« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
10 comentarii

UPDATE: Motivarea Tribunalului Cluj. Ordonanța de amendare este nelegală. Motive „originale” de aplicare a amenzii judiciare avocaților. Studiu de caz: DIICOT Cluj
17.10.2017 | Dan-Sebastian CHERTES

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Dan-Sebastian Chertes

Dan-Sebastian Chertes

UPDATE 16.10.2017. Motivarea Tribunalului Cluj de anulare ca nelegală a ordonanței de amendare: În constatarea nelegalității ordonanței de amendare, Tribunalul Cluj, prin încheierea nr. 310/6.06.2017, a reținut că: „După cum lesne se poate remarca, avocaţii nu sunt enumeraţi printre subiecţii care pot fi sancţionaţi în baza acestui temei de drept [art. 283 alin. (4) lit. n) C. pr. pen], avocaţii fiind reprezentanţi convenţionali ai părţilor sau subiecţilor procesuali principali (şi nu reprezentanţi legali ai acestora).
În acest sens este, de altfel, şi practica judiciară în materie, spre exemplu, în jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj statuându-se următoarele „Având în vedere că între persoanele enumerate exhaustiv în dispoziţiile mai sus menţionate nu sunt enumeraţi şi avocaţii, aceştia din urmă nu pot fi sancţionaţi pentru abaterea judiciară reglementată în prevederile art. 283 lit. n) C. pr. pen. În aceste condiţii, nu se va mai analiza temeinicia încheierii prin care s-a aplicat amenda judiciară, deoarece primul motiv invocat face inutilă examinarea pe fond a cererii (Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea penală nr. 653/A/08.07.2014).
Totodată, în doctrina juridică de specialitate s-a subliniat acelaşi aspect, şi anume că din enumerarea art. 284 alin. (4) lit. n) C. pr. pen. lipsesc avocaţii, motiv pentru care aceştia nu pot fi sancţionaţi sub acest temei (Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2017, pg. 1306).
În raport cu cele menţionate mai sus şi concluzionând că ordonanţa atacată este nelegală (s.n.) [petentul neputând fi sancţionat în baza dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) C. pr. pen.], în baza art. 284 C. pr. pen. judecătorul de drepturi şi libertăţi urmează să admită cererea formulată (…) şi, în consecinţă, să dispună anularea amenzii judiciare în sumă de 3.000 lei aplicată”.
Având în vedere constatarea caracterului nelegal al ordonanței, urmează a fi sesizată inspecția judiciară în vederea verificării dacă doamna procuror Corina Mihaela Irimieș din cadrul DIICOT – S.T. Cluj nu a săvârșit abaterea disciplinară, sancționată de prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență). Fac mențiunea numelui procurorului pentru a nu plana suspiciunea comportamentului doamnei procuror asupra oricăruia dintre ceilalți colegi ai dânsei.”

* * *

UPDATE, 7 iunie 2017: Tribunalul Cluj a admis la data de 6.06.2017 plângerea împotriva ordonanței DIICOT Cluj amintite în prezentul articol și a anulat amenda judiciară aplicată, în cuantum de 3.000 Lei. Voi reveni cu motivarea Tribunalului Cluj.

* * *

Aș începe cu fraza „într-o societate democratică, avocatul și dreptul la apărare sunt elemente indispensabile actului de justiție”, dar mi-e teamă că aș aluneca într-un clișeu care riscă să adoarmă din start orice cititor. Motiv pentru care trec direct la resortul care m-a determinat să scriu cele de mai jos sub titlul de mai sus.

Vreau de la început să subliniez aversiunea mea față de discutarea cauzelor pendinte. Excepția care vrea să-mi întărească regula ține de ineditul situației (cel puțin pentru mine și pentru cele văzute în zece ani de avocatură). În cele ce urmează veți înțelege despre ce inedit discut.

Foarte recent, ulterior angajării unei cauze penale în vederea studiului dosarului de urmărire penală, studiu pe care l-am și făcut, primesc un telefon semnat DIICOT Cluj. Doamna procuror de caz, cazul fiind cel studiat de mine anterior, mă anunță că pentru abuzul meu de drept de a studia dosarul de urmărire penală fără a avea cerere încuviințată de dânsa mă va amenda. Inutil să spun că argumentele mele juridice nu au fost primite. În schimb, am primit ordonanța de sancționare să mă lămuresc și eu pe ce lume trăiesc.

Care a fost problema juridică a doamnei procuror? Problema dânsei a fost că, deși exista o cerere a altui avocat ales de studiere a dosarului, încuviințată anterior, că deși am studiat dosarul vreo 5 ore cu cel puțin doi polițiști BCCO Cluj în proximitate care m-au legitimat și cărora le-am prezentat și împuternicirea de avocat titular (respectiv avocatul titular nr. 2) și care politicoși mi-au pus dosarul la dispoziție, fără să-mi ceară alte ștampile pe timbru sec, doamna procuror a considerat că ar fi trebuit să mai fac și eu o cerere pe lângă toate hârtiile de mai sus. Și din lipsa acelei cereri a izvorât amenda mea de 3.000 Lei.

Bazându-mă că pe site-ul denumit sugestiv JURIDICE.ro aș putea avea cu cine purta, totuși, o discuție juridică mi-am zis să vă prezint cele de mai sus precum și argumentele mele juridice. Să o luăm metodic:

1. Temeiul juridic de sancționare. Art. 283 alin. (4) lit. n) CPP. Care zice că pentru abuz de drept pot fi sancționate părțile, reprezentanții legali ai acestora și consilierii juridici. Doctrina (Udroiu) și jurisprudența (Curtea de Apel Cluj) studiată de mine zice că avocații nu pot fi sancționați pe temeiul ăsta de drept, că-s reprezentanți convenționali. Voi ce ziceți?

2. Abuzul de drept. Mi-a zis doamna procuror în ordonanță că abuzul meu de drept constă în consultarea dosarului fără a formula o cerere expresă în acest sens sau fără a avea delegație de substituire de la celălalt avocat titular. Situația avocatului titular care primește împuternicire de la alt avocat titular, cum ar veni. Original, după cum ziceam. Și că în aceste circumstanțe am fost de rea-credință când am studiat dosarul. Am luat tot doctrina să văd ce zice pe abuz de drept. Am găsit așa: „abuzul de drept procesual presupune următoarele elemente: (a) un element subiectiv, care constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, ci numai cu intenția de a-l vătăma pe adversar, pentru a diminua sau întârzia posibilitățile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia; (b) un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. În procesul penal s-ar putea adăuga că elementul subiectiv poate privi și împiedicarea organelor judiciare de la aflarea adevărului în cauză (V.H.D. Constantinescu în M. Udroiu (coord.), op.cit., p. 1306, paragraf 23, care citează G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2001, p. 119). Păreri?

3. Art. 94 alin. (1) CPP zice așa: „Avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului (…)”. Numai mie mi se pare sau și vouă că am fost sancționat pentru că nu mi-am exercitat un drept?

4. Ce zice doamna procuror la categoria abuz de drept (adică să fi făcut cerere expres eu de studiere a dosarului – după ce deja studierea era încuviințată sau să fi avut delegație de substituire de la cel care a făcut cerere) nu scrie niciunde. Nici în Lege, nici în Curtea de Apel Cluj, nici în Udroiu. Dar asta este mai puțin relevant. Suficient de spus că atunci când am întrebat-o pe doamna procuror „Unde scrie asta?” în convorbirea telefonică prin care-mi dădea vestea amendării, mi-a spus: „În Codul de procedură penală pe care ar trebui să-l citiți mai bine”. I-am urmat sfatul și l-am citit. Și am aflat că avocații nici măcar nu pot fi sancționați pe temeiul indicat de dânsa. Ca să vezi ironie!

Abordarea mea nu este una miștocară. Aveam două variante: să scriu acest articol cu nerv sau așa. Într-o lume tot mai încrâncenată și mai rău-voitoare, de ce să alegi încrâncenarea?

Voi puteți trage ce concluzie juridică sau mai puțin juridică vreți. Și chiar vă rog. Apreciez oricând orice părere. Mai ales argumentată. Concluzia mea este că singurul abuz de drept comis în toate cele de mai sus este cel al doamnei procuror, acela de a mă sancționa că mi-am făcut treaba. Probabil, sunt primul avocat sancționat pentru muncă, nu pentru nemuncă. Probabil.

Un lucru e sigur. Cine comite un abuz trebuie să răspundă pentru el.

Avocat Dan-Sebastian Chertes

Cuvinte cheie: , ,
Secţiuni/categorii: Drept penal, Opinii, SELECTED TOP LEGAL

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Au fost scrise până acum 10 de comentarii cu privire la articolul “UPDATE: Motivarea Tribunalului Cluj. Ordonanța de amendare este nelegală. Motive „originale” de aplicare a amenzii judiciare avocaților. Studiu de caz: DIICOT Cluj”

  1. Ionel ARAMA spune:

    Buna ziua! Dupa parerea mea, temeiul de drept retinut nu permite amendarea avocatului partii, inventarul persoanelor cărora li se poate reproșa abuzul de drept fiind strict. In același timp, nu apreciez ca manifestarea avocatului a fost una corecta, stiindu-se ca urmărirea penala este nepublica, ca doar in relație cu organele judiciare se marchează calitatea de avocat al partii si ca procurorul poate sa nu aprobe cererea oricărui avocat de consultare a pieselor dosarului. Pare sa fie si o manifestare ireverențiosa fata de reprezentantul unei autoritati publice sa te folosesti de aprobarea acesteia data insa altuia! Admit ca avand mai multi ani vechime in profesia de jurist pot sa vad întreaga situatie prin prisma conservatoare.

  2. Amelia FARMATHY spune:

    Eu aş merge la scopul pentru care există reglementat dreptul la apărare, respectiv posibilitatea efectivă de a fi exercitat.
    Este el oare efectiv dacă exercitarea sa este sufocată de tot felul de forme fără fond, cum ar fi nu ştiu ce tip de cereri neapărat vizate, aprobate, ştampilate, eventual şi puse în ramă?

    Mie, dacă îmi cer avocaţii, dosarul în perioada cât durează amânarea pronunţării sau când e la studiu dosarul, îl dau (doar să nu se întâmple să se suprapună solicitarea cu propriul meu studiu, caz în care mai trebuie să aştepte puţin), pe baza unei cereri scrise, fără să mai „aprob” ceva, adică cererea, eventual să pronunţ şi o încheiere:))))))))).

    La urma urmei, ce să aprob?
    Dreptul omului de a se uita prin propriul dosar? Asta mi se pare de un formalism din care a dispărut orice urmă de justificare raţională.

    E drept că faza urmării penale nu e publică şi nu rezultă, din scurtul articol, că aţi fi formulat şi o cerere scrisă de studiere a dosarului, pentru a exista o evidenţă, clar accesibilă dnei. procuror, cu privire la a cei care au avut acces la dosar, în respectiva etapă, deşi chiar şi această formalitate desuetă, de secol XIX, poate fi înlocuită prin înregistrarea solicitării dvs. – elegant şi doar într-un minuţel – într-un program gestionat informatic, cu înscrierea datelor personale ale solicitantului şi după prealabila verificare a calităţii de avocat, cu menţionarea datelor din împuternicirea avocaţială, ceea ce poate fi făcut de către orice grefier cu studii juridice, nu trebuie să se întrerupă din lucru procurorul pentru aşa „importantă” activitate, bref, mijloace moderne există, cap să fie şi mai puţină naftalină specifică prezervării unor forme de acu o sută de ani.

    Personal, cred că telefonul a fost un pic la „intimidare”, desigur teoretic vorbind şi fără a personaliza, căci nici dvs (care ştiţi, dar aţi ales să nu spuneţi), nici eu (care chiar nu ştiu, doar v-am citat articolul) nu ne-am referit sau raportat la nume şi prenume.

    Moi, dacă aş fi avocat şi aş primi un aşa telefon, i-aş recomanda politicos sau, poate, mai puţin politicos (depinde în ce dispoziţie personală m-ar găsi şi să văd eu cum m-ar amenda pentru comportament necuviincios… la telefon), adică i-aş cam reteza… din avântul telefonic, să aplice ce măsură doreşte, că, sigur, prin telefon, nu se poate aplica măsura amenzii, trebuie să se apuce neapărat să scrie (cu motivatul măsurii înţeleg că a stat mai… modest, dovadă stând reformarea măsurii), context în care chiar nu pricep logica juridică, strict procedurală (nu vă cita, prin acel apel telefonic, să vă prezentaţi într-un dosar pentru a asigura asistenţa juridică, ci era un „telefon reproş”) a relatatului apel telefonic.

    Dacă am sunat vreodată vreun avocat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, deşi nu îmi amintesc să o fi făcut vreodată, am grefieri care pot realiza astfel de contacte oficiale în mod obişnuit, modalitatea cuviincioasă de adresare mi-a impus începerea cu prezentarea scuzelor că deranjez omul, poate dormea, poate se relaxa, mă rog, ideea e că, dacă vrei să te comporţi civilizat, calitatea din care suni nu are importanţă, regulile de bună – cuviinţă rămân mereu aceleaşi.

    Revenind la dreptul la apărare, cel puţin în materie penală, mai sunt multe nuanţe şi abordări de reglat, precum şi de depăşit mentalităţi de stăpâni pe moşia juridică ce nu e nici a procurorului, nici a judecătorului, nici a avocatului, ci doar a legii.

    În rest, mie personal îmi displac profund oamenii nepoliticoşi, autosuficienţi, „stăpâni” peste tot şi nimic, indiferent de calitatea oficială sau neoficială pe care se întâmplă să o aibă şi n-ar fi rău să vă gândiţi să le-o mai „retezaţi” din când în când pentru că întâmplări similare celei relatate sau doar puţin diferite se petrec deoarece cel ce sună ştie că cel care va răspunde nu va „îndrăzni” un răspuns pe măsură, din bună-cuviinţă, din teama de a nu agrava în vreun fel, ipotetic desigur, soarta clientului etc.

    • Razvan Nicolae MICUL spune:

      Nu devine o eventualitate, ci un privilegiu. „Rights aren’t rights if someone can take them away. They’re privileges” – G. Carlin. Iar privilegiile se acordă discreționar, de la caz la caz, fără a exista criterii care să nu permită discriminarea. Aici este poate principala problemă a sistemului judiciar, că, în prea multe cazuri, ”drepturile” au devenit și devin privilegii. În opinia mea, mulți judecători sau procurori nu sunt rău intenționați, ci sunt depășiți de volumul de muncă, ceea ce generează stres, nervi, decizii greșite, imposibilitatea de studiu a modificărilor legislative. Desigur aceste decizii pot avea un impact devastator pentru destinul persoanei în cauză, însă cu această corvodă va trăi toată viața judecătorul sau procurorul. Nu am nici un dubiu că deciziile greșite, care știi că au fost greșite, care știi că le-ai dat din vârful pixului pentru că nu ai avut timp sa aprofundezi cauza, se întorc să te ”caute” la anii de pensie, poate chiar mai repede. Eu nu cred că doamna procuror a fost rău intenționată, poate a avut o zi proastă, poate în mintea ei vedea altfel planul anchetei, în final este totuși o ”luptă” între acuzare și apărare. Din nefericire în etapa urmăririi penale se petrec o sumedenie de abuzuri, multe dintre ele cauzate de supraaglomerarea organelor de cercetare penală sau de incompetență.

  3. Doctrina aceasta ciudată a „abuzului de drept” există doar în dreptul civil.

    Pentru a săvârşi un abuz de drept este necesar mai întâi să ai un drept pe care să îl abuzezi.

    Există abuz atunci când un titular al unui drept abuză în mod vădit de acel drept, cu intenţia de a vătăma pe un altul, cu rea-credinţă, fără intenţie serioasă sau legitimă, în contradicţie cu scopul social sau economic pentru care legea recunoaşte acel drept specific.

    Iată dreptul: 94(1) dreptul de a SOLICITA consultarea dosarului…. Acest drept nu poate fi exercitat, … în mod abuziv.

    Deşi văd că abuzul este prevăzut în CPP 94(1) cred că legiuitorul s-a cam grăbit să-l introducă în lege fără să se gândească că acest abuz, de fapt, este un nonsens.
    Dreptul la acces la dosar face parte din dreptul fundamental la apărare.
    Procurorii lucrează la dosar în fiecare zi (teoretic). Nu văd temeiul juridic care ar permite unui procuror să acuze un avocat de „abuz de solicitare a dosarului”. Adică ar fi un fel de „abuz de apărare”?

    Care ar fi temeiul acestui „abuz”. Care ar fi acţiuniel abuzive: l-a supărat pe procuror, nu-i place de faţa avocatului. Cei drept, av. Chertes cam arată a tupeist arogant, dar legea nu se uită la faţa omului.

    Consider că un procuror se descalifică ca profesionist al dreptului când amendează adversarul pentru că s-a apărat prea bine.

    Însăşi instituţia amenzii date de procuror este ridicolă.
    Eu consider că procurorul care „dă amendă” avocatului adversar se situează automat în incompatibilitate de a mai instrumenta cazul.

    Legea română în această situaţie reprezintă o ciudăţenie, un exemplu de lipsă de logică juridică.

    Nu se poate menţine egalitatea procuror/avocat în faţa legii dacă procurorul îşi amendează adversarul.
    Este o încălcare a Constituţiei.

    Este ca şi cum 2 alergători de cursă lungă participă la maraton iar unul dintre ei are dreptul de a-i pune piedică celuilalt în timp ce aleargă.

    Dacă ar exista această egalitate, atunci şi avocatul l-ar putea amenda pe procuror. Şi uite aşa ajungem la absurditatea sistemului penal românesc al amenzii judiciare.

    Este şi vorba aici de o lipsă de lealitate a procurorului faţă de avocat, adică de cinste în cadrul procedurii.

    Este ca şi cum procurorul şi avocatul şi procurorul ar juca şah iar în pauza de toaletă, procurorul schimbă piesele pe tabla de joc.

    Cel care a abuzat este procurorul, nu avocatul, de dreptul său de a da amendă judiciară.
    Ar trebui să se abţină imediat de la instrumentarea cazului şi să nu mai aibă dreptul să se atingă de el.

    Amenzile judiciare ar trebui să fie în puterea judecătorului, nu a procurorului.

    Există un număr foarte mare de avocaţi în România, zeci de mii iar numărul de consilieri juridici este şi mai mare… dar cu toate acestea, CPP este o colecţie amuzantă de norme neconstituţionale. Se pare că nu există interes în progresul ştiinţei juridice, legile sunt promovate în cercuri extrem de restrânse.

    Uneori, măsurile vădit obraznice, cum ar fi legalizarea corupţiei mai sunt taxate de populaţie, dar în rest, multe alte măsuri subzistă bine mersi.

    • Marius GAVRILĂ spune:

      Cititi cu atentie art. 94 alin. 1! Sunteti in eroare.
      Avocatul nu are dreptul de ”a consulta” dosarul, ci doar dreptul de ”a solicita” consultarea dosarului. Adica, de a formula o cerere.
      Dreptul de a formula cererea (”acest drept”) poate fi abuziv, pentru ca dreptul da a consulta dosarul doar ce am spus ca nu-l are.
      In alin. 2 ni se explica in ce ar consta consultarea dosarului (dreptul de a studia actele, de a nota date sau informatii etc), dar deja discutam despre alt drept.

      • Probabil că nici nu ai citit comentariul meu sau poate că ai vrut să răspunzi altcuiva?

        • Marius GAVRILĂ spune:

          Ti-am citit comentariul si este corect ce ai spus.
          In plus, daca procurorul este nemultumit de comportamentul avocatului poate sesiza baroul. Sunt profesii diferite si ar fi bine sa ne limitam fiecare la profesia noastra. Consilierii baroului sunt mult mai pregatiti pentru a evalua activitatea unui avocat.

          Remarca mea privea deficientele modului in care a fost redactat art. 94 CPP.

          Daca tot avem in cod o norma speciala care priveste „consultarea dosarului”, atunci ea ar fi trebuit sa trateze complet subiectul si sa ofere raspunsuri simple si clare la cateva intrebari aflate intr-o succesiune logica… cine? ce? cum? unde? cand?…

          Sa incepem cu titularii dreptului („cine?”).
          Dreptul de a consulta dosarul este o componenta a dreptului la aparare. Dreptul la aparare este reglementat de art. 10 CPP, iar acolo sunt enumerati titularii dreptului: partile si subiectii procesuali principali.
          Avocatul cand consulta dosarul exercita dreptul partii pe care o reprezinta.
          Prin urmare, solutionarea unei cereri de consultare a dosarului se raporteaza la titularul dreptului, nu la persoana avocatului. Ar fi trist sa fie asa.

          Art. 94 alin. 1 CPP incepe hodoronc-tronc cu „avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului”.
          Se lasa impresia ca dreptul de a consulta dosarul apartine avocatului si nu partii.
          In mod normal, norma juridica ar fi trebuit sa inceapa cu enumerarea titularilor dreptului. Or, titularii dreptului sunt amintiti abia pe la alin. 8, ceva de genul ”dispozitiile prezentului articol” li se aplica si lor. Pare a fi un gest de bunavointa.

          In speta, un domn avocat a formulat o cerere de consultare a dosarului si ea a fost incuviintata de doamna procuror. Faptul ca dosarul nu a fost consultat de avocatul care formulase cererea, ci de altul, nu ar trebui sa reprezinte o problema atata timp cat acesta isi depusese delegatie de consultare dosar. Cererea a fost formulata de ”avocat”, dosarul a fost consultat de ”avocat”. Dreptul de a consulta dosarul apartine partii si ea si l-a exercitat prin reprezentanti. Care este problema? Oricum, atunci cand partea are angajati mai multi avocati acestia isi fac apararea impreuna. Sunt convins ca cei doi au vorbit la telefon. Daca veneau amandoi nu li se permitea sa studieze dosarul impreuna? Nu a fost vatamat nimeni cu nimic, nu s-a ingreunat in niciun fel activitatea parchetului.

          Era un argument in plus fata de cele din articol si comentarii.

  4. Amelia FARMATHY spune:

    Și, așa fiind, fără a discuta despre un alt ”drept” – rămânând de văzut dacă mai discutăm, în realitate sau doar de dragul seminarizării unei concrete probleme, despre drepturi dacă esența lor sta într-o aprobare ce poate veni… sau nu, nereprezentând doar o simplă formalitate care să nu afecteze esența dreptului de apărare -, lăsând buchea Cărții la o parte, nu vi se pare că e profund greșită această formulare și/sau interpretare?
    Bănuiesc că nu, de vreme ce ați dorit să subliniați exact unde e, de fapt, problema în lege, dar nu ca pe o problemă, ci ca pe o prevedere de natură să paralizeze indignarea care nu se referea neapărat la prevederea legală (nu cred că nu ați sesizat), ci la conduita de a fi sunat ca să fie… anunțat că afost amendat.
    Aici nu am găsit temei procedural, dar, cine știe, poate ne sesizează cineva încă o nuanță din aceasta absurdă.

    Dacă un drept, cum este cel de apărare, nici nu mai contează că discutăm despre penal sau civil, este afectat, în esența lui, de formalități, atunci acela nu se mai cheamă drept, se numește, în cel mai bun caz, o eventualitate.
    Cum adică să ai dreptul… de a solicita studierea dosarului sau, mai exact, cum să interpretăm această dispoziție după cum ne invitați să o facem – respectiv ceva de genul: tu, avocatule, ai ”dreptul” (iertați-mi sinceritate, domnilor avocați care se întâmplă să citiți aceste rânduri, deși e grav, râd când scriu aceste rânduri, evident fără să mă raportez personal la ghinionul real al unor avocați care se lovesc de astfel de interpretări ale unor dispoziții deja nefericit formulate) să ceri să ți se dea dosarul la studiu, ceea ce nu se ”confundă” cu dreptul de a studia dosarul?
    Hello, am înnebunit eu sau nu mai înțeleg ce e acela drept de apărare și ce e, eventual, un drept la petiționare?
    În cheia interpretării propuse, dreptul de apărare se confundă, deși nu ar trebui, cu un simplu drept la petiționare, și, sincer, nu e (ne)cazul.

    Se pot stabili anumite condiții de natură procedurală, respectiv dovedirea calității de avocat, un anumit program (dar nu de genul jumătate oră pe săptămână, căci, la fel, prin formă, ajungem să atingem ”scopul”, respectiv restrângerea accesului la dosar) în cadrul căruia dosarul să fie adus, de oriunde e el, de îndată ce avocatul face dovada calității sale, eventual un anumit interval, clar delimitat de timp, în care dosarul să nu fie accesibil nimănui în afara celor care îl instrumentează, dar doar dacă se argumentează, în concret, care este interesul bunei desfășurări a urmăririi penale într-o asemenea ipoteză, însă nu să ajungem să condiționăm, pe o durată nedeterminată (practic, niciodată nu putem previziona când se va încheia faza urmării penale, temporal vorbind), exercitarea dreptului la apărare de dispoziția celui în posesia căruia se află dosarul.

    De ce să am nevoie de aprobarea procurorului sau de ce aș avea nevoie de aprobarea judelui să mă uit în dosarul al cărui subiect sunt?
    Singura explicație rezonabilă e că aceste aprobări, dincolo de faptul că rămân, din nefericire, expresia inerției prezervării ideea de ”superioritate” a statului (și…, din păcate, nu numai a statului) în raport cu cetățenii săi, au rolul de a facilita limitarea accesului la dosar, pentru că ar fi ceva ce nu ar trebui cunoscut de către avocat, ceea ce e inadmisibil dacă înțelegem, iar nu ruinăm statul de drept.

    Când vom asimila ADEVĂRUL că dreptul la exercitarea funcției apărării este la fel de important (dacă nu cumva, privind înapoi spre vremurile în care cel acuzat nu avea niciun drept prea bine configurat, mai important) ca dreptul statului de a a exercita acuzarea, pentru combaterea activă, iar nu pasivă a infracționalității, și când nu vom mai găsi tot felul de subterfugii de interpretare sau formulări absurde pentru a limita nejustificat exercitarea dreptului la apărare, vom fi vindecați de comunism.
    Chiar și aceia dintre noi care nu l-am prins decât ca pionieri sau șoimi ai patriei.

    Scopul nu scuză mijloacele, indiferent dacă discutăm despre avocați, judecători sau procurori.
    Poate că dnul avocat nu o fi citit cu ”atenție” articolul 91 alin. 1, dar, cu siguranță, nici lectura dvs. a aceluiași articol nu e la adăpost de critică, pentru că dvs. interpretați dreptul de a solicita consultarea dosarului ca fiind unul… de a scrie o cerere:))))))), adică nimic mai mult decât o formă fără fond, ceea ce e și trist și amuzant: trist, dacă aplicați astfel niște dispoziții legale, amuzant dacă doar așa s-a întâmplat să le interpretați.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD