Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale. Decizia CCR nr. 336/2015

16.05.2017 | Mihai MAREȘ
Mihai Mareș

Mihai Mareș

1. Succintă privire asupra măsurilor procesuale

Pentru asigurarea derulării normale a procesului penal şi a realizării scopului acestuia, Codul de procedură penală a reglementat instituţia măsurilor procesuale, cu ajutorul cărora sunt prevenite ori suprimate acele situaţii care sunt de natură a sta în calea bunei desfăşurări a activităţilor efectuate de către organele judiciare.

În doctrina procesual penală, noţiunii de măsuri procesuale i‑au fost atribuite diverse definiţii care surprind, însă, aceleaşi elemente. Astfel, măsurile procesuale au fost definite ca fiind instituţii de drept procesual penal ce constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale ori reale determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal[1].

Alţi autori apreciază că măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere prin intermediul cărora organele judiciare penale asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane participante la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune[2].

Altfel definite, măsurile procesuale sunt instituţii de constrângere ce pot fi luate de către organele judiciare în scopul bunei desfăşurări a procesului penal şi în vederea asigurării realizării obiectului acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal pus în mişcare[3].

Remarcăm, astfel, faptul că majoritatea autorilor subliniază, ca element definitoriu pentru măsurile procesuale, elementul de constrângere sau de privaţiune. În opinia prof. Nicolae Volonciu, însă, elementul de privaţiune nu este unul caracteristic măsurilor procesuale în ansamblul lor, scopul dispunerii acestora nefiind cel de constrângere, ci acela de a ajuta şi asigura realizarea procesului penal[4]. De altfel, unele măsuri procesuale (măsurile de ocrotire) nu presupun vreo acţiune de constrângere, ci au în vedere protejarea anumitor categorii de persoane.

Nefiind caracteristice oricărei cauze penale, măsurile procesuale apar ca posibilităţi, ce pot fi dispuse de către organele judiciare în funcţie de împre­jurările concrete ale cauzei. Astfel, aceste măsuri au un caracter adiacent faţă de activitatea procesuală principală[5].

Codul de procedură penală în vigoare reglementează măsurile preventive, măsurile de siguranţă cu caracter medical, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

2. Unele aspecte privind noţiunea de arestare preventivă

Cu caracter preliminar, reţine atenţia că măsurile preventive sunt enumerate în mod limitativ în art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Pe cale de consecinţă, alte măsuri procesuale, care chiar dacă sunt restrictive de libertate, nu intră în categoria măsurilor de prevenţie.

În mod similar Codului de procedură penală anterior, arestarea preventivă constituie cea mai aspră dintre măsurile de prevenţie şi constă în deţinerea persoanei faţă de care aceasta s‑a dispus în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale[6]. Măsura arestării preventive înlătură libertatea fizică a persoanei în cauzele şi cu procedura prevăzută de lege, înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze penale, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Este locul să menţionăm că, prin dreptul la libertate înţelegem dreptul persoanei la libertatea fizică privită în sensul clasic, respectiv libertatea acesteia de a se mişca, de a acţiona nestân­jenită, potrivit propriilor dorinţe. Astfel, prin libertatea individuală a persoanei se înţelege putinţa sa de a acţiona fără a i se impune o conduită sau alta[7].

Libertatea individuală este unul dintre cele mai importante drepturi fundamentale ale omului, fiind reglementată ca atare de timpuriu. Astfel, Magna Charta (1215), Habeas Corpus Act (1679) şi Bill of Rights (1689), Declaraţia de Independenţă a S.U.A. (1776) şi Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789) reprezintă momente cheie în istoria omenirii, care au consacrat drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei.

Totodată, adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului semnifică momentul naşterii dreptului modern al drepturilor omului[8]. În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Declaraţie, orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.

În privinţa condiţiilor care se impun a fi îndeplinite în scopul luării măsurii arestării preventive, menţionăm că acestea reies din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 202 alin. (1)‑(3) şi art. 223 din Codul de procedură penală. Astfel, art. 202 instituie condiţiile generale pentru luarea oricărei măsuri preventive, iar în art. 223 Cod proc. pen. sunt prevăzute condiţiile specifice pentru dispunerea arestării preventive.

În doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că art. 223 din Codul de procedură penală cuprinde două mari categorii de ipoteze în care măsura de excepţie a arestării preventive poate fi dispusă, fiecare dintre acestea având condiţiile sale proprii[9]. Astfel, legea procesual penală în vigoare reglementează cazuri de arestare preventivă independente de condiţia pericolului pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. a)‑d) din Codul de procedură penală], precum şi cazuri de arestare preventivă dispusă în considerarea pericolului pentru ordinea publică pe care îl prezintă persoana inculpatului [art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Ipotezele reglementate de lege cuprind atât cazurile, cât şi condiţiile în care poate fi luată măsura arestării preventive şi sunt aplicabile fie în situaţia în care măsura preventivă este dispusă în faza de urmărire penală, fie atunci când arestarea preventivă este dispusă în procedura de cameră preliminară ori în cursul fazei de judecată în primă instanţă sau în apel.

În conformitate cu dispoziţiile procesual penale în vigoare, prelungirea duratei măsurii arestării preventive nu se poate dispune decât în cursul primei faze a procesului penal. În cadrul fazei de judecată, arestarea preventivă, luată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, poate fi menţinută. În acest sens, potrivit art. 234 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.

În ceea ce priveşte competenţa de a dispune prelungirea duratei arestării preventive, menţionăm că aceasta este una alternativă şi aparţine, potrivit art. 234 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.

Prelungirea duratei arestării preventive se poate dispune numai pe baza propunerii motivate a procurorului care, după caz, efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

3. Natura juridică a termenului minim regresiv de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală până pronunţarea Deciziei nr. 336/2016 a Curţii Constituţionale

În lumina art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, indiferent dacă urmărirea penală este efectuată de procuror sau organele de cercetare penală. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţa de a asigura prezenţa în faţa judecăorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.

Reţine atenţia că, în lumina Codului de procedură penală, un termen similar este prevăzut și în ceea ce priveşte prelungirea măsurii arestului la domiciliu, în art. 222 alin. (4). Totodată, un astfel de termen mai este reglementat şi în dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară, atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă în cursul urmăririi penale (acest din urmă text de lege având în vedere oricare dintre măsurile preventive prevăzute de lege).

Cu caracter preliminar, învederăm că un text identic celui din art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a existat și în art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, iar în literatura de specialitate a existat o interesantă controversă legată de natura juridică a termenului de 5 zile, fiind exprimate două opinii contradictorii cu privire la natura acestui termen: de recomandare sau de decădere.

Într-o opinie, termenul analizat a fost considerat ca fiind unul de recomandare, încălcarea acestuia neputând să determine sancţiunea decăderii din dreptul de a dispune prelungirea arestării preventive şi, prin urmare, neprovocând punerea în libertate a inculpatului[10]. Astfel, potrivit acestei opinii, termenul de 5 zile este unul de recomandare, iar încălcarea lui nu atrage nulitatea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, însă judecătorul de drepturi şi libertăţi are obligaţia de a asigura avocatului inculpatului posibilitatea pregătirii unei apărări concrete şi efective în scopul dezbaterii propunerii parchetului[11].

În susţinerea acestui prim punct de vedere, alţi autori au arătat că: ,,Termenul peremptoriu este intervalul de timp înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau efectuat un act, iar neobservarea acestui termen este sancţionată cu decăderea din exerciţiul dreptului procesual respectiv şi nulitatea absolută a actului. Întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres că termenul de 5 zile este un termen de decădere ori că nesocotirea acestuia ar avea drept consecinţă sancţiunea decăderii sau o altă sancţiune cu efect similar (aşa cum s-a procedat în cazul termenelor de declarare a căilor de atac), pentru a aprecia totuşi dacă termenul de 5 zile este peremptoriu trebuie observat dacă nesocotirea lui se sancţionează cu nulitatea absolută. Încălcările care atrag nulitatea absolută sunt prevăzute expres în lege, în art. 197 (din Codul de procedură penală anterior – n.a.), nefiind făcut niciun fel de referiri la termenele procedural sau procesuale. În consecinţă, neputându-se invoca nici nulitatea absolută, termenul de 5 zile nu poate fi calificat drept termen peremptoriu. (…) În realitate, nu termenul de 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ar garanta libertatea persoanei, ci cele legate de reţinerea sau arestarea preventivă, precum şi de prelungirea arestării preventive. Faptul că instanţei de judecată i se cere să prelungescă arestarea preventivă a unui inculpate nu înseamnă nicidecum că se aduce atingere principiului garantării libertăţii persoanei, atât timp cât arestarea s-a făcut legal în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Pe de altă parte, inculpatul se află în arest preventiv, sub puterea ordonanţei procurorului emisă în acest scop, până la expirarea duratei acesteia, şi nu până la data sesizării instanţei’’[12].

De asemenea, în practica judiciară a instanţelor judecătoreşti, termenul de minim 5 zile de sesizare a instanței pentru prelungirea arestării preventive era considerat ca fiind un termen de recomandare. În acest sens, cu titlu de exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că: “referitor la critica potrivit căreia nedepunerea dosarului de urmărire penală, în integralitatea sa, la instanța de judecată cu cel puțin 5 zile mai înainte de expirarea duratei arestării preventive ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare, este de reținut că această prevedere constituie o recomandare a legiuitorului, dar pentru care nu s-a prevăzut niciun fel de sancțiune’’[13]. Într-o altă hotărâre judecătorească, în ceea ce priveşte termenul de 5 zile prevăzut de lege, instanţa supremă a arătat că: „acesta este un termen de recomandare, și nu de decădere, instanța fiind legal sesizată cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive’’[14].

Într-o opinie distinctă, pe care o împărtăşim, s-a arătat că termenul supus analizei vizează, în primul rând, libertatea persoanei, or, toate termenele privind garantarea libertăţii acesteia pot fi doar peremptorii[15].

Justificarea reglementării termenului de 5 zile constă în oferirea posibilităţii organului judiciar competent (judecătorul de drepturi şi libertăţi) de a studia dosarul cauzei în care urmează a se pronunţa, în vederea deliberării şi dispunerii soluţiei în cunoştinţă de cauză cu referire la cererea Ministerului Public de prelungire a măsurii arestării preventive. Legiuitorul român a avut, astfel, în vedere ca principiul garantării libertăţii persoanei să constituie o regulă efectivă, iar nu una declarativă[16]. În absenţa unui termen suficient de larg în care să procedeze la analiza cererii parchetului şi a dosarului de urmărire penală, este posibil ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să pronunţe o soluţie nebazată pe cunoaşterea integrală a dosarului cauzei.

În lumina art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală anterior, argumentele mai sus expuse erau susţinute de sancţiunea nulităţii absolute incidentă în ipoteza nesocotirii normelor relative la sesizarea instanţei de judecată. Deşi în actualul Cod de procedură penală legiuitorul a eliminat din sfera nulităţilor absolute viciile procedurale ce decurg din nelegala sesizare a instanţei, în doctrina şi practica judiciară a fost discutabilă natura juridică a termenului de 5 zile analizat.

4. Natura juridică a termenului minim regresiv de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală după pronunţarea Deciziei nr. 336/2016 a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 336/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 342 din 19 mai 2015, Curtea Constituţională a tranşat problema referitoare la natura juridică a termenului minim regresiv de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatând că acesta este unul peremptoriu, încălcarea lui fiind de natură a cauza inculpatului o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru încălcarea acestui termen constând în decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a arestării preventive şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

Potrivit Deciziei nr. 336/2015 a Curţii Constituţionale, „dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea reține că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 6 par. 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, pe de o parte, și încalcă dispozițiile constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, pe de altă parte”.

În considerentele deciziei sale, instanţa de contencios constituțional a reţinut că stabilirea unor termene pentru desfășurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare și părților libertatea de a acționa când vor și pe orice durată de timp, iar, pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părților timpul necesar pentru a-și exercita drepturile procesuale și pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfășurării normale a procesului penal. Așa încât, îndeplinirea actelor procedurale cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfășurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, principiul oficialității, garantarea libertății și siguranței persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părților în procesul penal.

De asemenea, Curtea a mai arătat că de esența termenelor de recomandare este lipsa oricărei sancțiuni procesuale pentru actul neefectuat, așa încât în măsura în care s-ar reține că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen de recomandare, în caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici măcar dispozițiile procesual penale referitoare la nulitatea relativă, respectiv art. 268 alin. (3) raportat la art. 282 din Codul de procedură penală.

Într-adevăr, termenele de recomandare (orânduitorii) reprezintă acele termene în cadrul cărora se recomandă a se efectua actele procesuale sau procedurale, încălcarea acestor termene neputând atrage decât sancţiuni disciplinare pentru cei care aveau obligaţia de a le respecta[17].

În acest sens, este de subliniat că doar termenele peremptorii (imperative) atrag, în caz de nerespectare, consecințe referitoare la validitatea actului îndeplinit, sancțiunile ce pot interveni în caz de încălcare a acestora fiind reglementate în art. 268 alin. (1)(3) din Codul de procedură penală, și anume: decăderea din exercițiul unui drept, nulitatea (absolută sau relativă) a actului făcut peste termen și încetarea unei măsuri procesuale temporare.

Pe de altă parte, în privinţa dreptului la apărare, Curtea Constituţională observă că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează acest drept fundamental ca principiu al procedurilor penale și al procesului penal în ansamblul său, în concordanță cu prevederile constituționale și convenționale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părților și subiecților procesuali principali [art. 10 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală], cât și garanții procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală].

Fiind privit ca o cerinţă şi garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii[18], dreptul la apărare a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948.

De asemenea, art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile şi politice face vorbire despre dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui avocat, iar art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precizează că persoana căreia i se impută comiterea unei infracţiuni trebuie să dispună de ,,timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale’’.

Nu în ultimul rând, Constituţia României, recunoscând importanţa consacrării dreptului la apărare, înscrie, în art. 24, acest drept printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Astfel, ,,Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu’’.

Art. 10 din Codul de procedură penală consacră dreptul la apărare într-un text mai explicit faţă de cel din art. 6 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior. Astfel, legiuitorul pune în evidenţă garantarea posibilităţii a două dintre componentele dreptului la apărare, respectiv apărarea exercitată ca un drept personal şi asistenţa juridică asigurată de avocat, aspecte care nu au un caracter alternativ, ci complementar[19].

Din economia dispoziţiilor care reglementează dreptul la apărare, Curtea Constituţională a constatat că soluția consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancționarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulității relative care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului, în condițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepție fac situațiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) și f), cu privire la încălcarea dispozițiilor referitoare la prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii și, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condițiile art. 281 alin. (4) din același cod.

Cu referire la dreptul „acuzatului” de a beneficia de „timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării”, statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituită în materie penală, prin decizia analizată, Curtea observă că acesta a fost transpus în dreptul naţional, respectiv în art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca drept acordat părților, subiecților procesuali principali, dar și avocatului. Astfel, art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală vizează o garanţie aflată într-o legătură indisolubilă cu ceea ce înseamnă o apărare efectivă.

Fiind un text preluat din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interpretarea art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se poate face decât prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne.

În acest sens, cu referire la caracterul adecvat al timpului acordat unui „acuzat” și al înlesnirilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în Decizia din 9 iulie 1981, pronunțată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Krocher și Moller împotriva Elveției, și în Decizia din 12 iulie 1978, pronunțată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bonzi împotriva Elveției, că articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Convenție protejează acuzatul de un proces grăbit, întrucât, deși este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre părți.

Prin urmare, prin Decizia nr. 336/2015, Curtea a constatat că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluționarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituție și art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenție. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenția legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertății persoanei și asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică.

Pe de altă parte, în mod judicios a reţinut Curtea că, în ipoteza în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanță cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea ședinței și pentru soluționarea propunerii în raport cu dispozițiile referitoare la înfăptuirea justiției, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Într-o astfel de ipoteză, există posibilitatea ca judecătorul, neavând la dispoziţie un termen îndestulător, să nu cunoască dosarul cauzei în mod amănunţit pentru a putea delibera și dispune în cunoștință de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluția sa.

Cu referire la modalitatea de calcul a termenului de 5 zile prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, opinăm că acesta este un termen peremptoriu, regresiv, procedural, care se calculează pe zile libere, potrivit art. 269 din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 271 din acelaşi cod având în vedere doar durata măsurilor de prevenţie, iar nu şi alte aspect privitoare la acestea.

În sprijinul acestei teze sunt, de altfel, şi considerentele Deciziei nr. 336/2015 a Curţii Constituţionale, în conformitate cu care: “Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor.

În raport cu caracterul şi efectele lor termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii (imperative) – acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; dilatorii (prohibitive) – acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; orânduitorii (de recomandare) – acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar în caz de nerespectare, nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sancţiuni disciplinare ori amendă judiciară pentru persoanele care aveau obligaţia să îl respecte. Totodată, după sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu atrag efecte în privinţa actului îndeplinit.

Curtea reţine că una dintre garanţiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prescripţiilor legii o constituie sancţiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură. Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare.” 

5. Concluzii

Rezumând cele anterior menţionate, apreciem, în concordanţă cu Decizia nr. 336/2015 a Curţii Constituţionale, că în materia analizată dreptul la apărare, prin importanța pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal și activitatea judiciară în general. Interpretarea aptă să determine compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la apărare și cu dispozițiile constituționale privind înfăptuirea justiției este aceea că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

De asemenea, modalitatea de calcul a termenului prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se va face potrivit art. 269 alin. (1) din acelaşi cod, respectiv prin excluderea din durată a primei şi ultimei zile.



[1] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C‑tin, Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 308.
[2] Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea specială, vol. II, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, p. 191.
[3] I. Neagu, M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 583.
[4] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 399.
[5] I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesuale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 26.
[6] L. Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 78.
[7] G. Antoniu, M. Popa, S. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed. Politică, Bucureşti 1976, p. 202.
[8] C. Sima, A. Ţuculean, D. Ciurean, Arestarea preventivă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 154.
[9] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 402.
[10] T. Manea, Sinteză a jurisprudenţei instanţelor din judeţul Vrancea în materie penală, în Dr. nr. 7/1998, p. 79.
[11] M. Udroiu, op. cit., p. 450.
[12] I. Dumitru, Natura juridică a termenelor de 5 zile şi de 8 zile prevăzute în art. 156 din Codul de procedură penală, în Dr. nr. 3/1996, p. 50.
[13] Decizia nr. 5921 din 16 decembrie 2003, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[14] Decizia nr. 2655 din 2 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală.
[15] I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pp. 421-422; Gh. Mateuţ, A. Titu, Notă la încheierea nr. 74/1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în Dreptul nr. 12/1993, pp. 82-83.
[16] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 639.
[17] A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 261.
[18] Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, vol. I, p. 345.
[19] N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 38.


Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan