CJUE. Avizul C-2/15. Acordul de liber schimb cu Singapore nu poate fi încheiat, în forma sa actuală, numai de Uniune
16 mai 2017 | JURIDICE.ro
Cerere de emitere a unui aviz în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE – Încheierea Acordului de liber schimb între Uniunea Europeană și Republica Singapore – Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre
Acordul de liber schimb cu Singapore nu poate fi încheiat, în forma sa actuală, numai de Uniune.
Dispozițiile acordului referitoare la alte investiții străine decât cele directe, precum și dispozițiile sale referitoare la soluționarea litigiilor dintre investitori și state nu țin de competența exclusivă a Uiunii, astfel încât acordul nu poate fi încheiat, în forma sa actuală, fără participarea statelor membre.
La 20 septembrie 2013, Uniunea Europeană și Singapore au parafat textul unui acord de liber schimb. Este vorba despre unul dintre primele acorduri bilaterale așa-numite de „nouă generație”, cu alte cuvinte un acord comercial care conține, pe lângă dispozițiile tradiționale privind reducerea taxelor vamale și a barierelor netarifare care afectează comerțul cu mărfuri și servicii, dispoziții în diverse materii legate de comerț, precum protecția proprietății intelectuale, investițiile, achizițiile publice, concurența și dezvoltarea durabilă.
Comisia a sesizat Curtea de Justiție cu o cerere de aviz pentru a determina dacă Uniunea dispune de competența exclusivă de a semna și de a încheia singură acordul preconizat. Comisia și Parlamentul susțin că aceasta este situația. Consiliul și guvernele tuturor statelor membre care au prezentat observații în fața Curții[1] afirmă că Uniunea nu poate încheia acordul singură, întrucât anumite părți ale acordului intră în sfera unei competențe partajate între Uniune și statele membre sau chiar a unei competențe exclusive a statelor membre.
În avizul său de astăzi, Curtea, după ce a precizat că avizul privește numai aspectul existenței sau inexistenței unei competențe exclusive a Uniunii, iar nu compatibilitatea conținutului acordului cu dreptul Uniunii, consideră că acordul de liber schimb cu Singapore nu poate, în forma sa actuală, să fie încheiat numai de Uniune, întrucât unele dintre dispozițiile preconizate țin de competența partajată între Uniune și statele membre. Rezultă că acordul de liber schimb cu Singapore nu poate fi încheiat, în forma sa actuală, decât de către Uniune și statele membre acționând împreună.
Mai precis, Curtea declară că Uniunea deține o competență exclusivă în ceea ce privește părțile din acord referitoare la următoarele materii:
– accesul la piața Uniunii și la piața din Singapore în ceea ce privește mărfurile și serviciile (inclusiv toate serviciile de transport[2]), precum și în sectorul achizițiilor publice și al producției de energie din surse nefosile și durabile;
– dispozițiile în materie de protecție a investițiilor străine directe ale resortisanților din Singapore în Uniune (și invers);
– dispozițiile în materie de drepturi de proprietate intelectuală;
– dispozițiile destinate combaterii activităților anticoncurențiale și reglementării concentrărilor, a monopolurilor și a subvențiilor;
– dispozițiile în materie de dezvoltare durabilă (Curtea constată că obiectivul dezvoltării durabile face parte în prezent din politica comercială comună a Uniunii și că acordul preconizat urmărește să condiționeze liberalizarea schimburilor comerciale dintre Uniune și Singapore de respectarea de către părți a obligațiilor lor internaționale în materie de protecție socială a lucrătorilor și de protecție a mediului);
– normele privind schimbul de informații și obligațiile de notificare, de verificare de cooperare, de mediere, de transparență și de soluționare a litigiilor dintre părți, cu excepția cazului în care aceste norme privesc domeniul altor investiții străine decât cele directe (a se vedea mai jos).
În final, în opinia Curții, părțile din acord pentru care Uniunea nu deține o competență exclusivă sunt numai două, și anume domeniul altor investiții străine decât cele directe (investițiile „de portofoliu” realizate fără intenția de a influența gestiunea și controlul unei întreprinderi) și regimul de soluționare a litigiilor dintre investitori și state.
Pentru ca Uniunea să aibă o competență exclusivă în domeniul altor investiții străine decât cele directe, ar fi trebuit ca încheierea acordului să poată aduce atingere unor acte ale Uniunii sau să modifice domeniul de aplicare a acestora. Întrucât nu se întâmplă acest lucru, Curtea concluzionează că Uniunea nu dispune de o competență exclusivă. Ea dispune în schimb de o competență partajată cu statele membre. Această concluzie este valabilă și în ceea ce privește normele privind schimbul de informații și obligațiile de notificare, de verificare, de cooperare, de mediere, de transparență și de soluționare a litigiilor dintre părți în legătură cu alte investiții străine decât cele directe (a se vedea mai sus).
Regimul de soluționare a litigiilor dintre investitori și state ține, de asemenea, de competența partajată între Uniune și statele membre. Astfel, un asemenea regim, care sustrage litigii din competenţa jurisdicţională a statelor membre, nu poate fi instituit fără consimțământul acestora. Rezultă că acordul de liber schimb nu poate fi încheiat, în forma sa actuală, decât împreună de Uniune și de statele membre.
[1] Toate statele membre au prezentat observații scrise, cu excepția Belgiei, a Croației, a Estoniei și a Suediei. Belgia a participat însă la ședință și a prezentat observații orale.
[2] Indiferent dacă este vorba despre transporturile maritime, feroviare sau rutiere, Curtea consideră că angajamentele cuprinse în acordul preconizat în această privință pot să aducă atingere unor reglementări comune sau să modifice domeniul de aplicare a acestora, astfel încât, conform articolului 3 alineatul (2) TFUE, Uniunea are competența exclusivă de a aproba astfel de angajamente.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
