Print Friendly, PDF & Email

Italia pendinte la CEDO: Organizație politică, alegeri, lipsă garantare participare la o serie de talk-show-uri și obligația de a asigura un pluralism politic efectiv (printre altele)

16.05.2017 | Mihaela MAZILU-BABEL, Valeria BĂLĂNEL
Abonare newsletter
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Valeria Bălănel

Valeria Bălănel

Secția întâi, CEDO
Cererea nr. 66984/14
Asociația Politică Națională LISTA MARCO PANNELLA împotriva Italiei
depusă la data de 2 octombrie 2014 și comunicată la data de 28 martie 2017

1. Obiectul cauzei (precum este stabilit de CEDO și tradus de noi)

Reclamantul este o organizație politică. Autoritatea de reglementare în domeniul comunicațiilor (Autorità per le garanzie nelle comunicazioni) a dispus, întru executarea hotărârii Tribunalului administrativ din Lazio din 14 martie 2013, Televiziunii de Stat din Italia (RAI – Radiotelevisione Italiana SpA) sã invite membrii organizației reclamante sã participe la o serie de talk-show-uri politice de vază. Cu toate acestea, ordinul a fost aplicat parțial.

2. Întrebări adresate părților:

1. Luând în considerație principiile stabilite de Curte în temeiul articolului 10 din Convenție, în special în hotărârile sale în cauzele Manole și alții contra Moldovei (nr. 13936/02, §§ 95-102, CEDO 2009 (extrase)), Centro Europa 7 S.r.l și Di Stefano împotriva Italiei ([GC], nr. 38433/09, §§129-135, CEDO 2012) și Animal Defenders International împotriva Regatului Unit ([GC], nr 48876/08, §§ 100 -105, CEDO 2013 (extrase)):
1.1. A fost încălcat dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special dreptul său de a transmite informații și idei?
1.2. Și-a îndeplinit statul obligația de a asigura accesul publicului prin intermediul televiziunii și radioului la informații imparțiale și exacte, precum și la o serie de judecăți și observații care să reflecte, printre altele, diversitatea concepțiilor politice din interiorul țării?
1.3. Garantează cadrul legislativ și administrativ național un pluralism efectiv?

2. Poate fi reținută o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, având în vedere faptul că autoritatea de reglementare în domeniul comunicațiilor nu a reușit să asigure executarea integrală a hotărârii Tribunalului administrativ din Lazio din 14 martie 2013?

3. Jurisprudența CEDO invocată de Curte drept pertinentă:

3.1. Manole și alții împotriva Moldovei (extras):

95. Pentru a determina dacă Articolul 10 se conformează cu cazul dat, Curtea trebuie să examineze următoarele principii. Se ia ca punct de plecare truismul fundamental: nu poate exista democraţie fără pluralism. O caracteristică principală a democraţiei este cea de a oferi posibilitatea ca problemele unei ţări să se rezolve prin dialog, fără a recurge la violenţă, chiar dacă acest lucru este deranjant. Democraţia prosperă pe baza libertăţii de exprimare. Ţine de esenţa democraţiei de a permite să fie propuse şi luate în dezbatere diferite programe politice, chiar şi acele care pun sub semnul întrebării modul în care este organizat un stat la momentul dat, cu condiţia ca acestea să nu dăuneze democraţia însăşi (a se vedea: Partidul Socialist şi alţii v. Turcia, 1998, §§ 41, 45 şi 47, Rapoarte ale Hotărîrilor şi a Deciziilor 1998-III).

96. Libertatea expresiei, aşa cum este garantată în Articolul 10 § 1, constituie deci unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile de bază pentru progresul acesteia (Lingens v. Austria, 8 iulie 1986, § 41, seria A, nr. 103). Libertatea presei şi a mass-mediei, în altă ordine de idei, oferă publicului unul dintre cele mai bune mijloace de a descoperi şi a-şi forma o opinie şi o atitudine despre liderii politici. E de datoria mass-mediei să difuzeze informaţii sau idei pe teme politice şi alte subiecte de interes public. Nu numai presa are sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le recepta (a se vedea, de exemplu, Handyside v. Regatul Unit, § 49, 7 decembrie 1976, seria A, nr. 24; Lingens, citată mai sus, §§ 41-42).

97. Mijloacele audiovizuale, radioul şi televiziunea, au un rol deosebit de important în acest sens. Datorită puterii lor de a comunica mesaje prin intermediul sunetului şi a imaginilor, astfel de mijloace de comunicare au un efect mai rapid şi mai puternic, decît media printată (Jersild v. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 31, seria A, nr. 298; Pedersen şi Baadsgaard v. Danemarca [GC], nr. 49017/99, § 79, CEDO 2004 XI). Funcţia televiziunii şi a radioului ca surse obişnuite de divertisment în intimitatea casei ascultătorilor sau telespectatorilor accentuează şi mai mult impactul lor (cf. Murphy v. Irlanda, nu. 44179/98, § 74, CEDO 2003 IX (extrase)). Mai mult decît atît, în special, în regiunile îndepărtate, televiziunea şi radioul pot fi mai uşor accesibile decît alte mijloace de informare.

98. O situaţie în care unui grup puternic economic sau politic într-o societate i se permite să obţină o poziţie dominantă asupra audiovizualului şi, prin asta, să exercite o presiune asupra radiodifuziunii şi, respectiv, să limiteze libertatea lor editorială, subminează rolul fundamental al libertăţii de exprimare într-o societate democratică, aşa cum este consfinţit în Articolul 10 din Convenţie, în special, în cazul în care aceasta serveşte pentru a difuza informaţii sau idei de interes general, pe care publicul este în drept să le primească (a se vedea: VGT Verein gegen Tierfabriken v. Elveţia, nr. 24699/94, § § 73 şi 75, CEDO 2001 VI-a; a se vedea, de asemenea, De Geillustreerde v. Ţările de Jos, nu. 5178/71, decizia Comisiei din 6 iulie 1976, § 86, şi Rapoartele (DR) 8, P. 13). Este adevărată, de asemenea, în cazul în care poziţia dominantă este deţinută de un radiodifuzor de stat sau unul public. Astfel, Curtea a statuat că, din cauza naturii sale restrictive, regimul de acordare a licenţelor ce acordă radiodifuzorului public monopolul asupra frecvenţelor disponibile nu poate fi justificată, cu excepţia cazului în care se poate demonstra că există o necesitate stringentă pentru aceasta (Informationsverein Lentia şi alţii v. Austria, 24 noiembrie 1993, § 39, seria A, nr. 276).

99. Adevărat că exercitarea efectivă a libertăţii de exprimare nu depinde numai de obligaţia statului de a nu interveni, dar îi poate cere statului să ia măsuri pozitive de protecţie, prin lege sau practicile sale (a se vedea, de exemplu, Özgür Gündem v. Turcia, nu. 23144/93, § § 42-46, CEDO 2000-III; Fuentes Bobo V. Spania, nr. 39293/98, § 38, 29 februarie 2000; Appleby şi alţii v. Regatul Unit, nu. 44306/98, § § 39-40, CEDO 2003-VI). Avînd în vedere importanţa prevederilor din Articolul 10, statul trebuie să fie garantul de bază al pluralismului (a se vedea: Informationsverein Lentia şi alţii, citată mai sus, § 38; VGT Verein gegen Tierfabriken, citată mai sus, § § 44-47).

100. Curtea consideră că, în domeniul radiodifuziunii, principiile mai sus menţionate obligă statele să asigure, în primul rînd, faptul ca publicul are acces, prin televiziune şi radio la informaţii corecte şi imparţiale, o gamă variată de opinii şi comentarii, care reflectă inter alia diversitatea perspectivelor politice din interiorul ţării şi, în al doilea rînd, ca jurnaliştii şi alţi profesionişti care lucrează în domeniul audiovizualului să nu fie împiedicaţi să difuzeze aceste informaţii şi comentarii. Alegerea mijloacelor prin care se vor atinge aceste obiective trebuie să varieze în funcţie de condiţiile locale şi, prin urmare, să se încadrează în limita de evaluare a statului. Astfel, de exemplu, în timp ce Curtea, iar anterior Comisia, au recunoscut că un sistem al serviciului public de radiodifuziune va capabil să contribuie la calitatea şi echilibrul programelor (Informationsverein Lentia şi alţii, citată anterior, § 33; Tele 1 Privatfernsehgesellschaft mbH v. Austria, nr. 32240/96, 21 septembrie 2000; X. SA v. Ţările de Jos, nr. 21472/93, Decizia Comisiei din 11 ianuarie 1994, DR 76-A, P. 129), nu este obligatoriu, în temeiul Articolului 10, de a pune în practică un astfel de serviciu, cu condiţia ca alte mijloace să fie utilizate în acelaşi scop.

101. În cazul în care un stat decide să creeze un sistem public de radiodifuziune, rezultă din principiile mai sus expuse că legislaţia internă şi practica trebuie să garanteze ca sistemul dat să ofere un serviciu pluralist. În special, în cazul în care posturile private sînt încă prea slabe pentru a oferi o alternativă reală, iar public sau Compania statului este unicul radiodifuzor sau radiodifuzorul dominant într-o ţară sau regiune, este indispensabil pentru buna funcţionare a democraţiei ca aceasta din urmă să transmită imparţial, independent şi echilibrat ştiri, informaţii şi comentarii şi, în plus, să ofere timp de emisie pentru discuţii publice în care să fie exprimate un spectru cît mai larg posibil de puncte de vedere şi opinii.
102. În acest context, standardele cu privire la serviciul public de radiodifuziune care au fost convenite de către statele contractante, prin intermediul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (a se vedea paragrafele 51-54 mai sus) oferă recomandări cu privire la modalitatea în care ar trebui să fie interpretat Articolul 10 în acest context. Curtea constată că, în „Rezoluţia nr. 1 privind viitorul serviciului public de radiodifuziune” (1994), statele participante s-au angajat „să garanteze independenţa organismelor publice de radiodifuziune împotriva interferenţelor politice şi economice”. În plus, în anexa la Recomandarea nr. R (96) 10 privind „Garantarea Independenţei Serviciului Public de Radiodifuziune” (1996), Comitetul de Miniştri a adoptat o serie de îndrumări detaliate menite să asigure independenţa serviciilor publice de radiodifuziune.

Acestea au inclus recomandarea potrivit căreia „cadrul juridic care reglementează instituţiile publice de radiodifuziune ar trebui să prevadă în mod clar independenţa lor editorială şi autonomia instituţională”, cu referire în special la o serie de domenii-cheie de activitate, inclusiv, editarea şi prezentarea ştirilor şi a programelor de actualităţi, precum şi recrutarea, angajarea şi de managementul staff-ului. Liniile directoare, de asemenea, au evidenţiat faptul că normele care reglementează statutul şi numirea membrilor din consiliile de conducere şi de supraveghere ale serviciilor publice de radiodifuziune ar trebui să fie definite într-un mod care să evite orice risc de interferenţe politice sau de altă natură. Acestea au mai prevăzut că:

„Cadrul legal care reglementează instituţiile publice de radiodifuziune trebuie să stipuleze în mod clar faptul că acestea urmează să asigure că programele de ştiri prezintă evenimentele cît se poate de obiectiv şi să încurajeze libera formare a opiniilor.

Cazurile în care instituţiile publice de radiodifuziune pot fi obligate să difuzeze mesaje oficiale, declaraţii sau comunicate, sau să comenteze actele sau deciziile autorităţilor publice, sau să acorde timp de emisie pentru aceste autorităţi, ar trebui să se limiteze la cazuri excepţionale, prevăzute în mod expres în legi sau regulamente. …”

În cele din urmă, în anexa la Recomandarea Rec (2000) 23 privind „Independenţa şi funcţiile autorităţilor de reglementare în domeniul audiovizualului”, a Comitetului de Miniştri a subliniat încă o dată importanţa faptului ca statele să adopte norme detaliate referitoare la componenţa şi funcţionarea unor astfel de autorităţi de coordonare astfel încît să protejeze împotriva interferenţelor politice şi împotriva influenţei.

3.2. Centro Europa 7 împotriva Italiei (extras):

129. Curtea consideră că este oportun să înceapă prin a recapitula principiile generale stabilite în jurisprudența sa cu privire la pluralismul în mass-media audiovizuală. După cum s-a constatat de multe ori, nu poate exista democrație fără pluralism. Democrația se bazează pe libertatea de exprimare. Este de esența democrației să permită ca o diversitate de programe politice să fie propuse și dezbătute, chiar și cele care pun în discuție modul în care un stat este în prezent organizat, cu condiția ca acestea să nu dăuneze democrației în sine (a se vedea Manole și alții c. Moldovei, nr 13936/02, § 95, CEDO 2009 (extrase), și Partidul Socialist și alții c. Turciei, 25 mai 1998,. § § 41, 45 și 47, Culegere 1998 III).
130. În această privință, Curtea observă că pentru a asigura pluralismul adevărat în sectorul audiovizual într-o societate democratică, nu este suficient să se asigure existența mai multor canale sau posibilitatea teoretică pentru potențialii operatori de a accesa piața audiovizualului. Este necesar, în plus, să se permită accesul efectiv la piață, astfel încât să se garanteze diversitatea conținutului programului global, reflectând pe cât posibil varietatea de opinii întâlnite în societatea căreia programele sunt destinate.
131. Libertatea de exprimare, astfel cum este garantată în articolul 10 § 1, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului său (a se vedea Lingens c. Austriei, 8 iulie 1986, § 41, seria A nr. 103 ). Libertatea presei și mass-media de știri oferă publicului unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaște și de a-și forma o opinie asupra ideilor și atitudinilor liderilor politici. Este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile politice și la alte subiecte de interes public. Nu numai presa are sarcina de a răspândi astfel de informații și idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi (a se vedea, de exemplu, Handyside împotriva Marii Britanii,.7 decembrie 1976, § 49, seria A nr 24,. și Lingens, supra,
§§ 41-42).
132. Mass-media audiovizuală, cum ar fi radioul și televiziunea, au un rol deosebit de important în acest sens. Din cauza puterii lor de a transmite mesaje prin intermediul sunetului și al imaginilor, asemenea mijloace mass-media au un efect mai puternic și mai rapid decât presa scrisă (a se vedea Jersild c. Danemarcei, 23 septembrie 1994, § 31, seria A nr. 298, și Pedersen și Baadsgaard c. Danemarcei [MC], nr. 49017/99, § 79, CEDO 2004-XI). Funcția televiziunii și a radioului de surse de divertisment în intimitatea locuinței ascultătorului sau privitorului consolidează impactul acestora (a se vedea Murphy c. Irlandei, nr. 44179/98, § 74, CEDO 2003-IX).
133. O situație în care un grup economic sau politic puternic în societate poate obține o poziție dominantă asupra mass-media audiovizuală și poate exercita, astfel, presiuni asupra radiodifuzorilor și reduce, în cele din urmă, libertatea lor editorială subminează rolul fundamental al libertății de exprimare într-o societate democratică, astfel cum este consacrat în Articolul 10 din Convenție, în special, în cazul în care servește pentru a comunica informații și idei de interes general, pe care, de altfel, publicul are dreptul de a primi (a se vedea VGT Verein gegen Tierfabriken c. Elveției, nr 24699/94, §§ 73 și 75, CEDO 2001-VI; a se vedea, de asemenea, De Geillustreerde c. Olandei, nr 5178/71, decizia Comisiei din 6 iulie 1976, § 86, Decizii și Rapoarte 8, p. 13). Acest lucru este valabil, de asemenea, în cazul în care poziția dominantă este deținută de către un radiodifuzor de stat sau public. Astfel, Curtea a statuat că, din cauza naturii sale restrictive, un regim de autorizare care permite radiodifuzorului public un monopol pe frecvențele disponibile nu poate fi justificat decât dacă se poate demonstra că există o nevoie stringentă de a face acest lucru (a se vedea Informationsverein Lentia și alții, citată mai sus, § 39).
134. Curtea observă că, într-un sector sensibil cum este mass-media audiovizuală, în plus față de obligația negativă de a nu interveni, statul are obligația pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ și administrativ adecvat pentru a garanta pluralismul efectiv (a se vedea paragraful 130 supra). Acest lucru este cu atât mai important cu cât, precum în cazul de față, sistemul național al audiovizualului se caracterizează printr-un duopol.
Având în vedere cele de mai sus, ar trebui remarcat faptul că, în Recomandarea CM/Rec(2007)2 privind pluralismul și diversitatea conținutului mediatic (a se vedea paragraful 72 supra), Comitetul de Miniștri a reafirmat că „în scopul de a proteja și de a promova activ expresii pluraliste de idei și opinii, precum și diversitatea culturală, statele membre ar trebui să-și adapteze cadrele de reglementare existente, în special în ceea ce privește dreptul de proprietate mass-media, și să adopte orice măsuri de reglementare și financiare necesare în scopul de a garanta transparența și pluralismul structural al mass-media, precum și diversitatea conținutului distribuit”.
135. Întrebarea care se ridică în cauza de fașă este dacă a existat intervenția autorităților publice în dreptul companiei reclamante de a „comunica informații și idei” și, în caz afirmativ, dacă ingerința a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe dintre scopurile legitime și a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestora (a se vedea RTBF c. Belgiei, nr 50084 /. 06, § 117, CEDO 2011 (fragmente)).

3.3. Animal Defenders International împotriva Marii Britanii (extras):

100. Principiile generale pentru a evalua necesitatea unei ingerințe date în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare au fost enunțate în hotărârea Stoll împotriva Elveției [MC] (nr. 69698/01, § 101, ECHR 2007‑V) și reluate mai recent în hotărârea Mouvement raëlien suisse împotriva Elveției ([MC], nr. 16354/06, § 48, 13 iulie 2012):
„i) Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale într-o societate democratică și una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii fiecărui individ. Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea este aplicabilă nu numai „informațiilor ” și „ideilor” ce sunt primite favorabil sau privite ca inofensive ori indiferente, ci și acelora care ofensează, șochează sau îngrijorează. Acestea sunt însă cerințele pluralismului, toleranței și deschiderii de spirit, fără de care nu se poate vorbi de o societate „democratică”. Așa cum este prevăzut în articolul 10, această libertate poate fi supusă unor excepții care […] trebuie, în orice caz, să fie interpretate strict, iar necesitatea impunerii oricărei restricții trebuie stabilită de o manieră convingătoare […].

ii) Adjectivul „necesar”, în sensul articolului 10 § 2, implică existența unei „nevoi sociale imperioase”. Statele membre dispun de o oarecare marjă de apreciere pentru a stabili existența unei astfel de nevoi, dublată însă de controlul Curții, control ce se extinde asupra legislației și a deciziilor de aplicare, inclusiv cele ce emană de la o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are ultimul cuvânt în a stabili dacă o „restricție” este compatibilă cu libertatea de exprimare garantată de articolul 10.

iii) Sarcina Curții, cu ocazia exercitării controlului, nu este de a se substitui autorităților naționale competente ci de a examina, în condițiile articolului 10, deciziile adoptate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Controlul exercitat de Curte nu trebuie să se limiteze la a cerceta dacă Statul pârât s-a folosit de această putere în mod rezonabil și cu bună-credință: ingerința litigioasă trebuie examinată în condițiile cazului privit per ansamblu pentru a stabili dacă a fost „proporțională cu scopul urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale sunt „pertinente și suficiente”.[…] Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile articolului 10 și, mai mult, că au avut la bază o evaluare acceptabilă a faptelor pertinente […].”

Protecția conferită de articolul 10 nu se limitează numai la substanța ideilor și a informațiilor exprimate, ci se aplică și formei în care acestea sunt transmise (Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, § 31, Seria A nr. 298).
101. Curtea amintește principiile enunțate recent în cuprinsul hotărârii Centro Europa 7 S.R.L. și Di Stefano împotriva Italiei ([MC], nr. 38433/09, ECHR 2012) cu privire la pluralism în contextul mediei audiovizuale:
„129. […] Așa cum a afirmat Curtea în repetate rânduri, nu poate exista democrație fără pluralism. […] Este de esența democrației să permită propunerea și dezbaterea a diferite programe politice […] cu condiția ca ele să nu aducă atingere democrației însăși. […]

132. Media audiovizuale, cum ar fi radioul și televiziunea, joacă un rol deosebit de important în acest sens. […]

133. O situație în care o fracțiune economică sau politică poate obține o poziție dominantă asupra mediei audiovizuale și astfel să exercite presiuni asupra difuzorilor, pentru a le restrânge finalmente libertatea editorială, subminează rolul fundamental al libertății de exprimare într-o societate democratică, așa cum este prevăzut în articolul 10 din Convenție, mai ales atunci când este folosită la difuzarea informațiilor și a ideilor de interes general. […]

134. Curtea observă că într-un domeniu atât de sensibil cum este cel al mediei audiovizuale, Statului îi revine, pe lângă obligația negativă de non-interferență, și o obligație pozitivă de a crea un cadru legislativ și administrativ adecvat, care să permită garantarea efectivă a pluralismului. […]

Pornind de la această optică, trebuie amintit că, în Recomandarea CM/Rec(2007)2 cu privire la pluralismul media și diversitatea conținutului media […] Comitetul Miniștrilor a reafirmat că „pentru a proteja și promova în mod activ exprimarea ideilor și a opiniilor, precum și diversitatea culturală, Statele membre ar trebui să își adapteze cadrele de reglementare existente, în special în ce privește proprietarii de media, și să adopte măsurile financiare ce se impun pentru a garanta transparența și pluralismul structural în media, precum și diversitatea conținutului difuzat prin intermediul lor.”

Mai mult, având în vedere importanța intereselor ce intră în joc în aplicarea articolului 10, Statul este garantul ultim al pluralismului (Informationsverein Lentia și alții împotriva Austriei, 24 noiembrie 1993, § 38, Seria A nr. 276 și Manole și alții împotriva Moldovei, nr. 13936/02, § 99, ECHR 2009 (extrase)).
102. În ceea ce privește marja de apreciere rezervată Statului, trebuie amintit că întinderea sa depinde de o serie de factori. Astfel, ea este definită de forma de exprimare litigioasă, paragraful al doilea al articolului 10 lăsând puțin loc pentru restricțiile impuse asupra dezbaterilor problemelor de interes public (Wingrove împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, hotărârea din 25 noiembrie 1996, Rapoartele de decizii și hotărâri 1996-V, § 58). Protecția animalelor intră în categoria problemelor de interes public (Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei [MC], nr. 21980/93, §§ 61-64 ECHR 1999-III, precum și VgT Verein gegen Tierfabriken împotriva Elveției, §§ 70 și 72 și Mouvement raëlien suisse împotriva Elveției, §§ 59-61, ultimele două citate mai sus). Marja de apreciere mai este circumscrisă și de interesul puternic pe care îl are o societate democratică de a permite presei să își exercite rolul său indispensabil de „câine de pază” public (Editions Plon împotriva Franței, nr. 58148/00, § 43, ECHR 2004‑IV): libertatea presei și a altor forme de media de informare publică furnizează publicului unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaște și a judeca ideile și atitudinile liderilor politici. Răspândirea informațiilor și a ideilor de interes public este atributul presei, publicul având, la rândul său, dreptul de a le primi (Handyside împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 7 decembrie 1976, § 49, Seria A nr. 24 și Centro Europa 7 S.R.L. și Di Stefano împotriva Italiei, citată mai sus, §131).
103. Prin urmare, Curtea va cerceta cu minuțiozitate proporționalitatea unei restricții a libertății de exprimare a presei în cadrul unui program televizat, cu privire la un subiect de interes public (Schweizerische Radio- und Fernsehgesellschaft SRG împotriva Elveției, nr. 34124/06, § 56, 21 iunie 2012). În contextul de față, trebuie observat că, atunci când un ONG atrage atenția asupra unor chestiuni de interes public, organizația exercită un rol de „câine de pază” public, similar, prin importanța sa, cu cel al presei (Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, § 42, 27 mai 2004).
104. Pentru aceste motive, marja de apreciere conferită Statului în contextul de față este, în principiu, una redusă.
105. În lumina factorilor de mai sus, Curtea va cerceta dacă motivele avansate pentru justificarea interdicției erau în același timp „pertinente” și „suficiente” și dacă, prin urmare, ingerința corespundea unei „nevoi sociale imperioase” și era proporțională cu scopul legitim urmărit. În acest sens, Curtea nu are rolul de a se substitui autorităților naționale, ci de a examina, având în vedere ansamblul cauzei, decizia adoptată de autorități în limitele marjei lor de apreciere (Fressoz and Roire împotriva Franței [MC], nr. 29183/95, § 45, ECHR 1999-I).

Valeria Bălănel (traducere)
Student, Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea din Pitești

dr. Mihaela Mazilu-Babel (coordonator și selecție)

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week