Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Mobilitatea înalţilor funcţionari publici – modalitate de modificare sau de încetare a raporturilor de serviciu?
08.05.2017 | Irina ALEXE

Secţiuni: C. administrativ, Drept constitutional, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Irina Alexe

Irina Alexe

Deşi nu are o vechime prea mare în sistemul administrativ românesc, înalta funcţie publică a creat deja şi continuă să creeze numeroase soluţii juridice controversate, atât datorită actorilor implicaţi în actul de guvernare, cât şi modului în care aceştia au înţeles să aplice reglementările în domeniu, şi ne referim aici în special la mobilitatea înaltului funcţionar public. Articolul se doreşte a fi o retrospectivă foarte realistă, exigentă şi critică a ceea ce s-a acumulat până în prezent în materia mobilităţii înalţilor funcţionari publici, cu atât mai mult cu cât, din păcate, „experimentele” realizate până în prezent nu prevăd un „viitor de aur” al acestei instituţii, apreciată la momentul înfiinţării ei ca fiind un instrument principal în profesionalizarea administraţiei publice şi de realizare a unei reforme autentice în această materie.

Considerăm necesar să scoatem în evidenţă faptul că multitudinea schimbărilor, în numai zece ani de existenţă a funcţiei publice, a cadrului legal, afectează regimul funcţiei publice, ajuns un soi de miză în mâna guvernanţilor, care îl modifică după cum dictează interesele unui anumit moment politic. Este adevărat că în toate sistemele de drept, înalta funcţie publică este cea mai predispusă influenţelor politice, dar de aici şi până la soluţiile care s-au practicat în România şi pe care le vom aborda în continuare (de exemplu, schimbarea, cu o singură excepţie, într-un interval relativ scurt, a întregului „corp” al prefecţilor, atunci când se schimbă guvernarea), este o distanţă foarte mare. Chiar dacă principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice nu ar fi fost transpus în legislaţie, aşa cum şi doctrina menţionează, „legea juridică nu reprezintă singurul reper la care trebuie să se raporteze administraţia în activitatea ei. Ei i se adaugă şi legea morală, scrisă sau nescrisă.”[1] Cu atât mai gravă considerăm a fi practica ultimilor ani, cu cât atât principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice, cât şi cel al legalităţii sunt expres prevăzute de lege[2], dar apreciem că sunt încălcate de către cei care ar trebui să le respecte şi să le aplice.

Depolitizarea înaltei funcţii publice şi neutralitatea politică a funcţionarului public, corelată cu stabilitatea în funcţia publică, reprezintă probabil cea mai dificilă problemă a funcţiei publice în orice sistem de drept. În România, la nivel legislativ, această problemă a fost soluţionată în cursul anului 2005[3], respectiv în cursul anului 2006[4], prin depolitizarea categoriei înalţilor funcţionari publici şi prin reglementarea principiilor menţionate anterior. De altfel, şi doctrina arată că „stabilitatea este o trăsătură care caracterizează exercitarea funcţiei publice şi statutul funcţionarului public”[5], şi că „ocrotirea stabilităţii funcţionarului public este importantă atât pentru funcţionarea corespunzătoare a serviciului public, cât şi pentru funcţionarul public, care trebuie apărat de eventualele abuzuri la care ar putea să fie supus”[6].

Mobilitatea funcţionarilor publici, pe post sau în categorie, mai ales în ceea ce priveşte categoria înalţilor funcţionari publici, constituie un subiect strâns legat de chestiunea anterior amintită, aceea a neutralităţii, dar şi a stabilităţii în funcţie, deoarece realitatea demonstrează că primele persoane eliberate din funcţia publică, de către noile guvernări, au fost cele care aparţineau categoriei înalţilor funcţionari publici. De regulă, interesele politice în alte state, cum ar fi Franţa, de exemplu, determină mutarea unui înalt funcţionar public în altă regiune, nu schimbarea însăşi a statutului înaltului funcţionar public, cum s-a întâmplat în România, existând situaţii în care înalţi funcţionari publici au fost pur şi simplu eliberaţi din funcţia publică[7] prin încetarea raportului de funcţie publică, sau au fost „transformaţi” din secretari generali/secretari generali adjuncţi ori din prefecţi/subprefecţi în inspectori guvernamentali, categorie de înalţi funcţionari publici al căror statut este insuficient definit până în prezent şi pe care o vom aborda ulterior.

De aceea, vom acorda o atenţie deosebită mobilităţii în funcţia publică, în general, şi în înalta funcţie publică, în special, întrucât modalitatea în care aceasta este aplicată a deformat semnificaţia iniţială.

Pentru a răspunde întrebării din titlu, credem că trebuie să plecăm de la cadrul legal care defineşte categoria înalţilor funcţionari publici şi care reglementează şi defineşte mobilitatea funcţionarilor publici, în general, şi a înalţilor funcţionari publici, în special.

Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare[8], categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre funcţiile publice de secretar general sau secretar general adjunct din ministere şi din alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, prefect, subprefect sau inspector guvernamental. Tot legea precizează şi faptul că înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome.[9]

Explicaţia dată de doctrină construcţiei legislative cuprinzând un capitol distinct destinat categoriei înalţilor funcţionari publici constă în aceea că „este vorba de o instituţie nou introdusă în sistemul funcţiei publice din ţara noastră, o instituţie care ridică anumite probleme şi care presupune un minimum de reglementări pentru a deveni viabilă.”[10]. În plus, numeroasele referiri explicite la înalţii funcţionari publici tind să confere un statut distinct acestora, bine conturat. Multe probleme apar în viaţa politico-administrativă a României, legate de statutul înalţilor funcţionari publici, astfel încât considerăm important să evidenţiem că scopul legii nu va putea fi atins şi menţinut la un nivel optim şi rezonabil, decât în măsura în care conţinutul acesteia va oferi un set de garanţii suficient de puternice pentru a împiedica eventualele abuzuri sau obstacole, ori a elimina adecvat diferitele piedici ivite în aplicarea legii.

În ceea ce priveşte mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici, aceasta este reglementată de lege în cadrul Capitolului IX, intitulat Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu, Secţiunea 1 – Modificarea raportului de serviciu.

Astfel, art. 87 alin. (1) din lege prevede faptul că mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizează prin modificarea raporturilor de serviciu, în una dintre următoarele situaţii: pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, în interes public sau în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.

Tot Legea nr. 188/1999 prevede şi faptul că intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional, recrutarea urmând a fi realizată de către o comisie permanentă, independentă, ai cărei membri sunt numiţi prin decizie a Prim-ministrului. De asemenea, legea dispune şi faptul că persoanele care au promovat concursul naţional pot fi numite în funcţiile publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici de către Guvern sau, după caz, de către Prim-ministru, urmând ca structura, criteriile de desemnare a membrilor, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale comisiei respective să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Astfel, pe baza acestei abilitări legale, prin hotărâre a Guvernului[11], au fost reglementate normele specifice aplicabile cu privire la intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici. În opinia noastră, prin această hotărâre Guvernul reglementează unele aspecte care ţin de mobilitatea înalţilor funcţionari publici chiar adăugând la lege şi în alt spirit decât aceasta a prevăzut.

Revenind la hotărârea în discuţie, menţionăm că în chiar cuprinsul acesteia se precizează că scopul pentru care a fost adoptată îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a cadrului normativ necesar organizării modalităţilor de ocupare a funcţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici şi gestionării carierei categoriei înalţilor funcţionari publici[12]. Nu putem să nu semnalăm faptul că însăşi exprimarea scopului este deficitară, întrucât nu înţelegem cum ar putea să existe şi să fie gestionată cariera unei categorii şi nu a unor înalţi funcţionari, însă apreciem că aici este vorba doar despre o eroare de exprimare.

Astfel, hotărârea defineşte cariera înalţilor funcţionari publici ca fiind ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la data intrării în categoria înalţilor funcţionari publici până în momentul încetării raporturilor de serviciu, în condiţiile legii[13] şi precizează faptul că managementul carierei cuprinde ansamblul proceselor decizionale, al procedurilor administrative şi al mecanismelor instituite prin hotărârea respectivă, cu privire la cariera înalţilor funcţionari publici.

De asemenea, se statuează şi faptul că mobilitatea înalţilor funcţionari publici cuprinde ansamblul activităţilor şi deciziilor generatoare de modificări ale raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici de la data intrării în categoria înalţilor funcţionari publici până în momentul încetării raporturilor de serviciu în condiţiile legii, realizate în interes public, pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi pentru dezvoltarea profesională a înalţilor funcţionari publici.

Semnalăm însă faptul că, în opinia noastră, în România nu se poate vorbi despre organizarea unui concurs naţional, de intrare în categoria înalţilor funcţionari publici, ci doar de o multitudine de concursuri, organizate pentru ca persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, să fie încadrate pe posturi care fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici.

Considerăm că, din acest motiv, apar şi anomaliile în organizarea şi în funcţionarea categoriei înalţilor funcţionari publici, mai ales că legislaţia este contradictorie din multe puncte de vedere.

Astfel, apreciem că, dacă legiuitorul ar fi avut diligenţa de a institui o construcţie legislativă care, pe de o parte, să reglementeze modalitatea de intrare în categoria înalţilor funcţionari publici sau chiar în subcategorii, pe criterii meritocratice, într-un real sistem bazat pe carieră, şi nu pe post, iar, pe de altă parte, să reglementeze instituţia mobilităţii în cadrul acestor categorii/subcategorii, multe dintre aspectele discutabile şi contradictorii din legislaţie ar fi putut să fie eliminate.

Ca un exemplu, precizăm faptul că, deşi legea reglementează mobilitatea în funcţia publică ca o modalitate de modificare a raportului de serviciu al înaltului funcţionar public, atât în hotărâre, cât şi în practica ultimilor doi ani, aceasta este tratată ca o veritabilă situaţie de încetare a raportului de serviciu al înaltului funcţionar public, respectiv ca o nouă situaţie de intrare într-un nou raport de serviciu, cu un alt angajator. Acest lucru este discutabil, întrucât din textul legii rezultă că încetarea raportului de serviciu al înaltului funcţionar public, prin eliberarea din funcţia publică, poate avea loc, cu referire la mobilitate, doar dacă înaltul funcţionar a refuzat acceptarea numirii, prin mobilitate, în condiţiile legii, într-o altă înaltă funcţie publică.

De fapt, se pune inclusiv întrebarea de ce mai este reglementată în legislaţie mobilitatea înalţilor funcţionari publici, ca modalitate de modificare a raportului de serviciu, şi care este scopul acestei reglementări, având în vedere faptul că, recent, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009[14], statutul funcţionarilor publici a fost din nou modificat şi completat, inclusiv în ceea ce priveşte reglementările aplicabile înalţilor funcţionari publici, reglementând, în cazul înalţilor funcţionari publici, atât instituţia transferului, cât şi pe cea a mutării, dar şi pe cea a detaşării ca modalităţi de modificare a raporturilor de serviciu. Apare acum şi întrebarea care este natura juridică a instituţiei mobilităţii şi dacă mai este nevoie de aceasta. Apreciem că mobilitatea este reglementată ca modalitate de modificare a raportului de serviciu al înaltului funcţionar public tocmai pentru a acoperi situaţiile în care celelalte modalităţi de modificare a raportului de serviciu nu pot să aibă loc fără acordul înaltului funcţionar public, luând în considerare, cu prioritate, interesul public şi aplicarea legii cu bună-credinţă.

Explicaţia ar putea să fie validată în cazul mobilităţii realizate pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi în cazul mobilităţii realizate în interes public, însă în ceea ce priveşte mobilitatea realizată în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică, raţionamentul este invalidat şi nu mai are suport, întrucât această modalitate de realizare a mobilităţii are loc numai la cererea înaltului funcţionar public, cerere care presupune, implicit, acordul său pentru mobilitate. De asemenea, explicaţia poate fi criticabilă şi prin prisma faptului că mobilitatea nu se poate realiza, fără acordul înaltului funcţionar public, decât o singura dată pe an.

De altfel, nu înţelegem nici raţiunile pentru care natura juridică a transferului funcţionarului public şi, implicit, a înaltului funcţionar public, a fost transformată din modalitate de încetare a raportului de serviciu, aşa cum era prevăzută iniţial în Legea nr. 188/1999[15], în modalitate de modificare a acestui raport.

Mai precizăm şi faptul că, deşi legea nu ierarhizează înalta funcţie publică, tratând în mod unitar toate aşa-zisele subcategorii de înalţi funcţionari publici (ne referim la prefecţi, subprefecţi, secretari generali, secretari generali adjuncţi şi inspectori guvernamentali), Hotărârea Guvernului nr. 341/2007, cu modificările şi completările ulterioare, face acest lucru, în mod nepermis, în opinia noastră, prin introducerea dispoziţiei potrivit căreia intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face pe o funcţie de inspector guvernamental, urmând ca după o perioadă de 6 luni, respectiv un an, inspectorul guvernamental să poată fi promovat într-o funcţie publică de prefect sau subprefect, respectiv de secretar general sau secretar general adjunct.

Lăsând deoparte toate aceste critici aduse actelor normative respective, dar şi autorităţilor care au obligaţia legală de a le pune în aplicare, precizăm faptul că, potrivit hotărârii respective, funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se stabilesc ca funcţii publice de stat şi funcţii publice teritoriale, astfel:

a) funcţiile publice de inspector guvernamental se stabilesc în cadrul Secretariatului General al Guvernului;

b) funcţiile publice de secretar general şi, după caz, de secretar general adjunct se stabilesc în cadrul ministerelor, al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi în cadrul autorităţilor administrative autonome;

c) funcţiile publice de prefect şi subprefect se stabilesc în cadrul instituţiei prefectului.

Este obligatoriu să semnalăm opiniile exprimate de doctrină[16], pe care le împărtăşim pe deplin, potrivit cărora în România nu putem vorbi despre o funcţie publică teritorială, aşa cum este în Franţa, întrucât, analizând natura organelor în structura cărora se stabileşte funcţia publică teritorială, ajungem la concluzia că este vorba tot despre autorităţi statale, atât prefectul, subprefectul, cât şi inspectorii guvernamentali fiind instituţii de natură statală, reprezentanţi ai Guvernului. În susţinerea acestei opinii precizăm şi faptul că însăşi Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome[17]. Rezultă astfel că, şi din acest punct de vedere, Hotărârea Guvernului nr. 341/2007, cu modificările şi completările ulterioare, comportă unele comentarii legate de legalitatea dispoziţiilor anterior invocate.

Referitor la intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, menţionăm că aceasta se face prin concurs naţional organizat în condiţiile legii, pe o funcţie publică vacantă de inspector guvernamental. Concursul naţional se organizează, de regulă anual, de către comisia de concurs, iar la acesta pot participa persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, menţionate anterior.

Persoanele care promovează concursul sunt numite în funcţia publică vacantă de inspector guvernamental, prin decizie a prim-ministrului, în termen de cel mult 30 de zile de la data publicării şi comunicării rezultatelor finale ale concursului de către comisia de concurs.

Menţionam anterior că, până în prezent, în România nu a fost organizat niciun concurs naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici pe un post vacant de inspector guvernamental, toate intrările în categorie fiind realizate direct pe un post de secretar general, secretar general adjunct, prefect sau subprefect, autorităţile responsabile prevalându-se de dispoziţiile art. 69 din hotărâre, care dispune că în cursul anilor 2007, 2008 şi 2009, ocuparea funcţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se face în condiţiile legii, pe baza mecanismelor instituite prin hotărâre, cu aplicarea, în ordine, a următoarelor modalităţi:

a) prin mobilitate, în condiţiile hotărârii;

b) prin excepţie de la prevederile art. 7[18], prin concurs organizat pentru ocuparea funcţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici vacante, în situaţia în care nu a fost posibilă ocuparea funcţiei în condiţiile prevăzute la lit. a).

Apreciem că aceste dispoziţii, care nu au fost, de altfel, niciodată aplicate în ultimii ani, toate intrările în categorie fiind realizate direct pe un post de secretar general, secretar general adjunct, prefect sau subprefect, ar fi avut raţiune dacă legea ar fi ierarhizat înalta funcţie publică şi dacă, într-adevăr, concursul naţional s-ar fi organizat pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, respectiv dacă între aşa-zisele subcategorii de înalţi funcţionari publici ar fi existat măcar minime similitudini de statut şi de atribuţii.

Plecând de la aceste aspecte, apreciem oportun să semnalăm şi discrepanţa majoră existentă între diferitele categorii de înalţi funcţionari publici, referitoare atât la modalitatea de reglementare a „instituţiilor” respective, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile şi actele pe care aceşti înalţi funcţionari le au/le emit. Astfel, dacă prefectul este menţionat în Constituţie[19] (ca fiind reprezentantul Guvernului pe plan local, care conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, exercitând controlul de legalitate cu privire la actele autorităţilor administraţiei publice locale, iar atribuţiile acestuia sunt stabilite de lege[20]) şi secretarul general are atribuţiile stabilite în lege, în ceea ce priveşte inspectorii guvernamentali, aceştia sunt doar prevăzuţi de lege ca făcând parte din categoria înalţilor funcţionari publici, unele dintre atribuţiile generale ale acestora fiind prevăzute de hotărâre, iar altele urmând a fi stabilite individual, prin decizie a prim-ministrului. Apreciem ca fiind criticabilă această modalitate de reglementare, întrucât, potrivit Constituţiei[21], statutul funcţionarilor publici se stabileşte prin lege organică, iar doctrina precizează că, atunci când vorbim despre statut vorbim inclusiv despre atribuţii şi exercitarea acestora, putând concluziona că inclusiv atribuţiile inspectorilor guvernamentali ar fi trebuit stabilite prin lege. O situaţie similară regăsim şi în cazul actelor pe care aceste aşa-zise subcategorii de înalţi funcţionari publici le emit.

Revenind la mobilitate, considerăm că, pentru a crea un sistem al înaltei funcţii publice, bazat pe carieră şi nu pe post, în cadrul căruia mobilitatea să fie aplicabilă, ar fi fost necesar ca aceasta să fie reglementată prin lege pentru a fi realizată în cadrul categoriilor de funcţii care fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici (prefect/subprefect, secretar general/secretar general adjunct şi inspector guvernamental), respectiv cu eventuale concursuri de trecere dintr-o categorie în alta, chiar şi în condiţiile ierarhizării acestor categorii de funcţii.

În lipsa acestor reglementări legale şi analizând modalităţile de aplicare, până în prezent, a mobilităţii înalţilor funcţionari publici, apreciem că putem vorbi inclusiv despre retrogradarea din înalta funcţie publică ocupată prin concurs, în condiţiile în care, aşa cum am precizat anterior, concursul are loc pentru ocuparea unui anumit post şi nu pentru intrarea într-o anumită categorie.

Mai mult, considerăm că, pentru a vorbi despre mobilitate în categoria înalţilor funcţionari publici, ca modalitate de modificare a raporturilor de serviciu ale acestora, ar fi fost necesar ca legiuitorul să fi prevăzut că înalţii funcţionari publici, indiferent de postul pe care îl ocupă, au acelaşi angajator, respectiv Guvernul României, astfel încât mobilitatea să nu se constituie într-o modalitate de încetare a raportului de serviciu cu un angajator, respectiv într-o modalitate de instituire a unui nou raport de serviciu, cu un alt angajator, cum se realizează în practică.

De asemenea, reiterăm faptul că, dacă legea ar fi ierarhizat categoria înalţilor funcţionari publici în subcategorii, iar concursul naţional ar fi fost organizat pentru intrarea unui funcţionar public în cadrul uneia dintre subcategorii, mobilitatea ar fi putut să fie reglementată ca modalitate de modificare, şi nu de încetare a raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici în cadrul subcategoriei, inclusiv având în vedere unele dintre soluţiile propuse prin Hotărârea Guvernului nr. 341/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

În lipsa acestor reglementări şi în considerarea argumentelor prezentate anterior, precizăm că, în opinia noastră, mobilitatea se constituie într-o modalitate de încetare a raportului de serviciu al înaltului funcţionar public, respectiv de instituire a unui nou raport de serviciu al acestuia, şi nu într-o modalitate de modificare a raportului de serviciu, aşa cum este reglementată în lege.



[1] Verginia Vedinaş, Deontologia vieţii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 168.
[2] Art. 3 lit. a) şi f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; textul iniţial al legii a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 şi a suferit multiple modificări, completări şi republicări; textul legii la care vom face referire în cuprinsul articolului este cel actualizat până la data de 5 octombrie 2009.
[3] A se vedea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005.
[4] A se vedea Legea nr. 251/2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006.
[5] Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 19.
[6] Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Editura Marvan, Bucureşti, 1934, ediţia a IV-a, p. 595.
[7] A se vedea, de exemplu, Decizia Prim-ministrului nr. 45/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 9 ianuarie 2009; decizia a fost revocată ulterior, prin Decizia Prim-ministrului nr. 216/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2009.
[8] A se vedea art. 12 şi Capitolul III – Categoria înalţilor funcţionari publici, din Legea nr. 188/1999.
[9] A se vedea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
[10] Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 16.
[11] A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 341/2007.
[12] A se vedea art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 341/2007.
[13] A se vedea art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 341/2007.
[14] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi pentru întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi ale altor servicii publice, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală şi locală, cancelaria prefectului şi cabinetul alesului local a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 6 octombrie 2009.
[15] A se vedea art. 89 din Legea nr. 188/1999, în forma sa iniţială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999.
[16] Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 470.
[17] A se vedea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
[18] Art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 341/2007 dispune că intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional organizat în condiţiile legii, pe o funcţie publică vacantă de inspector guvernamental.
[19] A se vedea art. 123 din Constituţia României, republicată.
[20] A se vedea Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare.
[21] A se vedea art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţia României, republicată.


dr. Irina Alexe

* Notă: Articolul a apărut în Revista de drept public, nr. 4/2009.

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti