Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Jurisprudența ÎCCJ-RIL Procedură civilă SELECTED
2 comentarii

Condiţiile în care instanţa de apel poate pronunţa soluţia de anulare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere spre rejudecare acestei instanţe*

17 mai 2017 | Gabriel LEFTER

În practica judiciară s-a constatat că nu există puncte de vedere unitare asupra unor două probleme de drept legate de interpretarea şi aplicarea art. 480 alin. 3 N.C.P.C. sub aspectele: a) înțelesul sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”; b) termenul şi actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie.

I. Cadrul legal:

1. Art. 480 alin. 3 N.C.P.C. vizând soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel statuează că „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

II. Prezentarea problemelor de drept:

A. În privinţa interpretării şi aplicării art. 480 al. 3 N.C.P.C., referitor la primul motiv de anulare cu trimitere la prima instanţă, atunci când aceasta a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţele nu au o jurisprudenţă unitară referitor la înţelesul acestei sintagme care ar permite rejudecarea pricinii de prima instanţă.

Astfel, unele instanţe au reţinut că „soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului” implică o constatare a instanţei de apel că prima instanţă a admis în mod greşit o excepţie dirimantă care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretenţiilor din cererea introductivă. În aceste condiţii, ori de câte ori instanţele de control judiciar reţineau că, în mod eronat, au fost admise excepţii precum inadmisibilitatea, autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesual active sau pasive, prescripţiei, tardivităţii etc., dacă părţile din apel solicitau aceasta, dispuneau trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii.

Alte instanţe au considerat că pot ordona rejudecarea de prima instanţă şi în situaţiile în care prima instanţă a dispus formal asupra fondului cererii prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte, însă există lacune sau inadvertenţe ale motivării, lipsuri ale probatoriului, sau orice altă situaţie care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului, ce ar îndreptăţi instanţa de apel să aprecieze că nu a existat o judecată a fondului.

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Servicii JURIDICE.ro

B. În privinţa interpretării şi aplicării art. 480 al. 3 N.C.P.C. teza mediană (a II-a) referitor la solicitarea expresă a părţilor de a trimite pricina spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, instanţele nu au o practică unitară referitoare la termenul şi actul de procedură prin care partea interesată ar putea face această solicitare.

Astfel, unele instanţe fac aplicarea literală a normei analizate şi apreciază că numai dacă apelantul prin cererea conţinând calea de atac ori intimatul prin întâmpinare cer în mod textual trimiterea în rejudecare, adoptă această măsură, orice altă solicitare în acest sens (note scrise, concluzii orale etc.) neputând avea această finalitate.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţia de trimitere în rejudecare poate fi luată de instanţa de apel chiar dacă nu a fost solicitată anume prin cererea de apel sau întâmpinare, admiţând cererile formulate în note scrise, în concluziile orale cu ocazia dezbaterilor fondului căii de atac sau chiar punând aceasta în discuţie părţilor din oficiu şi, uneori, chiar împotriva voinţei părţilor.

III. Orientările jurisprudenţiale divergente, pentru fiecare problemă de drept în parte:

A.1. Interpretarea art. 480 alin. 3 N.C.P.C. sub aspectul înțelesului al sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”, respectiv că aceste prevederi legale situaţiile în care prima instanţă a admis în mod greşit o excepţie dirimantă care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretenţiilor din cererea introductivă.

Soluţii în sensul că prevederile legale aflate în discuţie se referă la situațiile în care instanţele de control judiciar reţineau că, în mod eronat, au fost admise excepţii precum inadmisibilitatea, autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesual active sau pasive, prescripţiei, tardivităţii etc., dacă părţile din apel solicitau aceasta, dispuneau trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii.

1. Tribunalul Alba, secţia I civilă, decizia civilă nr. 238/A/12.04.2016

Constatându-se că, în mod greşit Judecătoria Alba Iulia a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant al  reclamanţilor şi lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea ca formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, Tribunalul Alba a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza primei instanţe pentru evocarea fondului.

2. Tribunalul Arad, secţia I civilă, decizia civilă nr. 215/A/01.01.2016

Apreciindu-se că, în mod greşit Judecătoria Arad a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca prescrisă, instanţa de apel a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Tribunalul Argeş, secţia civilă, decizia civilă nr. 3825/28.11.2016

Reţinându-se că, în mod eronat, Judecătoria Topoloveni a admis excepţia prematurităţii, Tribunalul Argeş a anulat sentinţa apelată şi a trimis pricina primei instanţe pentru evocarea fondului.

4. Tribunalul Argeş, secţia civilă, decizia civilă nr. 2639/14.09.2016

Apreciind că Judecătoria Topoloveni a admis în mod greşit excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca prescrisă, instanţa de control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă.

5. Tribunalul Argeş, secţia civilă, decizia civilă nr. 101/11.01.2017 

Constatându-se că soluţia dată excepţiei tardivităţii contestaţiei la executare şi respingerea contestaţie ca tardivă este greşită, tribunalul a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă care nu a intrat în cercetarea fondului (în acelaşi sens, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 504/09.03.2016).

6. Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, decizia civilă nr. 1305/03.12.2015

Apreciind că Tribunalul Bacău a admis în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi că soluţia de respingere a acţiunii este eronată, Curtea de Apel a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în temeiul art. 480 al. 3 N.C.P.C.

7. Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, decizia civilă nr. 1374/16.12.2015

Stabilind că soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii contestaţiei împotriva unei decizii privind desfacerea contractului individual de muncă este greşită, instanţa de apel a dispus rejudecarea cauzei de Tribunalul Neamţ.

8. Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, decizia civilă nr. 1868/12.12.2016

Instanţa de apel a anulat sentinţa Tribunalului Braşov prin care s-a respins o acţiune ca urmare a admiterii unei excepţii a lipsei calităţii procesual pasive, considerând astfel că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în judecata de fond, astfel încât pricina a fost trimisă acestei instanţe pentru rejudecare.

9. Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, decizia civilă nr. 909/AP/23.08.2013

Apreciind că, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea ca urmare a admiterii excepţiei de autoritate de lucru judecat, instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare  Tribunalului Braşov.

10. Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, decizia civilă nr. 1248/AP/03.10.2016

Constatând soluţia de respingere a acţiunii introductive ca inadmisibilă în urma admiterii excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de apel a anulat sentinţa primei instanţe căreia cauza i-a fost trimisă pentru administrarea probelor necesare pentru soluţionarea fondului dreptului dedus judecăţii.

11. Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, decizia civilă nr. 839/AP/26.08.2015

Curtea a dispus anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare apreciind că respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive reprezintă o schimbare a procesului fără a intra în cercetarea fondului.

12. Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, decizia civilă nr. 639/21.03.2016

Constatându-se că, în mod greşit, s-a admis excepţia tardivităţii acţiunii în pretenţii, curtea a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare către prima instanţă.

13. Tribunalul Tulcea, secţia civilă, decizia civilă nr. 617/23.06.2016

Tribunalul a dispus anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea în rejudecare constatându-se că, în mod greşit, s-a admis excepţia tardivităţii plângerii contravenţionale (în acelaşi sens decizia civilă nr. 16/13.01.2016 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă).

14. Tribunalul Tulcea, secţia civilă, decizia civilă nr. 609/23.06.2016

Instanţa de apel a constatat că, în mod eronat a fost admisă excepţia insuficienţei timbrării şi contestaţia la executare a fost anulată ca netimbrată, astfel încât s-a dispus anularea sentinţei şi trimiterea pentru rejudecare.

15. Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 264/27.04.2016

Curtea a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, astfel încât a dispus anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Constanţa pentru rejudecarea fondului.

16. Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 2907CM/07.06.2016

Instanţa de apel a considerat că admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţei şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă este greşită şi, stabilind că hotărârea nelegal a fost pronunţată, fără a se intra în judecata fondului, a dispus anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei pentru rejudecare Tribunalului Constanţa.

17. Tribunalul Buzău, Secţia I Civilă, decizia nr. 3222/16.12.2016

Tribunalul a apreciat că nu poate anula hotărârea şi trimite cauza spre rejudecare primei instanțe deoarece condiţiile textului invocat de apelant, art. 480 alin. 3 N.C.P.C., „nu sunt îndeplinite în speță … întrucât a fost soluționat fondul pricinii pendinte (fiind respinsa acțiunea… având ca obiect acțiune în răspundere delictuală ca neîntemeiată), iar părțile au fost atât legal citate, cât și reprezentate convențional prin avocat ales, la administrarea probelor și la judecata cauzei”.

18. Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 360/31.03.2016

Tribunalul a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei şi, reţinând că nu s-a intrat în cercetarea fondului, a dispus anularea hotărârii apelate şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Constanţa (în acelaşi sens decizia civilă nr. 309/17.03.2016 a Tribunalului Constanţa).

19. Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, decizia civilă nr. 41/26.01.2016

Într-o cauză în care Judecătoria Focșani a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru existența puterii de lucru judecat şi a respins în consecinţă acțiunea, după ce – printr-un laborios raționament – tribunalul a stabilit că, prin hotărârea pronunțată, „prima instanță a realizat o cercetare a fondului cauzei deduse judecății în primă instanță, pronunțând însă în dispozitivul hotărârii o soluție care, conform termenilor utilizați, ar corespunde unei excepții procesuale, deși nu se identifică niciun temei legal care să o justifice”.

Apoi, instanţa de apel a constatat că „prin hotărârea pronunțată s-au încălcat prevederile art. 6, 13, 237, 245 și 392 C proc civ.”, respectiv „s-a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, drept reglementat la art. 6 din Codul de procedură civilă” şi „prima instanță a încălcat prevederile art. 13 C proc civ referitoare la dreptul la apărare al părților”, „reclamanta fiind lipsită de dreptul de a solicita încuviințarea de probe și de a formula concluzii finale asupra fondului cererii”,

Cu toate acestea, tribunalul a stabilit că „anularea hotărârii nu poate atrage însă incidența prevederilor art. 480 alin. 3) C proc civ și, prin urmare, trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu este incidentă nicio ipoteză normativă”, căci „prima instanță a realizat o cercetare asupra fondului acțiunii, circumstanțe în care nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă apelanta și-a manifestat voința în acest sens”, considerente pentru care a considerat aplicabile prevederile art. 480 alin. 6 C proc civ, „consecința anulării hotărârii primei instanțe constând în reținerea cauzei spre judecare de către prima instanță”.

20. Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 79/21.01.2016

Instanţa de apel a apreciat că Judecătoria Constanţa a dat o dezlegare greşită excepţiei lipsei de interes şi a anulat hotărârea primei instanţe căreia cauza i-a fost trimisă pentru a intra în cercetarea fondului.

A.2. Alte instanţe au apreciat că prevederile legale analizate permit dispunerea măsurii rejudecării de prima instanţă şi în situaţiile în care această instanţă a dispus formal asupra fondului cererii (prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte), însă se constată situaţii care ar putea fi calificate ca nefiind o reală cercetare a fondului (lacune sau inadvertenţe ale motivării, lipsuri ale probatoriului etc.), care  ar îndreptăţi instanţa de apel să aprecieze că nu a existat o judecată a fondului.

Soluţii în sensul că prevederile legale aflate în discuţie ar putea fi interpretate extensiv şi ar permite anularea cu trimitere la rejudecare (niciodată instanţele de apel nu a dispus anularea cu reţinere) şi în cazul în care prima instanţă a dispus asupra fondului cererii

1) Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I Civilă, decizia nr. 370/A/09.06.2016

Într-o pricină în care prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, apreciind că nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 10/2001 şi nici regulile îmbogăţirii fără justă cauză, Curtea a considerat că „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, întrucât, deşi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, în raport de considerentele hotărârii, în realitate, a reţinut inadmisibilitatea ei, apreciind în mod nelegal, că nu poate analiza cererea reclamantului prin raportare la îmbogăţirea fără justă cauză”, motiv pentru care, faţă de prevederile art. 480 alin. 3 a anulat hotărârea atacată şi a trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita.

2) Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I Civilă, decizia nr. 419/A/20.06.2016

Într-o cauză în care prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata integrală către reclamanţi a unor debite şi a respins alte pretenţii ca prescrise şi ca neîntemeiate, restul pretenţiilor, instanţa de apel a considerat că cererile vizând acordarea unor sporuri nu au fost examinate şi detailate, în motivarea sentinţei menţionându-se doar că „pentru aceleaşi considerente ca cele prezentate mai sus instanţa apreciază că cererea reclamantului…este neîntemeiată”, ceea ce „echivalează cu nepronunțarea asupra tuturor petitelor cererii de chemare în judecată şi practic cu o nepronunţare asupra fondului, motiv de anulare a hotărârii atacate, prevăzut expres de art. 480 alin. 3 teza 2

3) Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, decizia nr. 1895/19.10.2015

Într-o cauză în care prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au probat existenţa unor motive de nulitate absolută a unei promisiunii vânzare-cumpărare stabilind că actul respectă condiţiile de fond şi de formă, motive pentru care a  respins cererii reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute, Curtea a observat că, urmare a administrării unor probe noi în apel, rezultă că ar fi trebuit cercetat şi caracterul fictiv actului şi problema exercitării dreptului de dispoziţie asupra lucrului altuia, aspecte asupra cărora „instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel, întrucât contractul de donaţie a fost depus în apel, pentru prima dată, iar apelanţii au solicitat casarea cauzei pentru a nu fi lipsiţi de un grad de jurisdicţie” şi, de aceea, „văzând şi disp. art. 480 Cod pr. civilă”, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

4) Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, decizia nr. 1421/03.12.2014

Într-o pricină în care prima instanţă a respins acţiunea ca nefondată, Curtea a stabilit, pe baza analizei mai multor argumente, existenţa unor „neconcordanţe între cele susţinute de pârâtă şi înscrisurile depuse de aceasta, ceea ce demonstrează  că instanţa nu a stabilit cu exactitate raporturile juridice dintre părţi”, astfel că a apreciat că, „pentru o soluţionare corectă a raportului juridic litigios, era necesar să se lămurească exact situaţia în ceea ce îl priveşte pe reclamant şi, în acest context, era necesară efectuarea unui raport de expertiză la instanţa de fond, prin care să se stabilească în raport de actele şi lucrările  dosarului, de actele existente la sediul intimatei şi de ansamblul tuturor probelor administrate în cauză dacă există drepturi băneşti restante care sunt datorate de   intimată reclamantului…” astfel că „având în vedere că prin motivele de apel s-a solicitat expres de către reclamant  trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea, în baza art. 480 NCPC” a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimite cauza spre rejudecare tribunalului, „în vederea completării probatoriilor cu efectuarea unei expertize contabile cu obiectivele menţionate anterior, precum şi cu alte probe pe care le va considera ca fiind necesare pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii”.

5) Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, decizia nr. 1590/13.09.2016

Într-un dosar în care tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva unei dispoziţii emise în baza legii nr. 10/2001 formulată în contradictoriu cu Primarul  mun. Ploieşti prin primar, Curtea a reţinut că „este întemeiat motivul de nulitate a sentinţei instanţei de fond, invocată de apelant, – nulitate prevăzută de art. 176 alin.1 şi 2 C.pr.civ – .în sensul că, în raport de cadrul procesual pasiv astfel cum a fost indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată (Primarul Municipiului Ploieşti), sentinţa civilă apelată este pronunţată în contradictoriu Primăria Municipiului Ploieşti care nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul dispoziţiei contestate”; în consecinţă, „în temeiul disp. art. 480 alin. 3 teza finală” a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă „pentru a se stabili corect cadrul procesual şi a se soluţiona contestaţia în contradictoriu cu pârâtul emitent al dispoziţiei contestate”.

6) Curtea de Apel Suceava, Secţia I Civilă, decizia nr. 248/07.04.2015

Într-o pricină în care prima instanţă a admis acţiunea având ca obiect „anulare act” formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, instanţa de apel a admis calea de atac a pârâţilor în baza unui motiv de ordine publică invocat din oficiu – „nelegalitatea hotărârii primei instanţe pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 78 alin. 1, art. 93 coroborat cu art. 92 alin. 1 C.pr.civ. vis a vis de faptul că în cauză nu a introdus în cauză persoanele care au formulat plângerea penală în urma căreia s-a emis ordonanţa ce a determinat sesizarea instanţei cu cererea de anulare a înscrisului fals”; în aceste condiţii, constatând că prima instanţă a soluţionat procesul în lipsa persoanelor vătămate, care nu au fost legal citate (dar care nu aveau calitate de parte la prima instanţă), Curtea a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că, „deşi această cerere nu a fost formulată prin cererea de apel, se aplică dispoziţiile art. 480 alin. 3 teza II C.proc.civ., întrucât cererea fost formulată raportat la un motiv de nelegalitate de ordine publică invocat din oficiu de instanţa de apel la termenul de judecată, şi partea nu poate fi decăzută din dreptul de a-şi exprima această opţiune (între rejudecarea la instanţa de apel sau la prima instanţă)”

7) Curtea de Apel Suceava, Secţia I Civilă, decizia nr. 263/10.03.2016

Într-un dosar în care tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea, după ce a constat că „această excepţie a inadmisibilităţii nu a fost invocată de părţi sau din oficiu de instanţă anterior închiderii dezbaterilor”, Curtea a considerat că „soluţionând cauza pe o excepţie care nu a fost invocată din oficiu (anterior închiderii dezbaterilor) şi nu a fost pusă în discuţia părţilor, prima instanţă nu a respectat principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil” şi, în baza art. 480 alin. 1, 2 şi 3 teza a II-a C.pr.civ., a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, „având în vedere că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar apelanta-reclamantă a solicitat în mod expres prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe”.

8) Curtea de Apel Suceava, Secţia I Civilă, decizia nr. 733/20.09.2016

Într-o cauză în care prima instanţă a respins ca nefondată cererea având ca obiect „drepturi băneşti”, după ce a observat că, „în considerentele sentinţei apelate, instanţa face referire doar la sporul de vechime, fără a motiva nimic în legătură cu sporul pentru condiţii penibile de muncă, cu indemnizaţia aferentă concediului de odihnă sau cu concediul de odihnă, drepturi care au fost solicitate de reclamanţi prin acţiune”, Curtea a apreciat că „instanţa de fond – respingând acţiunea reclamanţilor – a soluţionat cauza fără a analiza fondul acesteia în raport de toate pretenţiile invocate în cerere”, astfel că în baza art. 480 alin. 3 solicitarea reclamanţilor de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond a fost admisă.

9) Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă, decizia nr. 1213/Ap/08.10.2015

Într-un dosar în care tribunalul a respins contestaţia formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu intimatul Municipiul Braşov prin Primar, apreciind ca legală propunerea de acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, curtea a admis apelul reclamanţilor stabilind că aceştia „sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent”, reținând că „instanța de judecată are plenitudine de jurisdicție în acest sens potrivit Deciziei nr.5575/27.10.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că soluția instanței de fond de a respinge contestația pe acest motiv este greșită”.

10) Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă, decizia nr. 1184/Ap/26.09.2016

Într-o cauză în care prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată fundamentată pe instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, observând că prima instanţa „a reţinut că cererea dedusă judecăţii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, fără a pune în discuţie fundamentul juridic al cererii” şi constatând „reclamanta nu a renunţat la temeiul juridic al răspunderii civile contractuale menţionate în cuprinsul acţiunii, iar instanţa de judecată nu a pus în discuţie fundamentul juridic corect al cererii”, Curtea a considerat că „în mod greşit acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă”, astfel că în temeiul art. 480 alin. 3 hotărârea apelată a fost anulată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare „în vederea restabilirii calificării juridice a faptelor şi actelor deduse judecăţii potrivit art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă”.

11) Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă, decizia nr. 598/Ap/30.09.2014

Într-un dosar în care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Primarul Municipiului Braşov şi, în consecinţă, a respins contestaţia formulată în baza prevederilor Legii nr.10/2001 ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, analizând apelul reclamantului în care se arătat că „dacă a fost ridicată excepţia, instanţa trebuia să ceară lămuriri şi nu să o soluţioneze” Curtea a considerat căinstanţa având obligaţia … să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altei persoane, respectiv a UAT Municipiul Braşov, a cărei reprezentant este primarul, emitentul dispoziţiei atacate cu prezenta contestaţie, însă nu a făcut-o”; apoi, s-a arătat că „nu este greşită chemarea în contradictoriu a emitentului dispoziţiei, iar dacă au existat neclarităţi din formularea contestaţiei, respectiv dacă primarul a fost chemat în nume propriu sau ca reprezentant al unităţii deţinătoare, instanţa era datoare să cheme partea pentru a da lămuririle necesare”, că „precizarea privind calitatea sa de reprezentant şi care vine de la lege (art. 63 şi art. 68 alin. 1 din Legea nr. 215/2001), este superfluă, însă dacă s-a dorit rigurozitatea procedurală, trebuia pusă în discuţia părţilor, altfel, pentru o chestiune pur formală, contestatoarea se vede grav afectată în dreptul său la o judecată pe fond, contrar prevederilor menţionate şi art. 6 par. 1 din CEDO”.

În acest context Curtea de Apel Braşov, „văzând prevederile art. 480 alin. 2 şi alin. 3 Teza II-a, întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului”, a admis  apelul şi a anulat sentinţa, cauza fiind trimisă spre rejudecarea pe fond a contestaţiei, „ocazie cu care prima instanţă va solicita lămuririle privind întregirea cadrului procesual subiectiv, aceasta pentru rigurozitatea procedurală, fiind de reţinut că primarul are calitatea procesuală pasivă, cum s-a reţinut mai sus”.

12) Curtea de Apel Bacău, Secţia I Civilă, decizia nr. 421/23.03.2016

Într-o cauză în care prima instanţă a admis excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen şi, în consecinţă, s-a respins cererea având ca obiect „pretenţii” ca tardiv formulată, după ce a constatat că „apelantul-reclamant şi-a intitulat greşit în cererea de chemare în judecată „formulez cerere de repunere în termen”, întrucât nemulţumirea lui viza refuzul nejustificat al Casei Judeţene de Pensii Bacău de a pune în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă”, curtea a stabilit că „instanţa de fond trebuie să stabilească obiectul cererii de chemare în judecata, respectiv daca reclamantul a înţeles sa formuleze contestaţie împotriva deciziei R 54784/07.05.2012 emisa de Casa Judeţeana Pensii Bacău sau punerea în executare a deciziei civile nr. 293/20.02.2012 a Curţii de Apel Bacău, arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea”, motiv pentru care în temeiul art. 480 Cod procedura civila, a admis apelul şi, anulând sentinţa atacată, a trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău.

13) Curtea de Apel Bacău, Secţia I Civilă, decizia nr. 246/26.09.2014

Într-un dosar în care tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect restituirea în natură a unei suprafeţe de teren în baza Legii nr. 10/2001, după ce Curtea a stabilit că „instanţa de fond în mod greşit a apreciat că reclamantul nu îşi putea modifica cererea formulată iniţial la primul termen de judecată, ci doar cu cel mult o zi înaintea termenului de judecată” astfel că „nu a avut în vedere acţiunea modificată, aşa cum ar fi fost corect şi a avut în vedere cererea iniţială, situaţie în care se va aprecia că nu s-a pronunţat asupra obiectului dedus judecăţii respectiv acţiunea modificată, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 480 alin.3 Noul Cod de procedură civilă”, motiv pentru care în a fost schimbată în parte încheierea de şedinţă din 10 martie 2014, în sensul că respingerii, ca nefondată, a excepţia tardivităţii depunerii cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, s-a înlăturat din încheiere dispoziţia referitoare la respingerea probei cu expertiză topo-cadastru şi a fost a anulată sentinţa apelată cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Bacău.

14) Curtea de Apel Iaşi, Secţia Civilă, decizia nr. 566/21.12.2015

Într-o cauză în care prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală, curtea a invocat, din oficiu, un motiv de nulitate în temeiul art. 178 alineat (1) Cod procedură civilă – „participarea procurorului la judecarea acţiunii la instanţa de fond” – şi, reţinând că, și în procedura specială de la art. 538 – 541 Cod procedură penală, chiar dacă judecata cererii s-a realizat în fața instanței civile, participarea procurorului era obligatorie, în temeiul art. 480 alineatele (2) și (3) Cod procedură civilă, a anulat sentința și a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare, cu participarea procurorului, deoarece „neregularitatea nu poate fi înlăturată fără anularea actului, în sensul art. 177 Cod procedură civilă, intervenind nulitatea sentinței, în aplicarea art. 179 alineat (1) Cod procedură civilă”.

15) Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I Civilă, decizia nr. 411/A/14.07.2016

Într-un dosar în care tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins, pe cale de consecinţă, acţiunea, după ce, în prealabil, s-a stabilit că, în mod greşit, prima instanţă a lăsat nesoluţionată cererea formulată, înainte de primul termen de judecată, de acordarea a unui ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat, apreciind că excepţia autorităţii de lucru judecat primează în raport de cererea de ajutor public judiciar, Curtea a considerat că „prin lăsarea ca nesoluţionată a cererii de ajutor public judiciar, instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al reclamantului; devin incidente prevederile art. 175 alin. 1 din Codul de procedură civilă, întrucât nulitatea sentinţei atacate derivă din nulitatea încheierii de şedinţă prin care instanţa de fond a apreciat că nu se impune soluţionarea cererii de ajutor public judiciar

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.4 80 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa atacată şi a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond „întrucât potrivit art. 11 din OUG nr. 51/2008 soluţionarea cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamant este de competenţa acelei instanţe”.

16) Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a Civilă, decizia nr. 6/CA/04.02.2016

Într-un dosar în care tribunalul a admis o contestaţie la executate, Curtea a admis apelul unei pârâte constatând întemeiate criticile „în ce priveşte soluţionarea fondului cauzei cu încălcarea dreptului de apărare şi a principiului privind contradictorialitatea”; instanţa de apel a dispus anularea hotărârii atacate deoarece regulile  art. 153 C.pr.civ, „au fost încălcate de prima instanţă la momentul respingerii cererii de amânare a judecăţii cauzei, punând astfel pe reclamantă în imposibilitatea de a se apăra efectiv şi eficient”, iar „lipsa de apărare a apelantei reclamante în cursul judecăţii primei instanţe coroborată cu solicitarea expresă din apel a ambelor părţi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe impune anularea hotărârii atacate”.

17) Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, decizia nr. 486/A/08.06.2016

Într-o cauză în care prima instanţă a respins ca neîntemeiată o contestaţie la tabelul creanţelor din procedura insolvenţei, Curtea a constatat că, „deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, afirmaţiile părţilor nu au fost efectiv şi real cercetate, nu se poate observa ce fel de probe  au fost considerate, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidenta în cauză”.

Pentru a dispune anularea cu trimiterea la rejudecare, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că „omisiunea instanței de a verifica efectiv şi real afirmațiile contestatoarei prevalând conduita lejeră ori neconvingătoare a acesteia – conduită ce ar fi putut fi disciplinată prin uzul unor norme conţinute de Codul de procedură civilă –  prin administrare de probe, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei şi, în esență, nesoluționarea acesteia intr-un procedeu real şi efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor părţilor cu actele cauzei, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri atașate de natura cauzei, circumstanțele acesteia.

18) Curtea de Apel Oradea, Secţia I Civilă, decizia nr. 998/A/09.11.2015

Într-un dosar în care tribunalul a admis excepţia de inadmisibilitate, invocată din oficiu, Curtea a admis apelul reclamantului în care nu era invocată încălcarea alin. 2 al art. 193 Cod procedură civilă care statuează că neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, apreciind că reţinând că „în mod greşit prima instanţă a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii, soluţionând procesul fără a intra în judecarea fondului”, deoarece „excepţia de inadmisibilitate în această ipoteză este de ordine privată, întrucât neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât in limine litis, sub sancţiunea decăderii, acesta având posibilitatea de a alege între a renunţa la invocarea excepţiei şi „a accepta” să se judece, fără a mai parcurge procedura prealabilă sau, în termenul legal, de a invoca excepţia şi a obţine respingerea acţiunii ca inadmisibilă”.

Apreciind că dispoziţiile art. 193 alin. 2 Cod procedură civilă privind procedura invocării excepţiei inadmisibilităţii au fost încălcate, instanţa a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

19) Tribunalul Alba, Secţia I Civilă, decizia nr. 25/A/25.01.2017

Într-un dosar în care judecătoria a admis o cerere de partaj, instanţa de control judiciar a admis apelul pârâţilor vizând excluderea unor bunuri din masa de împărțit, constatând că prima instanţă „a omis să stabilească conţinutul acestui lot (lotului nr. 2), respectiv ce imobile cuprinde, ce suprafeţe au acestea, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului partajului cu privire la acest aspect”, astfel că, în temeiul art. 480 C.p.c.,Tribunalul a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în favoarea aceleiaşi instanţe, „pentru a se stabili componenţa fiecărui lot atribuit părţilor în condiţiile art. 983 şi urm. NCPC”.

20) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 97/28.01.2016

Într-o speţă în care judecătoria a respins ca nefondată o cerere având ca obiect pretenţii, apreciind că, în situaţia în care animalele sălbatice din categoria vânatului au provocat anumite daune nu va putea fi angajată răspunderea unităţilor care gestionează vânatul pe baza prezumţiilor instituite de art. 1001 Cod civil, instanţa de control judiciar a constată că „hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi încălcarea dreptului la un proces echitabil”, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauzei instanţei de fond spre rejudecare, „soluţionarea urmând a se efectua în contradictoriu cu persoanele a căror răspundere poate fi angajată potrivit legii”.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a observat că „instanţa de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil, prin necomunicarea, deşi avea această obligaţie, către reclamanţi a înscrisurilor depuse de pârâta AVPS Şoimul, înscrisuri prin care pârâta a precizat că fondul de vânătoare nr. 42 Comorova, pe raza căruia s-a produs incidentul, este gestionat de AJVPS Constanţa”.

Apoi, a arătat tribunalul, „instanţa avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a AJVPS Constanţa, în temeiul art. 78 Cod procedură civilă, în condiţiile în care răspunderea în astfel de cazuri este atribuită prin lege anumitor persoane, respectiv gestionarului fondului.

Se constată că instanţa de fond, deşi a respins acţiunea ca nefondată, prin considerente a reţinut că pârâta Asociaţia de Vânători şi Pescuit Sportiv „Şoimul” nu poate fi obligată la plata despăgubirilor, deoarece nu are  calitate de gestionar al fondului de vânătoare în raza căruia s-a produs incidentul, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, fiind incidente disp. art. 480 alin. Cod procedură civilă”.

22) Tribunalul Hunedoara, Secţia I Civilă, decizia nr. 276/A/11.03.2016

Într-o cauză în care judecătoria a respins ca nefondată o cerere de ieșire din indiviziune pe  motiv că, prealabil este necesară, cu privire la imobilul din litigiu, rectificarea unor înscrieri greșite în CF, după corectarea suprafețelor cu datele reale din teren și înscrierea tuturor construcțiilor existente, tribunalul a considerat „incidente disp. art. 480 alin. 3 C.pr.civ. (3)” şi a dispus anulează și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a dispune această soluţie instanţa de apel a apreciat că „în măsura in care  aprecierile expertului (topograf) asupra necesității de a se solicita rectificarea înscrierilor de carte funciară, au creat instanței un dubiu privind corectitudinea propunerilor de lotizare, se puteau cere noi lămuriri expertului sau se putea dispune efectuarea unei noi expertize judiciare, dar în niciun caz nu pot constitui temei de respingere a acțiunii, cum în mod greșit a procedat prima instanță, soluționând practic procesul fără a intra în judecata fondului”; de aceea, cauza a fost trimisă judecătorie cu indicaţia de „completarea probatoriului (completarea expertizei topografice sau efectuarea unei noi expertize) în sensul identificării corecte și complete a imobilului în litigiu și pentru a se face propuneri de partajare conform cotelor de proprietate deținute de părți în cartea funciară și în conformitate cu înscrierile actuale din cartea funciară”.

23) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 738/09.06.2016

Într-o speţă în care judecătoria a respins ca nefondată o cerere având ca obiect acţiune în răspundere contractuală între două persoane fizice, dar considerentele acestei soluţii se referă la o cerere pentru emiterea unei somaţii de plată între două persoane juridice, Tribunalul Constanţa a dispus anularea sentinţei apelate şi trimite cauza instanţei de fond spre rejudecare, apreciind că „dispoziţiile consacrate de art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă sunt pe deplin incidente, deoarece instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului” în cauză fiind vorba despre o „hotărâre care cuprinde considerente străine de pricina dedusă judecăţii”, pentru că, „în mod evident, cererea pe care apelanta a adresat-o instanţei de fond nu a fost soluţionată prin sentinţa civilă apelată, întrucât considerentele acestei sentinţe se referă la părţi diferite, analizându-se un obiect juridic diferit de acela dedus judecăţii”.

24.) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 670/30.05.2016

Într-o cauză în care judecătoria a admis o cererea şi a stabilit în favoarea reclamantei dreptul de a avea legături personale cu un minor, tribunalul a considerat că „instanța de fond a admis în parte acţiunea, fără să expună situaţia de fapt reţinută, motivele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtului” şi a constatat că „în considerente nu se identifică minorul a cărei situaţie se discută, nu este prezentat contextul ce a generat prezentul litigiu, nu este analizat, prin prisma probelor administrate, care este structura programului de vizită ce corespunde pe deplin interesului superior al copilului”.

În acest context, instanţa de apel a dispus anularea cu trimiterea la rejudecare deoarece „hotărârea nu îndeplineşte exigenţa unei motivări, apelantul fiind vătămat în drepturi întrucât nu se răspunde motivat apărărilor sale din cuprinsul actelor procesuale depuse la dosar, în termen legal” şi „nu numai lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, dar şi motivarea superficială are aceeaşi semnificaţie, atrăgând deopotrivă, incidenţa art. 480 alin.3  C.pr.civ.

25) Tribunalul Mureş, Secţia Civilă, decizia nr. 392/25.06.2015

Într-un dosar în care judecătoria a admis acțiunea şi a obligat pârâtele la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe  de teren forestier, Tribunalul a dispus trimiterea spre rejudecare după ce a constatat că în  „hotărârea atacată, …instanța de fond a asigurat un conținut generos acelei părți a considerentelor sentinței care ar trebui să fie destinată punctului de vedere argumentat al judecătoriei” dar „aceste așa-zise considerente nu reprezintă decât o copiere integrală a răspunsului la întâmpinare și a cererii de chemare în judecată depuse de reclamantul composesorat, fără absolut nicio adăugire care să poată fi catalogată drept un raționament propriu al instanței.”

Apoi, deşi a stabilit că „nerespectarea exigenței motivării hotărârii judecătorești se reflectă în planul valabilității acesteia, fiind incidente dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b din Codul de procedură civilă și cele ale art. 174 alin. 2 și art. 175 alin. 1 din același act normativ, care se referă la nulitățile absolute, condiționate și virtuale”, şi a concluzionat că „hotărârea judecătorească nemotivată este așadar lovită de nulitate” instanţa de apel a stabilit că „devin aplicabile în calea de atac a apelului dispozițiile art. 480 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă”.

Justificarea tribunalului a fost aceea că:

Din punct de vedere juridic, nulitatea hotărârii judecătorești pentru nemotivarea acesteia impune eliminarea completă a acestui act de procedură. Mai mult decât atât, deși prin dispozitiv prima instanță a pronunțat o hotărâre „de fond”, totuși, această soluționare a fost numai formală, întrucât din considerentele sentinței atacate nu rezultă că într-adevăr, acest fond al pricinii a fost examinat. Dispozițiile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitoare la împrejurarea dacă prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului nu trebuie înțelese numai în sens formal, ci mai profund decât atât, ele trebuie interpretate în sens efectiv. Cu alte cuvinte, este necesar ca prima instanță nu doar să fi pronunțat o hotărâre care din perspectiva dispozitivului ei să atingă fondul pricinii, ci examinarea acestui „fond” să rezulte cu claritate din considerente.

În ipoteza din prezenta speță însă, tocmai lipsa acestui examen menționat mai sus, precum și toate celelalte argumente expuse în paragrafele precedente, ne conduc la concluzia că prima instanță a intrat în judecata fondului numai aparent, dar în realitate a soluționat procesul fără a face o astfel de judecată”.

26.) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 381/04.04.2016

Într-un dosar în care judecătoria a respins ca nefondate excepţia lipsei de interes şi cererea având ca obiect anulare act, Tribunalul Constanţa a invocat din oficiu „în temeiul art. 480 alin. 6 Cod procedură civilă nulitatea hotărârii pentru modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat” dispoziţii în temeiul cărora a anulat sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, deoarece „din modul de formulare al dispozitivului „Respinge acţiunea ca nefondată”, nu se distinge care anume cerere a fost soluţionată, la care dintre cele două cereri s-a dat un răspuns specific, termenul nu include părţile, astfel încât să se poată aprecia care anume cerere a fost dezlegată, iar modalitatea în care a fost soluţionată cererea de chemare în judecată principală, nu reiese, cu necesitate, din nici o dispoziţie a instanţei”.

În cauza dedusă judecăţii, primul judecător fondului a fost învestit cu o acţiune principală, cu privire la care, pe parcursul soluţionării litigiului, prin încheiere interlocutorie, a admis excepţia netimbrării, precum şi cu o cerere reconvenţională, prin care se solicita anularea unui titlu de proprietate, cerere în raport de care reclamanţii invocaseră excepţia lipsei de interes; considerentele sentinţa apelată cuprindeau ample motive pentru care titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 care făcea obiectul cererii reconvenţionale nu putea fi anulat pentru criticile de nelegalitate ale pârâților recovenienţi.

27.) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 580/12.05.2016

Într-o cauză în care judecătoria a respins ca nefondată cererea având ca obiect acţiune în regres, „interpretarea eronată a întregului probatoriu administrat în cauză, respectiv înscrisurile din care rezultă dovada existenţei dreptului de  proprietate asupra terenului litigios în patrimoniul apelantelor reclamante, a determinat instanţa de fond să soluţioneze cauza, fără a analiza fondul pricinii deduse judecăţii, fapt care atrage incidenţa art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă”, au fost considerentele pentru care a fost anulată sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.

28.) Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă, decizia nr. 1466/17.10.2016

Într-un dosar în care judecătoria a admis în parte cererea reclamantului şi a   obligat pârâţii la plata unor daune morale (pronunţându-se astfel exclusiv asupra fondului cauzei după ce pusese în discuţia părţilor excepţiile invocate prin întâmpinare, dezbaterile limitându-se la aceste excepţii pe care instanţa le-a reţinut în pronunţare), tribunalul a anulat sentinţa apelată de pârâţi şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe statuând că „pronunţându-se asupra fondului cauzei, în condiţiile în care nu a acordat părţilor cuvântul în dezbateri asupra acestor chestiuni, instanţa de fond a nesocotit principii fundamentale ale procesului civil, privind contradictorialitatea, dreptul la apărare”, sentinţa fiind lovită de nulitate.

29.) Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă, decizia nr. 576/19.04.2016

Într-o cauză în care judecătoria a respins  mai multe excepţii şi a admis cererea reclamantului, instanța de apel a dispus anulată sentinţa atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe apreciind că „judecătorul fondului a soluţionat cauza fără a cerceta în mod evident fondul cauzei” … concluzie care se impunea „cumulând lipsa unui minim de probatoriu cu lipsa oricărei analize a temeiniciei pretenţiilor reclamantului în raport de fiecare dintre pârâţi, în privinţa primului capăt de cerere”, tribunalul apreciind că „lipseşte cu desăvârşire orice analiză efectivă a instanţei referitoare la situaţia concretă din speţă, în fapt şi în drept”.

Jurisprudenţa Curții Constituționale a României

Curtea Constituțională a fost sesizată cu două excepţii privind neconstituționalitatea art. 480 alin. 3 N.C.P.C. asupra cărora s-au pronunţat deciziile nr. 519/2015 şi  nr. 26/2016, dar nici una dintre acestea nu vizează neconstituționalitatea sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”, ci doar faptul că măsura dispunerii trimiterii cauzei spre judecare nu poate fi făcută, din oficiu, de instanța de apel, ci numai la solicitarea părților (decizia nr. 26/20 ianuarie 2016 publicată în M. Of. nr. 125/17.02.2016) sau critica privind soluția legislativă pe calea controlului de constituționalitate urmărindu-se reformularea în sensul înlocuirii sintagmei „poate” cu sintagma „trebuie” (decizia nr. 519/07 iulie 2015 publicată în M. Of. nr. 612/12.08.2015).

Orientări doctrinare cu privire la interpretarea sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului

1) În Noul Cod de Procedură Civilă comentat şi adnotat, V.M. Ciobanu, M. Nicolae coord., vol. I art. 1-526, ed. Universul Juridic, ediţia a II-a, 2016, p. 1332, profesorul V.M. Ciobanu arată că, în cazul în care instanţa de apel constată că, în mod greşit „a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, pe baza unei excepţii care a fost admisă …”  hotărârea atacată va fi anulată şi fie se va evoca fondul, fie se trimite cauza în rejudecare primei instanţe.

2) În Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 657),  profesorul I. Leş învederează că prima ipoteză a art. 480 al. 3 N.C.P.C. este aceea în care „instanţa de apel constată că, în mod greşit, instanţa de fond  a judecat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Textul are în vedere acele împrejurări, cum ar fi acelea ce decurg din admiterea unor excepţii de fond sau chiar de formă şi care împiedică cercetarea temeiniciei acţiunii. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conţinutul său toate neregulile procedurale care au determinat pronunţarea unei soluţii fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat ori pe baza unor excepţii peremtorii”.

Se mai arată în această lucrare că, în cazul nesoluţionării unor cererii incidentale sau accesorii (cerere chemare în garanţie, cerere de intervenţie etc.) nu se poate pronunţa anularea cu trimitere deoarece art. 445 N.C.P.C. nu permite completarea hotărârii pe calea apelului (idem, p. 657-658 passim).

3) Într-o altă lucrare (G. Boroi, Mirela Stancu, Drept Procesual civil, ed. Hamangiu, 2015 p. 627) se arată că soluţia de admitere a apelului şi de anulare a hotărârii primei instanţe prevăzută de art. 480 al. 3 NCPC este „ipoteza în care instanţa de apel constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (această situaţie presupune că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în temeiul admiterii unei excepţii procesuale, de exemplu prescripţia extinctivă, autoritatea de lucru judecat, prematuritatea cererii, lipsa de interes etc., neavând loc o judecare a fondului pricinii)”.

4) Într-un tratat de specialitate (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. Universul Juridic 2013, p. 235), art. 480 al. 3 NCPC este interpretat sub aspectul „nesoluţionării fondului” ca reprezentând situaţia în care „prima instanţă admiţând o excepţie procesuală, nu a mai procedat la judecarea fondului”; în nota de subsol 2 din acest paragraf, autorul citat, deşi este foarte categoric când afirmă că „locuţiunea … evocă, în mod exclusiv ideea de necercetare asupra fondului  instanţa soluţionând procesul pe o excepţie primită nelegal”, adaugă o soluţie jurisprudenţială mai veche, pronunţată în temeiul art. 297 din vechiul cod care ar viza şi situaţia în care instanţa „a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului cauzei”.

5) Alţi autori (Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa Livia Băldean Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. Hamangiu, 2013, p. 727) arată că necercetarea fondului există atunci când „instanţa de fond soluţionează acţiunea în tot, dar pe baza unei excepţii cu efect peremptoriu”.

Ca exemplu – şi, inserarea multor ipoteze de interpretare extensivă a art. 480 alin. 3 N.C.P.C. poate fi mai ușor înţeleasă, autorii fiind judecători de profesie la instanţe de control judiciar -, sunt vizate situaţiile în care:

în mod greşit, se respinge acţiunea pentru lipsă de capacitate procesuală, de calitate procesuală sau de interes, ca prematur formulată, inadmisibilă ori prescrisă, admite greşit excepţia lucrului judecat. Necercetarea fondului poate fi reţinută şi în cazul  instanţa de fond, deşi în dispozitivul hotărârii se pronunţă pe fondul dreptului, nu motivează hotărârea adoptată în tot sau în privinţa anumitor capete de cerere, soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susţină. O asemenea împrejurare poate fi considerată ca echivalând cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său. Întrucât legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate se analizează în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond la adoptarea soluţiei, motive care trebuie să fie concordate cu actele existente în dosar şi cu celelalte probe administrate, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanţa de control judiciar nu poate verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe.

Poate fi reţinută necercetarea fondului cauzei şi atunci când lipseşte minuta ori, deşi există, ea nu poartă semnătura judecătorului. … Ca atare, în lipsa acesteia, nu se poate stabili dacă instanţa a decis sau nu asupra fondului cauzei, cât timp, în lipsa actului de procedură nu se poate şti asupra a ce anume şi cum anume a deliberat completul de judecată. Tot astfel, nesemnarea minutei de judecătorii sau judecătorul care a participat la dezbateri echivalează, în opinia noastră, cu lipsa acesteia, în controlul judiciar declanşat prin cererea de apel neputându-se verifica dacă, într-adevăr, s-a soluţionat sau nu fondul cauzei, asemenea nulitate nu poate fi acoperită în niciun mod.

Însă, atunci când lipseşte încheierea de amânare a pronunţării sau aceasta nu poartă semnătura judecătorului (ceea ce echivalează cu lipsa sa), nu punte fi reţinută necercetarea fondului cauzei. Încheierea de şedinţă reprezintă actul procedural în care se consemnează conţinutul dezbaterilor din cadrul unei şedinţe de judecaţii, aceasta constituind o sinteză fidelă a activităţii desfăşurate în instanţă de toţi participanţii procesuali. Neîntocmirea încheierii de dezbateri constituie o nulitate ce rezultă din încălcarea dispoziţiilor art. 232 NCPC şi face imposibilă exercitarea controlului judiciar. Neîntocmirea încheierii de dezbateri face de neverificat aspectul privind respectarea regulilor de procedură privind legala compunere a instanţei, prezenţa părţilor, ordinea dezbaterilor, conţinutul concluziilor şi al cererilor formulate, precum şi alte împrejurări esenţiale referitoare la modul în care au decurs dezbaterile, astfel că hotărârea pronunţată în lipsa acestei încheieri este nulă. Însă, în condiţiile în care soluţia anulării hotărârii intervine numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege (necercetarea fondului şi nelegala citare a părţii), atunci când lipseşte încheierea de amânare a pronunţării ori aceasta nu este semnată, soluţia va fi, desigur, nulitatea hotărârii atacate, însă rejudecarea cauzei se va realiza de instanţa de control judiciar (tribunalul sau curtea de apel după caz).

În cazul nesemnării/lipsei încheierii de amânare de pronunţare, nu se poate afirma că nu s-a cercetat fondul cauzei, din moment ce minuta, considerentele şi dispozitivul hotărârii atestă judecarea fondului. Verificarea unor aspecte precum termenul la care au avut dezbaterile, compunerea completului de judecată, participarea procurorului sau a asistenţilor judiciari, atunci când aceasta este obligatorie, respectarea drepturilor procesuale ale părţilor, prezenţa lor, concluziile acestora ori alte împrejurări strâns legate de mersul dezbaterilor nu înseamnă o analiză a fondului cauzei, pentru a se ajunge la concluzia că lipsa încheierii echivalează cu lipsa unui element de rezolvare a fondului cauzei. Întrucât în această situaţie nu poate fi reţinută necercetarea fondului cauzei, reţinându-se motivul de nulitate absolută a lipsei încheierii de amânare de pronunţare (fie nu există la dosar, fie nu este semnată de judecător), soluţia va fi aceea a rejudecării cauzei de instanţa de control judiciar, conform art. 480 alin. (3) NCPC.

6) Într-o altă lucrare (Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii Ghe. Piperea ş.a., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 499) se reia o opinie exprimată în doctrină conform cu care, sintagma „fără a intra în judecata fondului” trebuie interpretată restrictiv, acesta referindu-se exclusiv la judecata fondului, iar nu la cercetarea acestuia, intenția legiuitorului fiind aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanța nu ar fi „cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentată de părți.

7) Într-o monografie dedicată apelului (Alin Speriuşi-Vlad, Apelul în procesul civil, ed. Universul Juridic 2013, p. 270), chiar dacă nu se explicitează pe larg care este înțelesul sintagmei de la art. 480 alin. 3 N.C.P.C. se arată că anularea hotărârii primei instanțe se poate dispune când s-a ,,soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, pe baza unei excepții care a fost în mod greșit admisă”.

Autorul insistă asupra acestei interpretări pe care o reiterează atunci când discută despre sensul art. 480 alin. 6 N.C.P.C., arătând că anularea în temeiul acestui text se poate dispune în orice alte situații de nulitate decât ,,rejudecarea fondului cauzei ca urmare a admiterii greșite a unei expertize, lipsa părții care a fost legal citate sau necompetența primei instanțe invocată în condițiile legii”.

8) În Reglementarea căilor de atac în procesul civil, ed. Universul Juridic 2013, p. 10, S. Spinei arată că motivul de nulitate prevăzut de art. 480 alin. 3 N.C.P.C. vizează situația în care prima instanță ,,în mod greșit, nu a intrat în cercetarea fondului, ci a anulat cererea de chemare în judecată sau a respins-o ca urmare a admiterii unei excepţii sau apărări (autoritatea lucrului judecat, prescripție, etc.)”.

9) În Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I (Art. 1-526), G. Boroi (coord.) Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016 p. 108, pentru Carmen Negrilă – autoarea secţiunii vizând apelul -, judecarea ,,pe cale de excepție” reprezintă situația soluționării procesului fără intrarea în cercetarea fondului într-o manieră atât de evidentă, încât nu necesită explicații suplimentare.

10) În broşura „Conferinţele Noul Cod de Procedură Civilă”, elaborată de Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii (disponibilă aici) în partea ce cuprinde prelegerea susţinută de judecător Gheorghe-Liviu Zidaru cu titlul „Efectele apelului, judecata şi soluţiile în apel, potrivit Noului Cod de procedură civilă”, se arată că, pentru interpretarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă.

Trebuie să se plece de la interpretarea riguroasă art. 297 alin. (1) CPC 1865, dându-se, totodată, cuvenita importanţă modificării operate de art. 480 alin. (3) teza I, care se referă la „judecata” fondului, iar nu la „cercetarea” acestuia. Deşi modificarea poate părea subtilă, ea relevă intenţia legiuitorului de a elimina interpretarea extensivă – care nu este suficient de limpede exclusă de litera actuală a legii – a sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi „cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare ori prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi. În acest sens, trebuie reamintit că apelul este devolutiv, iar instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe.

În concepţia Noului Cod, numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, constituie cazuri în care nu s-a judecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a anulării sentinţei şi evocării fondului. După cum vom vedea, nejudecarea fondului este şi singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în care, în condiţii strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă”.

11) În „Minuta” întocmită cu această ocazia Întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel găzduită de Curtea de Apel Timișoara în perioada 19-20 noiembrie 2015 (disponibilă aici), la pct. G Căi de atac, 12. Modalitatea concretă de aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. pr. civ. s-a arătat că „în unanimitate, participanții au îmbrățișat la soluția expusă în punctul de vedere al I.N.M., fără a fi formulate observații suplimentare”.

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii a fost aceea că:

Soluţionarea procesului fără intrarea în judecata fondului nu implică numai ipoteza în care prima instanţă a judecat cauza în temeiul unei excepţii procesuale (excepţia inadmisibilităţii, excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive etc.), ci şi situaţia în care hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivarea soluţiei pronunţate, nefiind analizate susţinerile părţilor.

Ca atare, instanţa de apel va aprecia în concret, de la caz la caz, dacă prima instanţă a intrat sau nu în cercetarea fondului.

Subliniem însă faptul că omisiunea primei instanţe de a administra probe considerate necesare de către instanţa de apel (spre exemplu, proba cu expertiză) nu o îndrituieşte pe aceasta din urmă să dispună anularea hotărârii primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare, probele suplimentare impunându-se a fi administrate de către însăşi instanţa de apel, în măsura în care prima instanţă a soluţionat cauza asupra fondului său, argumentându-şi soluţia”.

12) Chestiunea interpretării sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului” a fost abordată de instanțe şi în cadrul întâlnirilor trimestriale organizate de Curțile de Apel conform art. 26 din  Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin HCSM nr. 1375/2015 în care au fost dezbătute problemele de drept care au generat o practică neunitară

a) Astfel, în „Minuta” din 18.03.2016 întocmită de Curtea de Apel Suceava, s-a stabilit că:

Sintagma „soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului” se circumscrie nu numai ipotezelor în care instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale sau a acordat altceva decât s-a cerut (s-a pronunţat extra petita), ci şi situaţiei în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât lipseşte practic judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament logico-juridic, o examinare efectivă a problemelor esenţiale ce sunt supuse aprecierii şi o indicare, cu suficientă claritate, a motivelor pe care se întemeiază hotărârea, CEDO statuând constant că absenţa motivării unei decizii judiciare poate impieta asupra dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, mai ales atunci când hotărârea nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanţă superioară.

Interpretarea nu se extinde şi la cazul în care motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă sau la cel în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu considerat incomplet, aceste situaţii neputând fi asimilate soluţionării procesului fără a intra în judecata fondului şi putând fi remediate în apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

În schimb, lipsa completă a motivării nu se circumscrie sintagmei „un alt motiv de nulitate”, cuprinsă în art. 480 alin. 6 NCPC, situaţie în care sancţiunea ar fi anularea hotărârii cu reţinerea cauzei pentru judecarea fondului, ci dimpotrivă, echivalează cu nejudecarea fondului şi justifică, în condiţiile respectării cerinţelor imperative ale art. 480 alin. 3 teza a II-a NCPC (măsura să fi fost cerută de vreuna din părţi şi să nu mai fi fost dispusă în cursul procesului), soluţia de trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanţă”.

b) Anterior, problema a fost analizată tot de Curtea de Apel Suceava, care,  în „Minuta” din 27.11.2015 a arătat – în privința interpretării  art. 480 alin. 3 N.C.P.C. –  că „la nivelul Secţiei a II-a Civilă, modificarea operată de art. 480 alin. 3 teza I, care se referă la „judecata” fondului şi nu la „cercetarea” acestuia, sintagmă folosită de art. 297 alin. 1 CPC 1865 („a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului”).

Deşi modificarea poate părea subtilă, ea relevă intenţia legiuitorului de a elimina interpretarea extensivă a sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi „cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare, ori prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi.

În acest context, s-a amintit că apelul este devolutiv, iar instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituind, dacă este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe.

Viziunea diferită a judecătorilor secţiei s-a manifestat totuşi în ceea ce priveşte interpretarea sintagmei: „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”.

a) Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte a formulat apel pentru acest motiv, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, constituie cazuri în care nu s-a judecat fondul, cu consecinţa anulării sentinţei şi evocării fondului, ori trimiterii spre rejudecare, în condiţiile legii (art. 480 alin. 3 NCPC). Susţinătorii acestei opinii au arătat că, sintagma în discuţie nu poate fi extinsă şi la situaţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra cererilor deduse judecăţii, dar în temeiul unui probatoriu incomplet, ori în care motivarea soluţiilor pronunţate lipseşte în tot sau în parte, soluţia fiind fie una de evocare a fondului, ulterior completării probatoriului în apel, fie una de anulare cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului în apel, conform art. 480 alin. 6 NCPC, cu excluderea variantei de trimitere spre rejudecare.

b) Într-o altă opinie, s-a apreciat că sintagma „soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului” se circumscrie nu numai ipotezelor în care instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, a dat cu totul altceva decât s-a cerut, ori atunci când a judecat procesul în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte a formulat apel pentru acest motiv, ci şi ipotezei în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât, practic, lipseşte judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament logico-juridic care să justifice soluţia pronunţată.

S-a apreciat că şi această ultimă ipoteză justifică, în condiţiile respectării cerinţelor imperative ale art. 480 alin. 3 NCPC, soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă, neimpunându-se cu caracter obligatoriu prev. art. 480 alin. 6 din acelaşi act normativ, ce consacră soluţia anulării sentinţei cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.

Aşadar, susţinătorii acestei opinii apreciază că, lipsa totală a motivării nu se circumscrie sintagmei cuprinsă în art. 480 alin. 6 NCPC: „un alt motiv de nulitate”, situaţie în care, sancţiunea ar fi anularea cu reţinere ci, dimpotrivă, echivalează cu nejudecarea fondului cauzei, situaţie în care sancţiunea este anularea cu reţinere sau cu trimitere, după caz, conform art. 480 alin. 3 NCPC. În viziunea acestei opinii, interpretarea nu se extinde şi la cazul în care motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă, ori la cel în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu considerat incomplet, aceste situaţii neputând fi asimilate soluţionării procesului fără a intra în judecata fondului şi putând fi remediate în apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Soluţia ar putea fi totuşi nuanţată în condiţiile în care, nemotivarea vizează doar soluţia dată de prima instanţă unor capete de cerere, funcţie de împrejurarea dacă acestea se află sau nu într-o anume interdependenţă cu alte capete de cerere al căror mod de soluţionare a fost argumentat în considerentele sentinţei apelate.

Soluţia majoritară: Sintagma „soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului” se circumscrie nu numai ipotezelor în care instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale sau a acordat altceva decât s-a cerut (s-a pronunţat extra petita), ci şi situaţiei în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât lipseşte practic judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament logico-juridic, o examinare efectivă a problemelor esenţiale ce sunt supuse aprecierii şi o indicare, cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea, CEDO statuând constant că, absenţa motivării unei decizii judiciare poate impieta asupra dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, mai ales atunci când hotărârea nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanţă superioară. Interpretarea nu se extinde şi la cazul în care motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă, sau la cel în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu considerat incomplet, aceste situaţii neputând fi asimilate soluţionării procesului fără a intra în judecata fondului şi putând fi remediate în apel, în virtutea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

În schimb, lipsa completă a motivării nu se circumscrie sintagmei „un alt motiv de nulitate”, cuprinsă în art. 480 alin. 6 NCPC, situaţie în care, sancţiunea ar fi anularea hotărârii cu reţinerea cauzei pentru judecarea fondului, ci dimpotrivă, echivalează cu nejudecarea fondului şi justifică, în condiţiile respectării cerinţelor imperative ale art. 480 alin. 3 teza a II-a NCPC (măsura să fi fost cerută de vreuna din părţi şi să nu mai fi fost dispusă în cursul procesului), soluţia de trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanţă”.

c) Prin „Minuta” din 12.06.2015 a Curții de Apel Ploieşti, s-a stabilit că:

Pentru ca instanţa de apel să poată pronunţa soluţia de admitere a apelului, de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în temeiul art. 480 alin. 2 şt 3 din N.C.P.C., se impune în primul rând ca partea să solicite acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Legiuitorul prevede două cazuri când este posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare: 1) când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, situaţie care nu comportă discuţii şi 2) în cazul în care se constată că. în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Faţă de modul cum este redactat acest motiv de trimitere spre rejudecare, s-a constatat că este de competenţa instanţei de control judiciar (instanţei de apel) aprecierea modului în care instanţa de fond a intrat sau nu în judecata fondului, neexistând niciun temei legal pentru a se reţine că instanţa nu a intrat în judecata fondului doar în situaţiile în care a soluţionat cauza prin admiterea unor excepţii. Acest fapt implică o apreciere concretă în fiecare caz în parte”.

d) În fine, la întâlnirea din 15.12.2016 organizată de Curtea de Apel Constanţa s-au abordat chestiunile vizând soluţiile ce pot fi pronunţate în apel şi  condiţiile în care se poate dispune măsura anulării sentinţei apelate cu trimitere spre rejudecare primei instanţe.

Conform „Minutei”:

„Participanţii au fost de acord că regula o constituie reţinerea spre rejudecare de instanţa de apel în cazul în care se anulează sentinţa. De asemenea, au fost de acord că regula este ca cererea de trimitere spre rejudecare să se formuleze în cererea de apel sau în întâmpinare.

Într-o opinie, s-a reţinut că numai în acest mod se poate cere trimiterea spre rejudecare în caz de anulare a sentinţei.

Într-o opinie nuanţată, s-a arătat că ar trebui totuşi ca, atunci când cererea este neclară, ar trebui să se poată cere lămuriri părţilor, eventual în faza regularizării cererii, pentru a preciza dacă solicită trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cazul în care s-ar anula sentinţa apelată.

Într-o altă opinie, s-a arătat că textul ce instituie regula reţinerii spre rejudecare instituie o prezumţie legală în sensul că părţile nu doresc să beneficieze de un dublu grad de jurisdicţie, acesta nefiind obligatoriu în materie civilă din perspectivă constituţională şi raportat la prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare, s-a arătat că această prezumţie poate fi răsturnată de cel puţin una dintre părţi care declară că solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, caz în care lipsirea acesteia de un grad de jurisdicţie prin soluţionarea fondului pricinii direct în apel nu mai este posibilă, Codul de procedură civilă instituind ca regulă, deşi nu este obligatoriu, un dublu grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „necercetarea fondului cauzei”…într-o opinie s-a arătat că aspectele vizând motivarea ar constitui eventual motive de anulare a sentinţe,i dar cu reţinere spre rejudecare, pentru că instanţa a intrat în cercetarea fondului.

Într-o altă opinie, s-a arătat că se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare atunci când prima instanţă, deşi respinge acţiunea ca nefondată, expune considerente privind o excepţie fără a cerceta în realitate fondul litigiului.”

Practică C.E.D.O. relevantă

1) În hotărârea pronunţată la  21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României (cererea nr. 34197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că:

„55. Curtea evidenţiază că art. 6 implică faptul că deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001).

Altfel spus, art. 6 îi atribuie „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora şi fără a fi înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, citată anterior, p. 19-20, pct. 59 şi 61).

58. În ceea ce priveşte incidenţa motivului asupra soluţionării cauzei, Curtea constată că, în temeiul art. 304 C. proc. civ., în cadrul unei proceduri de recurs introduse împotriva unei decizii care nu poate fi atacată cu apel, curtea de apel poate examina cauza sub toate aspectele, fără a fi obligată să se limiteze la motivele de casare invocate în mod expres. Aceasta este situaţia în speţă.

Chiar dacă presupunem că reclamantul a invocat acest motiv doar în faţa curţii de apel cu ocazia dezbaterilor, Curtea consideră că, în ceea ce priveşte relevanţa şi incidenţa asupra rezultatului procedurii, motivul în cauză impunea un răspuns specific şi explicit. În lipsa unui răspuns, este imposibil să se ştie dacă curtea de apel doar a neglijat acest motiv sau chiar a dorit să-l respingă şi, în această ultimă ipoteză, din ce motive (Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, p. 30, pct. 28).

În plus, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă [Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73797/01, pct. 134, CEDO 2005 XII] şi adaugă că este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6 [a se vedea mutatis mutandis, Lorsé împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 44484/98, 27 ianuarie 2004, şi K.C.M. împotriva Ţărilor de Jos, nr. 21034/92, Decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995]. Totuşi, în circumstanţele speţei, ea constată că, având în vedere că curtea de apel nu a răspuns la motivul reclamantului întemeiat pe neconstituţionalitatea completului de judecată, nu a soluţionat în nici un fel problema ridicată de acesta din urmă.”

2) Trebuie reamintit că, în hotărârea pronunţată la 15 decembrie 2005 în cauza  Kyprianou c. Cipru (cererea nr. 73797/01), după ce a constatat că o instanţă (Curtea cu Juri de la Limassol) nu au reuşit să îndeplinească condiţia de imparţialitate atât în testul obiectiv cât şi în testul subiectiv,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reţinut că „există cu siguranţă posibilitatea ca o curte ierarhic superioară sau o curte supremă să poată, în unele circumstanţe, să repare defectele care au avut loc în acţiunea primei instanţe” (par. 134)

3) În hotărârea pronunţată la 09 ianuarie 2013 în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei (cererea nr. 21722/11), Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenție sub aspectul „dreptului de acces la justiţie” ca urmare a lipsa competenţei suficiente a Înaltei Curți Administrative de a anula o decizie adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii.

C.E.D.O. a arătat care sunt elementele unui control judiciar care să  corespundă exigenţelor art. 6 alin. 1 – speţa viza situația în care un organ jurisdicțional tranşează un litigiu, statuând asupra unor „drepturi şi obligaţii civile” fără a respecta garanţiile art. 6 alin. 1, aceasta nu atrage încălcarea Convenţiei, dacă procedura în faţa respectivei autorităţi poate face „obiectul unui control judiciar subsecvent, în cadrul căruia o instanţă cu competenţă deplină asigură respectarea exigenţelor art. 6 alin. 1 din Convenţie, dar aceste statuări se pot aplica mutatis mutandis în cazul controlului judiciar exercitat de o instanţă superioară când se constată la prima instanţa încălcarea regulilor unui proces echitabil.

Se învederează (par. 125) că instanţa (instanţa superioară) trebuie să poată efectua un „control eficient” al deciziilor verificate, ceea ce ar însemna că este competentă nu doar să declare aceste decizii drept fiind contrare legii ci şi să le anuleze și să ia măsurile pe care le considera necesare într-un asemenea caz; de aceea, par importante consecințele juridice ce reies din controlul astfel efectuat,  în sensul că trebuie să existe o capacitatea deplină – adecvată obiectul litigiului  şi incluzând motivele invocate în calea de atac – de a neutraliza deficiențele de corectitudine procedurală petrecute în etapele anterioare și de a oferi o reformare suficientă a cauzei (par. 126), prin examinarea de o manieră corespunzătoare argumente importante aduse de partea nemulțumită şi examinarea dovezile aduse/propuse de acesta (par. 128 şi 129, passim).

4) În hotărârea pronunţată la 16 martie 2010 în cauza Marariu c. României (cererea nr. 23957/03) în care s-a constatat că instanţele naţionale nu i-au reclamantului examinat cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată (prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la cererea vizând aceste cheltuieli, iar tribunalul a respins calea de atac vizând exclusiv această solicitare) ceea aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, Curtea Europeană a statuat că:

„27. Curtea reaminteşte că, deşi art. 6 § 1 din Convenţie nu reglementează admisibilitatea şi  forţa probantă a capetelor de cerere ale părţilor, acesta impune instanţelor obligaţia de a efectua examinarea efectivă a acestora, cu excepţia evaluării relevanţei lor (Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, nr. 60868/00, pct. 38, 8 iunie 2006).

28. De asemenea, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă [Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73797/01, pct. 134, CEDO 2005‑XII] şi adaugă că este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6 [a se vedea mutatis mutandis, Lorsé împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 44484/98, 27 ianuarie 2004, şi K.C.M. împotriva Ţărilor de Jos, nr. 21034/92, decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995].

29. Or, Curtea constată că, în speţă, instanţa care se pronunţă în primă instanţă a omis să examineze cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată ale reclamantului. În plus, tribunalul care s-a pronunţat în recurs s-a limitat să examineze conţinutul hotărârii pronunţate în primă instanţă, fără să verifice dacă reclamantul formulase într-adevăr o asemenea cerere (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 34, 28 aprilie 2005).”

Soluția propusă

Propunem ca, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor 480 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, să se pronunţe un recurs în interesul legii prin care să se stabilească că înțelesul corect al sintagmei „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului” să fie acela conform căruia prima instanţă a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a pronunţat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acţiunea.

Astfel, art. 480 N.C.P.C. vizând soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel are următorul conţinut (în privinţa aspectelor relevante problemei în discuţie):

(2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

(3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

(5) În cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs.

(6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Anterior, Codul de procedură civilă 1865 prevedea la art. 297, astfel cum a fost  modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, stipula că:

„(1) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

(2) Dacă prima instanță s-a declarat competenta şi instanța de apel stabilește ca a fost necompetentă, anulând hotărârea atacata, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afara de cazul când constata propria sa competenta. În acest caz, precum şi atunci când exista vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmata şi hotărârea pronunțată, va reţine procesul spre judecare.”

Prin pct. 44 al art. I din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005, alineatul 1 al articolului 297 avea un alt conţinut conform cu care:

„În cazul în care se constata ca, în mod greșit, prima instanța a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citata, instanța de apel va desființa hotărârea atacata şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Prin efectul O.U.G. 59/2001, alineatul 1 al articolului 297 avea următorul cuprins:

„În cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelata, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitiva.”

Înainte de aceasta, prin pct. 104 al O.U.G. 138/2000, articolul 297 a căpătat următorul cuprins:

„Art. 297. – În cazul în care prima instanța s-a declarat necompetentă ori a respins sau a anulat cererea de chemare în judecata fără a intra în cercetarea fondului şi instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelata, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitiva.”

În fine, înainte de adoptarea O.U.G. 138/2000, alin. (1) al art. 297 avea următorul conținut:

“(1) În cazul în care se constata ca, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citata, instanța de apel va desființa hotărârea atacata şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Evoluția (îmbunătățirea fondului normativ în toate fazele expuse discutabilă, astfel că mai exactă ar fi noţiunea de „fluctuație”) conținutului art. 297 din Codul de procedură civilă de la 1865 până la adoptarea Legii nr. 202/2010 – care prevede soluția reglementată de Legea nr. 134/2010 – subliniază importanța care trebuie acordată înțelesului reglementării comentate, nu doar din perspectiva regulilor interpretării literale a termenilor utilizaţi și a interpretării coroborate a normelor de procedură (în special, privind instituţia excepțiilor procesuale și sistematizarea procesului în două etape) dar și din prisma interpretării istorico-tehnologice.

Tot având în vedere și schimbarea neîntreruptă a conținutului art. 297 Cod procedură civilă de la 1865, trebuie văzută într-o altă lumină culegerea de jurisprudență din anii 1999-2008, dar pentru ilustrarea înțelesului art. 480 alin. 3 N.C.P.C., realizată de domnul prof. univ. dr. V.M. Ciobanu, (în op. cit. 2016,  p. 1334-1336), a cărui calitate de membru în comisia de redactare a Noului Cod de procedură civilă face ca interpretarea prevederilor codului să capete greutatea unei interpretări oficiale.

Astfel, în cele 9 spețe reținute pentru ilustrarea soluției în apel privind anularea sentinței primei instanțe sunt prezentate cazuri în care instanța de apel trebuia să rețină cauza spre rejudecare:

– eventualele lacune sau inadvertențe în motivare pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel;

– pronunțarea plus petita înseamnă cercetarea fondului cererilor, dar acordând mai mult decât s-a solicitat prin acțiune;

– trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei expertize este greșită deoarece instanța de apel are facultatea administrării unor probe noi;

– neîntocmirea minutei după deliberare implică doar anularea hotărârii, iar și nu trimiterea la rejudecare;

– judecata fondului de prima instanță într-o compunere nelegală atrage anularea pentru nerespectarea altor norme decât cele referitoare la competență., astfel încât instanța de apel rejudecă fondul cauzei.

Interpretarea sintagmei „rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului”, din art. 297 alin. 1 din C. pr. civ. 1865 a făcut obiectul unui multor lucrări de specialitate dar, cele mai convingătoare argumente au fost oferite în articolul „Înţelesul sintagmei „rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului”, potrivit art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Consideraţii de drept comparat cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel” publicat de dl. Liviu Zidaru în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2007.

În acest studiu – ale cărui concluzii trebuie temperate prin prisma prevederilor novatoare ale N.C.P.C. în special cele referitoare la obligativitatea procedurii de completare a hotărârii în condiţiile art. 442-444 şi inadmisibilitatea unei astfel de solicitări pe calea apelului – se arată că desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare intervine doar când prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a intra în cercetarea fondului, pe baza unei excepţii procesuale – prescripţie, putere de lucru judecat, inadmisibilitate, lipsa calităţii procesuale etc., textul în discuţie fiind aplicabil şi în situaţia în care prima instanţă s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită (cealaltă ipoteză, cazul în care prima instanţă a omis să analizeze o cerere principală ori incidentală, fiind exclusă de art. 445 N.C.P.C.).

În articolul „Noua reglementare a apelului în Proiectul de lege privind Codul de procedură civilă”, publicat în Curierul Judiciar nr. 9/2009, supliment, acelaşi autor sublinia că „în concepţia Proiectului, numai situaţia în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale constituie un caz în care nu s-a judecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a anulării sentinţei şi evocării fondului. După cum vom vedea, aceasta este şi singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în care, în condiţii strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă”.

Mai trebuie subliniat și aceea că şi înțelesul discutabil al unor texte sau necorelarea acestora și nu doar conținutul variabil al art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 a generat soluții jurisprudențiale neunitare.

Doctrina totuși era foarte categorică în a afirma că ,,necercetarea fondului înseamnă soluționarea greșită a procesului … pe baza unei excepții (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 361), că presupune ca „hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în baza unei excepții procesuale … neavând o judecată a fondului pricinii” (G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. All, 1994, p. 434), că ,,instanța nu cercetează fondul atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale” (M. Tăbârcă, Drept procesual civil, volumul 4, ed. Universul Juridic Bucureşti, 2005, p.74)  sau că ,,include în conținutul său toate neregularitățile procedurale care au determinat pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existența puterii de lucru judecat ori pe baza altor excepții peremptorii” (I. Leş, Tratat de drept procesual civil ed. All Beck 2005, p. 584).

În ciuda acestei soluții doctrinare unanime, practica a forțat nepermis interpretarea art. 297 alin. 1 din C. pr. civ. 1865 indiferent că era vorba de „cercetarea fondului” (în reglementarea de dinaintea Legii nr. 202/2010) sau de „judecata fondului” (în forma ce reprezenta o aplicare anticipată a N.C.P.C.), viciind grav înțelesul normei discutate care s-a considerat că vizează și situațiile în care prima instanță nu a administrat toate probele necesare juste soluționări a cauzei, în care prima instanță s-a pronunțat în baza unor probe a căror administrare era lovită de nulitate, cînd prima instanță nu și-a motivat corespunzător soluția (motivarea lipsește, este greșită, incompletă, improprie materiei cu care a fost investită etc.), în ipotezele când există neconcordanțe între minută și dispozitiv, când nu se pot constata indicii privind veritabila ,,cercetare” a cauzei (lipsa analizei pretențiilor, apărărilor sau probelor) sau când constatarea unor vicii ale motivării hotărârii care pun instanța superioară în imposibilitatea exercitării controlului judiciar.

Aceasta, cu toate că și în vechiul cod existau suficiente prevederi care să permită decelarea înțelesului sintagmei „soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului” astfel:

Art. 137. (1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

(2) Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Art. 247. (1) În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor

Art. 293. (1) Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare.

(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută la alin. 1 rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.

Textele enunțate fac deplină dovadă că, în concepția vechiului cod, pronunțarea asupra fondului semnifica o statuare asupra existenței sau inexistenței drepturilor și obligațiilor care făceau obiectul învestirii primei instanțe (iar soluția privind renunțarea la drept este o ilustrare perfectă a acestei afirmații) și că nu însemnau pronunțări a asupra fondului, situațiile în care instanța soluționează pricina în temeiul unei excepții admise (art. 137 fiind elocvent prin poziţionarea antagonică a situației de admitere a excepției procesuale în raport de aceea a posibilităţii cercetării fondului, iar art. 293 alin. 2 arată exemplificativ „motive care nu implică cercetarea fondului” – siutaţii de admitere a unei excepţii a tardivităţii sau a unei excepţii a inadmisibilităţii).

În aceste condiții, având în vedere și dispozițiile mai explicite din noul cod, art. 480 alin. 3 N.C.P.C. nu poate avea decât înțelesul căruia, doar când prima instanţă a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a pronunţat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acţiunea se poate aprecia că „prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului”.

Astfel, art. 36 N.C.P.C. care conţine definiţia legală a calităţii procesuale, mai stipulează că „existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”, iar nu o problemă care ţine de stabilirea identităţii dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Chiar dacă teza a II-a textului analizat a fost edictată „pentru a înlătura tema celor care nu se raportează la raportul juridic litigios dedus judecăţii pe motiv că aceasta ar însemna ca judecătorul să verifice în prealabil existenţa dreptului subiectiv” (V.M. Ciobanu, op. cit. 2016, p. 175), prin acesta, legiuitorul a reuşit şi o definiţie a ceea ce reprezintă „analiza fondului cauzei” (concept frecvent utilizat în cod – art. 83, art. 248 etc.): determinarea existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate

În acest text – incidental, sau poate nu – s-a statuat că analiza și soluționarea unei excepții privind calitatea procesuală nu este niciodată o „chestiune de fond” și s-a stabilit expres că, întotdeauna – indiferent de tipul excepției procesuale cercetate -, existența și întinderea drepturilor și obligațiilor care ar alcătui conținutul raportului juridic dedus judecății sunt chestiuni ce pot fi dezlegate în ceea ce reprezintă „fondul” cauzei.

Această concluzie s-ar fi putut trage – dar cu evidenţierea şi discutarea mai multor distincții – şi din analiza art. 31 N.C.P.C. care împarte apărările în apărări de fond și apărări procesuale. Astfel, apărările de fond sunt acele mijloace prin care pârâtul urmărește respingerea acțiunii îndreptate împotriva lui, vizând fie aspecte de fapt, fie aspecte de drept dar „îndreptate împotriva fondului pretenției reclamantului” și care, dacă ar fi considerate justificate, ar conduce la respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Spre diferențiere, apărările procedurale nu vizează niciodată fondul drepturilor, ci doar „condițiile de formă de judecată (includerea unor reguli de organizare, judecată, de competență sau de procedură) ori lipsuri referitoare la exercitarea dreptului la acțiune”.

Pentru că apărările de fond nu se confundă niciodată cu excepțiile procesuale de fond (referitoare la excepția dreptului la acțiune), admiterea unei excepții de fond reprezentând o soluționare a pricinii fără ca fondul dreptului să fie luat în discuție.

Ca un corolar al interpretării celor două texte, va rezulta că soluționarea cauzei în primă instanță în baza unei excepții procesuale (de procedură sau de fond) înseamnă „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului”.

Per a contrario, va însemna că instanța a judecat fondul ori de câte ori soluția nu s-a pronunțat ca urmare a admiterii unei excepții procesuale: respingerea acțiunii ca neîntemeiată (ca efect al „admiterii” unor apărări de fond) precum și admiterea acțiunii în parte cu respingerea unor pretenții ca neîntemeiate și admiterea acțiunii în întregime (astfel, devine explicabilă soluția din O.U.G. nr. 138/2000 vizând modificarea art. 297 alin. 1 din C. pr. civ. 1865 care vorbea despre „respingerea cererii de chemare în judecată fără cercetarea fondului”: admiterea cererii înseamnă peremptoriu, cercetarea fondului și, de aceea, era de neconceput reglementarea unei situații absurde în care să se stabilească că o astfel de ipoteză ar însemna necercetarea fondului).

Concluzia este întărită de art. 245 care explicitează noțiunea de „excepție procesuală” ca fiind mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Va rezulta că, ori de câte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii este rezultatul admiterii unei excepții procesuale, soluția instanței nu a vizat niciodată „fondul dreptului” (evident, în sensul art. 36 teza a II-a N.C.P.C.), ci doar neregularități procedurale sau lipsuri referitoare la excepția dreptului la acțiune.

Ca și în vechiul cod, poziționarea antagonică a soluționării excepțiilor procesuale față de posibilitatea ,,cercetării în fond a cauzei” (evidentă chiar și în cazul unirii excepțiilor cu fondul) impune concluzia că admiterea excepției și respingerea/anularea cererii nu reprezintă o „judecată a fondului”.

Și, cum tertium non datur, orice altă soluție decât cea rezultând din admiterea unei excepții procesuale, înseamnă o dezlegare a fondului cauzei.

Noul cod conține aplicații punctuale a acestor două ipoteze care întăresc raționamentul anterior: art. 67 alin. 4 și art. 472 alin. 2 – texte aplicabile prin analogie – vizează situația căii de atac ,,respinsă fără a fi cercetat în fond ” dacă s-a renunțat la aceasta ori a fost anulată sau perimată; art. 243 enumeră mai multe situații în care nu mai este necesară dezbaterea fondului, printre care și aceea vizând admiterea unor excepții (pentru celelalte ipoteze sunt aplicabile regulile speciale de la art. 406, 408 sau art. 436 și 438); în fine, art. 408 conține o situație de soluționare a fondului: când reclamantul renunță la dreptul pretins instanța este obligată să pronunțe o hotărâre prin care „respinge cererea în fond” (sintagma utilizată atât pentru a diferenția soluția de cea pronunțată în cazul ,,constatării” renunțării la judecată, dar și pentru a sublinia că astfel dreptul litigios este definitiv pierdut de cel care renunță la el).

Art. 408 alin. 2 N.C.P.C. mai permite o concluzie, aceea că orice statuare asupra existenței sau inexistenței dreptului pretins semnifică o judecată în fond.

Această judecată în fond este și cea despre care art. 424 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă face vorbire când se arată că hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță se numește sentință.

Sensul propus nu este unul atât de evident, dar articolul în discuție trebuie văzut împreună cu art. 248 alin. 5 N.C.P.C. și cu art. 255 alin. 1 din C. pr. civ. 1865.

Acest ultim text care prevedea că ,,hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se numesc sentințe” nu cuprindea și situația în care acest fond nu era „rezolvat” ca urmare a admiterii unei excepții (și reprezenta singurul argument – dar, unul extrem de palid – care juca în favoarea celor care extindeau sfera noțiunii de „necercetare a fondului”).

Noul cod suplinește această lipsă prin art. 424 alin. 1 și 248 alin. 5, care trebuie văzute însă împreună pentru a putea cuprinde sensul particular al noțiunii de ,,dezînvestire fără soluționarea cauzei” (în sine o construcție inutilă de termeni incompatibili, căci orice dezînvestire înseamnă o soluționare a cauzei).

Dar, art. 248 alin. 5 N.C.P.C. stipulează că „încheierea prin care s-a respins excepţia, precum şi cea prin care, după admiterea excepţiei, instanţa a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel”.

Textul care tratează regimul căilor de atac împotriva anumitor soluţii date excepţiilor, are o a treia ipoteză subînţeleasă în care, prin natura rezolvării date excepţiei, după admiterea excepţiei, instanţa nu mai rămâne în continuare învestită, ci se „dezînvesteşte”. Pentru această situaţie, de admitere a excepţiei şi de anulare, respingere sau perimare a cererii, când „prima instanţă … se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza”, art. 424 alin. 1 N.C.P.C. arată că se pronunţă tot o „sentinţă”.

De aceea, și din perspectiva acestei delimitări stabilite de art. 424 alin. 1 NCPC, „hotărârea prin care cauza este soluționată”/„hotărâre prin care prima instanță se dezinvestește fără a soluționa cauza” ce poate avea sens doar din perspectiva judecății fondului (stabilirea existenței drepturilor și obligațiilor pretinse) – în primă ipoteză – și, respectiv, anularea, respingerea ori perimarea cererii ca urmare a admiterii unei expertize procesuale peremptorii – în a doua ipoteză,

Apreciem că sintagma „în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului” din art. 480 alin. 3 NCPC se referă doar la cea de-a doua situație analizată respectiv că prima instanță în mod greșit a respins, anulat sau perimat cererea ca urmare a eronatei admiteri a unei excepții procesuale.

Propunem ca, la această ipoteză să, fie adăugate situațiile în care prima instanță s-a pronunțat asupra unei cereri complet diferite decât aceea pentru care s-a formulat acțiunea (situaţii extrem de rare în practică, când prima instanţă face greşita aplicare a art. 204 NCPC şi refuză în mod nelegal să soluţioneze cererea modificată în termenul legal sau când instanţa ignoră modificarea cererii realizată potrivit art. 204 NCPC), precum și acele situații în care codul prevede expres că acțiunea va fi respinsă fără a fi cercetată în fond.

Este vizată aici ipoteza  art. 78 alin. 2 N.C.P.C., pentru situațiile în care prima instanță a apreciat greșit că raportul juridic dedus judecăţii impune introducerea  în cauză și a altor persoane iar pricina nu ar fi putut fi soluționată fără participarea terțului ori că, în mod eronat, s-a constatat că niciuna dintre părți nu a cerut introducerea în cauză a terțului (iar, nu pentru cazurile în care prima instanță a respins cererea în baza lipsei calității procesuale active sau pasive, iar părțile, fără a critica această soluție, sunt nemulțumite de lipsa rolului activ al judecătorului în aplicarea art. 78 alin. 2).

În orice altă situații decât cele expuse anterior intervine regula generală de la art. 480 alin. 6 N.C.P.C. care este obligatorie în lipsa constatării ipotezelor limitative de la art. 480 alin. 3 și alin 5, astfel încât, anulând hotărârea primei instanțe, instanța de apel este obligată să rețină procesul pentru rejudecare (când ,,prima instanță a judecat în fond” ceea ce cuprinde toate ,,hotărârile pronunțate de prima instanță, mai puțin cele prin care instanța a anulat sau respins cererea pe baza unei excepții peremptorii” – Tr. C. Briciu în V.M. Ciobanu, op. cit. 2016 p. 1408)

Astfel când prima instanţă a judecat în fond, dacă în apel se constată neîntocmirea minutei după deliberare, conform art. 401 N.C.P.C. (în oricare dintre împrejurările care ar putea conduce la sancţiunea nulității: nu a fost întocmită „de îndată” – în ziua de închidere a dezbaterilor sau în cea pentru care pronunţarea a fost amânată; nu cuprinde opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate; nu este semnată pe fiecare pagină de către judecători sau nu este semnată; minuta cu desăvârşire lipseşte din dosarul cauzei), acest motiv de nulitate a hotărârii (sancţiune expres precizată în art. 401 alin. 2), obligă instanţa de apel să anuleze hotărârea pronunţată în primă instanţă şi să reţină cauza spre rejudecare, neputând trimite cauza spre rejudecare, nici chiar la solicitarea comună a părţilor.

În situaţia în care prima instanţă a soluţionat cauza prin admiterea unei excepţii procesuale prin încălcarea regulilor privind invocarea şi soluţionarea excepţiilor (excepţia nu a fost pusă în prealabil în discuţia părţilor, existau alte excepții care trebuiau analizate cu prioritate conform art. 248, soluţionarea excepţiei impunea administrarea unor probe sau chiar unirea cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei) încălcarea unor principii ale procesului civil – dreptul la apărare şi contradictorialitatea – nu justifică anularea cu trimitere, art. 480 alin. 6 obligând la soluţia reţinerii pentru rejudecarea excepției în condiţiile legii, după anularea sentinţei, procesul fiind reluat în faţa instanţei de apel din faza dezbaterilor asupra excepţiei, instanţa de apel urmând a pronunţa, la rândul ei, o hotărâre definitivă de admitere a excepţiei (în cazul respingerii excepţiei, dacă în apel sau în întâmpinare s-a cerut, cauze trebuie trimisă la prim instanţă pentru continuarea judecății) .

Deşi aparent discutabilă – pentru că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului -, soluţia propusă este impusă de împrejurarea că ceea ce se analizează este doar respectarea condiţiilor pentru invocarea şi soluţionarea excepţiilor, iar nu însăşi dezlegarea dată acestor incidente procedurale; în acest context, instanţa de control judiciar nu face decât să stabilească dacă s-au încălcat sau nu principiile dreptului la apărare şi al  contradictorialității, fără a analiza în fond temeinicia soluţiei de admitere a excepţiei (chiar dacă există în acest sens o critică în apel), pentru că nu poate face aceeaşi eroare ca prima instanţă.

De aceea, cum în cazul în care instanţa s-a pronunţat asupra existenţei sau inexistenţei drepturilor şi a obligaţiilor afirmate cu ignorarea dreptului la apărare şi al contradictorialității (spre exemplu prin punerea în discuţie şi rămânerea în pronunţare asupra unei excepții, dar sentinţă se dezleagă temeinicia acţiunii), art. 480 alin. 6 N.C.P.C. obligă instanţa de apel la anularea hotărârii atacată şi la reţinerea procesului spre judecare, pentru identitate de rațiune, aceeași soluţie trebuie adoptată şi în cazul comiterii acelorași erori procedurale dar, în privința dezlegării unor excepții procesuale.

Omisiunea nemotivării în fapt şi/sau în drept a soluţiei de admitere sau respingere a acţiunii (mai ales în cazurile în care acţiunea cuprindea mai multe petite distincte sau şi cererii accesorii) nu înseamnă niciodată soluţionarea  procesul fără a intra în judecata fondului, pentru că, prin soluţia de respingere a acţiunii, instanţa s-a pronunţat asupra tuturor capete de cerere, acţiunea fiind respinsă în întregul ei, iar dacă, în cazul admiterii, judecătorul nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, calea deschisă este cea prevăzută de art. 444 N.C.P.C., completarea hotărârii, apelul fiind inadmisibil în acest caz.

Trebuie subliniat că, prin decizia pronunţată în apel poate fi îndreptat orice viciu al motivării sentinţei primei instanţe (rezumate la „inexistenţă”, „inexactitate”, „insuficiență” – V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pp. 391), indiferent dacă se menţine sau nu în soluţia primei instanţe, instanţa de control judiciar fiind obligată să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și susținerile care au fost înlăturate, astfel încât să se evidenţieze că instanţa a examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (cauza Boldea c. României, hotărârea din 15 februarie 2007, par. 30)

Această modalitate de judecată în căile de atac este pe deplin concordantă cu art. 6 din C.E.D.O., Curtea având o jurisprudență constantă în a arăta că „o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă şi … este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6” (hotărârea pronunţată la 21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României, par. 58).

Mai trebuie arătat în plus – pentru argumente ţinând de analogia situaţiilor – , că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. pr. civ. 1865 „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” nu permitea pronunţarea unei soluţie de casare (singura ipoteză în care se putea dispune trimiterea la rejudecare de instanţa a cărei hotărâre a fost casată – oricum, dacă se forța o soluţie de casare, când instanța de recurs nu era Î.C.C.J., ar fi fost obligatorie casarea cu reţinere, conform art. 312 alin. 4 din C. pr. civ. 1865), ci doar una de modificare conform art. 312 alin. 2 C. p. civ. 1865 ceea ce însemna doar înlocuirea considerentelor necorespunzătoare cu cele proprii materiei dezlegate prin hotărâre sau producerea acestor argumente în cazul lipsei motivării.

Or, dacă în recurs trimiterea la rejudecare nu era posibilă pentru vicii ale motivării, acest lucru nu era admisibil nici în cazul apelului, soluţia vechiului cod fiind pe deplin aplicabilă şi în cazului N.C.P.C.

Trebuie învederat că, în cazul considerentelor eronate sau prejudiciabile pentru parte, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea exercitării căii de atac care să nu vizeze soluția cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, în temeiul art. 461 NCPC partea interesată poate exercita o cale de atac care să fie îndreptată împotriva considerentelor hotărârii, dacă prin aceasta: a.) s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori b.) cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Textul conţine şi soluţia pe care o poate pronunţa instanța de control judiciar în cazul admiterii căii de atac, aceasta fiind obligată să înlăture considerente improprii şi să le înlocuiască cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Norma citată relevă opinia legiuitorului că, în sine, insuficiență a motivării – care poate merge până la situația extremă a lipsei totale a motivării, a inadecvării complete a motivării cu situația procesului judecat (datorate unor accidente de tip copy-paste când se inserează considerentele altor hotărâri decât cele pronunțate în dosar) – nu este de natură să afecteze soluția. Aceasta, pentru că temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanţe rezultă nu doar din analiza probelor administrate de această instanță sau din interpretarea regulilor de drept incidente, ci din propriul raționament privind situația de fapt și de drept făcută de instanța de apel.

Cel mai puternic argument în acest sens rezultă din analiza soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța în temeiul art. 498 NCPC (casarea cu trimitere fiind regula în cazul recursurilor soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție conform art. 497, astfel încât analogia nu este posibilă) prin raportare la motivele prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) și pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei).

Se observă că, potrivit art. 498 alin. 1 N.C.P.C., în cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată (singura soluţie posibilă în cazul admiterii recursului – art. 496 alin. 2 N.C.P.C.), este obligatorie rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs.

De la această regulă există cinci excepţii: necompetenţă, depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, încălcare a autorităţii de lucru judecat, judecata în lipsa părţii care a fost nelegal citată şi cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, pentru toate celelalte ipoteze fiind obligatorie casarea cu reţinere pentru  rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs.

Aceasta va însemna că situația art. 488 alin. 1 pct. 6 („nemotivarea hotărârii” – V.M. Ciobanu, op. cit., 2016 p. 1360 – 1361) este, în concepția legiuitorului, una distinctă de aceea a soluției pronunțate fără a intra în judecata fondului din moment ce, pentru fiecare dintre aceste două ipoteze, sunt reglementate două soluții diferite în recurs, fiind inadmisibil să se reglementeze rezolvării distincte a unor situații identice.

Concluzia trebuie, în temeiul principiului ubi eadem est ratio ibi eadem solutio, să producă efecte și în materia apelului, astfel încât să nu se poată considera vreodată că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului în cazul unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În fine, nici în situația în care instanța s-a pronunțat în fond (statuând asupra existenței sau inexistenței drepturilor și obligațiilor afirmate de părți) dar lipsește orice pretinsă dovadă a „cercetării fondului” precum administrarea unor probe, analiza pertinenței mijloacelor de probă produse de părți, pronunțarea în baza unor dovezi viciate (a căror nelegalitate a fost invocată în termen, iar prima instanță a respins-o – în lipsa acestei situații, orice neregularitate se acoperă și nu poate fi ridicată în apel) sau insuficiența materialului probator care să justifice concluzia temeiniciei sau netemeiniciei cererilor soluționate, nu se poate aprecia în prima instanță a soluționării procesului fără a intra în judecata fondului.

Acesta pentru că, în virtutea efectul devolutiv al apelului, se conferă instanţei superioare de control judiciar dreptul şi obligaţia de a efectua o nouă judecată asupra fondului prin verificarea tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept pe care prima instanţă şi-a bazat hotărârea în acest scop trebuind să analizeze atât motivele, mijloace de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă cât şi cele arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, putând  dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă şi administrarea probelor noi.

Aceasta va însemna că, niciodată nu poate fi calificată ca o ipoteză în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului împrejurarea în care, prin sentinţa apelată, a fost dezlegat raportul juridic dedus judecăţii, dar în baza unui probatoriu calificat ca incomplet, nepertinent sau nelegal administrat pentru că, prin efectul devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar este obligată să refacă probele nelegal administrate, să completeze probatoriul insuficient şi să administreze probelor noi propuse prin motivarea apelului ori în întâmpinare în măsura concludenţei, pertinenței şi utilităţii acestora.

Argumentul conform căruia legiuitorului urmăreşte ca părţile să beneficieze de cele două grade de jurisdicţie (în faţa cărora să aibă deplinul exerciţiu al drepturilor recunoscute de lege – dreptul la apărare, dreptul de a propune probe etc.) nu poate fi reţinut, în condițiile în care apelul este devolutiv, astfel că instanţa ordinară de control judiciar trebuie să evoce ea fondul.

Apoi, principiul dublului grad de jurisdicţie – ceea ce înseamnă posibilitatea judecării de două ori a fondului – nu este consacrat expres în Constituţie, legi sau Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, regula dublului grad de jurisdicție este un principiu general al dreptului, numai legiuitorul putând deroga de la el, astfel că ar avea o valoare „paraconstituţională”, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu poate să deroge de la el decât în considerarea unor circumstanţe particulare într-un contencios determinat, iar faptul că numeroase legi derogă de la această regulă împiedică transformarea acestui caracter paraconstituţional într-o valoare constituţională (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. Universul Juridic 2013, p. 172) .

Astfel, N.C.P.C. a dat preferinţă soluţiei evocării fondului de către instanţa de apel care asigură, în primul rând, celeritatea judecăţii cauzei, scurtând durata procesului şi evitând astfel tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, din motive imputabile primei instanţe; părţilor, această soluţie la aduce economie de timp şi bani, soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare fiind considerată inoportună din perspectiva depăşirii termenului optim şi previzibil de soluţionare a cauzelor (drept la care numai părţile în favoarea cărora a fost edictat pot renunța, prin solicitarea expresă de luare a măsurii de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel ori prin întâmpinare).

B. În privința celei de a doua probleme de drept, termenul şi actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, se constată, din analiza jurisprudenței expuse, că în majoritatea cazurilor, instanțele de apel verifică formularea cererii de anulare cu trimitere la prima instanță în cuprinsul cererii de apel sau întâmpinare (situație ce reprezintă opinia majoritară în practică).

Există totuși situații frecvente în care se dă curs solicitării de trimitere la prima instanță care nu este formulată prin cererea de apel sau întâmpinare, ci printr-o cerere ulterioară (note de ședință, concluzii scrise etc.) prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterii fondului în apel; mai există situații în care măsura trimiterii la rejudecare este pusă în discuția părților din oficiu de instanță și chiar dispusă împotriva voinței acestora.

B.1. Astfel, majoritatea instanţelor verifică dacă, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, părţile au solicitat în mod expres luarea măsurii trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie şi adoptă această soluţie doar când constată îndeplinită această cerinţă:

1) Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, decizia nr. 486/A/08.06.2016

Instanţa a dispus trimiterea spre rejudecare observând că, prin apelul declarat de creditoare, s-a solicitând în principal anularea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare.

2) Curtea de Apel Oradea, Secţia I Civilă, decizia nr. 998/A/09.11.2015

Curtea a luat măsura trimiterii la rejudecare arătând că apelantul a solicitat casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor, în vederea administrării probaţiunii şi a cercetării pe fond a cauzei.

3) Curtea de Apel Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 290/CM/07.06.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare observând că, prin apelul declarat, reclamantul a solicitând anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

4) Curtea de Apel Bacău, Secţia I Civilă, decizia nr. 1305/03.12.2015

Instanţa a dispus trimiterea spre rejudecare arătând că are în vedere solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare formulată în cadrul cererii de apel (o menţiune similară existând şi în decizia nr. 1374/06.12.2015 a aceleiaşi instanţe).

5) Curtea de Apel Braşov, Secţia I Civilă, decizia nr. 1213/Ap/08.10.2015

Curtea a luat măsura trimiterii spre rejudecare luând act că, prin cererea de apel, contestatorii au cerut trimitere a cauzei spre rejudecare pentru cercetarea fondului.

6) Curtea de Apel Suceava, Secţia I Civilă, decizia nr. 263/10.03.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare după ce a constatat că, prin cererea de apel, reclamanta a solicitat desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond.

7) Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă, decizia nr. 1421/03.12.2014 

Curtea a luat măsura trimiterii spre rejudecare observând că, prin cererea de apel, pârâta au cerut anularea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

8) Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I Civilă, decizia nr. 419/A/20.06.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare tribunalului Mureş după ce, stabilind că „nepronunţarea asupra tuturor petitelor cererii de chemare în judecată echivalează practic cu o nepronunţare asupra fondului”, a dat eficienţă cererii de apel a reclamantului prin care s-a cerut, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

9) Tribunalul Alba, Secţia I Civilă, decizia nr. 238/A/12.04.2016

Tribunalul a luat măsura trimiterii la rejudecare observând că, în cererea de apel, s-a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii excepţiilor invocate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa să se pronunţe asupra fondului cauzei.

10) Tribunalul Arad, Secţia I Civilă, decizia nr. 215/A/01.03.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare arătând că, în mod greşit prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi întrucât s-a cerut expres trimiterea cauzei spre rejudecare, în apelul declarat reclamantul solicitând anularea hotărârii apelată şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa primei instanţe deoarece judecata s-a făcut fără a intra în judecarea fondului.

B.2. Alte instanţe au apreciat că prevederile legale analizate ar permite o interpretare extensivă conform căreia s-ar putea dispune trimiterea la prima instanță şi când o astfel de solicitare nu este formulată prin cererea de apel sau întâmpinare, ci printr-o cerere ulterioară (note de ședință, concluzii scrise etc.) ori prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterii fondului în apel sau că măsura trimiterii la rejudecare poate fi pusă în discuția părților din oficiu de instanță și chiar dispusă împotriva voinței acestora.

1) Curtea de Apel Suceava, Secţia I Civilă, decizia nr. 248/07.04.2015

Curtea a luat măsura trimiterii spre rejudecare arătând că, „la termenul de judecată din data de 2.04.2015, faţă de motivul de ordine publică invocat de către instanţa de apel din oficiu (nelegala citare a unor persoane care nu a avut calitate de parte la prima instanţă şi nici nu au formulat apel), apelanţii au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe”. Curtea a apreciat că, „deşi această cerere nu a fost formulată prin cererea de apel, se aplică dispoziţiile art. 480 alin. 3 teza II C.proc.civ., întrucât cererea fost formulată raportat la un motiv de nelegalitate de ordine publică invocat din oficiu de instanţa de apel la termenul de judecată, şi partea nu poate fi decăzută din dreptul de a-şi exprima această opţiune (între rejudecarea la instanţa de apel sau la prima instanţă).

2) Curtea de Apel Braşov, Secţia Civilă, decizia nr. 1184/Ap/26.09.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare după ce a constatat că prima instanţa de judecată nu a pus în discuţie fundamentul juridic corect al cererii astfel că, în mod greşit, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, luând act de „precizarea” făcută de apelanta reclamantă la termenul de judecată din 13.09.2016 (termenul de închidere al dezbaterilor în fond), în sensul că înţelege să susţină teza trimiterii cauzei spre rejudecare, în baza art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă.

3) Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I Civilă, decizia nr. 411/A/14.07.2016

Curtea a luat măsura trimiterii spre rejudecare deşi apelantul nu solicitase acest lucru prin cererea de apel, motivând dispoziţia prin aceea că „trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Harghita se impune, întrucât potrivit art.11 din OUG nr. 51/2008 soluţionarea cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamant este de competenţa acelei instanţe”.

4) Curtea de Apel Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 9/C/20.01.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare luând act de o solicitare orală a apelantului care, la cererea instanţei, a precizat că, în cazul în care s-ar admite apelul şi s-ar înlătura excepţia prescripției, vrea trimiterea cauzei spre rejudecare; cererea de apel a reclamantului nu conţinea o astfel de solicitare.

5) Curtea de Apel Piteşti, Secţia I Civilă, decizia nr. 1741/28.10.2015

Fiind învestită cu un apel al reclamantului care a criticat o sentinţă „pentru nelegalitate și netemeinicie”, Curtea din oficiu a pus în discuție „nulitatea hotărârii atacate, având în vedere că nu a fost conceptat şi citat, în calitate de pârât, Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a indicat reclamantul în fața instanței de fond”.

Constatând că „pârâtul nu şi-ar putea exprima opțiunea cu privire la instanța care să rejudece fondul, nefiind înștiințat în vreun fel de existenta procesului, şi văzând şi poziția reclamantului care a lăsat la aprecierea instanței acest aspect”, instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare apreciind ca „fiind în interesul reclamantului ca această cauză să fie trimisă spre rejudecare la instanța de fond, respectiv la Tribunalul Argeș, instanță competentă material și teritorial, reclamantul putând astfel beneficia de două căi de atac”.

6) Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a Civilă, decizia nr. 6/CA/04.02.2016

Curtea a luat măsura trimiterii spre rejudecare deşi niciuna dintre cererile de apel cu care fusese învestită nu cuprindea o astfel de solicitare, dar a dat eficiență „solicitărilor exprese din apel a ambelor părţi” – în fapt, cererilor formulate în cadrul concluziilor orale pe fondul căii de atac.

7) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 97/28.01.2016

Tribunalul a luat măsura trimiterii la rejudecare valorificând „precizări cu privire la temeiurile de drept ale apelului” ale reclamanților depuse la termenul de închidere al dezbaterilor în fond prin care aceștia cereau „trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru introducerea în cauză a  persoanei juridice răspunzătoare”; cererea de apel a reclamantului nu conţinea o astfel de solicitare.

8) Tribunalul Arad, Secţia I Civilă, decizia nr. 31/01.01.2017

Tribunalul a luat măsura trimiterii la rejudecare după ce a pus din oficiu în discuția părţilor această măsură necesară „pentru stabilirea cadrului procesual” (în cerere de apel nu existau practic critici privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ci o înșiruire de susţineri imposibil de încadrat în drept), iar dispoziţia s-a luat „pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie”. 

9) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 580/12.05.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare luând act de o solicitare orală a apelanților care, în cuprinsul concluziilor din dezbaterile în fond, a invocat „excepţia nulităţii hotărârii instanţei de fond apreciind că aceasta nu este motivată şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru soluţionarea acesteia”; cererea de apel a reclamantelor împotriva hotărârii prin care acţiunea lor fusese respinsă ca neîntemeiată nu conţinea o astfel de solicitare, ci doar critici de netemeinicie.

10) Tribunalul Sibiu, Secţia I Civilă, decizia nr. 137/11.02.2016

Într-o cauză în care s-a arătat că, pentru a reține că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului „era necesar ca prima instanță să soluționeze cauza prin admiterea vre-unei excepții, ceea ce nu este cazul” dar s-a constatat că judecătoria a soluţionat pricina în lipsa părților care nu au fost citate, Tribunalul a dispus anularea unei încheieri și a stabilit un termen pentru rejudecarea cererii de suspendare a executării silite pentru că, „deși s-a solicitat prin întâmpinare trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul nu va adopta această soluție întrucât intimatul a solicitat trimiterea doar pentru considerentul nejudecării fondului, care în speță nu este real, nu și pentru necitarea părților”.

11) Tribunalul Iași, Secţia I Civilă, decizia nr. 1509/26.10.2016

Fiind învestit cu apel prin care reclamanta critica „pentru nelegalitate și netemeinicie” o sentinţă de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, la unul din termene tribunalul, din oficiu, a supus dezbaterii contradictorii a părților trimiterea la rejudecarea cauzei de către prima instanţă având în vedere „dispozițiile art. 478 Cod Procedură Civilă care dispun că în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în primă instanța precum și dispozițiile art. 78 alin. 3  Cod Procedură Civilă care dispun că introducerea forțată în cauză a altor persoane poate fi dispusă doar până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe

12) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 381/04.04.2016

Instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, după ce la ultimul termen, în temeiul art. 480 alin.6 N.C.P.C., tribunalul a pus în discuţia părţilor, din oficiu, „excepţia nulităţii hotărârii”… „pentru modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat”, deşi măsura trimiterii la prima instanţă nu a fost cerută de apelanţi, iar intimaţii prezenţi la judecata apelului au solicitat respingerea „excepţiei” invocate.

13) Tribunalul Hunedoara, Secţia I Civilă, decizia nr. 276/A/11.03.2016

Tribunalul a dispus trimiterea spre rejudecare pentru completarea probatoriului constatând că „dezvoltând motivele de apel prin răspunsul la întâmpinare … , apelanta a solicitat explicit admiterea apelului așa cum a fost formulat, cu trimiterea cauzei spre rejudecare”; în cererea cuprinzând calea de atac, partea nu formulase critici vizând nulitatea sentinţei apelate şi nici o cerere de trimitere la rejudecare primei instanţe.

14) Tribunalul Constanţa, Secţia I Civilă, decizia nr. 280/14.03.2016

Învestită cu o cale de atac împotriva unei sentinţe prin care a a fost respinsă, ca neîntemeiată, o cerere de constatare a nulităţii absolute parţiale a unei dispoziţii emise de primarul unei localităţi, criticată prin prisma neanalizării motivului de nulitate invocat – frauda la lege – din oficiu, „instanţa pune în discuţia părţilor anularea sentinţei instanţei de fond” şi, cu toate că reclamantul apelant a susţinut că „şi instanţa de control judiciar poate soluţiona litigiul pe fond, prin decizia pronunţată în calea de atac, fără a se mai dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe”, tribunalul a dispus trimiterea spre rejudecare apreciind că sintagma „prima instanţă a judecat în fond” impune ca „judecătorul fondului să fi analizat în concret obiectul litigiului, astfel cum a fost formulat, precum şi prin raportare la temeiurile de drept invocate, respectiv să fi oferit o dezlegare concretă a cauzei sub toate aspectele”, iau nu ca în dosarul analizat unde „motivarea instanţei de fond nu se supune nici uneia dintre exigenţele …jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului”.

Jurisprudenţa Curții Constituționale a României

Prin decizia nr. 26/20.01.2016 publicată în M. Of. nr. 125/17.02.2016, Curtea Constituțională a stabilit că dispoziţiile art. 480 alin. 3 N.C.P.C. sunt constituționale, soluţia legislativă constând în aceea că măsura dispunerii trimiterii cauzei spre judecare nu poate fi făcută, din oficiu, de instanța de apel, ci numai la solicitarea părților, fiind în concordanţă cu prevederile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Curtea Constituțională a subliniat că „prin dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate în prezenta cauză, legiuitorul dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care, însă, nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege [art. 9 din Codul de procedură civilă].

Principiul disponibilității trebuie, însă, coroborat și cu celelalte principii care guvernează procesul civil, cum ar fi legalitatea, astfel încât părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilitate de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia [art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

16. Așadar, Curtea reține că prin textul de lege criticat care, pentru rațiuni de celeritate, prevede că instanța de apel anulează hotărârea atacată și judecă procesul evocând fondul, ceea ce echivalează cu existența unei singure căi de atac, nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Mai mult, textul dă posibilitatea părții care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicție.

Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe.

17. În continuare, Curtea reține că dispozițiile constituționale referitoare la folosirea căilor de atac fac vorbire despre modul de exercitare al acestora și nu menționează numărul lor, doar într-o atare ipoteză renunțarea la o cale de atac ar fi putut constitui o cauză de neconstituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002, sau Decizia nr. 237 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 17 octombrie 2002).

18. Referitor la invocarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin.(1) din Constituție, și prin prisma dispozițiilor art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Curtea observă că textul legal criticat nu contravine principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deoarece incidența sa este impusă de existența unei situații de natura celei descrise în ipoteza normei și nu de calitatea sau identitatea părților. Nu este contrară principiului constituțional invocat instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Mai mult, astfel cum s-a arătat, oricare dintre părți are posibilitatea de a solicita, în mod expres, prin cererea de apel sau întâmpinare trimiterea cauzei spre rejudecare.

19. Așadar, Curtea reține că, prin textul de lege criticat, legiuitorul, în virtutea competenței sale constituționale conferite de art. 126 alin. (2) potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” și art. 129 potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii” din Legea fundamentală, a reglementat o soluție legislativă prin care, pe de o parte, se dă eficiență celerității soluționării cauzelor și se evită prelungirea excesivă a ciclului procesual atât prin reglementarea soluției pe care o poate pronunța instanța de apel, cât și prin limitarea posibilității trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată în cursul procesului, iar, pe de altă parte, conferă posibilitatea părților de a beneficia de dublul grad de jurisdicție, atunci când apreciază oportunitatea acestuia”.

Practică C.E.D.O. relevantă

1) În cauza Cârstea şi Grecu c. României (hotărârea din 23 mai 2006), s-a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 al Convenţiei din punctul de vedere al cerinţei duratei rezonabile a unui proces datorită, printre altele, repetatelor desfiinţări/casări cu trimitere la rejudecare, Curtea Europeană a reţinut că

„42. În privinţa comportamentului tribunalelor naţionale, Curtea constată că, în cazul în speţă, întârzierea în procedură a fost cauzată de casaţiile şi strămutările ulterioare ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisă de trei ori fie la judecătorie fie la tribunal, în urma omisiunii tribunalelor de a se pronunţa asupra unor plângeri prezentate în cazul în speţă. În plus, amânarea cauzei putea continua la infinit, nici-o dispoziţie legală neputând să-i pună capăt.

Deşi Curtea nu este competentă să analizeze maniera în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, ea consideră totuşi că acele casaţii ulterioare cu retrimitere sunt datorate erorilor comise de instanţele inferioare cu prilejul examinării cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). De asemenea, repetarea acestor casaţii denotă o deficienţă în funcţionarea sistemului judiciar.”

2) În cauza Marian Niţă c. României (hotărârea din 07 decembrie 2010), Curtea Europeană, cu toate că a stabilit că art. 6 par. 1 din Convenţie nu a fost încălcat cu privire la respectarea cerinţei unui termen rezonabil, a afirmat că „chiar dacă, în speţă, nu a existat decât o singură casare…observă că celeritatea procedurii în faţa instanţei de prim grad şi a celei de apel a adus prejudicii termenului global al procedurii, având în vedere că, datorită deficienţelor instanţelor în cauză, procedura a trebuit să fie reluată de la zero” (par. 54).

3) În cauza Şega împotriva României (hotărârea din 13 martie 2012), Curtea a subliniat, în special, că „întârzierea a fost cauzată de hotărârea de casare din 3 februarie 2000 şi de trimiterile succesive ale cauzei. Or, aceste întârzieri sunt imputabile autorităţilor” (par. 47).

4) În cauza Ballai c. României (hotărârea din 21 septembrie 2010) Curtea Europeană a observat că, în trei rânduri, „hotărârile pronunţate de instanţele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.). În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârşit, întrucât nicio dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt. Din punctul de vedere al Curţii, instanţele naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă, ţinând seama de obiectul litigiului” (par. 24).

În fapt, „invitaţia” Curții Europeane adresată instanţelor române de a se strădui mai mult în privinţa respectării dreptului părţilor de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil este comună cererilor în care s-a constatat o succesiune de casări cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării, etc.) –  cauza Floarea Pop c. României (hotărârea din 6 aprilie 2010, par. 54) 

Orientări doctrinare

1. În V.M. Ciobanu, op. cit. 2016 p. 1332 se arată că ,,în cazul în care apelantul, prin cererea de apel sau intimatul prin întâmpinare solicită în mod expres ca, în caz de admitere a apelului, să se trimită dosarul primei instanțe, instanța de apel, anulând hotărârea atacată, nu va putea să rețină cauza și să evoce fondul, ci este obligată să trimită cauza spre rejudecare”; autorul mai citează o soluție a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 681/2015 a Secției I Civile – nota de subsol 2) în care se arată că „dacă însă niciuna dintre părți nu a solicitat casarea cu trimitere, instanța de apel nu este îndreptățită să caseze cu trimitere, din oficiu, ci, anulând hotărârea atacată, va evoca fondul”.

2. În I. Leş, op. cit. 2013, p. 659 se arată că ,,pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare sunt necesare, în acest caz să fie întrunite cumulativ următoarele cerințe: a) părțile să solicite expres trimiterea spre rejudecare; b) solicitarea trebuie făcută prin cererea de apel sau întâmpinare; c) o asemenea solicitare, fiind  un act de dispoziție, trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special cu procură specială. O atare exigență nu este postulată de text, dar ea se impune… datorită consecințelor pe care le determină în plan strict procedural, dar și pentru faptul că ne aflăm în prezența unei abateri de la regula procedurală esențială”.

3. În Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole II ART. 456-1134, G. Boroi (coord.), p. 108-109 se arată că art. 480 alin. 3 N.C.P.C. ,,stabilește regula (evocarea fondului în apel după anularea hotărârii, însă … reglementează și excepția”.

Autoarea (C. Negrilă) subliniază just că „instanța nu va putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare din oficiu, ci numai dacă părțile o cer” și că această trimitere nu este posibilă ,,dacă niciuna dintre părțile cauzei (apelantul sau intimatul) nu a cerut expres o astfel de rezolvare prin motivele de apel sau prin întâmpinare”.

În plus, textul art. 480 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă este foarte clar … astfel, nu s-ar putea susține că această opțiune ar putea fi exercitată și la un moment ulterior (prin răspunsul la întâmpinare și, cu atât mai puțin, în cursul judecării apelului) întrucât, după formularea în termenul legal a celor două acte de procedură este pe deplin operantă sancțiunea decăderii părților din acest drept procedural ” (idem, pag. 110)

4. În I. Deleanu op. cit., 2013 p. 235-236, se arată că, doar în situația de excepție în care părțile solicită în mod expres trimiterea la rejudecare prin cererea de apel sau prin întâmpinare ,,evocarea fondului este obligatorie” subliniindu-se că ,,opțiunea legiuitorului trebuie apreciată pozitiv, numai astfel, instituția evocării fondului putând asigura împreună cu alte măsuri, judecarea cauzelor într-un termen optim și previzibil”.

5. În C.G. Frenţiu, D.L. Băldean op. cit., p. 729 se arată că ,,soluția trimiterii cauzei spre rejudecare poate fi adoptată … numai dacă părțile, adică fie ambele, fie numai apelantul sau numai intimatul, au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare”.

6. În G. Boroi, M. Stancu op. cit., p. 627 se învederează că solicitarea de anulare cu trimitere la rejudecare „trebuie să fie expresă și poate fi formulată doar prin cererea de apel sau prin întâmpinare”.

Soluţia propusă

Propunem ca, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor 480 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, să se pronunţe un recurs în interesul legii prin care să se stabilească că actul de procedură prin care partea interesată poate cere instanţei de apel trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie este numai  cererea de apel sau întâmpinarea, iar trimiterea spre rejudecare poate fi cerută numai de apelant sau de către intimat în termenul pentru motivarea cererii de apel, respectiv, pentru formularea întâmpinării, iar nu la un alt moment procesual şi nu poate fi dispusă de instanță din oficiu.

Astfel, după cum rezultă foarte explicit din art. 480 alin. 3 N.C.P.C., „instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare”.

Interpretarea acestui text – care, după cum a relevat examenul doctrinei este una unitară în rândul tuturor autorilor de marcă din domeniul dreptului procesual civil -, este una care rezultă pe de o parte din instituirea unei soluții de principiu (anularea cu reținere) și a uneia de excepție (anularea cu trimitere) care trebuie analizată din perspectiva tuturor restricțiilor pe care le impune această abatere de la regulă; pe de altă parte, neexercitarea dreptului de a cere trimiterea la rejudecare în termen și prin actul anume indicat de lege atrage decăderea părții din exercitarea acestui drept.

Având în vedere rațiunea edictării principiului anulării cu reținere (expusă foarte clar în decizia 26/2016 a C.C.R. anterior citată), contextul în care modificarea s-a impus illo tempore modificarea articolului 297 din C. pr. civ. 1865 (multiplele condamnări ale României la C.E.D.O. pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei procedurilor), trebuie acceptată o noua cerință de interpretarea şi aplicare a legii procesuale civile: imperativul judecării a cauzelor nu doar într-un termen rezonabil, ci și unul optim şi care să poată fi prevăzut de părți; în acest context, separat de obligaţiile privind desfășurarea procesului impuse instanţei – iar art. 6 care face vorbire despre dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil este inclus în capitolul „Principiile fundamentale ale procesului civil” -, se observă că legea conferă părţilor – și doar acestora – folosința anumitor reguli procesuale care să determine întinderea în timp a judecării unei cauze.

Pentru că principiul dublului grad de jurisdicție este unul prevăzut exclusiv în folosul părților cauzelor civile, doar acestea pot îndeplini actele de dispoziție care să valorifice acest privilegiu; instanța nu poate niciodată, în lipsa voinței exprese a părților (cu atât mai puțin contra intenției declarate a acestora, când cer anularea cu reținere) să dispună din oficiu retrimiterea cauzei primei instanțe pentru că dispoziția legală o obligă la evocarea fondului – art. 480 alin. 3 are o reglementarea deasupra oricărui dubiu în această privință: „va judeca procesul evocând fondul”.

Apoi, trebuie subliniată atenția deosebită pe care legiuitorul a acordat-o manierei prin care părțile trebuie să fructifice posibilitatea de a solicita trimiterea la rejudecare.

Astfel, din modalitatea redundantă (aproape pleonastică) prin care s-a instituit această soluție de excepție, cu o dublă excludere -„cu toate acestea …”  „… au solicitat în mod expres” -, atrage atenția că, doar în situația îndeplinirii tuturor condițiilor legale s-ar putea dispune trimiterea la rejudecare: cererea clar exprimată a părților (atât de evidentă, că nu lasă loc de îndoială, dar nici de interpretări sau completări din partea instanței) și formularea solicitării doar prin intermediul unor acte de procedură precis determinate (cererea de apel sau întâmpinarea), iar nu orice alt act (răspuns la întâmpinare, note de ședință, concluzii scrise sau orale etc.)

Cu privire la utilizarea sintagmei „au solicitat în mod expres” (în sine, oarecum excesivă în exprimare, pentru că solicitările făcute nu pot fi exprimate decât deslușit), trebuie observat că, în noul cod, „solicitările exprese” sunt condiții legale pentru exercitarea unor acte de dispoziție foarte importante cu privire la situația procesuală a părții, de unde și necesitatea constatării lor pentru a se ajunge la rezultatul scontat.

Astfel, conform art. 15 N.C.P.C. care reglementează principiul oralității, „procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar”; potrivit art. 244 alin. 5, „cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică”; apoi, art. 481 stipulează că „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege”.

Toate aceste exemple îndreptățesc concluzia că cerinţa manifestării  neechivoce a părții interesate care permite luarea anumitei măsuri procesuale – „solicitarea expresă” – poate avea și semnificația excluderii posibilității  interpretării într-un anume sens a tăcerii părții.

De aceea, cererea de anulare cu trimitere la rejudecare se poate dispune de instanță doar în cazul în care părțile din apel o cer în mod lămurit instanței de control judiciar.

În privința actului prin care se poate face această cerere, textul este la fel de clar: doar prin cererea de apel sau întâmpinare, iar exercitarea acestui drept în afara cuprinsul celor două acte expres desemnate de art. 480 alin. 3 atrage decăderea.

Este de domeniul evidenței că dreptul de a apela o hotărâre a primei instanțe sau dreptul de apărare în cadrul unui apel este distinct de dreptul de a solicita anularea cu trimitere la judecare astfel încât, ca şi pentru orice drept pentru a cărui exercițiu este definit un termen legal imperativ și absolut, intervine decăderea ce sancționează delăsarea părții care nu și-a fructificat dreptul în intervalul prescris de lege.

Pentru că reglementează instituții tangente dreptului la un proces echitabil și judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, norma în discuție are caracter imperativ, de ordine publică, astfel încât decăderea ce rezultă din formularea unei cereri de apel/întâmpinare ce nu cuprinde şi o solicitare expresă de anulare cu trimitere la rejudecare primei instanțe poate fi invocată de orice dintre părți, iar instanța de apel – ca primă păzitoare a termenului optim și previzibil – este obligată să o invoce din oficiu.

Astfel, conform art. 185 alin. 1 N.C.P.C., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Este afara oricărui dubiu că art. 480 alin. 3 N.C.P.C., instituind un termen imperativ (peremptoriu) în interiorul căruia trebuie îndeplinit un anumit act de procedură, are ca sancţiune în cazul nerespectării afectarea validităţii actului de procedură.

Pentru că textul de interpretat face parte din categoria normelor imperative (potrivit criteriului modalității de reglementare, în funcţie de limbajul folosit de legiuitor care conferă o anumită calificare normei dar şi din perspectiva finalităţii normei – asigurarea realizării serviciului public al justiţiei în concordanţă cu principiile procedurii civile), decăderea care rezultă din nerespectarea etapei procesuale în care putea fi cerută trimiterea le rejudecare primei instanțe poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.

Astfel, că dacă constată că părțile din apel nu a formulat această solicitare prin cererea de apel sau prin întâmpinare, instanţa de control judiciar este obligată să invoce din oficiu decăderea, chiar şi acordul părţilor în senul trimiterii la prima instanţă – dar în afara art. 480 alin. 3 – neputând avea rezultatul previzionat, tocmai pentru că norma nu este edictată pentru satisfacerea interesului personal al părţilor (similar situaţiei în care, în apel, pentru un alt motiv decât cele prevăzute de lege, s-ar cere rejudecarea de către prima instanţă, spre exemplu pentru refacerea probatoriilor; evident, acordul părţilor în acest sens nu are nicio valoare). Aceasta şi pentru că „părţile nu pot conveni, nici măcar cu autorizarea judecătorului, să se abată de la normele imperative” şi nici „nu pot acoperi, prin voinţa lor, viciile unui act de procedură săvârşit cu încălcarea unei norme imperative şi nici nu pot renunţa la dreptul de a invoca nesocotirea unei asemenea norme”. (Drept Procesual Civil I, Evelina Oprina)

De aceea, apreciem că, în lipsa constatării celor două condiții cumulative ale art. 480 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă – a) părțile să solicite expres trimiterea spre rejudecare; b) solicitarea trebuie făcută prin cererea de apel sau întâmpinare –, instanța nu poate dispune din oficiu anularea cu trimitere, după cum nu poate da eficiență vreunui act de procedură al părților care să cuprindă o astfel de pretenție, indiferent cum s-ar numi sau ar fi făcut („precizări”, „completări la cererea de apel”, „răspuns la întâmpinare”, „note scrise”, „concluzii orale”, „concluzii scrise”, etc.).

Concluzie

Este evident că, şi în lipsa unei decizii a Î.C.C.J. care să dezlege înţelesul art. 480 al. 3 N.C.P.C., referitor la primul motiv de anulare cu trimitere la prima instanţă, se putea aprecia că instanţa de control judiciar poate dispune rejudecarea pricinii de prima instanţă doar atunci când aceasta a admis în mod greşit o excepţie dirimantă care a făcut inutilă cercetarea temeiniciei pretenţiilor din cererea introductivă.

Cu toate acestea, intervenția instanţei supreme este absolut necesară faţă de constatarea că, în ciuda unei opinii doctrinare cvaziunanime, unele instanţe au considerat că pot ordona rejudecarea de prima instanţă şi în situaţiile în care prima instanţă dezlegase fondului cererii prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte, însă există unele situaţii – a căror incidenţă pare a deveni tot mai largă – care ar putea fi calificate ca nefiind o reală cercetare a fondului, ce ar îndreptăţi instanţa de apel să aprecieze că nu a existat o judecată a fondului.

În privinţa interpretării şi aplicării art. 480 al. 3 N.C.P.C. teza mediană (a II-a) referitor la solicitarea expresă a părţilor de a trimite pricina spre rejudecare primei instanţe prin cererea de apel ori prin întâmpinare, deşi textul este foarte clar, iar aplicarea regulilor interpretării literale şi a instituţiei decăderii ar împiedica trimiterea în rejudecare ori de câte ori apelantul prin cererea conţinând calea de atac ori intimatul prin întâmpinare nu cer în mod textual trimiterea la rejudecare, instanţele nu au o practică unitară referitoare la termenul şi actul de procedură prin care partea interesată ar putea face această solicitare.

De aceea, pentru împiedicarea proliferării unor practici prin care instanţa de apel dispune trimiterea la rejudecare chiar dacă nu a fost anume solicitată prin cererea de apel sau întâmpinare, admiţând cererile formulate în note scrise, în concluziile orale cu ocazia dezbaterilor fondului căii de atac sau chiar punând aceasta în discuţie părţilor din oficiu şi, uneori, chiar împotriva voinţei părţilor, trebuie ca Î.C.C.J. să de o decizie în care să stabilească aceea că textul este susceptibilă numai de o interpretare restrictivă în sensul celei propuse.

Jud. Gabriel Lefter
Preşedinte Curtea de Apel Constanţa

* Articolul reprezintă motivarea unei solicitări realizate de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa pentru pronunţarea unei decizii în interesul legii conform art. 514 N.C.P.C. înregistrată la Î.C.C.J. sub nr. 1442/1/2017. Lucrarea este dedicată lui G.L.Z. căruia îi mulțumesc pentru inspiraţie şi a cărui veche pasiune pentru instituția apelului i-ar fi permis să o motiveze mult mai frumos. Dacă i-ar fi venit ideea.

Citeşte mai mult despre , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership