« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Cauze de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal
12.05.2017 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017 a fost publicată Decizia nr. 9/2017 privind soluţionarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 9.131/2/2011, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, în baza art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la 1 februarie 2014, pentru a se stabili dacă «art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal»”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de dificultatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la 1 februarie 2014, în sensul stabilirii dacă textul legal menţionat reglementează în conţinutul alin. (1) o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal.

În capitolul III al Legii nr. 241/2005, în vigoare până la data de 1 februarie 2014, intitulat „Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor”, a fost inclus şi art. 10 care stabilea că:

„(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

(2) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de cinci ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1)”.

Deşi denumirea marginală a capitolului anterior menţionat se referă la „Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor”, stabilirea naturii juridice a instituţiilor reglementate în conţinutul articolului 10 suscită însă anumite precizări.

Pentru teza I a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, respectiv pentru ipoteza în care limitele de pedeapsă se reduc la jumătate în cazul acoperirii integrale a prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, denumirea de cauză de reducere a pedepsei se justifică.

În ceea ce priveşte natura juridică a instituţiei reglementate de textul alin. (1), teza a II-a a art. 10, în care se prevede că, în situaţia în care prejudiciul cauzat şi recuperat integral în aceleaşi condiţii, este mai mic de 100.000 euro, se poate aplica pedeapsa cu amendă, în doctrină, pornindu-se de la distincţia între stările de atenuare sau de agravare a pedepsei şi circumstanţele atenuante sau agravante, au fost cristalizate două opinii: o primă opinie, potrivit căreia ar fi vorba de o cauză de reducere a pedepsei având în vedere că legiuitorul nu le-a inclus în conţinutul art. 73 din Codul penal din 1969 şi a stabilit acestor împrejurări un caracter imperativ, şi o a doua opinie, care susţine că ne aflăm în prezenţa unei circumstanţe atenuante legale personale.

În doctrină, circumstanţele au fost definite ca fiind acel complex de date, împrejurări, stări, calităţi sau situaţii care însoţesc săvârşirea faptei sau privesc persoana făptuitorului, în legătură cu manifestarea sa infracţională, iar stările de atenuare sau de agravare au fost definite ca acele situaţii, care deşi nu sunt legate direct de faptă, caracterizează gradul de pericol social al acesteia sau periculozitatea socială a infractorului. Cu alte cuvinte, circumstanţele sunt legate de fapta comisă, influenţează pedeapsa, ca urmare a acelor stări, situaţii care însoţesc fapta şi influenţează gravitatea faptei şi situaţia făptuitorului, iar stările de atenuare sau de agravare determină gravitatea faptei şi influenţează situaţia făptuitorului în mod autonom, fără o legătură directă cu fapta şi persoana făptuitorului.

În considerarea distincţiei făcute de doctrină între stările de atenuare sau de agravare a pedepsei şi circumstanţele atenuante sau agravante se constată că, în ipoteza reglementată de art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, repararea integrală a prejudiciului se realizează după săvârşirea infracţiunii, fiind o împrejurare care nu are legătură directă cu fapta de evaziune fiscală, influenţează gravitatea acesteia însă, din motive de politică penală – recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat -, legiuitorul a prevăzut această instituţie care poate fi calificată ca o cauză de atenuare a pedepsei, în contextul în care în categoria stărilor de atenuare pot fi incluse şi cauzele de reducere a pedepselor reglementate de norme penale din legi speciale [exemplificativ, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare], precum şi schimbarea pedepsei într-o sancţiune penală mai uşoară.

Or, prin introducerea acestor cauze de nepedepsire/reducere a pedepsei s-a urmărit facilitarea recuperării la bugetul statului a creanţelor rezultate prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală şi, corelativ, atenuarea regimului sancţionator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. În viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii şi care are ca efect atenuarea regimului sancţionator.

Criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depăşeşte un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, şi explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracţiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanţa bugetară, valoarea acesteia şi recuperarea ei.

Un alt argument în susţinerea acestei aprecieri este şi faptul că în cazul ipotezei descrise în conţinutul art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei posibilitatea aplicării amenzii penale, pe când, în cazul reţinerii de către instanţă a circumstanţelor atenuante legale sau judiciare, efectul nu poate fi decât cel al reducerii sau înlocuirii pedepsei cu alta mai uşoară.

Şi în ceea ce priveşte instituţia reglementată de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, care prevede că în situaţia în care prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, au fost exprimate în doctrină două puncte de vedere. Astfel, unii autori au considerat că este vorba de o cauză de nepedepsire, iar alţii au apreciat că este o cauză de înlocuire a răspunderii penale – art. 90 din Codul penal din 1969, susţinătorii opiniei admiţând, însă, că nu se poate realiza o comparare cu instituţia prevăzută la art. 181 din Codul penal din 1969, pornind de la caracterul facultativ al aplicării sancţiunii administrative cuprinse în norma penală şi caracterul obligatoriu al aplicării sancţiunii administrative în ipoteza descrisă în norma penală din legea specială.

Având în vedere argumentele expuse în doctrină de susţinătorii celor două opinii, s-a apreciat că teza finală reglementează o cauză de nepedepsire care face parte din categoria mai largă a cauzelor care înlătură răspunderea penală.

Astfel, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituţii de drept penal care fac ca incidenţa şi funcţionarea constrângerii juridice penale să corespundă scopului legii penale şi scopului pedepsei. Ele sunt definite ca fiind acele stări, situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, care conduc la stingerea raportului juridic penal de conflict. Aceste cauze se împart în: cauze generale, fiind reglementate în titlul VII, respectiv prescripţia răspunderii penale, amnistia, lipsa plângerii prealabile etc., şi sunt incidente pentru orice infracţiune şi cauze speciale care înlătură răspunderea penală sau de impunitate şi sunt reglementate în Partea generală şi în Partea specială a Codului penal din 1969, cu referire la desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – art. 22; împiedicarea săvârşirii faptei de către participant – art. 30; denunţarea faptei de către mituitor – art. 255 alin. 3 sau în legi penale speciale ori în legi ce conţin dispoziţii penale (cum este şi cazul art. 10 din Legea nr. 241/2005). Deşi în doctrină unii autori au făcut distincţia între cauzele de nepedepsire şi cele care înlătură răspunderea penală, într-o decizie de îndrumare, Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că denunţarea şi desistarea se asimilează cauzelor de înlăturare a răspunderii penale (Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 3/1969).

Ca atare, cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea specială a Codului penal din 1969 sau în legi speciale care conţin dispoziţii penale sunt împrejurări, stări subiective şi au în vedere conduita făptuitorului după săvârşirea faptei, iar cauzele speciale prevăzute în Partea generală a Codului penal, deşi sunt tot împrejurări, stări subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârşirii faptei (Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache, pag. 148). În concluzie, în situaţia în care se constată incidenţa unor asemenea cauze considerate exclusive de infracţiune, fapta este considerată infracţiune, fiind înlăturată doar consecinţa comiterii ei, respectiv răspunderea penală.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situaţii, stări, împrejurări existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta exclud caracterul penal al faptei (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. 1, 1969, pag. 332). Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea penală, aceste cauze există în momentul comiterii faptei, împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi, ca atare, exclud caracterul penal al faptei. Astfel, în ipoteza în care se constată incidenţa acestor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, aceasta nu mai constituie infracţiune şi nu mai putem vorbi de o răspundere penală, care nu poate avea alt temei decât săvârşirea unei infracţiuni, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. 2 din Codul penal din 1969.

În susţinerea interpretării că teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate sunt şi următoarele argumente cu efecte asupra soluţiilor ce puteau fi dispuse în practică: este o cauză ce poate fi constatată şi în cursul urmăririi penale şi se poate dispune încetarea procesului penal de către procuror, nemaifiind necesară sesizarea instanţei atunci când se constată că prejudiciul cauzat prin infracţiunea de evaziune fiscală a fost acoperit integral încă din cursul urmăririi penale (spre deosebire de instituţia înlocuirii răspunderii penale pe care doar instanţa de judecată o poate dispune) şi poate opera pentru una sau unele dintre infracţiunile ce intră în concurs (pe când înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă în cazul infracţiunilor concurente dacă pentru fiecare infracţiune aflată în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii penale).

Un alt argument vizează raţiunea legiuitorului care în evaluarea pericolului social al faptelor de evaziune fiscală a considerat că acea împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii, constând în conduita făptuitorului de a acoperi integral prejudiciul până la primul termen de judecată, influenţează pericolul social al faptei, determinând înlăturarea pedepsei penale, interpretare care ar justifica şi denumirea marginală dată capitolului III din Legea nr. 241/2005, cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepselor.

În consecinţă, pentru toate aceste argumente, se apreciază că şi teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate care sub aspectul naturii juridice se aseamănă cu cea de reducere a pedepsei, în prima situaţie pedeapsa este înlăturată, iar, în cea de-a doua, operează o reducere a pedepsei în limitele stabilite de legiuitor.

Stabilind natura juridică a instituţiilor reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 ca fiind cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepselor, o altă chestiune ce trebuie lămurită şi care are efecte în practica judiciară sub aspectul sancţionării participanţilor este stabilirea caracterului real sau personal al acestor cauze.

Pentru lămurirea controversei privind caracterul real sau personal al acestor cauze de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este necesar a releva modul în care sunt definite şi clasificate circumstanţele reale şi personale în norma de drept penal material.

Aşadar, în doctrină, circumstanţele sunt definite ca acele împrejurări, stări, situaţii, calităţi, întâmplări sau alte date ale realităţii, care stau în afara conţinutului esenţial al infracţiunii, care au legătură cu fapta săvârşită sau cu persoana făptuitorului, sporesc sau nu gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea făptuitorului, putând determina fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete. În funcţie de anumite elemente care le diferenţiază, circumstanţele se clasifică în funcţie de obiectul la care se referă, în circumstanţe reale (cu privire la faptă) şi circumstanţe personale (cu privire la făptuitor).

Astfel, circumstanţele reale sunt acele împrejurări, stări, situaţii calităţi care sunt legate de faptă şi au în vedere obiectul şi latura obiectivă a faptei prevăzute de legea penală şi se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut şi le-au prevăzut – art. 50 alin. (2) din Codul penal, art. 28 alin. 2 din Codul penal din 1969, iar circumstanţele personale sunt acele împrejurări, stări, situaţii calităţi, însuşiri care sunt legate de persoana făptuitorului şi care îl caracterizează sub aspectul periculozităţii sale. Acestea din urmă cuprind atât circumstanţele personale subiective (cele referitoare la legătura dintre participant şi atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, respectiv forma de vinovăţie cu care făptuitorul a acţionat, scopul urmărit, dorinţa de a se desista, căinţa activă), cât şi circumstanţele personale de individualizare (care privesc particularităţile persoanei participantului la săvârşirea infracţiunii, respectiv calitatea făptuitorului, antecedentele penale, raporturile cu victima etc.).

În considerarea aspectelor teoretice prezentate se subliniază faptul că, prin introducerea în conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor (primul termen de judecată, astfel cum a fost stabilit şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.519 din 18 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011), este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii care influenţează acest pericol social şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei.

Ca atare, se apreciază că acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conturând atitudinea psihică, de căinţă activă manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii sale.

În susţinerea acestei aprecieri este şi faptul că legiuitorul a inclus printre criteriile generale de individualizare a pedepsei şi criteriul „conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal”, avut în vedere la aprecierea periculozităţii făptuitorului în procesul individualizării judiciare a pedepsei art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, criteriu care exista şi în vechea reglementare în conţinutul art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, în varianta „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită”.

Or, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, păstrându-i însă caracterul personal.

Totodată, în conţinutul art. 75 alin. (2) din Codul penal legiuitorul a înţeles să includă şi alte situaţii, împrejurări care pot fi apreciate de instanţă drept circumstanţe atenuante judiciare, cu caracter personal, printre care la lit. a) a inclus şi „eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii” (acea căinţă activă) şi care conduc, atunci când sunt reţinute, la reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, în condiţiile stabilite de art. 76 din Codul penal (în norma penală anterioară efectele reţinerii acestei circumstanţe atenuante judiciare personale au vizat reducerea limitelor de pedeapsă sau a cuantumului amenzii care nu puteau coborî sub anumite limite/anumit cuantum stabilit de legiuitor, prin raportare la minimul special al pedepsei închisorii sau al amenzii). Prin urmare, acoperirea integrală a prejudiciului, în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, conturează tot eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, fiind incluse de legiuitor în categoria cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, fără a le afecta prin acesta caracterul personal.

De asemenea, în susţinerea opiniei că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, sunt şi considerentele unor decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, în mai multe decizii prin care a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituţională a apreciat că „atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate”, respectiv „comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite”, constituie o circumstanţă personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: „(…) Faptul că dispoziţiile legale criticate stabilesc un regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiţia nu ar fi unică, egală şi imparţială pentru toţi, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancţionator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziţie de lege (…)” (Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012); „(…) Legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului (…)”. (Decizia nr. 1.162 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 9 noiembrie 2010).

Şi efectele acoperirii prejudiciului asupra participanţilor au fost lămurite de către instanţa de contencios constituţional cu ocazia analizării excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin care autorii acestor excepţii au invocat, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la diferenţa de tratament juridic între inculpaţii care comit o infracţiune de evaziune fiscală de pericol şi cei care comit o infracţiune de evaziune fiscală de rezultat, între cei care dispun de mijloace financiare pentru a achita prejudiciul până la primul termen de judecată şi cei care nu dispun de resurse financiare, fapt ce creează o inechitate în faţa legii şi a autorităţilor publice, fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil. Fiind constantă jurisprudenţei sale, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale şi cu o motivare asemănătoare. Astfel, prin Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007, s-a reţinut că este respectat principiul egalităţii în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cauzele de reducere ori de înlocuire a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârşite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracţiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005; Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 25 februarie 2009, în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010). Tot instanţa de contencios constituţional a reţinut într-o altă decizie că „nu se poate primi critica privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece cazul de reducere a pedepsei prevăzut de textul de lege atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005, adică autorilor unei infracţiunii de evaziune fiscală care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, au acoperit integral prejudiciul cauzat prin fapta penală” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 285/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 27 martie 2009), după cum a mai relevat că: „(…) Legiuitorul a reglementat în art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în condiţiile stabilite de textul de lege (…). Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului consolidat, şi nu este de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (…). Faptul că de reducerea limitelor de pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai învinuitul sau inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii liberului acces la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertate sau interesele legitime au fost încălcate şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă (…) partea interesată are deplină libertate să demonstreze existenţa, inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, instanţa fiind cea care în temeiul competenţei sale constituţionale (…) să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile (…)” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012).

În sensul opiniei exprimate în cele ce precedă sunt şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, ca instanţă de recurs, apel sau în recurs în casaţie, cu referire la Decizia penală nr. 1.386 din 30 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 15.820/62/2010, prin care s-a apreciat ca fiind corectă interpretarea dată de Tribunalul Braşov în considerentele Sentinţei penale nr. 120 din 24 martie 2011, menţinută de Curtea de Ape Braşov prin Decizia penală nr. 95/A din 15 septembrie 2011, în sensul că de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 beneficiază doar inculpaţii care au achitat integral prejudiciul, până la termenul prevăzut de legiuitor, instanţa reliefând în motivarea soluţiei caracterul de circumstanţă personală al conduitei inculpaţilor de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală; Decizia penală nr. 1.425/R din 23 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.214/101/2013 prin care s-a reţinut că, în mod corect, prin Sentinţa penală nr. 142 din 23 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi (menţinută sub acest aspect prin Decizia penală nr. 344 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova), s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., întrucât acesta a achitat integral prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal (din 1969), a cărui valoare nu depăşeşte 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, apreciind că această împrejurare nu poate produce consecinţe în planul răspunderii penale şi pentru inculpata persoană juridică B; Decizia penală nr. 201/A din 27 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 263/35/2013 prin care s-a reţinut că, pentru a putea opera dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, prejudiciul trebuie recuperat de inculpat şi de partea responsabilă civilmente; Decizia penală nr. 368/RC din 11 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.447/1/2014, prin care s-a apreciat că, pentru a fi incidentă cauza de nepedepsire reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, este necesar a fi constatată contribuţia inculpatului de a acoperi integral prejudiciul infracţional, iar nu atitudinea şi contribuţia părţii civile de a-şi recupera debitele. Altfel spus, nu orice modalitate de recuperare a prejudiciului duce la incidenţa cauzei de nepedepsire, ci numai atitudine activă, strict personală a inculpatului, de a înlătura consecinţele infracţiunii săvârşite.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal”.

Stabileşte că dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.”

Andrei Pap
Avocat colaborator SVS & PARTNERS

 

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.