judecător, dar și altele care intră în acest segment de activitate denumit „law enforcement”) nu pot să fie practicate așa cum le este menirea, rolul social, adică în așa fel încât să își atingă obiectivele pentru care sunt în ființă – dacă ar fi să ne gândim la rolul Autorității Judecătorești în democrația constituțională, potrivit Constituției.
După cele afirmate mai sus, este firesc să mă întreb dacă aș opta vreodată să mai lucrez ca procuror!? Fără ezitare răspund afirmativ! Sigur că da, pentru că această profesie este una nobilă și îți aduce bucuria de a fi util Cetății, de a fi util semenilor tăi, de a servi cât mai bine Țara căreia îi aparții! Sunt mândru și cu multă nostalgie afirm, ori de câte ori este cazul, că am un istoric relevant ca procuror și că nu am făcut „umbră pământului degeaba” în acei ani de magistratură, la acea vreme aflându-mă în prima parte a carierei! Poate că acum nu mai am atât de multă răbdare pentru a face munca de procuror la fel cum am făcut-o în perioada 1995-2002, însă, cu experiența și maturitatea de acum, sigur aș fi un „competitor” redutabil pentru persoanele suspecte și apărătorii acestora… pentru că știu unde să caut, ce sa caut și în ce manieră… astfel încât să surmontez regula juridică ancestrală „idem este non esse et non probari”. Și cred că am depășit de foarte mulți ani „bucuria de a vedea jugulara suspectului tremurând” atunci când caut probe în modalitățile permise de procedură și luptând activ în direcția aceasta! Adică nu m-ar preocupa gândul să „îl zdrobesc” și să „îl îngenunchez” pe suspect, ci doar scopul de a afla adevărul și de a trage concluzii judiciare care să reflecte realitatea obiectivă. Adevărul judiciar trebuie să reflecte adevărul obiectiv… albul din viața reală trebuie să fie alb și în concluziile din dosarul judiciar… la fel și părțile de viață gri sau negre! Din acest punct de vedere, al rolului profesiei, am sentimentul că se citește foarte rar Constituția, de exemplu referitor la toate componentele Autorității Judecătorești și cum anume ar trebui să se poarte exponenții acestui sistem statal esențial. Sunt optimist că lucrurile se vor îmbunătăți!
Alina Matei: Care sunt relele dintr-un penitenciar? Ani de zile ați condus Penitenciarul de la Codlea, iar în anul 2012 ați coordonat întregul sistem penitenciar românesc.
Silviu-Gabriel Barbu: Sunt două etape oarecum diferite, anume cei aproape patru ani ca director la un penitenciar de maximă siguranță (la vremea aceea), respectiv coordonatorul întregului sistem penitenciar la nivelul Ministerului Justiției, pentru că sunt atribuții diferite, anvergură diferită mult între o închisoare și întregul sistem național, precum și probleme cotidiene de rezolvat mult diferite între cele două funcții. Pentru mine, munca la penitenciar a fost cea mai mare provocare profesională din carieră (ca încărcătură psihologică presantă și continuă, cu o varietate imensă de teme zilnice de rezolvat), deoarece multitudinea de probleme intempestive dificile pe unitatea de timp este cea mai mare în comparație cu toate joburile din evoluția mea profesională (și îndrăznesc să afirm că am o experiență bogată și plurivalentă profesional). Penitenciarul este un univers într-un sens serios al cuvântului, pentru că este de o complexitate extraordinară și care nu poate fi înțeleasă comprehensiv prea lesne. Îți trebuie mulți ani ca să înțelegi pulsul de profunzime al lumii carcerale. Sunt acolo mii de reguli nescrise care funcționează de sute de ani, se transmit de la unii la alții peste timp și evident au construit o cultură specifică, cultura carcerală, care îmbină elemente din cultura lumii libere cu multe particularități și tradiții specifice locurilor de detenție. Iar oamenii liberi sunt foarte superficiali și… imaginativi când își dau cu părerea despre mediul penitenciar, construind tot felul de scenarii aberante, cu un apetit adolescentin de a fabula. Mulți au impresia ca filmele acelea americane despre „grozăviile” din închisori gen Prison Break sunt adevăruri preluate din viața reală!!! Oamenilor le plac mult filmele, asta este clar… și mie îmi place să mă relaxez privind un film, inclusiv unul de acest gen – acțiune, lume carcerală încercată de dorul de libertate și de setea de dreptate, povești de dragoste neîmplinită care iau un curs cu totul special, salvatori care rezolvă totul în ultimul moment etc.! Filme!!
Penitenciarul este un spațiu în care, ca lider al echipei de gardieni (este în limbajul comun acest cuvânt, dar el nu se regăsește nicăieri în lege sau regulamente în România), dacă nu ești atent la o prioritizare corectă, te pierzi în milioane de detalii și nu mai vezi liniile esențiale de acțiune. O închisoare nu are cum să fie un mediu liniștit, așa ca un pension de fete! Acolo, deținuții nu dau „examen” la intrare (asta am învățat de la gardieni), spre deosebire de personalul angajat, care trece prin examene foarte sofisticate de angajare. Spun asta pentru că se obișnuiește a se afirma faptul că staff-ul penitenciar execută pedepse de lungă durată, mai ales supraveghetorii de pe secțiile de deținere și cei care îi însoțesc permanent pe condamnații încarcerați. Ca unul care cunoaște bine acea lume, confirm că este extrem de grea munca de „gardian”. Mai ales pentru că mediul penitenciar își păstrează, potrivit percepției de secole sau mai mult, renumele de spațiu al groazei și haosului de care este bine să te ferești, este lumea contrariilor permanente, unde înțelegerea între oameni are cea mai firavă substanță intimă și cea mai scăzută rezistență.
România are închisori asemănătoare cu condițiile generale din țară, așa cum de fapt au cam toate statele care respectă regulile democratice. Spunea în urmă cu vreo 75-80 de ani Winston Churchill că, dacă îi sunt arătate închisori din alte țări, va ști să descrie fidel și corect viața liberă din acele țări… și sunt convins că avea dreptate! În mod natural, viața în detenție copiază până la un punct regulile și aspectul general al vieții oamenilor liberi din acea societate. Este o influență, o condiționare firească, ține de așezarea valorilor clasice într-un mediu cu mari particularități proprii, cu o forță de reconstrucție internă foarte mare și foarte interesantă, deseori greu de descifrat. În orice caz, lumea carcerală nu trebuie tratată nici cu dispreț, nici cu dezinteres, nici cu superficialitate și nici cu prea multă… înțelegere și prietenie… pentru că cei aflați „dincolo de gratii și de gardurile de sârmă ghimpată” au un anume conflict cu lumea oamenilor liberi, cu regulile lumii libere. În mod evident, este nevoie de transformarea unor comportamente, a unor moduri de gândire, atitudini, reacții, obiceiuri, gânduri și, implicit, repoziționări valorice și morale ale celor încarcerați. Cine crede că acestea sunt simplu de realizat, este foarte departe de adevăr. Deseori, când ai așteptări mari și răbdare mai puțină, în munca de la penitenciar poți avea impresia că, orice efort faci, acela va fi zadarnic, pentru că persoanele condamnate nu ar avea deschidere spre remoralizare și reintegrare socială, în sensurile date cel puțin de hotărârile judecătorești de condamnare și de legislația de profil. Am trăit deseori acest sentiment când am îndeplinit cele două funcții aferente sistemului carceral. Însă lucrurile nu stau chiar așa de simplu, adică nu pot fi zugrăvite într-o frază… nici măcar într-un raport de bilanț de activitate anual, adică 50-70 de pagini, cum este de obicei anvergura unui asemenea document. În centrul atenției trebuie puși întotdeauna oamenii, indiferent despre ce sistem social și de valori vorbim, fie că este unul public instituțional, fie că este unul din sectorul privat. Din această perspectivă, pentru că oamenii sunt foarte diferiți între ei, nevoile acestora sunt, inevitabil, diferite, sau cel puțin au multe nuanțe separate și particularități, astfel încât metodele de lucru uniforme nu au sorți de izbândă.
Există o nouă tendință în România contemporană, de… comunizare, egalitarism forțat, de uniformizare exagerată, sub influența unor excese în aplicarea principiului egalității în fața legii. Faptul că „strada” vine uneori cu violență (spontan sau provocat) și discurs agresiv să dea „rețete” pentru domenii foarte sensibile și complicate, precum domeniul penitenciar, astfel de situații și atitudini nu vor aduce vreun progres real, ci doar generează presiune, nervozitate și cadrul nefericit pentru decizii grăbite și superficiale. Am văzut de mai multe ori în România, dar și în alte țări în timpurile noastre, astfel de reacții pornite strâmb, deseori sub „bagheta” unor manipulatori rău intenționați și rămași discret în umbră, povești care au avut consecințe proaste pentru statul român. A se vedea ultima hotărâre pilot a CEDO privind condițiile proaste de detenție și reacțiile deseori absurde ale unora și altora, duse în vulg din păcate, începând din urmă cu cca 26-27 de ani. Ideea aceasta a multor români, cum că se pricep la toate, este o utopie specifică mai degrabă vârstei copilăriei și, cu părere de rău o spun, denotă mari lacune în formarea ca adulți a „filosofilor” respectivi. De fapt, acest tip de derizoriu cotidian se poate observa mereu în România contemporană, unde la emisiunile de știri și programe de dezbateri politico-instituționale apar tot felul de „cunoscători și specialiști” și acolo încep să se impună fel de fel de politici instituționale, iar politicienii decidenți sunt așa de slabi și de „pierduți în spațiu”, încât în zilele următoare aceștia iau decizii pe linia aberantă sau cel puțin dubioasă propusă de pretinsa „voce a publicului”. Tipul acesta antiinstituțional și haotic de a manageria sisteme publice va duce întreaga țară într-un haos de nedescris. De fapt, deseori am această impresie, că niște forțe oculte reușesc frecvent în România să aducă haosul și aspectul de țară neguvernabilă. Ultima hotărâre pilot a CEDO contra României a evidențiat câți habarniști pe metrul pătrat sunt în sistemele publice din România, precum și câți trădători (să îi numim așa… mai spre scenarită!!!) își fac veacul în sistemul public național, plătiți din bugetul general, respectiv pretinși „formatori de opinie” care umplu ecranele televizoarelor cu poveștile lor elucubrante și cu tot felul de fantezii, spuse doar de dragul ratingului sau… contracost, probabil. Mereu rămâne întrebarea „Cine și de ce asmute pe români unii contra altora, ce urmărește și cui anume îi profită dezbinarea și haosul într-o țară expusă altor riscuri mult mai mari, adică cele de la nivel regional și global?”.
Politicile în materie custodială sunt atributul exclusiv al Statului, adică acestea se realizează după analize lucide ale unor specialiști consacrați, profesioniști redutabili și recunoscuți la nivel național și chiar internațional. Am asistat anul trecut la revolta deținuților din peste jumătate din penitenciarele românești… am văzut de unde a pornit… am văzut apoi schimbările de ordin administrativ și managerial impuse de decidenții politici. Și pentru că îmi este foarte familiar sistemul penitenciar românesc, pentru că, la rândul meu, cunosc mare parte dintre oamenii din sistem cu oarecare vechime și experiență, am mari semne de întrebare privind punctul real de pornire a revoltelor deținuților, factorii reali declanșatori, cine a stat în spatele acestora (dintre cei liberi, ca să îi numim așa pe cei care au agitat deținuții)… și am și mai mari semne de întrebare cu privire la seriozitatea și modul de asumare a responsabilității de către cei cu puteri reale de decizie și o anumită evoluție a lucrurilor. Cred că istoria va releva la un moment dat adevărul acolo!
Sunt extrem de multe jocuri mărunte puse în coșul mare al marilor decizii prin care se asigură managementul multor instituții publice românești, sistemul penitenciar fiind un exemplu grăitor în această privință. Acolo, deseori, decizia nu se află la decidenții formali, ci se construiește în alte dimensiuni, în alte foruri, de către alți oameni care, în mod normal, în țările cu adevărat civilizate și democratice, nu sunt luați în seamă… pentru că nu așa funcționează statul de drept.
Vreau să subliniez că profesioniștii din penitenciare își fac treaba de regulă în tăcere, cu seriozitate și atașament față de instituție (știu ce spun, am văzut de mii de ori reacții incredibile de responsabilitate imensă, acolo unde nu mă așteptam, adică la nivelul unor oameni pe care îi credeam că lucrează strict formal și nu își pun problema dacă jobul acela poate fi făcut și altfel). Adică în rândurile celor aproape 13-14 mii de angajați din sistemul ANP există o masă critică imensă de oameni serioși și atașați cu adevărat de instituție, de uniforma de serviciu și de „obiectul muncii” în acea modalitate umanistă absolut normală pentru acel mediu extrem de complicat și permanent conflictual.
Pe toți acești oameni care fac mare cinste uniformei de funcționar cu statut special din poliția penitenciară, care vor rămâne mereu anonimi, îi salut cu cel mai adânc respect și le doresc să ajungă liniștiți la pensie și să aibă pensie lungă! Unul dintre cei mai apropiați colaboratori (și prieten) din istoricul meu de director s-a stins la scurt timp după pensionare, la o vârstă la care alți bărbați își caută noi sensuri în viață… spun asta pentru a-i aduce un pios omagiu, dar și pentru a sublinia că acest job este extrem de solicitant și dificil, rata îmbolnăvirilor profesionale fiind mare. Pe „filosofii” care foarte repede găsesc cuvinte de critică pentru sistemul penitenciar românesc, pentru angajații săi, dar și pentru populația carcerală privită generic, îi invit să se uite cu mare atenție în oglinda conștiinței, să fie extrem de sinceri cu ei înșiși (că nu îi vede și nu îi aude nimeni, în afară de Dumnezeu) și să își amintească de numeroasele lor păcate, de imperfecțiunile multiple și repetate din propriile comportamente, de nimicnicia propriilor vieți… și abia apoi să își pună întrebarea dacă sunt îndreptățiți să îi critice și să hulească pe alții. Din acest punct de vedere, există o mare doză de „poezie” ieftină și iresponsabilitate în societatea românească, ceva de genul „merge și așa”… manelizat de influența cocalarilor ce se găsesc pe toate drumurile, din păcate. Există niște reacții de-a dreptul patologice în spațiul public, care duc cu gândul la vremurile pe care le credeam apuse, ale cumplitelor dictaturi trăite de poporul român (și de dreapta, dar și de stânga, în terminologia științelor politice), acelea care evidențiază extremismul. Conceptul „toleranță zero” este un exemplu de… intoleranță și lipsă de maturitate, incapacitate de a înțelege realitatea obiectivă și de a regla derapajele prin mecanisme și metode validate de viață în democrațiile avansate (dacă nevasta îl enervează cumva pe soț, înseamnă că – în conceptul de „toleranță zero” – acesta își poate face „dreptate” singur, aplicând metode „clasice de tip medieval” bine cunoscute multor femei românce, spre nefericirea acestora???). Evident că nu este admisibil așa ceva! Există încă destul de larg răspândită filosofia vulgară de genul „eu l-am făcut, eu îl omor”, iar mulți oameni aparent onorabili (de fapt, pacienții viitori ai spitalelor de psihiatrie) folosesc frecvent ca pe un titlu de glorie aceste sintagme extrem de învechite și de nepotrivite pentru nivelul de democrație evoluată și modernizată. Poate că Dumnezeu îi va lumina la un moment dat!
Statul este acea entitate puternică ce își „crește părintește” membrii și le reglează cu luciditate și înțelepciune greșelile, îi tratează cu atenție și… fără să fie nervos pe aceștia! Funcționarul de stat, ca prepus al Statului, nu are dreptul de a fi nervos nici el! Nici procurorul, nici polițistul, nici judecătorul, nici agentul de informații, nici gardianul de penitenciar, nici politicienii plătiți din bugetul public. Toți aceștia trebuie să fie calmi, să îl privească cu înțelegere pe cetățeanul care a greșit, să îi arate un drum mai bun și să îi întindă cumva o mână de ajutor pentru a-l readuce pe linia normalității și pentru a-l reintegra în societate într-o manieră cât mai bună… astfel încât societatea să aibă un procentaj cât mai redus de… balast uman sub aspect valoric și social-moral. Așa ceva scrie în orice manual de reintegrare socială a persoanelor condamnate din țările civilizate avansate (vestul Europei, nordul Europei și mai pregnant).
Alina Matei: O bună parte dintre studenții facultăților de drept visează să urmeze o carieră în diplomație. Li se pare că a lucra la Ministerul Afacerilor Externe este cea mai prețioasă activitate. Am putea spune că diplomația este pentru studentul la Drept ceea ce este modeling-ul pentru orice fată: vis, greu de realizat. Ce abilități trebuie să-și dezvolte un profesionist, în particular un magistrat, pentru a reuși să activeze în cadrul Ministerului Afacerilor Externe? Merită studenții să se spere la o astfel de carieră?
Silviu-Gabriel Barbu: Dificilă tema aceasta! În funcția deținută anterior trei ani și jumătate în Centrala MAE am văzut mai mult latura… nevăzută și nepublică a instituției… însă nu aceea este cea relevantă. Relevantă este munca diplomatică, munca tuturor celor care lucrează în MAE pentru a îndeplini strategiile de politică externă ale României așa cum sunt ele stabilite de decidenții legali, de cei constituționali mai ales. Insist pe această terminologie – decidenții constituționali și legali – pentru că profesia mea didactică universitară, pe care o exercit de aproape 20 de ani, mă obligă să fiu riguros măcar în această direcție, a creionării și menționării corecte a conceptelor teoretice. În ce privește diplomația, este un domeniu de elită în mod evident, pentru că în mediul diplomatic mereu ești în fața neprevăzutului elevat, cu infinite provocări, intri în contact cu oameni extrem de bine pregătiți și educați cu mare rafinament. În diplomație sunt și numeroase neajunsuri, viața în mediu nou, departe de familie și de toți cei dragi fiind una din marile provocări ale acestei profesii nobile. Spun din proprie experiență că este foarte dificil să stai departe de casă și de familie, departe de toate obiceiurile și constantele vieții tale obișnuite. Diplomații (toți angajații care lucrează în serviciul extern diplomatic, indiferent de funcție) dobândesc în timp o anumită detașare față de multe componente emoționale ale vieții semenilor săi obișnuiți. Mai exact, dacă patru colegi și buni prieteni din studenția lor la Facultatea de Drept aleg drumuri profesionale diferite – unul devine judecător, altul devine procuror, altul diplomat și altul avocat – atunci multe din obiceiurile lor comune se vor modifica fundamental și, la reîntâlnirea lor după zece ani de la absolvire, vor apărea patru adulți (încă tineri) foarte diferiți de aceia care fuseseră la absolvire. Dintre ei, cel mai… misterios și „greu de citit” va fi fără îndoială diplomatul, nicidecum procurorul (cum ar fi mulți tentați să creadă, mai ales dacă lucrează într-un parchet mai special gen DNA sau DIICOT). De ce?! Pentru că jobul diplomatic în Serviciul Extern te obligă să te adaptezi la o lume total nouă, în care mintea ta începe să se adapteze lucrând frenetic pentru a găsi soluțiile de adaptare și supraviețuire optime, dar și să te ajute să te descurci profesional, adică să „te arunci în oceanul cunoașterii” și acolo să începi să „înoți singur” pentru a apăra activ și eficient țara ta. Cum se face?!? Primești anumite instrucțiuni din Centrala MAE înainte să pleci la post (perioada de pregătire), dar stresul plecării te împiedică să memorezi exact ca în sesiunea de examene tot ce ești învățat de către colegii instructori. Aduni mecanic avalanșa de informații profesionale specifice, după care… „sari în ocean”, adică pleci la post în exterior și acolo intri în alt proces de învățare, unul cu multe momente de deziluzie și temeri, cu multe bucurii apoi, cu satisfacția că ai început un proiect frumos, grandios și util, respectiv că îți ajuți eficient țara de origine. Este un mare conglomerat de sentimente și percepții, de senzații și emoții, toate construind de fapt… un om nou. Lucruri care anterior te capacitau imediat să ai o reacție de frondă sau altă reacție „curajoasă” vor dobândi alte sensuri în viitorul tău: după un timp în diplomația reală nu le vei mai lua deloc în calcul… ba chiar te vei mira că le-ai acordat cândva importanță și vei concluziona „ce naiv eram!!”.
Da, diplomația este un domeniu de mare rafinament și încurajez studenții să viseze la acest portofoliu profesional! Acum există în plus șansa reală de a lucra pentru aparatul diplomatic al Uniunii Europene, deci șansele de angajare sunt mult mai mari. Mai există și ONU, precum și multe alte organizații internaționale și regionale unde absolvenții de drept ar putea lucra. Merită luptat pentru o carieră în diplomație, indiferent cine ar fi angajatorul.
Pentru magistrații care optează să lucreze în diplomație (detașați, cum este cazul meu și al altor colegi), trebuie întâi să își evalueze bine în minte și suflet capacitatea de a fi maleabili în raporturi profesionale administrative mult mai riguroase și mai ferme decât există în magistratură. Să nu uităm că judecătorii nu au, de fapt, șefi!! În ziua de azi, în România, inclusiv procurorii au o mare autonomie în activitatea lor de zi cu zi (evident mai redusă decât a judecătorilor, prin natura statutului profesional reglementat de Constituție și legea organică), însă orice magistrat este obișnuit să primească dispoziții numai de la alți magistrați situați pe verticala lor profesională. Este automatism profesional care trebuie înțeles corect, adică nu este nimic exagerat în asta! Însă în diplomație, fie în Centrala MAE, dar mai ales în Serviciul Extern, trebuie să te obișnuiești să asculți de șefi, să pui în practică ceea ce ți se spune, ce ți se cere. Sunt niște detalii comportamentale tipice, care nu prea seamănă cu acelea din specificul muncii din magistratură. Însă, dacă ai mintea deschisă și înțelegi corect că pe durata detașării exerciți un alt job, cu alte exigențe profesionale, atunci te poți adapta foarte repede și performant. Din multe puncte de vedere există multiple asemănări între diplomați și magistrați, precum și un anumit gen de cultură profesională elitistă și elevată aproximativ comună. Ambele categorii de joburi presupun analize și evaluări puternic teoretizate, intelectualizate ale temelor ce intră în registrele profesionale. Dar deosebirile dintre cele două profesii sunt totuși foarte mari și presupun concepții despre viață și despre oameni destul de diferite.
Alina Matei: Am citit opinia dumneavoastră, scrisă alături de Vlad și Tiberiu, privind trecerea foarte rapidă de la statutul de cursant al studentului la Drept la cel de decident. Am putea spune că justiția se face de oameni foarte tineri. Mai e ceva de făcut dacă legea permite?
Silviu-Gabriel Barbu: Da, când vorbim de o lege incompletă sau imperfectă, soluția o reprezintă modificarea legii respective pentru a asigura o reglementare superioară, eficientă, pozitivă pentru sistemul la care legea se referă. O țară întreagă spune că magistratura în România trebuie făcută de oameni cu mai multă experiență de viață!!! Este foarte simplu! Legiuitorul trebuie să adapteze legea în așa fel încât să rezolve această problemă spinoasă. Noi, echipa proiectului ABC Juridic, am propus un set de soluții, pe care le credem foarte pragmatice. Vor fi niște cheltuieli publice în plus cu menținerea încă un an în școală a auditorilor de justiție, dar rezultatele vor fi infinit mai bune pentru întreaga societate românească. Și multe consecințe negative generate de inconștiența/naivitatea dată de lipsa de experiență vor fi pur și simplu evitate… profesioniștii viitori vor analiza mai atent și având în adâncul propriilor suflete, al minții proprii, mai multe elemente de comparație astfel încât să ia decizii mult mai bune. „Mingea” îmbunătățirii legii se află în mâinile Ministerului Justiției acum, după care la Parlament. Aceștia au obligația de a regla această problemă sensibilă și au toate instrumentele să o rezolve optim. Este extrem de mult subiectivism în deciziile de ordin legislativ luate de cei îndrituiți… inclusiv raționamente excesiv greșite de genul ,,să treacă promoțiile astea așa cum sunt, ca să nu le mai stricăm rostul!”!!! Adică al cui rost să nu îl strice oare?!? Păi, auditorii/viitorii magistrați sunt scopul în sine al funcționării Autorității Judecătorești (instanțe și procuratură) sau justițiabilii, adică poporul ca ansamblu??? Evident că poporul!!! Cine gândește altfel este pe o pistă greșită și de acolo pornesc erorile de management al politicilor publice în acest domeniu. Cetățeanul, justițiabilul potențial este principalul beneficiar al unei Autorități Judecătorești bine organizate și funcționale în parametri optimi!! Magistrații sunt doar instrumentele pentru acest deziderat absolut normal!
Autoturismul cu care mergi în vacanță este un mijloc de deplasare, nicidecum un scop în sine! Magistrații trebuie să se obișnuiască cu ideea (la fel polițiștii, agenții de informații, jandarmii, diplomații etc.) că ei reprezintă instrumente ale statului prin care acesta asigură bunăstarea și fericirea poporului! Invers nu am mai putea vorbi de democrație! Asta este și așa… un aviz pentru acei agenți ai forței publice care, în diferite ocazii publice, au afirmat paranoid și public faptul că anumite instituții trebuie apărate de… popor!!! Nicidecum! Poporul poate decide ca anumite instituții, altele decât cele indisolubil legate de existența și funcționarea democrației, să fie pur și simplu desființate și înlocuite cu altele noi, mai curate, mai normale, mai bune, mai eficiente, mai aproape de principiile și normele constituționale și de regulile democrației autentice.
De fapt, mă întreb dacă atunci când unele instituții, prin liderii lor… isterizați (teatral) în manieră „castriană” (modelul acela de revoluționari incurabili, care au o singură temă: „Vivat La Revolucion!” chiar și după ce revoluția lor a… învins…), clamează evoluții și soluții pe care poporul arată explicit și democratic că nu le vrea, dacă nu cumva acelea sunt în realitate lovituri de stat, prin care se instaurează sisteme autocrate și difuz sau discret dictatoriale?!? Cred, sper că la această temă profesorii de politologie/științe politice vor găsi în timp răspunsurile potrivite!
Alina Matei: Proiectul ABC Juridic cum a apărut? A cui a fost ideea? Care a fost scopul proiectului?
Silviu-Gabriel Barbu: Proiectul ABC Juridic a fost, în urmă cu patru ani, o idee comună a mea, cu prietenul Alexandru Șerban (fostul director general ANP) și trei studenți din anul I la Facultatea de Drept a Universității București – Andrei Popovici, Lucian Ungureanu și Titus Gîrbea. Entuziasmul lor ne-a molipsit repede în privința modului de concretizare a ideii, adică să construim un site unde să se adune ideile studenților despre drept, despre alte științe conexe acestuia, însă foarte repede proiectul a căpătat dimensiuni mai largi, cu acoperirea unui spectru mult mai amplu. Studenții au fost cei care ne-au spus că ei ar trebui să mai învețe și câte ceva despre viața de adulți, dacă tot există posibilitatea ca direct din facultate să ajungă în INM sau INPPA sau alte joburi de mare impact profesional și social, menționând că acei studenți învață draconic pentru a promova acele examene și concursuri, deci nu au timp să vadă viața reală, să experimenteze ceva consistent și memorabil pentru maturizare. Rezultatele numeroaselor noastre discuții și dezbateri se văd acum postate pe site-ul www.abcjuridic.ro. Eu sunt mândru de rezultate, echipa de studenți fondatori termină acum facultatea și deja avem o echipă tânără care a preluat din mers munca cu studenții și pentru studenți la site. Vrem să ajutăm cât mai mulți studenți să prindă curajul de a spune public lucruri inteligente și cursive, să învețe să scrie inteligent și convingător pentru lectură publică, să își așeze optim ideile și să învețe să lupte cu curaj pentru a avea un destin frumos și pentru a fi de folos și semenilor și poporului român.
Alina Matei: Cum intenționează ABC Juridic să se diferențieze pe segmentul de piață juridic? De exemplu, Secțiunea Studenți de pe JURIDICE.ro este un concurent?
Silviu-Gabriel Barbu: Prin inventivitatea studenților care lucrează la ABC Juridic vrem să rămânem pe nișa ideilor noastre, să oferim o alternativă la orice alte site-uri cu tematică juridică. De fapt, noi postăm și alte categorii de subiecte, nu numai juridice. Deci este loc pentru toți pe piață!
Alina Matei: Unde sunteți acum și faceți? Dar o să vă rog să ne spuneți opinia dumneavoastră despre instituția detașării. Sunt magistrați care critică frecvent această instituție, permisă de lege.
Silviu-Gabriel Barbu: Păi, dacă este permisă de lege, nu înțeleg de ce o critică unii dintre colegi! Există o incapacitate la mulți magistrați de a-și tempera invidia… acesta este un mare defect și nu are ce să caute în mintea și mai ales în sufletul unui magistrat… pentru că îl face să devină subiectiv, să fie imoral și părtinitor exact atunci când ar trebui să fie maxim imparțial! Nimeni nu este perfect! Așadar, îi invit pe colegii cu astfel de gândire să observe că există prevederi legale… pe care ar trebui să le respecte cu naturalețe și maturitate. Dacă vor să vadă cum este în postura de detașat, trebuie să ceară la rândul lor aceasta aceia care sunt interesați, însă numai dacă vreo instituție în sensul precis al legii îi cere!!! Însă trebuie să fie realiști, adică te cere o instituție la detașare, pentru că decidenții de acolo consideră că ești persoana potrivită pentru acea funcție. Am văzut caracterul discreționar al unor opțiuni de a cere încetarea detașării unor oameni nevinovați (prezumția de nevinovăție) pe criterii cel puțin ciudate, adică decidenți din unele instituții se pun așa brusc în locul decidenților legali din alte instituții și generează reacții cu efecte juridice… ca și cum pentru unii prevederile legale sunt așa niște mofturi… dacă au chef le respectă, iar dacă nu au chef… pur și simplu nu le mai respectă. Cam nepotrivit pentru noțiunea teoretică de stat de drept! Adică autosuficiență și comportament discreționar la bunul plac!
Alina Matei: Cum este justiția în Zimbabwe? Care este susținerea din partea Guvernului?
Silviu-Gabriel Barbu: Sistemul de recrutare a judecătorilor în Zimbabwe este bine pus la punct și urmează regulile statelor cu Constituții noi, moderne, dar în condițiile concrete din această țară. Zimbabwe are o Constituție modernă, însă ca stat au mai multe probleme de rezolvat în procesul de constituționalizare a dreptului, de așezare generală a legalității sub cele mai largi aspecte. Cred că le vor rezolva în câțiva ani, fiind un proces de durată oriunde. Pentru recrutarea judecătorilor există o comisie independentă asemănătoare Consiliului Superior al Magistraturii din România. Știu că funcționează bine acest consiliu în Zimbabwe.
Alina Matei: Dar a instituțiilor internaționale?
Silviu-Gabriel Barbu: În Zimbabwe au multe de rezolvat și în ce privește armonizarea legislativă și instituțională internă cu mai multe exigențe internaționale, impuse în special de ONU (UE este de asemenea foarte activă în a cere autorităților zimbabwene să implementeze cât mai activ și mai vizibil regulile unei democrații autentice și asumate) pe direcția accentuării democratizării întregului stat, a promovării mult mai active a drepturilor omului, a asigurării unui climat optim pentru alegeri libere și corecte, pentru scăderea gradului de corupție din sectorul public (în special marea corupție), creșterea semnificativă a nivelului de trai al populației, respectarea principiului egalității între bărbați și femei, protecția eficientă a copiilor, accesul tuturor la educație, precum și alte teme concentrate pe domenii ce se regăsesc reglementate în Constituție.
Alina Matei: La capitolul învățământ juridic cum stă Zimbabwe? S-ar putea încerca schimburi studențești cu România?
Silviu-Gabriel Barbu: Zimbabwe provine din cultura colonială britanică sub anumite aspecte, având un sistem evoluat de învățământ, cu un mediu universitar activ și vizibil la nivel global. În Africa se consideră că Zimbabwe este cea mai performantă țară sub aspectul organizării sistemului de educație. Există, desigur, studii juridice universitare (cu o largă recunoaștere internațională), se studiază nu numai sistemul juridic anglo-saxon și american, ci, desigur, și acela cu particularitățile locale africane, specifice zonei și culturii istorice, cu numeroase influențe din dreptul romano-german continental european. Zimbabwe este o țară deschisă la nou, cel puțin sub acest aspect educațional. Am stabilit unele contacte deja și în luna iunie o delegație universitară din România va vizita mai multe universități din Harare. Vom deschide cât mai multe canale de comunicare și de colaborare pe plan academic, deoarece schimburile de acest gen sunt foarte utile și depășesc orice fel de bariere.
Alina Matei: Și dacă e așa cum spune Frank Herbert că totul stă în felul în care știm să ne orânduim amintirile și să ne punem în aplicare cunoștințele, vă întreb unde credeți că ați mai de folos?
Silviu-Gabriel Barbu: Mulțumesc tuturor decidenților care de-a lungul carierei mele au avut încredere să îmi încredințeze exercitarea mai multor categorii de atribuții. Nu știu exact unde mă vor duce pașii destinului pe linia profesională, însă știu sigur că vreau să mai lucrez pentru aparatul de stat din România, acolo unde va fi nevoie de mine. Deocamdată rămân în Zimbabwe și încerc să exercit optim munca diplomatică pentru care am fost trimis aici. Pentru mine un anumit aspect este foarte clar: viața mea este o continuă școală, astfel încât oriunde am mers să lucrez, în fiecare loc am învățat noutăți importante care m-au redefinit ca om, ca suflet, ca minte. Nimeni nu este perfect, dar omul este dator să lupte pentru a se autodepăși, pentru a face cât mai multe lucruri bune! Vreau să pot fi de folos țării mele, să contribui și eu cu cât mai mult, acolo unde cred că mă pricep și unde se investește încredere în capacitatea mea profesională.
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro.
Silviu-Gabriel Barbu: Cititorii JURIDICE.ro sunt fericiți pentru că au acces la cel mai bun site juridic din România. Și beneficiază de surse excepționale de informare de specialitate, de dezbateri luminate și utile, de profesioniști de cel mai înalt nivel profesional. Mă număr și eu, cu modestie, printre cititorii fideli ai JURIDICE.ro… însă, pentru mine și echipa ABC Juridic, formatul complex al JURIDICE.ro este un model excepțional și profesionist, de unde învățăm mereu.
Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.
Silviu-Gabriel Barbu: Vă mulțumesc pentru încredere! Mulțumesc cititorilor dumneavoastră pentru răbdarea de a citi gândurile mele! Rog cititorii să privească sub beneficiu de inventar ideile expuse mai sus, să îmi ierte criticile mai aspre de ici și colo, să mă ierte dacă pe alocuri am părut a fi prea categoric! Am învățat în cei 21 de ani de muncă (juridică) faptul că o anumită umilință de sorginte creștină, o moderație, modestie apropiată de speranța de a atinge înțelepciunea și o toleranță activă față de tot ce este în jurul nostru sunt absolut necesare pentru a avea acces la lumea reală, pentru a nu depăși anumite bariere ale bunului simț și ale cumpătării. Asta am învățat în special în munca la catedră, unde deseori am constatat că unii dintre studenții noștri sunt mult deasupra noastră, însă au nevoie de timp să se modeleze și să ajungă la nivelul de manifestare optimă a înzestrării intelectuale generoase pe care le-a dăruit-o Creatorul, Bunul Dumnezeu!
Nu poți învăța totul deodată! Trebuie timp pentru toate!
Aveți grijă, dragi studenți, de timpul vostru!
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
