« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Observații critice privind regimul recuperării produsului infracțiunii în procesul de transpunere a Directivei nr. 42/2014
17.05.2017 | Camelia BOGDAN

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP
Camelia Bogdan

Camelia Bogdan

Prezentul demers are ca obiectiv formularea unor succinte observatii pe marginea Proiectului de lege pentru modificarea si completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedura Penala, pentru completarea articolului 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, precum si pentru completarea articolului 79 din Lege nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor masuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal (in continuare Proiectul de Lege, disponibil la adresa web acesta) prin care apreciem ca se urmareste deturnarea obiectivului  DIRECTIVEI 2014/42/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI din 3 aprilie 2014 privind inghetarea si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor savarsite in Uniunea Europeana (in continuare Directiva).

Ab initio, subliniem ca in mod plastic s-a justificat in doctrina de specialitate eficienta indisponibilizarii si confiscarii in lupta impotriva criminalitatii organizate, punandu-se in evidenta ca, privita ut singuli, condamnarea vreunuia dintre membrii gruparii infracţionale nu este de natura sa atraga per se stoparea continuarii activitatii infractionale[1]: intr-adevar, confiscarea produsului infractiunii previne infiltrarea produsului infractiunii in circuitul civil, prin neutralizarea instrumentului de savarsire a unor noi infractiuni, asigurand, altfel spus, reinstaurarea domniei legii prin punerea in evidenţa a valenţelor principiului potrivit caruia „Criminalitatea nu produce venituri (CRIME DOES NOT PAY)”[2]. Nu mai putin adevarat este ca scurgerea unor uriase sume de bani din economia legala pune in pericol insasi esenta statului de drept, prin impietarea aducerii la indeplinire a obligatiilor de a asigura servicii de baza cetatenilor si prin reducerea capacitaii de a sustine dezvoltarea economica, sociala si politica.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca drepturile fundamentale ale cetaţenilor sunt garantate prin obligaţiile asumate de autoritaţi la nivel internaţional: potrivit art. 2.1 din Pactul internaţional asupra drepturilor economice, sociale si culturale, adoptat in anul 1966, statul trebuie sa foloseasca la maxim resursele disponibile pentru a garantarea acestor drepturi cetatenilor sai.

In doctrina, se arata, cu titlu de exemplu, ca prin ignorarea obligatiei de a dispune confiscarea produsului infractiunii sunt violate, astfel, drepturi fundamentale ale cetatenilor, cum sunt cele prevazute fie in Pactul international asupra drepturilor economice, sociale si culturale, intre care DREPTUL LA HRANA, DREPTUL LA SANATATE (ART. 11, 12), DREPTUL LA EDUCAŢIE (ART. 2, 13, 14), fie in Declaratia universala a drepturilor omului sau in Pactul international asupra drepturilor civile si politice[3].

In aceasta miriada de texte legale trebuie cautate si limitele in cadrul carora trebuie derulate activitatile in scopul  unic al obtinerii de profit – care pare sa devina in conditiile actuale masura tuturor lucrurilor – Alpha si Omega existentei pe Terra[4].

Atragem ab initio atentia asupra faptului ca Romania este monitorizata in vederea asigurarii respectarii standardelor internationale in materie atat prin mecanismul al Conferintei Partilor la Conventia Consiliului Europei privind spalarea, descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor infractiunii si finantarea terorismului (CETS 198), cat si de expertii MONEYVAL (Comitetul European de Experti pentru Evaluarea Masurilor de Combatere a Spalarii Banilor si Finantarii Terorismului), in privinta respectarii standardelor impuse prin Recomandarile Grupului de Actiune Financiara Internationala (FATF). De aceea, pentru asigurarea efectivitatii sistemului roman de prevenire si combatere a spalarii banilor, este necesara atat:

aprofundarea notelor de fundamentare a Conventiei Consiliului Europei privind spalarea, descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor infractiunii si finanţarea terorismului (CETS 198)[5] cat si:

– aprofundarea notelor interpretative ale Recomandarilor Grupului de Actiune Financiara Internationala[6].

Pe cale de consecinta, nu poate fi neglijat interesul, atat de ordin teoretic, cat si de ordin practic, pe care-l prezinta confiscarea produsului infractiunii pentru domeniul Dreptului, inclusiv interesul pe care-l suscita neutralizarea produsului infractiunii pentru buna functionare a administratiei publice, precum si a liberei concurente pe pietele internationale.

Coborand pe firul istoriei, confiscarea bunurilor unei persoane condamnate pentru savarsirea unei infractiuni reprezinta una din cele mai vechi forme de manifestare a represiunii publice[7].

Intr-adevar, criminalitatea economico-financiara nu este un flagel cu valente de noutate in peisajul infractional. Infractiuni considerate astazi ca fiind dificil de investigat din cauza complexitatii deosebite nu au scapat atentiei juristilor romani, contemporani cu Cicero[8]. Cu toate acestea, formele de manifestare ale acestui flagel au evoluat astazi, progresiv cu libera circulatie a marfurilor si capitalurilor, multidisciplinaritatea fiind o conditie sine qua non pentru neutralizarea acestuia. Intr-adevar, doar aplicarea unei pedepse fara luarea in considerare a amprentei lasate de fluxurile produselor infractiunii asupra economiei legale nu mai poate reprezenta astazi un deziderat. In acest sens, principiul de baza al personalitatii represiunii penale trebuie sa fie nuantat in masura in care se intentioneaza neutralizarea tuturor consecintelor economice si financiare ale acestor infractiuni: lupta impotriva unui astfel de fenomen nu poate fi redusa la  pedepsirea celor ce vor fi gasiti vinovati. Determinanta este ruperea liantului dintre produsul infractiunilor generatoare de profit şi a beneficiarilor acestui emolument.

Se cuvine sa ne aplicam si noi, in acest context, asupra unor texte din noua legislatie penala care in opinia noastra impieteaza atingerea obiectivelor procesului penal, urmand sa ne exprimam serioase rezerve asupra optiunii legiuitorului configurata in Proiectul de modificare a regimului recuperarii produsului infractiunii, in procesul de transpunere a Directivei nr. 42/2014.

La o succinta analiza a dispozitiilor acestuia, ne-au atras atentia o serie de inadvertente juridice care, neavand nicio justificare legala, dupa cum vom argumenta, impieteaza asupra dezideratului infaptuirii unei justitii transparente, la standarde uniforme, astfel cum acestea au fost agreate la nivelul Uniunii Europene[9].

1. In primul rand, prin inserarea disp. art. 425 ind. 2 din Proiect, text de lege prin care se introduce  o cale de atac impotriva ordinelor de confiscare pronuntate de catre instantele de apel, se incalca principiul securitatii juridice a hotararilor penale definitive, sub paravanul incalcarii garantiilor aferente dreptului la un proces echitabil, fara nicio justificare legala, garantiile dublului grad de jurisdictie nefigurand printre garantiile dreptului la un proces echitabil, conform jurisprudentei constante a CEDO.

2. In plus, Initiatorul PROIECTULUI DE LEGE (Ministerul Justitiei) isi mentine optiunea de a pastra in legislatia interna, fara nicio justificare legala, a unor prevederi privind admisibilitatea unor cai de atac impotriva ordinelor de sechestru in vederea confiscarii speciale/extinse dispuse prin hotarari definitive (art. 250 ind. 1
C. pr. pen, introduse in legislatia penala in vigoare prin disp. OUG nr. 18/2016), desi masurile asiguratorii nu sunt pedepse in art. 6 CEDO.

Se cuvine observat, ab initio, ca instituirea unei cai de atac impotriva dispozitiei de luare a sechestrului si a confiscarii speciale/extinse dispuse prin decizia de apel:

i) nu poate fi fundamentata pe o pretinsa jurisprudenta CEDO care ar asimila sechestrul/confiscarea speciala si confiscarea extinsa cu pedeapsa, pentru a beneficia de garantiile dublului grad de jurisdictie.

Demersul nostru are ca obiectiv clarificarea naturii confiscarii in procesul penal roman.

In mod tradiţional, in legislaţia noastra procesual-penala confiscarea a fost privita ca o sanctiune de drept penal, avand drept scop neutralizarea starii de pericol pe care le-ar putea genera unele bunuri in circuitul civil, stare potentata in mod necesar, dar nu obligatoriu, de savarsirea unor infractiuni: masurile de siguranta nu au, asadar, in vedere pericolul social pe care il prezinta prin ea insasi fapta prevazuta de legea penala sau constatate cu prilejul urmarii penale, stari a caror combatere se poate realiza numai prin luarea acestor masuri de siguranta, fata de cel care a savarsit fapta revelatoare[10]; la masura de siguranta a confiscarii speciale, incidenta acesteia priveste, deopotriva, lucruri, asa incat luarea masurii este conditionata de starea de pericol pe care o pot prezenta anumite lucruri (periculozitate obiectiva)[11].

In spaţiul carpato-danubiano-pontic, dispozitii privind institutia confiscarii intalnim in dispoziţiile cuprinse in art. 37 din Codul penal de la 1864[12], potrivit cu careJudecatorii vor putea ordona sa se confişte:

37.1. Lucrurile produse prin crima, delict sau contraventiune;

37.2. Lucrurile cari au servit, sau care au fost destinate spre a comite vre-o infractiune, daca aceste lucruri vor fi ale autorului infractiunei sau ale vre-unui complice.

37.3. Scrierile, imaginele sau figurile cari ar prezenta elementele unei actiuni condamnabile; pentru aceasta se va ordona, in acelas timp, si distructiunea tutolor exemplarelor ce se vor fi gasit, precum si a planchetelor, formatelor sau tiparelor cari vor fi destinate spre a le reproduce.

Confiscarea sau destrucţiunea vor fi partiale, la caz cand numai unele pasaje sau unele parti din planchete, formate sau tipare vor fi contrarii legei.

37.4. Toate lucrurile facute sau mentinute in contra regulamentelor politienesti”.

Codul penal de la 1864 nu cuprinde dispozitii privind aplicarea in timp a legii penale care cuprinde masuri de siguranta; in schimb, potrivit disp. cuprinse in art. 4 inserat in Capitolul I din Titlul al II-lea din Codul penal de la 1936[13], legile care prevad masuri de siguranta se aplica si infractiunilor comise anterior punerii lor in vigoare, daca nu sunt definitiv judecate.

In arhitectonica acestui text de lege, confiscarea reprezinta una din speciile masurile de siguranta menţionata in enumerarea cu caracter limitativ al acestora in disp. 71 alin. 1. pct. 12 din Cod. Retinem, de asemenea, ca potrivit  dispozitiilor cuprinse in art. 70 din Codul penal de la 1936, masurile de siguranta se aplica de instanta judecatoreasca, insotind o pedeapsa, afara de cazurile prevazute de lege, cand pot fi pronuntate si singure: aceste dispozitii reprezinta sediul reglementarii confiscarii fara condamnare, institutie cunoscuta, astfel, in peisajul legislatiei noastre penale inca din perioada interbelica[14]. Astfel, potrivit dispozitiilor cuprinse in art. 80 alin. (4) din Codul penal de la 1936, confiscarea lucrurilor prevazute mai sus se poate hotari, chiar daca autorul, instigatorul sau complicele sunt aparati de pedeapsa, fie pentru ca actiunea penala nu s’ar putea exercita, fie pentru ca s’a dat o ordonanta sau decizie de neurmarire ori hotarire de achitare.

Conditia sine qua non, conform dispozitiilor cuprinse in alin. (2) din art. 70 din acelasi Cod, care trebuie a fi indeplinita pentru aplicarea confiscarii speciale este inserata in art. 70 alin. (2) si consta in necesitatea inlaturarii starii de pericol generate de ramanerea bunurilor dobandite prin savarşirea de infracţiuni la dispozitia infractorului.

Retinem ca potrivit dispoziţiilor cuprinse in art. 80 alin. (1) din Codul penal de la 1936, cu denumirea marginala Confiscarea speciala, in caz de condamnare, instanţa, sub rezerva drepturilor tertilor, poate dispune, prin hotarirea pe care o pronunţa, confiscarea: 1. lucrurilor produse prin infractiune; 2. lucrurilor care au servit sau care au fost destinate sa serveasca la savarşirea unei infracţiuni daca acestea sunt ale autorului infractiunii, ale instigatorului sau ale vreunui complice; 3. lucrurilor detinute in contra legilor si regulamentelor. Aceste lucruri, in cazul cand sunt vatamatoare sanatatii publice, dupa confiscare, se distrug.

Deosebit de importante sunt prevederile inserate in art. 80 alin. (5) Cod penal de la 1936 care prevad destinatia sumelor confiscate, potrivit cu care lucrurile confiscate se vand in folosul Statului, iar pretul se varsa la fondul amenzilor prevazut de art. 57. Ministerul Justitiei poate decide ca aceste lucruri sa fie intrebuintate pentru infiintarea muzeelor de stiinta penala sau imbogatirea lor.

Potrivit art. 118 alin. (1) lit. e C. pen de la 1968[15], sunt supuse confiscarii speciale: bunurile dobandite prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, daca nu sunt restituite persoanei vatamate şi in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia, iar potrivit art. 118 alin. (4) si (5) C. pen., daca bunurile supuse confiscarii nu se gasesc, in locul lor se confisca bani si bunuri pana la concurenta valorii acestora; se confisca, de asemenea, bunurile si banii obtinuti din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscarii, cu exceptia bunurilor prevazute in alin. (1) lit. b) şi c).

In doctrina, desi din modestie unii autori si-au propus doar trecerea in revista a liniilor directoare din practica judiciara in materie, in cel mai amplu studiu asupra institutiei confiscarii speciale s-a evidentiat in mod just natura juridica a acesteia[16]: sanctiune de drept penal – si nu o sancţiune penala, asa cum se afirmase uneori [17]– care imbraca forma unei masuri de siguranta. Ea este o sanctiune pentru ca, in pofida finalitatii sale pur preventive, este statornicita si disciplinata de normele dreptului penal; ea nu este o sanctiune penala, deoarece, spre deosebire de pedepse – care, numai ele, sunt sanctiuni penale –, nu este specifica, in mod exclusiv, dreptului penal[18].

Acelaşi autor subliniaza ca atat confiscarii speciale, cat si obligarii la plata echivalentului banesc, ca substitut al ei – ambele fiind masuri de siguranta –, le sunt aplicabile dispozitiile legale specifice acestor masuri: or, dupa cum rezulta din prevederile art. 12 alin. (2) C. pen. de la 1968, se aplica legea in vigoare de la data solutionarii cauzei[19].

In practica instantelor judecatoresti, s-a apreciat, in privinta naturii juridice a confiscarii speciale, ca aceasta reprezinta o sanctiune preventiva cu caracter strict personal careia nu i se aplica dispozitiile legii civile privitoare la solidaritate[20]: spre deosebire de dispoziţiile inserate in art. 2 alin. (2) C. pen. care consacra incidenta legii penale mai favorabile in cazul masurilor de siguranta, dispoziţiile cuprinse in art. 12 alin. (2) din Codul penal de la 1968 statuau principiul aplicarii imediate a legii care prevede masuri de siguranta, aplicabile si faptelor prevazute de legea penala savarsite anterior intrarii in vigoare a acesteia.

Caracterul autonom al masurii de siguranta a confiscarii in raport cu legea penala care prevedea dezincriminarea faptei pentru care a intervenit condamnarea a fost de asemenea evidentiat in practica judiciara: s-a decis, astfel, ca legea care prevedea dezincriminarea faptei pentru care a intervenit condamnarea nu are ca efect restituirea bunurilor confiscate: pe cale de consecinta, cererea prin care, dupa executarea pedepsei principale si a masurii confiscarii speciale, se solicita restituirea bunurilor confiscate pe motiv ca fapta pentru care a intervenit condamnarea a fost dezincriminata, a fost respinsa ca inadmisibila[21].

Tot in practica judiciara s-a decis ca masura confiscarii are caracterul unei sanctiuni de drept penal, si nu de despagubire civila. Pe cale de consecinta, caracterul de sanctiune de drept penal al confiscarii speciale exclude posibilitatea unei obligatii solidare. Daca o infractiune s-a comis in participatie si folosul a fost impartit intre participanti, acestia nu pot fi obligati in solidar la plata sumelor reprezentand valorile confiscate, ci fiecare va fi obligat la restituirea bunurilor corespunzatoare partii care i-a revenit[22].

Totodata, masura de siguranta a confiscarii speciale, fiind o sanctiune de drept penal cu caracter exclusiv personal, grefata pe deposedarea infractorului de lucrurile sau beneficiile realizate din infractiune, in practica judiciara s-a decis ca dispozitiile Codului civil ce reglementeaza raspunderea parintilor dedusa din lipsa de supraveghere a copiilor lor minori sau lipsa in educatia acestora opereaza exclusiv in materia despagubirilor civile, fiind nelegala obligarea solidara a partilor responsabile civilmente cu minorii inculpati[23].

Retinem si ca Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a instrumentelor si a bunurilor avand legatura cu infractiunea[24] a fost transpusa de Romania prin Legea nr.63/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[25].

In ceea ce priveşte transpunerea acesteia in sistemul nostru de drept, amintim ca forul nostru de contencios constitutional, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 118alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969 a precizat la paragraful 37 ca urmand a stabili natura masurii confiscarii extinse, Curtea constata ca institutia confiscarii extinse nu este altceva decat o forma a masurii de siguranta a confiscarii. In sistemul sancţiunilor de drept penal – arata Curtea –,  s-a impus necesitatea ca, alaturi de mijloacele de constrangere cu caracter represiv, sa se instituie si un cadru complementar, respectiv cel al masurilor de siguranta. Acestea sunt destinate sa preintampine savarsirea altor fapte penale prin inlaturarea starilor de pericol care au provocat luarea lor. Masurile de siguranta, intre care se regaseste si masura confiscarii extinse, au, in sfera categoriilor juridice, caracterul de sanctiuni de drept penal.

Potrivit art. 112 C. pen. in vigoare[26], cu denumirea marginala Confiscarea speciala, sunt supuse confiscarii speciale: a) bunurile produse prin savarsirea faptei prevazute de legea penala; b) bunurile care au fost folosite, in orice mod, sau destinate a fi folosite la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, daca sunt ale faptuitorului sau daca, aparţinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat dupa savarsirea faptei, pentru a asigura scaparea faptuitorului sau pastrarea folosului ori a produsului obtinut, daca sunt ale faptuitorului sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei fapte prevazute de legea penala sau pentru a rasplati pe faptuitor;  e) bunurile dobandite prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, daca nu sunt restituite persoanei vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia; f) bunurile a caror detinere este interzisa de legea penala. In cazul prevazut in alin. (1) lit. b) şi lit. c), daca valoarea bunurilor supuse confiscarii este vadit disproportionata fata de natura si gravitatea faptei, se dispune confiscarea in parte, prin echivalent banesc, tinand seama de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce si de contributia bunului la aceasta. Daca bunurile au fost produse, modificate sau adaptate in scopul savarsirii faptei prevazute de legea penala, se dispune confiscarea lor in intregime. In cazurile prevazute in alin. (1) lit. b) şi lit. c), daca bunurile nu pot fi confiscate, intrucat nu apartin infractorului, iar persoana careia ii apartin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul in bani al acestora, cu aplicarea dispozitiilor alin. (2). (4) Dispozitiile alin. (1) lit. b) nu se aplica in cazul faptelor savarsite prin presa. (5) Daca bunurile supuse confiscarii potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se gasesc, in locul lor se confisca bani si bunuri pana la concurenta valorii acestora. Se confisca, de asemenea, bunurile si banii obtinuti din exploatarea bunurilor supuse confiscarii, precum si bunurile produse de acestea, cu exceptia bunurilor prevazute in alin. (1) lit. b) şi lit. c).

Potrivit art. 112 ind. 1 C. pen, cu denumirea marginala Confiscarea extinsa, sunt supuse confiscarii si alte bunuri decat cele mentionate la art. 112, in cazul in care persoana este condamnata pentru comiterea uneia dintre urmatoarele infractiuni, daca fapta este susceptibila sa ii procure un folos material si pedeapsa prevazuta de lege este inchisoarea de 4 ani sau mai mare: a) infractiuni privind traficul de droguri si de precursori; b) infractiuni privind traficul si exploatarea persoanelor vulnerabile; c) infractiuni privind frontiera de stat a Romaniei; d) infractiunea de spalare a banilor; e) infractiuni din legislatia privind prevenirea si combaterea pornografiei; f) infractiuni din legislatia privind combaterea terorismului; g) constituirea unui grup infractional organizat; h) infractiuni contra patrimoniului;  i) nerespectarea regimului armelor, munitiilor, materialelor nucleare si al materiilor explozive; j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; k) divulgarea secretului economic, concurenta neloiala, nerespectarea dispozitiilor privind operatii de import sau export, deturnarea de fonduri, infractiuni privind regimul importului si al exportului, precum si al introducerii si scoaterii din tara de deseuri si reziduuri; l) infractiuni privind jocurile de noroc; m) infractiuni de coruptie, infractiunile asimilate acestora, precum si infractiunile impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; n) infractiuni de evaziune fiscala; o) infractiuni privind regimul vamal;  p) infractiuni de frauda comise prin sisteme informatice si mijloace de plata electronice; q) traficul de organe, tesuturi sau celule de origine umana. Confiscarea extinsa se dispune daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: a) valoarea bunurilor dobandite de persoana condamnata, intr-o perioada de 5 ani inainte si, daca este cazul, dupa momentul savarsirii infractiunii, pana la data emiterii actului de sesizare a instantei, depaseste in mod vadit veniturile obtinute de aceasta in mod licit; b) instanta are convingerea ca bunurile respective provin din activitati infractionale de natura celor prevazute la alin. (1). Pentru aplicarea dispozitiilor inserate in cuprinsul alin. (2) al acestui articol se va tine seama si de valoarea bunurilor transferate de catre persoana condamnata ori de un tert unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra careia persoana condamnata detine controlul. Prin bunuri, conform prezentului articol, se intelege si sumele de bani. La stabilirea diferentei dintre veniturile licite si valoarea bunurilor dobandite se vor avea in vedere valoarea bunurilor la data dobandirii lor si cheltuielile facute de persoana condamnata, membrii familiei acesteia. Daca bunurile supuse confiscarii nu se gasesc, in locul lor se confisca bani si bunuri pana la concurenta valorii acestora. Se confisca, de asemenea, bunurile si banii obtinuti din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscarii, precum si bunurile produse de acestea. Confiscarea nu poate depasi valoarea bunurilor dobandite in perioada prevazuta la alin. (2), care excedeaza nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

De lege lata, se cuvine observat ca, in conceptia legiuitorului, este obligatorie confiscarea bunurilor dobandite din savarsirea faptei prevazuta de legea penala daca nu sunt restituite partii vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia, in temeiul disp. art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., aspect ce rezulta din caracterul imperativ al normelor indicate de legiuitor, din modalitatea de redactare a art. 112 C. pen., legiuitorul utilizand sintagma “sunt supuse confiscarii speciale” ale persoanei condamnate.

In practica judiciara recenta[27] s-a evidentiat natura sanctiunii juridice a masurii confiscarii in sistemul nostru de drept, justificandu-se totodata obligativitatea luarii acesteia cu argumentul ca a nu confisca bunurile produse prin savarsirea infractiunilor inseamna a nesocoti natura masurii de siguranta a confiscarii speciale in sistemul nostru de drept penal: sanctiune de drept penal, consecinta civila a savarsirii unei fapte prevazute de legea penala, avand scop eminamente preventiv, care poate fi dispusa impotriva persoanelor care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar nu ca o consecinta a raspunderii penale, nedepinzand de gravitatea faptei savarsite[28].

Determinarea tiparului in care incadram din punct de vedere juridic sanctiunea confiscarii (masura de siguranta sau pedeapsa) prezinta relevanta pe taramul drepturilor si libertatilor fundamentale, in care principiul neretroactivitatii legii penale mai severe si-a conservat o pozitie cruciala.

Astfel, legile care prevad masuri de siguranta au fost considerate dintotdeauna ca fiind de imediata aplicare, neutralizand, pe cale de consecinta, si starile de pericol preexistente intrarii in vigoare a legii care prevede masuri de siguranta, deoarece fundamentul lor rezida in necesitatea derularii pasnice a raporturilor sociale, imperativ satisfacut nu doar prin adoptarea unor legi de incriminare a unor fapte prevazute de legea peanla, ci si prin adoptarea unor reglementari menite sa prevada riscul comiterii unor astfel de fapte in viitor: urmarind, astfel, atingerea unei finalitati care le proprie, masurile de siguranta nu se raporteaza la savarsirea unui act ilicit determinat, ci la un ansamblu de comportamente alcatuind conduita  pe care legiuitorul o erijeaza in stare de pericol social [29].

Se arata, in doctrina de specialitate, ca daca nu se admite aplicarea retroactiva a acestora, inculpatilor li s-ar oferi posibilitatea sa profite ca urmare a savarsirii unor activtati considerate ilegale la data comiterii acestora[30].

Astfel, desi, la prima vedere aplicarea retroactiva a legilor care prevad masura de siguranta a confiscarii produsului infractiunii ar veni in contradictie cu imperativul general care interzice aplicarea legilor ex post facto, o doctrina unanima converge in sensul ca principiul neretroactivitatii nu se aplica insa decat pedepselor sau altor sanctiuni cu caracter represiv[31].

Nu mai puţin adevarat este ca principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile este expresia unor valori superioare, unanim recunoscute la nivel international[32], Curtea de Justitie a Uniunii Europene integrandu-l in sfera regulilor generale de drept comunitar izvorand din traditiile comune ale popoarelor.[33]

Principiul retroactivitatii masurilor de siguranta este amplu recunoscut in dreptul comparat[34]: cu titlu de exceptie, sunt de aplicabilitate imediata legile care prevad masuri de siguranta care nu au caracterul pedepselor: astfel, legea noua neprevazand o pedeapsa veritabila, ci o masura de siguranta, este admis ca aceasta masura sa fie aplicabila imediat, deoarece trebuie sa inlature o situatie de fapt periculoasa, care nu trebuie sa se perpetueze[35]. Starea de fapt periculoasa este grefata pe o atitudine antisociala, care nu este necesar sa se exteriorizeze prin comiterea unei infractiuni, dar care alteori poate fi potentata prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Or, in sistemul nostru de drept, masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal distincte, al caror obiectiv rezida in neutralizarea situatiilor de fapt periculoase[36], iar legile care prevad masuri de siguranta au fost considerate dintotdeauna ca fiind de imediata aplicare chiar si situatiilor de fapt periculoase preexistente intrarii lor in vigoare, solutia fiind consacrata cu titlu de principiu general in dreptul comparat[37]. De altfel, este unanim admis ca acestea nu intra in sfera restrictiilor circumscrise legilor ex post facto, deoarece confiscarea nu este o sanctiune penala prin natura ei, ci o consecinta civila a faptului ca un suspect sau beneficiarii acestuia au obtinut profituri ca urmare a desfasurarii unor activitati ilegale[38].

In doctrina de specialitate, se apreciaza ca o situatie de fapt periculoasa reprezinta o atitudine antisociala, chiar daca nu s-a manifestat in realitatea exterioara prin comiterea unei infractiuni. De cele mai multe ori, periculozitatea este grefata pe savarsirea unei fapte prevazute de legea penala: or, masurile de siguranta reprezinta sanctiuni de drept penal distincte menite a inlatura starile de pericol: astfel, de lege lata potrivit dispozitiilor cuprinse in art. 107 alin. (3) C. pen., masurile de siguranta au ca scop inlaturarea unei stari de pericol si prevenirea savarsirii faptelor prevazute de legea penala.

Chestiunea de drept contingenta care se ridica este daca principiul non-retroactivitatii priveste, deopotriva, interpretarea jurisprudentiala. In Franţa, Curtea de Casatie apreciaza, cu titlu de principiu general, ca nimeni nu are dreptul la o jurisprudenta constanta[39]: securitatea juridica trebuie sa faca unele concesii juridice flexibilitatii dreptului, care este motorul evolutiei sale[40].

In ceea ce ne priveşte, urmeaza sa cercetam daca solutiile pronunţate de forul nostru constitutional in  dezlegarea chestiunii aplicarii in timp a masurii de siguranta a confiscarii extinse constituie expresia unor rationamente logice corecte pentru a se putea impune ca solutii obligatoriu a fi respectate de interpretii dreptului[41].

Totodata, determinarea naturii instituţiei confiscarii in sistemul nostru de drept prezinta interes pentru verificarea incidentei unor cauze care inlatura raspunderea penala, deoarece, nici in vechea si nici in actuala legislatie penala masurile de siguranta nu se prescriu. De retinut, in acest sens, ca nici amnistia nu se aplica masurilor de siguranta[42], principiul servind protejarii moralitatii si onestitaţii derularii relatiilor aferente Dreptului afacerilor[43].

In cele ce urmeaza, vom enunta in mod succint standardele CEDO in lumina carora vom argumenta de ce in Romania dispozitia de confiscare este o masura de siguranta si nu o pedepsa in sensul art. 7 CEDO, pentru a beneficia de garantiile dublului grad de jurisidictie in sensul art. 2 par. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie:

Evidentiind semnificatia teoretica si a valoarea aplicativa a studiului nostru pentru domeniul Dreptului procesual penal, se cuvine sa precizam ca vom analiza compatibilitatea reglementarilor interne si internationale care permit confiscarii produsului infractiunii cu garantiile impuse de mecanismele de protectie a drepturilor fundamentale, deoarece a devenit deja un truism afirmatia ca doar o represiune penala desfasurata in conditiile prevazute de lege si cu stricta respectare a garantiilor procesuale duce la realizarea rolului civilizator pe care Justitia si Dreptul il au in societatea umana.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in jurisprudenţa sa, ca pentru stabilirea naturii acuzatiei, se va cerceta, in mod prioritar:

– calificarea procedurii in dreptul intern al statului in cauza si daca se constata ca o masura este considerata ca fiind penala in dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal si din punct de vedere al art. 6 din Conventie.

– natura si scopul masurii in cauza,

– calificarea sa in dreptul intern, procedurile asociate adoptarii si executarii sale, precum si gravitatea sa[44]

Astfel, masura confiscarii ar putea fi asimilata pedepsei in anumite situatii ce presupun o analiza a obiectului confiscarii, puterea discretionara a judecatorului de fond de a lua in considerare gradul de vinovatie al faptuitorului si posibilitatea de constrangere la executare.[45]

Analizand in lumina acestor criterii de delimitare a sanctiunilor penale de sanctiunile de drept penal statuate in jurisprudenţa CEDO textele de lege care impun obligativitatea confiscarii in sistemul nostru de drept, precizam ca masura de siguranta a confiscarii speciale prevazuta in Codul penal de la 1968 in dispozitiile art. 118, iar in Codul penal in vigoare, in dispoziţiile art. 112 nu constituie acuzatie in materie penala: pentru stabilirea naturii acuzaţiei, Curtea va cerceta, in mod prioritar, calificarea procedurii in dreptul intern al statului in cauza si daca se constata ca o masura este considerata ca fiind penala in dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal si din punct de vedere al articolului 6 din Conventie.

Or, in sistemul nostru de drept, confiscarea este o sanctiune de drept penal si nu o sanctiune penala, care poate fi dispusa impotriva persoanelor care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar nu ca o consecinta a raspunderii penale, nedepinzand de gravitatea faptei savarsite, neavand caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

Altfel spus, judecatorul care, la pronuntarea soluţiei pe fond, ajunge la concluzia necesitatii luarii masurii de siguranta a confiscarii speciale are in vedere alte standarde de dovedire decat cele pentru a dispune condamnarea (balance of probabilities vs. beyond a reasonable doubt).[46]

Se cuvine asadar observat ca masura de siguranta a confiscarii speciale nu este acuzatie in materie penala, asa cum se evidentiaza in jurisprudenta CEDO, dar si in legislatia noastra interna, deoarece, potrivit dispozitiilor cuprinse in art. 107 alin. (3) C. pen., masurile de siguranta se pot lua si in situatia in care faptuitorului nu i se aplica o pedeapsa, nefiind permis a se concluziona ca judecatorul care dispune luarea unei masuri asiguratorii (care nu este acuzatie in materie penala, ingerinta neputand fi analizata pe taramul
prezumtiei de nevinovatie, aspect dezlegat cu titlu de principiu de CEDO in cauza Saccocia c. Austriei)
in vederea garantarii unei viitoare confiscari speciale (care nu este acuzatie in materie penala,
ingerinta neputand fi analizata pe taramul prezumtiei de nevinovatie, aspect dezlegat cu titlu de principiu in cauza Silickiene c. Lituaniei)
si-ar putea prefigura verdictul ce ar putea fi pronuntat intr-o cauza: pentru stabilirea naturii acuzaţiei, Curtea va cerceta, in mod prioritar, calificarea procedurii in dreptul intern al statului in cauza si daca se constata ca o masura este considerata ca fiind penala in dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal si din punct de vedere al articolului 6 din Convenţie.

In realitate, faptul ca CEDO nu confunda confiscarea cu pedeapsa rezulta din paragraful 27 al hotararii pronuntate in cauza Welch c. Marii Britanii, in care se specifica expressis verbis examenul propriu pe care il face Curtea, mergand dincolo de aparente pentru a vede  daca o anumita masura poate fi caracterizata drept pedeapsa, ca şi din lecturarea criteriilor enumerate in hotararea Welch impotriva Regatului Unit la paragraful 28 sau in Dassa Foundation si altii vs Liechtenstein, hotarare din 10 iulie 1997. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in jurisprudenta sa, ca pentru stabilirea naturii acuzatiei, se va cerceta, in mod prioritar:

– calificarea procedurii in dreptul intern al statului in cauza si daca se constata ca o masura este considerata ca fiind penala in dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal si din punct de vedere al art. 6 din Conventie.

– natura şi scopul masurii in cauza,

– calificarea sa in dreptul intern, procedurile asociate adoptarii şi executarii sale, precum şi gravitatea sa

Prin raportarea acestor principii la institutia confiscarii, rezulta ca in viziunea CEDO ca si in legea romana confiscarea reprezinta o consecinta civila a faptului ca un infractor sau alte persoane au obtinut bunuri ce provin dintr-o fapta prevazuta de legea penala si din imperativul evitarii imbogatirii acestuia printr-un fapt ilicit.

Legea penala romana nu prevede posibilitatea de a sanctiona neexecutarea unui ordin de confiscare/confiscare extinsa cu pedeapsa inchisorii, asa cum se intampla, spre exemplu, in Regatul Unit pentru a fi asimilata cu o pedeapsa si, in plus, un ordin de confiscare nu se dispune in considerarea gravitatii faptei.

Rezulta, pe cale de consecinta, ca in sistemul nostru de drept, confiscarea este o sanctiune de drept penal si nu o sanctiune penala, care poate fi dispusa impotriva persoanelor care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar nu ca o consecinta a raspunderii penale, nedepinzand de gravitatea faptei savarsite, neavand caracter
punitiv, ci eminamente preventiv.

Se cuvine observat ca sistemul nostru de drept cunoaste institutia confiscarii ca parte a unei sentinte de condamnare, dar si institutia confiscarii fara condamnare, ilustrative fiind disp. art. 549 ind. 1 C. pr. pen.

Altfel spus, judecatorul care, la pronuntarea solutiei pe fond, ajunge la concluzia necesitatii luarii masurii de siguranta a confiscarii speciale are in vedere alte standarde de dovedire decat cele pentru a dispune condamnarea (balance of probabilities vs. beyond a reasonable doubt).

In ceea ce priveste natura confiscarii extinse in procesul penal, de asemenea precizam ca, in lumina jurisprudentei Curtii Constitutionale, s-a statuat ca masura de siguranta a confiscarii extinse in sistemul
nostru de drept nu este o pedeapsa.

Pe cale de consecinta, nu ar putea fi legiferata o cale de atac impotriva unor dispozitii de confiscare dispuse prin hotarari definitive justificate de necesitatea respectarii dublul grad de jurisdictie (garantie consacrata in prevederile art 2 par.1 din Protocolul 7 aditional la CEDO)

ii)  dublul grad de jurisdictie (garantie consacrata in prevederileart 2 par.1 din Protocolul 7 aditional la CEDO) nu figureaza prin garantiile dreptului la un proces echitabil (consacrate in paragrafele
art. 6 par. 1 Conventia EDO).

Reamintim, astfel, ca prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedura penala, forul nostru de contencios constitutional a retinut in mod corect ca dublul grad de jurisdictie nu figureaza printre garantiile dreptului la un proces echitabil si este, in acord cu art. 2 par. 1 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventie, specific numai materiei penale, fiind operabil numai in situatia in care acesta poarta asupra examinarii unei declaratii de vinovatie ori asupra condamnarii de catre o jurisdictie.

Este de retinut – arata Curtea Constitutionala –,  ca expresia „materie penala” folosita de art. 2 par. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie corespunde cu notiunea de „acuzatie in materie penala” prevazuta de art. 6 par. 1 din Conventie, in sensul ca ea a fost definita de Curtea de la Strasbourg ca „notiune autonoma a Conventiei”, independent de conotatia pe care o are in sistemele nationale de drept ale statelor contractante (a se vedea Hotararea din 23 aprilie 2009, pronuntata in Cauza Kamburov II impotriva Bulgariei, paragraful 22). De aceea, din moment ce o astfel de procedura nu priveste „temeinicia” unei acuzatii penale in sensul art. 6 par. 1 din Conventie, pentru aceleasi motive
nu se poate sustine ca se impune existenta unui dublu grad de jurisdictie.

Rezulta, pe cale de consecinta, ca optiunea Initiatorului proiectului de a legifera o cale de atac impotriva luarii sechestrului in vederea confiscarii speciale/confiscarii speciale/confiscarii extinse dipuse de catre judecator  in apel nu poate fi intemeiata nici pe imprejurarea ca un ordin de confiscare este asimilat unei pedepse in aplicarea jurisprudentei CEDO, pentru a beneficia de protectie conform art 2 par.1 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventia CEDO, imprejurare ce nu are suport legal.

iii) legislatia romana permite analiza pretentiilor tertilor ce ar putea fi lezati prin luarea/aducerea la indeplinire a unui ordin de sechestru/confiscare dispus de instanta de apel.

In primul rand, in etapa cercetarii judecatoresti, in etapa apelului, judecatorul are obligatia de a cita, conform disp. art. 366 C. pr. pen., tertii a caror bunuri ar putea fi indisponibilizate in vederea unei viitoare confiscari extinse/speciale, acordandu-le garantiile exercitarii drepturului la aparare, tertii fiind citati, dupa luarea sechestrului, avand posibilitatea de a studia dosarul si de a solicita judecatorului cauzei reanalizarea situatiei lor: daca se constata ca masura de indisponibilizare ar viza patrimoniul unui terti de buna-credinta, masura se ridica de indata.

In al doilea rand, in situatia in care ordinul de sechestru/confiscare s-ar dispune direct prin decizia asupra fondului, in apel, impotriva luarii ordinului de sechestru/confiscare tertii care ar putea fi lezati de luarea sechestrului ar avea deschisa de plano posibilitatea sa formuleze o contestatie la executare vizand o nelamurire la hotararea ce se executa, intemeiata pe disp. art. 598 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. Aceasta se solutioneaza de catre aceiasi judecatori care au
solutionat cauza in apel, orice interpretare contrara care ar permite introducerea unei cai suplimentare de atac impotriva unei hotarari ramase definitive ar fi de natura sa lezeze principiul autoritatii de lucru judecat al hotararilor penale ramase definitive.

Chestiunea confiscarii de la terti trebuie analizata conjunct cu analiza dispozitiilor legale ce obliga la luarea confiscarii speciale a produsului infractiunii si a standardelor europene ce permit confiscarea de la terti in procesul penal.

Aplicarea masurii de siguranta a confiscarii speciale asupra bunurilor altor persoane care nu au calitatea de parte in procesul penal deriva din specificul infracţiunilor generatoare de profit, fiind de esenta acestora pozitionarea bunurilor obtinute in mod fraudulos in patrimoniile mai multor persoane, in scopul disimularii acestora. Este posibila asadar confiscarea bunurilor dobandite prin fapta penala si atunci cand acestea au fost instrainate unui tert, distinctia fiind analizata si in doctrina in functie de buna sau reaua-credinta a tertului subdobanditor si de caracterul oneros sau gratuit al instrainarii.

Standardele in care trebuie analizata buna sau reaua-credinta a tertilor in patrimoniul carora se afla produsul infractiunii vor fi analizate de judecatorii interni cu luarea in considerare a paragrafului 11 din Preambulul Directivei  2014/42/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind inghetarea si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor savarsite in Uniunea Europeana, potrivit cu care confiscarea de la terti ar trebui sa fie posibila cel putin in cazurile in care tertii stiau sau ar fi trebuit sa stie ca scopul transferului sau al achizitionarii era evitarea confiscarii, pe baza unor elemente de fapt si circumstante concrete, inclusiv a faptului ca transferul a avut loc in mod gratuit sau in schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decat valoarea de piata a bunurilor, dar si cu principiile dezvoltate in jurisprudenta CEDO.

In calitate de practicieni ai dreptului, avem datoria sa nu ne transformam in executanti fara viziune si ratiune: chemati fiind sa respectam legea interna si interpretarile obligatorii date de Curtea Constitutionala, apreciem util a critica incercarile doctrinare de a convinge organele judiciare sa nu aplice legea care prevede masuri de siguranta, fie si pentru respectarea la valentele adagiului “Legea trebuie interpretata in sensul aplicarii ei, iar nu in sensul neaplicarii” (Actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat)[47]:  se cuvine observat ca dispozitiile cuprinse in art. 112 alin. (1) lit. e) din Cod Penal in vigoare – sediul general al materiei confiscarii – nu impune conditia ca se poate confisca doar de la proprietar. Potrivit acestor dispozitii, sunt supuse confiscarii speciale bunurile dobandite prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, daca nu sunt restituite persoanei vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia.

Or, desi legiuitorul roman nu prevede expressis verbis institutia confiscarii de la terti in procesul penal, nu mai putin adevarat este ca nicio dispozitie din legea penala romana nu interzice aducerea la bugetul statului a produsului infractiunii in mainile oricui s-ar gasi: insa, avand in vedere ca in domeniul criminalitatii economico-financiare se apeleaza, nu de putine ori, la cele mai sofisticate inginerii financiare,  PIERCING THE CORPORATE VEIL[48] devine o sarcina formidabila, ce presupune cooperarea tuturor actorilor implicati in procesul de prevenire a infiltrarii produsului infractiunii in circuitul legal[49]: fie ca avem in vedere gatekeeperii, chemaţi sa utilizeze cele mai adecvate standarde de cunoaştere a clientelei (KNOW YOUR CUSTOMER) in vederea depistarii riscului de spalare a banilor cu unitaţile de informaţii financiare (FIU-uri)[50],  cu organele judiciare, dar si cu specialisti din spatiul public sau privat, precum si utilizarea celor mai adecvate tehnologii in reconstituirea fluxurilor financiare.

Confiscarea de la terti nu este o institutie noua in dreptul penal roman: nicio dispozitie de drept material sau formal nu pune vreo conditie de proprietate asupra acestui bunurilor prevazute de disp. art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., ceea ce inseamna ca aceste bunuri pot fi confiscate de la un terti nepusi sub urmarire, singura limita a acestui principiu fiind respectarea drepturilor tertilor de buna-credinta, situatie in care se va confisca de la inculpat emolumentul transferului.

De altfel, cei care comit aceste infractiuni generatoare de profit sunt interesati ca apoi sa introduca in circuitul civil produsele infractiunii. Si nu doar „gulerele albe” isi pun aceasta problema, ci chiar si cel mai simplu infractor va avea drept prim instinct sa treaca ceea ce a luat in posesie pe numele unei alte persoane pentru a inlatura pericolul de a fi prins.

Sub imperiul vechiului Cod de procedura penala, probleme privind instituirea in cadrul procesului penal unor masuri asiguratorii in vederea confiscarii speciale au fost nu de putine ori ridicate in practica judiciara, vizand, in principal, posibilitatea luarii acestora asupra patrimoniilor unor terti neparticipanti la procesul penal.

Se arata, in esenta, ca luarea acestor masuri in vederea confiscarii speciale nu ar fi putut fi dispusa fara ca instanta sa depaseasca limitele investirii, de vreme ce nu este investita cu infractiuni de spalare a banilor, iar persoanele cu privire la care era instituit sechestrul asigurator in vederea confiscarii speciale nu detineau calitatea de parte in procesul penal sau ca prin instituirea masurilor asiguratorii fara stiinta petentilor s-ar incalca art. 24 din Constitutie, art. 6 CEDO, art. 1 din Protocol aditional nr. 1 CEDO si art. 44 alin. (8) din Constitutie, precum si imprejurarea ca in jurisprudenta CEDO s-a statuat in sensul ca luarea unei masuri asiguratorii, respectiv confiscarea speciala, presupun aducerea unor acuzatii in materie penala.

Se cuvine insa observat ca nici sub imperiul vechiului Cod de procedura penala, nici de lege lata (actuala legislatie)[51] si nici de lege ferenda (dupa implementarea Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor in UE), nimic nu ingradeste organul judiciar sa dispuna confiscarea produsului infractiunii aflat in posesia/detentia unor terte persoane care nu sunt participante la procesul penal[52].

Nimic nu impiedica aplicarea confiscarii speciale, iar argumentul ca legea noastra penala nu prevede confiscarea de la terti nerezistand nici unui tip de interpretari de ordin sistematic, logic sau istoric[53].

iv) Transpunerea prevederilor Directivei nr. 42/2014 nu poate constitui in mod legal un prilej pentru repunerea in discutie a unor hotarari penale defintive, care se bucura de autoritate de lucru judecat, deoarece, cum am argumentat mai sus, tertii care s-au simtit prejudiciati in cursul apelului/prin decizia de apel au remedii de interne, ce constituie CAI DE ATAC EFICACE in intelesul prevederilor art. 8 din textul Directivei nr. 42/2014.

Intr-adevar, garantiile specifice oferite tertilor dobanditori in cazurile privind confiscarea de la terti/confiscarii fara condamnare sunt prevazute in artiolele 6 paragraf 1 latura civila şi articolul 1 din Primul protocol aditional la Conventia Europeana a Dreptului Omului, dar si in articolul 8 al Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor in UE, a caror respectare se impune de catre judecator conform principiului prioritatii dreptului comunitar.

Insa, precizam ca doar respectarea garantiilor dreptului la un proces echitabil (consacrate in paragrafele art. 6 par. 1 Conventia EDO) si a dreptului la protectia proprietatii private este avuta in vedere in continutul prevederilor Directivei 42/2014:

Curtea EDO verifica, astfel, daca persoanelor a caror proprietate este susceptibila de a fi confiscata le-a fie acordata in mod oficial calitatea de parte la procedura in care confiscarea este ordonata, acordandu-le astfel posibilitatea rezonabila si suficienta pentru a-si proteja interesele in mod adecvat, pentru a nu a exista nicio incalcare a drepturilor garantate acestora in temeiul articolului 6 § 1 al Conventiei [CEDO, hotararea din 10 aprilie 2012, in cauza Silickiene impotriva Lituaniei, paragraful 50]. Obiectul confiscarii este reprezentat, insa, de bunuri dobandite prin activitati ilegale. Daca originea bunurilor nu poate fi justificata, arata Curtea EDO in cauza Silickiene c. Lituaniei, hotarare din 10 aprilie 2012, in paragraful 33, atunci aceste bunuri sunt supuse confiscarii.

In acelasi paragraf, Curtea precizeaza, expressis verbis, ca in sistemul nostru de drept, raspunderea penala a inculpatului nu prezinta relevanta pentru a se dispune confiscarea, sistemul roman de drept cunoscand institutia confiscarii fara condamnare [3, CEDO, hotararea din 10 aprilie 2012, in cauza Silickiene impotriva Lituaniei, paragraful 33, precum si proportionalitatea ingerintei cu interesul general al statului.].

Art. 8 din Directiva 2014/42/UE este generos in privinta garantiilor necesar a fi intrunite pentru a fi respectate valentele dreptului la un proces echitabil (notificarea acuzatiei, hotararea prin care se dispune sechestrul si confiscarea insotita de motivare, posibilitatea caii de atac in fata unei instante superioare, citarea, posibilitatea
de a beneficia de aparare, dreptul de a fi audiati, de a pune intrebari, de a furniza dovezi inainte de pronuntarea unei hotarari definitive): Directiva 2014/42/UE prevede in disp. art. 8, cu denumirea marginala – „Garantii”  ca (1) Statele membre adopta masurile necesare pentru a se asigura ca persoanele afectate de masurile prevazute in prezenta directiva au dreptul la o cale de atac eficace si la un proces echitabil, in vederea exercitarii drepturilor acestora. (2)  Statele membre adopta masurile necesare pentru a se asigura ca ordinul de inghetare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cat mai curand posibil dupa executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel putin succint, motivul sau motivele hotararii in cauza. Atunci cand este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penala, autoritatile competente pot amana comunicarea ordinului de inghetare a bunurilor catre persoana afectata. (3) Ordinul de inghetare a bunurilor ramane in vigoare numai atat timp cat este necesar pentru conservarea bunurilor in vederea unei posibile confiscari ulterioare. (4) Statele membre prevad posibilitatea efectiva pentru persoana ale carei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de inghetare in fata unei instante, in conformitate cu procedurile prevazute in legislatia nationala. Astfel de proceduri pot prevedea faptul ca, atunci cand ordinul initial de inghetare a fost adoptat de o alta autoritate competenta decat cea judiciara, un astfel de ordin trebuie inaintat mai intai spre confirmare sau examinare unei autoritati judiciare, inainte de a putea fi atacat in fata unei instante. (5) Bunurile inghetate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat. Conditiile sau normele procedurale in temeiul carora se returneaza bunurile respective se stabilesc in legislatia nationala. (6) Statele membre adopta masurile necesare pentru a se asigura ca orice hotarare de confiscare a bunurilor este motivata si ca aceasta este comunicata persoanei afectate. Statele membre prevad posibilitatea efectiva pentru persoana impotriva careia este dispusa confiscarea de
a ataca hotararea de confiscare in fata unei instante. (7) Fara a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE si 2013/48/UE, persoanele ale caror bunuri sunt afectate de hotararea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe intreaga durata a procedurii deconfiscare legate de determinarea produselor si a instrumentelor, pentru a-si putea exercita drepturile. Persoanele in cauza sunt informate ca au acest drept. (8) In cadrul procedurilor mentionatela articolul 5, persoana afectata beneficiaza de posibilitatea efectiva de a contesta circumstantele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt si probele disponibile pe baza carora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activitati infractionale. (9) Tertii au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv in cazurile mentionate la articolul 6. (10) In cazul in care, ca urmare a unei infractiuni, victimele formuleaza pretentii impotriva persoanei care face obiectul masurii de confiscare prevazute in temeiul prezentei directive, statele membre adopta masurile necesare pentru a se asigura ca masura de confiscare nu impiedica victimele sa obtina despagubiri in baza pretentiilor formulate.

Observam ca nici in arhitectonica Conventiei EDO, nici in prevederile Directivei nr. 42/2014, dublul grad de jurisdictie nu figureaza insa printre garantiile dreptului la un proces echitabil.

Avand in vedere ca sistemul nostru de drept cunoaste deja remedii interne impotriva ordinelor de sechestru/confiscare dispuse prin decizia instantei de apel,  introducerea unei cai de atac impotriva unui ordin de sechestru/confiscare dispus prin hotarari penale definitive:

– lezeaza principiul securitatii juridice a autoritatii de lucru judecat a hotararilor judecatoresti ramase definitive;

– nu poate fi fundamentata in mod legal pe necesitatea respectarii garantiilor dreptului la un proces echitabil, prev de art. 6 par. 1 CEDO si de cele ale protectiei proprietatii private, consacrate in art. 1 din Primul Protocol aditional la CONVENTIE, care insa trebuie asigurate persoanei ale carei bunuri sunt supuse confiscarii, chiar si atunci cand ordinul de sechestru/confiscare este pronuntat direct de catre o instanta de apel.

Reiteram ca garantiile  principiului dublului grad de jurisdictie consacrate in art. 2 par. 1 la Protocolul nr. 7 aditional la Conventia CEDO nu figureaza printre garantiile dreptului la un proces echitabil, consacrate in art. 6 par. 1 Conventia EDO, a caror obligativitate se cere a fi respectata in prevederile Directivei.

Avand in vedere ca garantiile dublului  grad de jurisidictie nu figureaza printre garantiile dreptului la un proces echitabil, iar sistemul nostru de drept permite, de lege lata, luarea unei dispozitii de sechestru/confiscare cu respectarea tuturor garantiilor dreptului la un proces echitabil, consacrate in art. 6 par. 1 Conventia EDO, a caror obligativitate se cere a fi respectata in prevederile Directivei 42/2014, va solicitam, de urgenta, retragerea din Proiect a textelor de lege care permit introducerea unei cai de atac impotriva ordinelor de sechestru/confiscare pronuntate de instantele de apel, avand in vedere ca:

Din argumentatia noastra, rezulta, astfel, ca desi articolul la care facem referire prin care se incalca principiul securitatii hotararilor judecatoresti ramase definitive (art. 425 ind. 2 din Proiectul de modificare a C. pen.), ale carui dispozitii le redau mai jos:

„(1) Impotriva hotararii prin care instanta de apel dispune masura de siguranta a confiscarii speciale ori a confiscarii extinse, inculpatul, procurorul sau orice alta persoana interesata poate face contestatie numai in ceea ce priveste aceasta masura de siguranta. (2) Procurorul poate face contestatie in termen de 48 de ore de la pronuntare, iar inculpatul in termen de 48 de ore de la comunicare. (3) In cazul altor persoane interesate, termenul de 48 de ore curge de la data la care acestea au aflat despre hotararea prevazuta de alin. (1). (4) Contestatia este suspensiva de executare. Contestatia se solutioneaza in termen de 5 zile de la inregistrare, in sedinta publica, cu participarea procurorului si cu citarea inculpatului si a partilor interesate. Prevederile art. 425 ind. 1 se aplica in mod
corespunzator. (5) Contestatia impotriva hotararii prevazute in alin. (1), pronuntata de Sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in apel, se solutioneaza de Completul de 5 judecatori”,

nu isi gaseste nicio justificare in Expunerea de motive a Proiectului, din accesarea unor surse deschise (a se vedea aici), INITIATORUL PROIECTULUI isi propune ca, in Romania, in masura in care o instanta de apel a aplicat printr-o decizie definitiva institutia confiscarii de la terti, cu respectarea exigentelor CEDO circumscrise art. 6 par.1 CEDO si art. 1 din PRIMUL PROTOCOL ADITIONAL la Conventie, care nu pretind existenta unui dublu
grad de jurisdictie impotriva masurilor de siguranta, sa ofere, FARA FUNDAMENT LEGAL, IN MOD CU TOTUL DISCRETIONAR, posibilitatea unor persoane interesate (inculpatilor si persoanelor fizice si juridice controlate de inculpati in calitate de beneficiari reali) ca, prin transpunerea Directivei, sa obtina restituirea averilor ilicite, aspect de natura a impieta eficienta dezideratului Criminalitatea nu produce venituri (LE CRIME NE PAIE PAS).

Exempli gratia, in acceptia Initiatorului Proiectului de Lege, daca un condamnat care este achitat in prima instanta e condamnat in apel, nu beneficiaza de o cale de atac impotriva pedepsei aplicate prin hotararea de condamnare, acelasi condamnat achitat in prima instanta a carui avere se confisca in apel, beneficiaza de un grad suplimentar de jurisdictie impotriva ordinului de confiscare continut in decizia de condamnare pronuntata de instanta de apel (chiar daca beneficiase de garantiile dublui grad de jurisdictie prin introducerea caii ordinare de atac a apelului), desi nu poate exercita o cale de atac suplimentara impotriva pedepsei aplicate prin hotararea de condamnare dispusa in apel.

Din considerente de acuratete juridica, concluzia care s-ar desprinde ar permite observatia potrivit careia, QUOD ERAM DEMONSTRATUM, infractorii se tem mai mult de pronuntarea unei dispozitii de confiscare a produsului infractiunii decat de aplicarea unor pedepse cu inchisoarea si solicita, pe cale de consecinta, sistemului roman, sa le asigure mai multe posibilitati ca sa isi obtina restituirea sumelor ce se cuvin aduse la bugetul de stat, cu titlu de confiscare a produsului  infractiunii.

Din accesarea acelorasi surse deschise, se cuvine observant ca, in Romania, magistratii care pronunta ordine de confiscare de la terti si de confiscare fara condamnare cu respectarea tuturor garantiilor dreptului la un proces echitabil sunt supusi unor ample campanii de decredibilizare, fiind catalogati MAGISTRATI EXECUTANTI SI CRIMINALI JUDICIARI: consecintele unor astfel de campanii, care pot culmina cu EXCLUDEREA DIN MAGISTRATURA, sub pretextul ca magistratul care, cumuland si calitatea de expert al Comisiei Europene, isi disemineaza cunostintele functionarilor statului in materia protejarii intereselor financiare ale Uniunii Europene (UE) – prioritate a institutiilor europene pentru a garanta utilizarea optima a banilor contribuabililor – afecteaza prestigiul justitiei.

Precizam ca in Romania institutia MAGISTRATULUI EXECUTANT (cel care executa comenzi, n.n.) este protejata sub paravanul libertatii de exprimare de catre Consiliul Superior al Magistraturii, garantul independentei justitiei (a se vedea, exempli gratia, hotararea nr. 298 din 24.03.2017 pronuntata de PLENUL CSM, disponibila pe site-ul csm1909.ro.)

Din accesarea altor surse deschise (a se vedea aici) rezulta ca ridicarea unor ordine de confiscare ar fi cu atat mai
indreptatita atunci cand se acrediteaza de inculpati perceptia ca pronuntarea acestora ar fi fost ordonata de catre PRESEDINTELE SENATULUI ROMANIEI, domnul CALIN POPESCU TARICEANU.

Retinem, asadar, ca standardele CEDO permit confiscarea bunurilor unor terti neparticipanti in proces, exemplificative fiind hotararile CEDO pronuntate in cauzele Salabiaku contra Frantei, Pham Hoang contra Frantei, Silikiene contra Lituaniei.

In aceste cazuri, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca nu se incalca nici Articolul 6 („Dreptul la un proces echitabil”) al Convenţiei pentru apararea drepturilor omului si a libertaţilor fundamentale si nici Articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1/1952 la aceasta Conventie[54].

Hotararile pronuntate de CEDO au statuat urmatoarele principii:
– instanţele pot acorda valoarea probatorie unei prezumtii de fapt, care in cazul imbogatirii ilicite, este faptul ca diferenta dintre patrimoniul real si veniturile legale provine din savarsirea altor infracţiuni generatoare de profit, cu toate ca aceasta prezumtie nu trebuie sa opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifica in aceste cazuri eludarea prezumtiei de nevinovatie.

De altfel, este impropriu a se vorbi in aceasta materie despre „inversarea sarcinii probei”, sintagma potrivita fiind aceea de „partajare a sarcinii probei”. Aceasta nuanta este pusa in evidenta de hotararea CEDO in Salabiaku contra Frantei, fiind cu totul inadecvat a se considera ca o prezumţie relativa (cum este cea continuta si in textul nostru constituţional in Articolul 44 alin. (8)) sa confere onestitate ireproşabila cuiva.

Conform hotararii din 7 octombrie 1988 in cauza Salabiaku contra Frantei (paragraful 28), articolul 6 (2) din Conventie cere statelor „sa opereze cu prezumtiile de fapt sau de drept in limite rezonabile care sa tina cont de importanta mizei – the importance of what is at stake – si sa mentina dreptul la un proces echitabil.” Paragraful 26 al aceleiasi hotarari face vorbire despre „partajarea sarcinii probei”.

In cauza Silickiene contra Lituaniei se arata ca: „in ceea ce priveste raportul de proportionalitate dintre scopul confiscarii si drepturile fundamentale ale petentei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului reitereaza ideea conform careia in cazul unei confiscari de proprietati echilibrul just dintre scop si drepturi depinde de multi factori, inclusiv de comportamentul proprietarului. In cazul de fata, Curtea de la Strasbourg trebuia sa determine daca instanta nationala a evaluat gradul de implicare a proprietarului sau macar relatia dintre comportamentul sau si infractiunile comise. (…) Referitor la chestiunea de fond, Curtea aminteste informatiile obtinute de catre Curtea de Apel, aplicanta a participat la vanzarea bunurilor de contrabanda si ar fi trebuit sa cunoasca faptul ca proprietatea confiscata a fost achizitionata din activele obtinute prin actiuni ilicte ale organizatiei criminale.”

In cauza Pham Hoang contra Frantei, petentul Pham Hoang a sustinut ca prevederile articolelor 369 alin. 2,  articolului 373 (sarcina de a demonstra ca bunurile care ar urma sa fie supuse confiscarii in cazul comiterii unei infractiuni de contrabanda revine persoanei in posesia careia se afla bunurile respective), articolului 392 alin. 1 (persoana care are in posesie bunuri rezultate dintr-o infractiune de contrabanda va fi acuzata de evaziune taxelor vamale, prezumtie la care practica a adaugat posibilitatea de a o inlatura in cazul in care acuzatul demonstreaza ca s-a aflat ‘intr-un caz de forta majora’ care a rezultat din imposibilitatea de afla care este continutul pachetelor) si articolului 399 alin. 2 (vor fi gasite vinovate de infractiunea de contrabanda orice persoane care au avut un interes pecuniar in a participa la aceste activitati, inclusiv persoane care in mod constient au cumparat sau au detinut bunuri rezultate din infractiuni de contrabanda si chiar cele care ‘nu au intrat in posesia fizica a acestora’, ci au avut aceasta tentativa, insa au intervenit fortele de ordine asa cum s-a intamplat in cazul de fata, deci vointa nu a fost a inculpatului) din Codul Vamal francez nu sunt compatibile cu dreptul la o judecata echitabila (prevazut in articolul 6 alineatul 1 din CEDO) si cu dreptul de a beneficia de prezumtia de nevinovatie (prevazut in articolul 6 alineatul 2 din CEDO). Curtea de la Strasbourg a respins plangerea acestuia ca fiind neintemeiata.

In ceea ce ne priveste, observam ca dispozitiile cuprinse in articolul 44 alin. (8) din Constitutia Romaniei privind prezumtia caracterului licit al averii dobandite sunt de asemenea frecvent invocate ca fundament al ridicarii sechestrelor, in vederea confiscarii de catre persoane care nu au calitatea de parti in procesul penal.

Prezumtia fiind una relativa (juris tantum), in masura in care au existat anumite indicii ca terta persoana a dobandit acest bun din fapte prevazute de legea penala, instanta ii poate cere sa-si faca propriile aparari privind modalitatea in care a intrat in posesia acelor bunuri.

In aceasta situatie, prezumtia constitutionala nu este incalcata, ci aceasta cerere ajuta la clarificarea situatiei. CEDO a stabilit ca nimic nu impiedica instanta sa opereze cu anumite prezumtii de fapt si de drept cu conditia respectarii echitabilitatii procedurii.

Se mai cuvine mentionat ca potrivit articolului 54 din Conventia ONU impotriva coruptiei, standardele internationale de recuperare a produsului infractiunii cauzatoare de prejudicii mai multor persoane – parti, stat etc. – nimic nu impiedica statele ca pe calea unei comisii rogatorii sa se solicite repatrierea tuturor acestor fonduri (cum au fost cazurile dictatorilor din Tunisia, Egipt, Libia, care aveau conturi in strainatate): regula de baza in materia recuperarii produsului infractiunii este ca intai sunt compensate partile civile, iar apoi revine statului.

Pe cale de consecinţa, inclusiv la instituirea masurii masurilor asiguratorii in vederea confiscarii speciale, organele judiciare vor trebui insa sa respecte standardele de protectie ale drepturilor omului reliefate in hotararea Silickiene c. Lituaniei, hotarare din 10.04.2012, in care, la paragraful 33, a fost caracterizat inclusiv sistemul roman de drept, mentionandu-se ca sistemul roman de drept penal prevede posibilitatea confiscarii fara a fi necesara pronuntarea unei sentinte de condamnare[55]. Reamintim ca, in aceasta cauza, instanta europeana a constatat ca prin instituirea unor masuri procesuale asupra bunurilor unor terti neparticipanti la procesul penal nu au fost incalcate nici art. 6 paragraf 1 din Conventie, intrucat instituirea sechestrului nu presupune aducerea unei acuzatii in materie penala, aspect reflectat si in cauza Saccoccia vs. Austria, nu se incalca nici 6 paragraf 2 din Conventie, care consacra prezumtia de nevinovatie si nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care consacra dreptul la proprietate.

Sistemul nostru de drept este dotat cu garantiile la care face referire CEDO in aceste cauze: este nepotrivit a se concluziona, pe cale de consecinta, ca incalca dispozitiile constitutionale judecatorul care ofera posibilitatea persoanei asupra patrimoniului caruia s-a dispus masura sechestrului asigurator in vederea confiscarii speciale sa-si formuleze apararile pe care le considera necesare incalca art. 44 alin. (8) din Constitutie; la fel de nepotrivita este asertiunea potrivit careia produsul infractiunii poate fi sechestrat in vederea confiscarii doar in cadrul unei investigatii de spalare a banilor, de vreme ce dispunerea masurii de indisponibilizare a sechestrului este obligatorie ori de cate ori legea dispune, inclusiv in vederea confiscarii speciale: in absenta vreunei dispozitii de extindere a procesului penal cu privire la faptele tertului in patrimoniul caruia s-ar afla produsul infractiunii, instanta nu l-ar putea condamna pe acesta pentru infractiunea de spalare a banilor. Avand in vedere disp. art. 111 alin. (3) din vechiul Cod penal, respectiv cele cuprinse in art. 107 alin. (3) din Codul penal in vigoare, in masura in care se va cantari, conform standardului de dovada impus de balanta probabilitatilor, reaua-credinta a acestuia, produsul infractiunii va putea fi supus confiscarii speciale, in mainile oricui s-ar gasi.

De altfel, si Curtea Constitutionala a Romaniei a statuat constitutionalitatea reglementarii masurilor asiguratorii din vechea legislatie penala menita sa dea eficienta dreptului la un proces echitabil[56].

Reamintim ca in materia recuperarii produsului infractiunii este obligatorie, in lumina disp. art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. si art. 112 alin. (6) C. pen., atat confiscarea produselor directe ale infractiunii – bunurile dobandite prin savarsirea unor fapte prevazute de legea penala, cat si produsele indirecte, legislatia romaneasca fiind aliniata, in aceasta privinta, standardelor internationale in lumina carora trebuie aplicate dispozitiile din materia recuperarii produsului infractiunii.

A nu confisca bunurile produse prin savarsirea infractiunilor inseamna a nesocoti natura masurii de siguranta a confiscarii speciale in sistemul nostru de drept penal: sanctiune de drept penal – fara a fi insa sanctiune penala – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrangerii la executare nefiind aplicabil decat pedepselor, singurele sanctiuni penale autentice: pe cale de consecinta, nici principiul personalitatii raspunderii penale nu este legat indisolubil de sanctiunea penala a confiscarii, deoarece aceasta sanctiune nu reprezinta in fapt decat o consecinta civila a savarsirii unei fapte prevazute de legea penala, avand scop eminamente preventiv, care poate fi dispusa impotriva persoanelor care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar nu ca o consecinta a raspunderii penale, nedepinzand de gravitatea faptei savarşite[57].

3. In al treilea rand, Initiatorul PROIECTULUI DE LEGE (Ministerul Justitiei) isi exprima in mod surprinzator optiunea de a introduce in legislatia interna, fara nicio justificare legala, a unor prevederi privind obligativitatea luarii masurilor de sechestru in vederea confiscarii speciale/extinse doar in faza de urmarire penala, nu si in faza de judecata, desi, in Legea romana, dispunerea ordinelor de confiscare a produsului infractiunii fiind obligatorie, la fel de fireasca ar fi consacrarea garantarii eficientei luarii acestor masuri prin obligativitatea dispunerii unui sechestru, chiar si in faza de judecata, daca obligatia nu a fost adusa la indeplinire de procuror in cursul urmaririi penale.

In ceea ce priveste chestiunea obligativitatii dispunerii unor masuri de sechestru de catre instantele de judecata, precizam ca in practica instantelor de apel, in masura in care organul de urmarire penala si judecatorul fondului nu-si aduc la indeplinire obligatia ce-i incumba, de lege lata, potrivit dispozitiilor art. 306 alin. (7) C. pr. pen., de a strange probe in vederea identificarii produsului infractiunii in vederea unei viitoare confiscari speciale/confiscari extinse, fata de imprejurarea ca legiuitorul roman prevede in termeni imperativi luarea masurii de siguranta a confiscarii/confiscarii extinse, este obligatoriu ca instanta de apel sa dispuna masuri asiguratorii in vederea unei confiscari speciale sau a unei confiscari extinse: pentru a raspunde in mod argumentat la aceasta chestiune, reamintim ca procesul penal nu este guvernat de principiul disponibilitatii, neexistand in Codul de procedura penala niciun impediment al trecerii la act in vederea garantarii principiului CRIME DOES NOT PAY (Criminalitatea nu produce venituri).

Mai mult decat atat, la deliberare, judecatorul este obligat, potrivit dispozitiilor art. 393 C. pr. pen., sa analizeze daca este necesara luarea unei masuri de siguranta si sa se preocupe si sa-i asigure efectivitatea prin luarea unei masuri asiguratorii: in conceptia legiuitorului, reflectata in dispozitiile art. 112 C. pen., este obligatorie confiscarea bunurilor dobandite din savarsirea faptei prevazute de legea penala daca nu sunt restituite partii vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia, a bunurilor si banilor obtinuti din exploatarea bunurilor supuse confiscarii, precumsi a bunurilor produse de acestea, aspect ce rezulta din caracterul imperativ al normelor edictate de legiuitor, din modalitatea de redactare a art. 118 C. pen. anterior, respectiv art. 112 C. pen., legiuitorul utilizand sintagmele „sunt supuse confiscarii speciale”, „se confisca”: Regimul juridic al confiscarii produselor obiectelor si instrumentului infractiunii este cel al probatiunii, altfel spus, pentru a obtine confiscarea produsului infractiunii, trebuie dovedit intai ca infractiunea a generat un profit autorului sau, apoi ca bunul sau sumele de bani care se cer a fi confiscate corespund acestui produs.

Rezulta ca, de lege lata, analiza in cursul judecatii (faza in care intra si etapa apelului, potrivit arhitectonicii Codului roman de procedura penala) a obligativitatii luarii masurii sechestrului asigurator in vederea confiscarii speciale se justifica fata de dispozitiile art. 249 C. pr. pen. raportat la art. 107 alin. (3) C. pen. si art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. ori de cate ori organul de urmarire penala nu dispune aceste masuri in faza de urmarire penala, mai ales ca prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu s-au adus modificari si unor texte din legislatia speciala care consacra obligativitatea masurilor asiguratorii

4. In plus, exista insa un hiatus in rationamentul Legiuitorului/Curtii Constitutionale din Romania in ceea ce priveste aplicarea retroactiva a ordinelor de confiscare/confiscare extinsa, mentinut de Initiatorul Proiectului, desi neajunsul s-ar impune rectificat in procesul de transpunere a Directivei nr. 42/2014: in timp ce judecatorul constituant francez este consecvent in a evidentia ca de vreme ce luarea unei masuri nu are la baza pe vinovatia condamnatului, ci se grefeaza pe starea de pericol social, fiind necesar a fi dispusa in vederea prevenirii savarsirii unei noi infractiuni aceasta se poate aplica retroactiv, deoarece in campul de aplicare a disp. art. 8 din Declaratia drepturilor omului si cetateanului care consacra neretroactivitatea legii penale mai severe nu intra decat pedepsele, iar legiuitorul constituant italian constata finalitatea proprie a masurilor de siguranta, diferita de cea a pedepselor, legiuitorul roman ofera o explicatie surprinzatoare optiunii circumstantierii campului de aplicare a masurilor de siguranta doar la fapte savarsite anterior intrarii in vigoare a masurii confiscarii extinse: previzibilitatea raspunderii penale.

Noi am criticat, pe cale de consecinta, in doctrina de specialitate, neretroactivitatea ordinelor de confiscare/confiscare extinsa, ilustrata de legiuitorul roman si de judecatorul constituant din urmatoarele motive: in primul rand, se omite a observa ca o condiţie sine qua non pentru aderarea la Uniunea Europeana ar fi fost implementarea acquis-ului comunitar: astfel, cetaţenii romani ar fi urmat sa prevada ca Statul roman era ţinut sa transpuna in integralitate anterior aderarii, Decizia-cadru cadru 2005/212/JAI, care armonizeaza legile in materie de confiscare prevede obligaţiile statului de a include in legislaţiile interne, pornind de la triptica bun-produs-persoana afectata de efectele unui ordin de confiscare: confiscarea ordinara, inclusiv confiscarea valorii echivalente, care trebuie sa fie disponibila in cazul tuturor infractiunilor care se pedepsesc cu aplicarea unei sentinte privative de libertate de 1 an precum si confiscarea extinsa care trebuie sa poata fi aplicata in cazul unor infractiuni grave, atunci cand sunt „comise in cadrul unei organizatii criminale”.

In al doilea rand, Legea nr. 63/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal adoptata de Romania pentru transpunerea Deciziei-cadru cadru 2005/212/JAI are valoarea unui act normativ cu caracter declarativ, deoarece constata expresia indeplinirii de catre Statul roman a anumitor obligatii internationale preexistente asumate pentru garantarea eficientei luptei impotriva criminalitatii generatoare de venit: or, legile declarative au fost considerate dintotdeauna ca fiind aplicabile retroactiv.

Nu in ultimul rand, judecatorul constituant nu denota consecventa si decide in functie de interesul social cand se aplica legea penala mai favorabile: astfel, prin Decizia nr. 1092 a Curtii Constitutionale din 18 decembrie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 124 din Codul penal, Curtea face trimitere la jurisprudenta CEDO care verifica, pentru a determina daca unei institutii de drept penal ii sunt aplicabile principiul neretroactivitatii, daca acea institutie este componenta a sanctionarii penale a unei persoane, prin Decizia nr. 511 din din 12 decembrie 2013 a Curtii Constitutionale referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal se are in vedere ca prin dispozitiile art. 125 alin. (3) din Codul penal, introduse de Legea nr. 27/2012, legiuitorul a hotarat ca noile dispozitii privind prescriptia executarii pedepsei sa se aplice si infractiunilor al caror termen de prescriptie a executarii nu era implinit la momentul intrarii in vigoare a legii, cu trimitere la Decizia Curtii Constitutionale nr. 830/2008 si Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constitutionala a retinut ca: „Solutionarea conflictului legilor in timp face necesara diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel nascut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fara a avea caracter retroactiv, sa aduca atingere modalitatii in care legea anterioara a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.“ : or, nu se poate considera ca infractorii au vreun drept subiectiv de a beneficia de emolumentul faptelor penale savarsite, ordinea de drept neputand fi sustinuta pe un astfel de pilon.

De altfel, disp. art. 153 alin. (2) din Codul penal in vigoare prevad aplicarea retroactiva a legii care prevede imprescriptibilitatea infractiunilor de omor si a infractiunilor urmate de moartea victimei pentru care nu s-a implinit termenul de prescriptie generala sau speciala la data intrarii in vigoare a prezentei legi.

Pe cale de consecinta, avand in vedere ca garantarea principiului CRIME DOES NOT PAY este la fel de importanta precum cea a dezideratului de a nu lasa nepedepsite a unele fapte grave, descoperite dupa o indelungata perioada de timp, este necesar ca de urgenta Legiuitorul roman/Curtea Constitutionala sa revina asupra hiatusului patruns in rationamentul de verificare a constitutionalitatii textelor care reglementeaza confiscarea extinsa, institutie care, desi insoteste o sentinta de condamnare, nu reprezinta o componenta a pedepsei, pentru a atrage incidenta legii penale mai favorabile, deoarece in campul de aplicare a disp. art. 15 alin. (2) din Constitutie intra doar pedepsele si nu sanctiunile de drept penal.

Prin prezenta, ne exprimam, pe cale de consecinta, serioase rezerve si asupra optiunii legiuitorului configurate in disp. art. 2 alin. (2) C .pen. de a atasa valentele principiului retroactivitatii masurilor de siguranta in procesul penal.

Conchidem prin a justifica ca interesul sesizarii Comisiei Europene este grefat, in mod firesc, pe premisa potrivit careia niciun legiuitor insarcinat de catre poporul sau cu elaborarea unui Cod penal/Cod de procedura penala nu are voie sa faca abstractie de dimensiunea transnationala a criminalitatii: avem in vedere ca desi justitia penala este ultimul bastion al suveranitatii statului, iar actiunea penala, prin care se aduce la indeplinire infaptuirea justitiei in procesul penal nu poate fi exercitata fara luarea in considerare a sistemelor altor state, atunci cand persoana cautata, mijloacele de proba sau produsul infractiunii se afla pe teritoriul altui stat. Pentru surmontarea acestor obstacole, Statele isi acorda asistenta reciproca, dupa reguli pe care singure si le definesc.

Apreciem ca din redactarea disp. art. 2 alin. (2) C. pen., a art.4 25 ind. 2 C. pr. pen. si art. 250 ind. 1 C. pr. pen., in lumina Proiectului la care am facut referire mai sus ce urmeaza a fi initiat de Ministerul Justitiei pentru transpunerea Directivei nr. 42/2014, deriva probleme si in materia cooperarii internationale, in ipoteza in care Statului roman i-ar fi cerut sa execute un ordin de sechestru/confiscare pentru fapte savarsite inainte de intrarea in vigoare a Legii care prevede masura de siguranta a confiscarii produsului infractiunii, impietandu-l sa-si aduca la indeplinire angajamentele ferme pe care si le-a asumat in domeniul reprimarii criminalitatii transnationale.

Avem in vedere ca potrivit disp. art. 262 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala recunoasterea si executarea ordinului de confiscare poate fi refuzata daca executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constitutionale; executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii romane, cu conditia ca infractiunile sa fie de competenta autoritatilor romane potrivit legislatiei penale interne; hotararea de confiscare a fost pronuntata in temeiul competentelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispozitiile legislatiei romane in materie. In acest caz, hotararea de confiscare poate fi executata cel putin in masura prevazuta de legislatia romana: judecatorul chemat sa execute un ordin de confiscare extinsa, chemat sa respecte atat legea interna, dar si principiile statuate in jurisprudenta CEDO, ar putea fi impiedicat in mod rezonabil sa aplice in mod retrospectiv un ordin de confiscare, desi este unanim acceptat ca legea noua care prevede masuri de siguranta va avea aplicabilitate imediata, pentru inlaturarea unei stari de pericol social deja existente in momentul intrarii in vigoare a legii.

In plus, autoritatile romane s-ar vedea nevoite, pentru a recunoaste un ordin de sechestru/confiscare speciala/ confiscare extinsa sa pretinda exercitarea unui dublu grad de jurisdictie impotriva hotararilor definitive, incalcand si principiul securitatii juridice al altor sisteme de drept din state membre ale Uniunii Europene.

Or, Romania este obligata sa adopte, conform angajamentelor asumate la reuniunea de experti organizata de Comisia Europeana din 17 11 2016, Propunerea de Regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind recunoasterea reciproca a ordinelor de inghetare si de confiscare – COM (2016) 819 final, angajament ce a fost asumat de Senatul Romaniei prin adoptarea Hotararii nr. 49/2017, publicata in M.Of. al Romaniei, in vigoare de la 08.05.2017.

Delegatia Romaniei prezenta la acea data nu a semnalat niciun impediment legislativ care ar putea impieta, la nivel intern, dezideratul CRIME DOES NOT PAY, constand in posibilele incalcari ale dreptului omului. Cu atat mai surprinzatoare este, asadar, propunerea Initiatorului, cu cat delegatii Romaniei prezenti la acea reuniune unde s-au agreat standardele minime care trebuie respectate pentru recunoasterea ordinelor de sechestru/confiscare la nivel european a fost compusa din reprezentanti ai INITIATORULUI PROIECTULUI.

In plus, Senatul Romaniei si-a confirmat in mod ferm angajamentul de a lupta impotriva criminalitatii transfrontaliere cu observarea standardelor europene in materie, fara marje de apreciere si fara formalitati suplimentare, prin Hotararea nr. 49/2017 constatand ca nu este necesar sa se lase o marja de apreciere statelor membre in vederea transpunerii acestor norme, avand in vedere ca propunerea se refera la procedurile transfrontaliere, care necesita norme uniforme. Un regulament este direct aplicabil, ofera claritate si o mai mare securitate juridica, evitand problemele intampinate la transpunerea deciziilor-cadru privind recunoasterea reciproca a ordinelor de inghetare si de confiscare. Din aceste motive, se considera ca forma cea mai potrivita pentru acest instrument de recunoastere reciproca este un regulament.

Avand in vedere ca propunerea de regulament va include recunoasterea reciproca a tuturor tipurilor de ordine de inghetare si de confiscare emise in cadrul procedurilor penale, inclusiv confiscarea extinsa, confiscarea de la terti si confiscarea care nu se bazeaza pe o condamnare, iar Directiva nr. 42/2014 nu pretinde exercitarea unei cai de atac impotriva unor hotarari penale definitive care sa lezeze principiul securitatii juridice, cadrul actual roman permitand luarea masurilor de sechestru/confiscare de la terti cu respectarea tuturor exigentelor europene in materie, apreciem, pe cale de consecinta, ca este imperativ sa surmontam toate aceste neajunsuri, in vederea transpunerii Directivei nr 42/2014 in conditii de transparenta, cu respectarea exigentelor internationale in materie.


[1] Robert Globinek, Financial Investigation and Confiscation the Proceeds of Crime, Training Manual for the Judiciary, Council of Europe, 2006, p. 9
[2] Robert Globinek, Financial Investigation and Confiscation the Proceeds of Crime, Training Manual for the Judiciary, Council of Europe, 2006, p. 9
[3] Kodjo Attiso, Le recouvrement des avoirs volés: gérer l’echilibre entre les droits humains fondamnetaux en jeu, Working Paper 8, Basel Institute of Governance, p.9.  Aceste reglementari internaţionale au fost adoptate deoarece contaminarea economiei legale si a sistemului financiar sunt considerate ameninţari reale, de vreme ce organizaţiile criminale sunt pe cale sa asaneze democraţia
[4] A se vedea, in acest sens, Chantal Cutajar,   « Pour une Europe plus juste, neutralisons les sociétés écran » prezentare susţinuta in cadrul conferinţei organizate de   Asociaţia parlamentara europeana şi de Mişcarea europeana Alsace, Starsbourg, 15 ianuarie 2015;
[5] Council of Europe, Explanatory Report to the Council of Europe Convention on Laundering, Search, Seizure and Confiscation of the Proceeds from Crime and on the Financing of Terrorism, publicat pe site-ul acesta.
[6] A se vedea şi Metodologia de evaluare a standardelor conţinute in cuprinsul acestora: ”Methodology for Assessing Technical Compliance with the FATF Recommendations  And The Effectiveness Of Aml/Cft Systems”, consultata pe website-ul acesta.
[7] Laurent Saenko, Instruction préparatoire et saisie immobilière en valeur, note sous Crim. 24 septembre 2014, R. Dalloz n.38/2619, p.2227.  Intr-adevar, evidenţiaza autorul, codificarile romane au acordat spaţiu important instituţiei confiscarii : a se vedea in acest Digeste (D., 20, 48, 1, De Bonis damnatorum, unde se arata ca,  prin condamnare, bunurile sunt confiscate deoarece condamnaţii işi pierd viaţa, fiind aduşi in stare de servitudine), Codul lui Justinian (C.9, 48, Ne sine jussu principis, certis judicibus liceat confiscare şi C.9,49, De bonis praescriptorum seu damnatorum).
[8] A se vedea Cicero (Pro Lucio Murena).
[9] Avem in vedere Propunerea de Regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind recunoasterea reciproca a ordinelor de inghetare si de confiscare – COM (2016) 819 final
[10] V. Dongoroz, S. Kahane, I.Oancea, R. Stanoiu, I. Fodor, Nicoleta Iliescu, C. Bulai, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, editura Academiei Romane, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 258
[11] V. Dongoroz, S. Kahane, I.Oancea, R. Stanoiu, I. Fodor, Nicoleta Iliescu, C. Bulai, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, editura Academiei Romane, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 258
[12] Codul Penal al Romaniei*) din 30 octombrie 1864, Codul penal roman a fost promulgat si publicat la 30 Octomvrie 1864 si pus in aplicare la 1 Maiu 1865. El a suferit insa in cursul timpului multe modificari si anume: prin legea dela 17 Februarie 1874, care i-a modificat 109 articole prin legea dela 21 Februarie 1882; prin legea dela 28 Maiu 1893, 15 Februarie 1894 si, in fine, prin legea dela 4 Maiu 1895. Inaintea acestui cod, in Moldova se aplica Codul penal din anul 1826 iar in Muntenia Condica Criminala, lucrata de divanul obstesc, sub Barbu Stirbei, in 1850-1853. Ea a fost in vigoare, cu modificarile ce i s’au facut in 1853, pana in anul 1865, cand, conform art. 398 din actualul Cod penal, ea a fost abrogata, intrand in vigoare prezentul cod. Dispozitiunile din actualul Cod penal sunt imprumutate din Codul penal prusian dela 1851 si din cel francez dela legile penale anterioare, mentionate mai sus (a se vede aconsultat pe lege5.ro) Codul penal de la 1864, cu modificarile ulterioare, a fost aplicat incepand cu 1 iulie 1919 si in Basarabia. In Bucovina continua sa se aplice Codul penal austriac, iar in Transilvania Codul penal ungar.
[13] In vigoare de la 18.03.1936, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 18.03.1936.
[14] Potrivit disp. art. 71 cu denumirea marginala „Diferite specii de masuri de siguranţa”, masurile de siguranţa sunt: 1. internarea infractorilor alienaţi intr’un ospiciu; 2. internarea infractorilor cu anormalitaţi de ordin fiziologic sau psihologic, intr’un azil; 3. deţinerea infractorilor din obiceiu intr’un institut special; 4. internarea vagabonzilor şi cersetorilor intr’o casa de munca; 5. internarea infractorilor minori intr’un institut de educatie corectiva; 6. liberarea supravegheata pentru minori; 7. masurile tutelare pentru minori; 8. interdicţia de a se afla in anumite localitati; 9. interdictia de a patrunde in anumite localuri; 10. interdictia de a exercita o anume profesie sau meserie; 11. expulzarea strainilor; 12. confiscarea speciala; 13. cautiunea de buna purtare; 14. inchiderea localului; 15. disolvarea sau suspendarea unei persoane juridice. Cazurile de aplicare si modurile de executare a masurilor de siguranta privitoare la minori sunt aratate in art. 146, 147, 148, 149, 151, 152 şi 153 din prezentul cod.
[15] Codul penal al Romaniei, publicat in Buletinul Oficial, partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat in Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu ultimele modificari aduse prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012 si Legea nr. 63/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial , Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012. Prin Legea nr. 278/2006 a fost modificat Codul penal in vederea unei mai bune armonizari cu Conventia penala privind coruptia si cu Conventia europeana cu privire la spalarea, descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor infractiunii (ETS 141). Retinem, cu titlu prealabil ca  art. 118 C. pen. de la 1968, care reprezinta cadrul juridic general referitor la confiscare, a fost completat cu prevederi care au fost cuprinse anterior numai in legi speciale, si care reglementeaza anumite categorii de infractiuni (combaterea coruptiei, combaterea spalarii banilor, combaterea criminalitatii organizate) prevede in prezent confiscarea instrumentelor (obiectelor folosite la savarsirea infractiunii), confiscarea produselor infractiunii, confiscarea produselor indirecte si confiscarea contravalorii (daca obiectele supuse confiscarii nu sunt gasite, se confisca sume de bani si bunuri de valoare echivalenta), inclusiv confiscarea profitului – sau a produselor indirecte – (bunuri si sume de bani obtinute din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscarii).
[16] V. Papadopol, Confiscarea speciala in practica judiciara, in Revista Romana de Drept nr.5/1987, p. 33
[17] Trib.Suprem, s. pen., dec. nr. 448/1977, in Culegere de decizii 1977, p. 291
[18] A se vedea şi V. Dongoroz, Masurile de siguranta, in „Explicatii teoretice ale Codului penal roman”, Partea generala, vol. II, de V. Dongoroz s.a., Editura Academiei, 1970, p. 274, citat de V. Papadopol, Confiscarea speciala in practica judiciara, in Revista Romana de Drept nr. 5/1987, p. 33
[19] V. Papadopol, Confiscarea speciala in practica judiciara, in Revista Romana de Drept nr. 5/1987, p. 34. In legatura cu aplicarea legii noi, in materia confiscarii speciale, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1647/1971, in Culegere de decizii 1971, p. 362
[20] Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 697/1980, in C.D. 1980, p. 275
[21] C.A. Bucuresti, Secţia penala, decizia nr. 292/2002, in P.J.P. 2001-2002, p. 55.
[22] C.A. Cluj, Sectia penala, decizia nr. 11/2001, in B.J. 2001, p. 502; in acelasi sens I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr. 391 din 19 ianuarie 2005, www.scj.ro; I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr. 4457/2005, www.scj.ro;
[23] C.A. Ploiesti, Sectia penala, decizia nr. 427 din 6 decembrie 1994, in C.P.J. 1993-1997, p. 66. Decizia-cadru 2005/212/JAI, care armonizeaza legile in materie de confiscare prevede obligatiile statului de a include in legislatiile interne, pornind de la triptica bun-produs-persoana afectata de efectele unui ordin de confiscare: Confiscarea ordinara, inclusiv confiscarea valorii echivalente, care trebuie sa fie disponibila in cazul tuturor infractiunilor care se pedepsesc cu aplicarea unei sentinte privative de libertate de 1 an. Confiscarea extinsa care trebuie sa poata fi aplicata in cazul unor infractiuni grave, atunci cand sunt comise in cadrul unei organizatii criminale.
[25] Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 258 din 19 aprilie 2012
[26] Adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial , Partea I,  nr. 510 din 24 iulie 2009, modificata si completata prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012; Legea nr. 63/2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012; Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[27] A se vedea, in acest sens, sentinta penala nr.951 din 19.12.2013, pronuntata de Tribunalul Bucuresti, sectia a II-a penala, definitiva, nepublicata, decizia penala nr. 1207 din 14 octombrie 2014, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, definitiva, nepublicata, decizia penala nr. 888 din 8.08.2014, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, nepublicata.
[28] Constantin Mitrache, Drept penal roman. Partea Generala, Casa de editura si presa „Sansa” SRL, Bucuresti, 1997, p. 168.
[29] Chantal Cutajar, « Le gel et la confiscation des avoirs criminels sans condamnation pénale à l’épreuve du droit françai»,  in GARANTIR QUE LE CRIME NE PAIE PAS.  Stratégie pour enrayer le développement des marchés criminels,  sous la direction de Chantal Cutajar, Presses Universitaires de Strasbourg, Strasbourg, 2010, p. 174.
[30] Theodore S. Grrenberg, Linda M.Samuel, Wingate Grant, Larissa Gray, A Good Practices Guide for Non-Convictoned Based Asset Forfeiture, The International Bakf for Reconstruction and Developemnet, Washington, 2009, p. 44.
[31] Cons. constit, décision n° 2005-527 DC du 8 décembre 2005
[32] A se vedea art. 15 paragraf 1 din Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice
[33] A se vedea hotararea C.J.C.E, Hotararea din 3 mai 2005, Berlusconi si altii, C‑387/02
[34] Michèle-Laure Rassat, Droit pénal général (Texte imprimé), 2e éd . mise à jour/Paris: Presses universitaires de France, 1999, p. 233
[35] Xavier Pin, Droit pénal général, 5e édition 2012, Ed.Dalloz, Paris, 2012, p. 95
[36] Michèle-Laure Rassat Droit pénal général (Texte imprimé), 2e éd . mise à jour/Paris: Presses universitaires de France, 1999, p. 233.
[37] Michèle-Laure Rassat Droit pénal général (Texte imprimé), 2e éd . mise à jour / Paris : Presses universitaires de France, 1999, p.233. A se vedea si Cons.constit, décision n° 2005-527 DC du 8 décembre 2005.
[38] Theodore S. Grrenberg, Linda M.Samuel, Wingate Grant, Larissa Gray, A Good Practices Guide for Non-Convictoned Based Asset Forfeiture, The International Bakf for Reconstruction and Developemnet, Washington, 2009, p. 44.
[39] Cour de cassation, chambre criminelle, 30 janvier 2002, RSC 2002, 581, obs. B. Bouloc.
[40] A se vedea Cassation, 3ème civile, 2 octobre 2002, BICC n.569,  Civ., 1re, 21 mars 2000, RTD civ. 2000, 666, obs. N. Molfesis, CEDO, cauza Pessino c. Frantei, hotarare din 10 octombrie 2006, citate de Xavier Pin, Droit pénal général , 5e édition 2012, Ed.Dalloz, Paris, 2012, p. 94.
[41] I.C.C.J., Sectiile Unite, Decizia nr. XVIII/2005 (RIL), M.Of. nr. 285 din 29 martie 2006
[42] Xavier Pin, Droit pénal général, 5e édition 2012, Ed.Dalloz, Paris, 2012, p. 435
[43] Xavier Pin, Droit pénal général, 5e édition 2012, Ed.Dalloz, Paris, 2012, p. 436
[44] A se vedea  cauza Welch contra Regatului Unit (hotararea din 9 februarie 1995), paragraful §28 www.echr.coe.int
[45] [CEDO (Camera), Welch c. Regatul Unit, hotararea din 9 februarie 1995, www.echr.coe.int. Criteriile se regasesc şi in cauza Cauza Sud Fondi srl şi alţii c. Italiei, (dec.), nr. 75909/01, 30 august 2007.
[46] Este necesara, pe cale de consecinta, orice delimitare de opiniile doctrinare care sustin ideea ca „jurisprudenta CEDO asimileaza confiscarea cu o pedeapsa in aplicarea art. 7 CEDO”, cu trimitere la hotararea Welch impotriva Regatului Unit, hotarare din 9 februarie 1995 (Avem aserţiunea de la fila 24 a materialului intitulat „Documentare privind aplicarea principiului legii penale mai favorabile in conditiile intrarii in vigoare a Noului Cod penal, documentul intocmit in acest sens de catre dl. conf. univ. dr. Florin Streteanu, publicat pe site-ul Ministerului Justiţiei, la adresa aceasta). In realitate, faptul ca CEDO nu confunda confiscarea cu pedeapsa rezulta din paragraful 27 al acestei hotarari, in care se specifica expressis verbis examenul propriu pe care il face Curtea, mergand dincolo de aparente pentru a vedea daca o anumita masura poate fi caracterizata drept pedeapsa, ca si din lecturarea criteriilor enumerate in hotararea Welch impotriva Regatului Unit la paragraful 28 sau in Dassa Foundation si altii vs Liechtenstein, hotarare din 10 iulie 1997. Prin raportarea acestor principii la institutia confiscarii, rezulta ca in viziunea CEDO, ca si in legea romana, confiscarea reprezinta o consecinta civila a faptului ca un infractor sau alte persoane au obtinut bunuri ce provin dintr-o fapta prevazuta de legea penala si din imperativul evitarii imbogatirii acestuia printr-un fapt ilicit. Legea penala romana nu prevede posibilitatea de a sanctiona neexecutarea unui ordin de confiscare cu pedeapsa inchisorii, asa cum se intampla, spre exemplu, in Regatul Unit.
[47] Andrei Zarafiu, Procedura penala. Partea generala, partea speciala, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p .249, unde se precizeaza ca masura confiscarii, atat in forma simpla, cat si extinsa, este singura masura de siguranta care se aplica doar persoanei condamnate, opinie care nu işi gaseste insa fundament in textele de lege care reglementeaza institutia confiscarii in sistemul nostru de drept.
[48] Regula PIERCING THE CORPORATE VEIL este introdusa in legislatia romana in disp. art. 237 ind. 1 din Legea societatilor comerciale nr. 31/1990 nefiind altceva decat o forma speciala si inedita, dar reglementata expres, de aplicare a teoriei societatii fictive. In acest sens, a se vedea Gh. Piperea, Simularea personalitatii juridice in Noul Cod civil, publ. in AUBD, seria Drept, nr. III-IV/2012, p. 395. Autorul arata ca tehnica Piercing the Corporate Veil din Legea societatilor comerciale este precursorul dispozitiei art. 193 alin. (2) din Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, cu modificarile ulterioare, text potrivit caruia nu se poate invoca impotriva unei persoane de buna-credinta calitatea de subiect activ a unei persoane juridice, daca prin aceasta se urmareste ascunderea unei fraude, a unui abuz sau a unei atingeri aduse ordinii publice; a se vedea Gh. Piperea, Simularea personalitatii juridice in Noul Cod civil, publ. in AUBD, seria Drept, nr. III-IV/2012, p. 393.
[49] Potrivit art. 10 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, precum si pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finantarii terorismului, publ. in M.Of., Partea I, nr. 904 – 12/12/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, intra sub incidenta prezentei legi urmatoarele persoane fizice sau juridice: a) institutiile de credit si sucursalele din Romania ale institutiilor de credit straine; b) institutiile financiare, precum si sucursalele din Romania ale institutiilor financiare straine; c) administratorii de fonduri de pensii private, in nume propriu si pentru fondurile de pensii private pe care le administreaza, agentii de marketing autorizati/avizati in sistemul pensiilor private; d) cazinourile; e) auditorii, persoanele fizice si juridice care acorda consultanta fiscala sau contabila; f) notarii publici, avocatii si alte persoane care exercita profesii juridice liberale, in cazul in care acorda asistenta in intocmirea sau perfectarea de operatiuni pentru clientii lor privind cumpararea ori vanzarea de bunuri imobile, actiuni sau parti sociale ori elemente ale fondului de comert, administrarea instrumentelor financiare sau a altor bunuri ale clientilor, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, functionarii sau administrarii unei societati comerciale, constituirea, administrarea ori conducerea societatilor comerciale, organismelor de plasament colectiv in valori mobiliare sau a altor structuri similare ori desfasurarea, potrivit legii, a altor activitati fiduciare, precum si in cazul in care isi reprezinta clientii in orice operatiune cu caracter financiar ori vizand bunuri imobile; g) furnizorii de servicii pentru societatile comerciale si alte entitati sau constructii juridice, altii decat cei prevazuti la lit. e) sau f), asa cum sunt definiti la art. 2 lit. k); h) persoanele cu atributii in procesul de privatizare; i) agentii imobiliari; j) asociatiile si fundatiile; k) alte persoane fizice sau juridice care comercializeaza bunuri si/sau servicii, numai in masura in care acestea au la baza operatiuni cu sume in numerar, in lei sau in valuta, a caror limita minima reprezinta echivalentul in lei a 15.000 euro, indiferent daca tranzactia se executa printr-o singura operatiune sau prin mai multe operatiuni ce par a avea o legatura intre ele. Pentru intelegerea rolului furnizorilor de servicii pentru societatile comerciale si a altor entitati sau constructii juridice definiti conform art. 2 lit. k) din Legea nr. 656/2002 ca fiind orice persoana fizica sau juridica care presteaza cu titlu profesional oricare dintre urmatoarele servicii pentru terti: 1. constituie societati comerciale sau alte persoane juridice; 2. exercita functia de director ori administrator al unei societati sau are calitatea de asociat al unei societati in comandita ori o calitate similara in cadrul altor persoane juridice sau intermediaza ca o alta persoana sa exercite aceste functii ori calitati; 3. furnizeaza un sediu social, un domiciliu ales sau orice alt serviciu legat de o societate comerciala, o societate in comandita sau orice alta persoana juridica ori constructie juridica similara; 4. are calitatea de fiduciar in derularea unor activitati fiduciare exprese sau a altor operatiuni juridice similare ori intermediaza ca o alta persoana sa exercite aceasta calitate; 5. actioneaza sau intermediaza ca o alta persoana sa actioneze ca actionar pentru o persoana, alta decat o societate ale carei actiuni sunt tranzactionate pe o piata reglementata care este supusa unor cerinte de publicitate in conformitate cu legislatia comunitara sau cu standarde fixate la nivel international; a se vedea si C. Bogdan, Deturnarea entitatilor cooperatiste, inclusiv a prestatorilor de servicii pentru trusturi si utilitati, in Curierul Fiscal, nr. 7/2008, p. 28-33.
[50] In Romania, unitatea de informatie financiara este Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 656/2002, Oficiul are ca obiect de activitate prevenirea si combaterea spalarii banilor si a finantarii terorismului, scop in care primeste, analizeaza, prelucreaza informatii si sesizeaza, in conditiile art. 8 alin. (1), Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Serviciul Roman de Informatii.
[51] Potrivit disp. art. 249 alin. (4) C. pr. pen., masurile asiguratorii in vederea confiscarii speciale sau confiscarii extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane in proprietatea sau posesia carora se afla bunurile ce urmeaza a fi confiscate.
[52] Decizia ICCJ, Sectia Penala, 2330 din 09.06.2011.
[53] A se vedea Decizia ICCJ, Sectia Penala, 2330 din 09.06.2011, http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2011/decizia-2330-2011, Inalta Curte statuand ca, potrivit dispozitiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen., masurile asiguratorii in vederea repararii pagubei se pot lua asupra bunurilor inculpatului si ale persoanei responsabile civilmente pana la concurenta valorii probabile a pagubei. Imprejuarea ca sumele de bani asupra carora s-a instituit masura sechestrului asigurator au fost gasite in locuinta parintilor inculpatului R. din Constanta, unde acesta nu mai locuieste efectiv, nu poate conduce la concluzia ca luarea masurii asiguratorii s-a facut cu incalcarea dispozitiilor legale in materie avand in vedere imprejurarea ca exista dovezi ca aceste sume provin din activitatile ilicite ale inculpatului.
[54] Articolul 1, Protocolul aditional 1/1952 la Conventia pentru apararea Drepturilor omului si a libertatilor fundamentale: 1) Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.
[55] CEDO (hotararea Silickiene contra Lituaniei din 10.04.2012), paragraful 33:
– sistemul roman de drept penal prevede posibilitatea confiscarii fara a fi necesara pronuntarea unei sentinte de condamnare);
– in legea romana confiscarea reprezinta o consecinta civila a faptului ca un infractor sau alte persoane au obtinut bunuri ce provin dintr-o fapta prevazuta de legea penala şi din imperativul evitarii imbogatirii acestuia printr-un fapt ilicit.
[56] Curtea Constituţionala, Decizia nr. 133 din 1 februarie 2011, publ. in M.Of nr. 188 din 17 martie 2011.
[57] Constantin Mitrache, „Drept penal roman. Partea Generala”, Casa de editura şi presa „Sansa” SRL, Bucuresti, 1997, p. 168.


Judecător dr. Camelia Bogdan
Curtea de Apel București, Secţia a II-a Penală

 
Secţiuni: Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD