Și dacă deciziile Curții Constituționale ne spun că trebuie regândit principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat?
25 mai 2017 | Cătălin ONCESCU
Cătălin Oncescu
Trebuie să recunosc faptul că, în urma Conferinței „NICOLAE VOLONCIU” – Probleme dificile de drept penal și procedură penală (ed. 4). Corectarea Codurilor Penale de către Curtea Constituțională[1], s-a adâncit și mai mult pecepția pe care o aveam despre deciziile Curții Constituționale a României, în sensul că acestea au ajuns să „creeze legea penală” (atât din punct de vedere substanțial, cât și procedural), substituindu-se astfel legilor Parlamentului.
Cu titlu de exemplu, menționez Decizia nr. 11/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor privind confiscarea extinsă unde Curtea Constituțională a României a decis că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) C.pen. „sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.
Deci, printr-o decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate s-a hotărât că dispozițiile criticate sunt totuși constituționale, dar doar în anumite cazuri.
Un contraexemplu care, din punctul meu de vedere, este în acord total cu rolul și prerogativele Curții Constituționale a României ar fi Decizia nr. 363/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, unde Curtea a decis următoarele: „Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de M.L.C. în Dosarul nr. 1.296/33/2013 al Curții de Apel Cluj – Secția penală și de minori și constată că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale. Definitivă și general obligatorie”.
O situație ipotetică ar fi aceea în care, în locul Deciziei nr. 363/2015 amintită în paragraful anterior, Curtea Constituțională ar fi decis că „dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt constituționale în măsura în care se referă strict la prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal”.
Ipoteza pare absurdă doar până analizăm Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 cu referire la modul de definire al infracțiunii de abuz în serviciu (o veritabilă interpretare a legii): „Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.”
Prin urmare, decizia Curții Constituționale ne spune că o faptă reprezintă infracțiune dacă un funcţionar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii (iar tot decizia Curții Constituționale ne spune că prin „lege” trebuie să înțelegem legea adoptată de Parlament și ordonanțele sau ordonanțele de urgență emise de Guvern). Însă, dacă un funcţionar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea obligațiilor cuprinse în fișa postului, regulamente de organizare şi funcţionare interne sau a celor cuprinse de o hotărâre de guvern, ordine ale miniştrilor etc. atunci fapta respectivă nu este infracțiune[2]. Sunt total de acord cu această interpretare și reglementare a abuzului în serviciu, însă aceste demersuri privind reglementarea unor infracțiuni ar trebui realizate de Parlament, nu de către Curtea Constituțională. Curtea Constituțională a României nu poate ”spune” care anume fapte constituie infracțiuni, deoarece acesta este atributul Parlamentului.
Potrivit art. 73 din Constituția României, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin lege organică se reglementează atât infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora (lit.h), cât și organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi (lit. l). De asemenea, art. 115 din Constituția României (intitulat „Delegarea legislativă”) arată că Guvernul – numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată – poate adopta ordonanţe de urgenţă chiar și în domeniul legilor organice (dar ordonanţele de urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică).
***
La nivel procedural, tot cu titlu de exemplu, menționez Decizia nr. 336/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor privind procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale. Fiind în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României a arătat că „dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală”.
Se observă așadar că instanța de contencios constituțional, prin admiterea excepțiilor de neconstituționalitate, interpretează dispozițiile legii penale și decide că sunt constituționale doar „în măsura în care (…)”. Apreciez că este contradictoriu dispozițiilor legii fundamentale ca însuși garantul supremaţiei Constituţiei să nu respecte dispozițiile constituționale, prin această manieră de „interpretare și legiferare”. Mai ales că dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituţie arată foarte clar că numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Astfel cum se poate observa, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare. Deci, chiar potrivit legii privind privind organizarea şi funcţionarea sa, Curtea Constituţională nu are posibilitatea de a interpreta o lege, de a adăuga la legea respectivă sau de a preciza că o lege, ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege „este constituțională în măsura în care (…)”.
De asemenea, sunt și situații în care Curtea Constituţională a României a decis că doar anumite sintagme, expresii sau cuvinte ale unei norme legale sunt neconstituționale, invitând ca norma respectivă să fie aplicată în continuare, cu eliminarea respectivei sintagme din corpul acelei dispoziții legale. Precizez, spre exemplu, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ce privesc punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, unde Curtea a decis că „sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională”. Consider că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” nu constituie dispoziție legală, deci Curtea Constituţională ar fi trebuit să constate neconstituționalitatea întregului alineat (1) al art. 142 C. pr. pen., iar considerentele deciziei de admitere a excepției să explice motivele, astfel încât Parlamentul să poată rectifica reglementarea în acord cu normele Constituției.
***
Un alt efect – indirect – al acestui tip de decizii „interpretative” este unul mai subtil care are, involuntar, concursul tuturor actorilor din lumea juridică. Spre exemplu, prin Decizia nr. 90/2017 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C.pr.pen., Curtea Constituțională a României a decis că „soluția legislativă care exclude obligația informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională”. În mod normal și legal, de altfel, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispozițiile art. 311 alin. (3) C. pr. pen. „sunt suspendate de drept”, urmând să își „înceteze efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
Însă, ca urmare a efectului indus de caracterul de „interpretare / legiferare” al deciziilor Curții Constituționale, fiecare actor ce își desfășoară activitatea în domeniul procesului penal, ca urmare a Deciziei nr. 90/2017, va face în continuare aplicarea dispozițiilor art. 311 alin. (3) C. pr. pen. (chiar dacă, legal, sunt suspendate de drept), adăugând – bineînețeles – și obligația impusă de Curte. Așadar, chiar dacă Parlamentul (sau Guvernul, în mod excepțional) nu a intervenit la nivel legislativ, în procesele penale aflate în desfășurare, „organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea sau despre schimbarea încadrării juridice, după caz”. Iar această adăugare la lege, așa cum spuneam, a devenit automată, existând chiar aparența unei stări de normalitate. Deci, Curtea Constituțională a României a devenit „putere legislativă”.
Sau, un alt exemplu și mai elocvent este Decizia nr. 24/2016 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. pr. pen., privind contestarea măsurilor asigurătorii. Curtea Constituțională a decis că „soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată este neconstituțională”.
Cu toate că Decizia nr. 24/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 276 din data de 12 aprilie 2016, forma actuală a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C.pr.pen. este neschimbată: „Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii”.
Spuneam că acest exemplu este și mai elocvent în a demonstra că deciziile Curții Constituționale au devenit reale instrumente legislative deoarece dispozițiile art. 250 alin. (6) C. pr. pen. se aplică și în prezent, fiind adăugate automat și implicit alte „dispoziții” impuse atât de dispozitiv, cât și de considerentele Deciziei nr. 24/2016.
Astfel, dacă am avea în vedere strict dispozitivul deciziei, s-ar ajunge la concluzia că „împotriva măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă”. În dispozitivul Deciziei nr. 24/2016 nu se face referire decât la posibilitatea de „a contesta luarea măsurii asigurătorii”, iar până la Decizia nr. 24/2016 „contestația” era posibilă, dar se adresa tot judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată care luase măsura respectivă, după caz.
Însă, ca urmare a acelui efect (mediat) prin care „am învățat” automat să interpretăm dispozițiile legale analizate de Curtea Constituțională, respectiv „am învățat” automat să adăugăm la lege (să legiferăm), raportat și la considerentele Deciziei nr. 24/2016 (parag. 31-32), deoarece tot Curtea Constituțională ne-a spus că „atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii”, s-a ajuns la următoarea aplicare a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C.pr.pen. (care obligă și la instituirea unei căi de atac separate împotriva încheierii prin care a fost luată măsura asigurătorie):
„Împotriva măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, pe cale separată, în termen de 3 zile care curge de la data comunicării încheierii de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia”.
Bineînțeles, pentru că această cale de atac separată este îndreptată și împotriva „luării măsurii asigurătorii” (așa cum scrie în dispozitivul Deciziei nr. 24/2016), am simțit nevoia să adaug automat și momentul ab initio de la care începe să curgă termenul de 3 zile în acest caz, respectiv „de la data comunicării încheierii de luare a măsurii”. În prezent, art. 250 alin. (6) C. pr. pen. se aplică în această formă, toate cele 3 sintagme subliniate mai sus fiind adăugate automat, doar ca urmare a Deciziei nr. 24/2016 (publicată din data de 12 aprilie 2016), fără niciun fel de intervenție din partea Parlamentului (sau a Guvernului, în mod excepțional).
Iar explicația este aceea că, pentru a evita un blocaj, Curtea Constituțională a României se subrogă atribuțiilor Parlamentului, deoarece această instituție nu își respectă obligațiile și nu legiferează. Și, la urma urmei, de ce ar face-o dacă deciziile Curții Constituționale a României au ajuns să aibă asemenea efecte încât „creează lege”, beneficiind de o complicitate morală și automată din partea actorilor implicați? Din moment ce Curtea Constituțională îndeplinește sarcinile Parlamentului este de așteptat ca această instituție să nu mai fie activă.
Amintesc dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție care arată următoarele: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Așadar, Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice, care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. De aceea, una dintre condiţiile realizării acestor obiective fundamentale ale statului o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat[3].
***
Dar ce s-ar întâmpla dacă legea (adică Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale și Constituția României) ar fi respectată atât de Curtea Constituțională a României, cât și de restul actorilor implicați într-un proces penal? Ce s-ar întâmpla dacă instanța de contencios constituțional nu ar mai oferi această „protecție” Parlamentului?
Ce s-ar întâmpla dacă, în considerentele și în dispozitivul unei decizii de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României ar preciza doar următoarele, fără interpretări sau condiționări de genul „în măsura în care (…)”:
„Constată că dispozițiile art. XX din Legea nr. YYY/ZZZZ sunt neconstituționale. Dispoziţiile art. XX din Legea nr. YYY/ZZZZ sunt suspendate de drept. Dispoziţiile art. XX din Legea nr. YYY/ZZZZ îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Definitivă și general obligatorie”.
Aceste ipoteze și întrebări mi-au adus aminte de teoriile exprimate de autorul Nassim Nicholas Taleb în cartea sa: „Antifragile: Things That Gain From Disorder”[4]. Pe scurt, ideea generală pe care o susține Nassim Nicholas Taleb în această carte este aceea că organismele și chiar popoarele, statele, civilizațiile etc., beneficiază în urma șocurilor, dezvoltându-se atunci când sunt supuse unor factori de stres, riscurilor, incertitudinii etc. Din punctul meu de vedere, această carte dezvoltă și construiește pe fundația deja stabilită de Friedrich Nietzsche prin dictonul său: „Ce nu ne omoară, ne face mai puternici”.
Prin urmare, mă tot întreb de ce Curtea Constituțională – garantul supremaţiei Constituţiei – nu dorește să responsabilizeze Parlamentul? Dacă Parlamentul (sau Guvernul) ar fi supuse unor factori de stres, riscurilor, incertitudinii etc. oare aceste puteri nu s-ar dezvolta? Totodată, nu s-ar ”maturiza” aceste puteri ale Statului și nu ar deveni mai bune în exercitarea prerogativelor lor?!
Spre exemplu, în ziua de 4 mai 2017, Curtea Constitutionala a Romaniei a dat publicității un comunicat prin care anunța că, în urma deliberărilor, „a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 218 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este neconstituțională”.
Evident, în urma automatismelor formate de deciziile anterioare ale Curții Constituționale, fără să existe niciun fel de intervenție din partea Parlamentului sau a Guvernului, începând cu data de 4 mai 2017 (doar în urma unui comunicat de presă), dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. se vor aplica astfel încât să facă referire și la organele de urmărire penală, probabil în sensul următor: „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a organelor de urmărire penală și a instanţelor judecătoreşti, atunci când urmărirea penală sau judecata, după caz, au fost efectuate de organe de urmărire penală sau de o instanţă de judecată inferioare celor legal competente”.
Plecând însă de la teoriile exprimate de Nassim Nicholas Taleb, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă – prin comunicatul de presă respectiv – Curtea Constituționala a României ar fi precizat următoarele:
„Constată că dispozițiile art. 281 alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituționale, deoarece soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea constată, de asemenea, că dispozițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituționale deoarece, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 281 alin. (1) C. pr. pen.
În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea constată, de asemenea, că dispozițiile art. 280 C. pr. pen. sunt neconstituționale deoarece, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 281 alin. (1) C. pr. pen. și art. 282 alin. (1) C. pr. pen.
Dispoziţiile art. 280 C. pr. pen., art. 281 alin. (1) C. pr. pen. și art. 282 alin. (1) C. pr. pen. sunt suspendate de drept și îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Definitivă și general obligatorie”.
Cel mai probabil, primul efect al acestei decizii ar fi fost blocarea tuturor dosarelor care se aflau în stadiul final al fazei de urmărire penală (etapa rezolvării cauzelor şi sesizare a instanţei), respectiv a tuturor dosarelor aflate în procedura camerei preliminare (obiectul acestei proceduri fiind bazat și pe dispozițiile art. 280-282 C. pr. pen.). Însă, apreciez că acest blocaj nu ar fi fost de durată, deoarece ar fi trebuit să intervenită, de îndată, Parlamentul. Cel mai probabil, ar fi intervenit Guvernul prin emiterea unei ordonanțe de urgență, în raport de prevederile art. 115 din Constituția României (delegarea legislativă) și Decizia Curții Constituționale. Dar, chiar și în această ipoteză, este de observat că demersurile Guvernului de a legifera (prin delegare excepțională) sunt permise de Constituție, spre deosebire de cele ale Curții Constituționale, cu toate că și intervențiile Guvernului în domeniul legilor organice sunt extrem de discutabile.
***
Și dacă am ajuns în această situație, poate ar trebui regândite principiile formei de organizare statală a României, precum și drepturile / obligațiile fiecărei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) astfel încât acestea să răspundă nevoilor actuale și să înceapă să funcționeze printr-un nou mod de echilibru al puterilor in Stat. Este mai mult decât evident că o instanță judecătorească (chiar dacă nu înfăptuiește justiţia în sensul art. 124 și urm. din Constituția României, dar este formată din judecători) nu se poate subroga Parlamentului.
Simplificând: faptul că garantul supremaţiei Constituţiei se subrogă – în mod frecvent – uneia dintre puterile Statului este un semn cât se poate de clar că ceva nu funcționează în sistemul actual.
Apoi, trebuie să acceptăm că există acele situații în care nu se poate constata neconstituționalitatea unei dispoziții legale, in integralitatea sa, deoarece există riscul dezincriminării unor fapte prevăzute de legea penală. Comparativ, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale au fost declarate neconstituționale deoarece nu respectau standardul de claritate și predictibilitate. Pentru același motiv însă, dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (privind infracțiunea de abuz în serviciu) au fost „interpretate” de către Curtea Constituțională a României, ajungându-se la „legiferarea” infracțiunii. Apreciez că se pune și problema modificării Legii nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (sau emiterii unei noi legi privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale) astfel încât normele declarate ca fiind neconstituționale să nu fie suspendate de drept și să fie, în continuare, în vigoare pentru o anumit perioadă de timp limitată (45-60 de zile). Și doar în situația în care Parlamentul nu va legifera în acea perioadă de timp, normele legale respective să îşi înceteaze efectele juridice. În caz contrar, s-ar ajunge la dezincriminarea unor fapte penale.
În egală măsură, poate nu este oportună nici maniera în care Guvernul emite o serie de ordonanțe de urgență, în baza delegării legislative, chiar și atunci când nu există o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată. Faptul că Parlamentul (a se citi „parlamentarii”) nu își respectă obligațiile nu reprezintă, sub nicio formă, „situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată”. De aceea, poate ar trebui regândită și instituția „delegării legislative”, fiind evident că aduce atingere gravă principiului separației puterilor în Stat și, totodată, oferă un alt prilej pentru ca Parlamentul (a se citi „parlamentarii”) să nu își respecte îndatoririle. În acest sens, apreciez că pot fi înțelese deciziile Curții Constituționale care „legiferează”, încercând să evite în primul rând un blocaj, și – în al doilea rând – ipoteza în care Parlamentul refuză fără justificarea să își desfășoare activitatea, iar Guvernul ar fi forțat să se subroge acestuia și să devină organ legislativ (ex.: OUG nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară; OUG nr. 70 din 26 octombrie 2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Cu toate acestea, menționeză că prefer, în toate cazurile, o „legiferare / interpretare” realizată de către Curtea Constituțională (garantul suprem al Constituției), decât o „legiferare / interpretare” realizată de către Guvern (puterea executivă).
Poate ar trebui regândite raporturile dintre puterile Statului, astfel încât să existe controale reciproce și fiecare dintre aceste puteri să își desfășoare activitatea, fără să fie nevoie ca instanța de contencios constituțional să își depășească în mod frecvent prerogativele, deoarece Parlamentul nu își respectă îndatoririle prevăzute de art. 73 din Constituție, respectiv fără a fi nevoie ca Guvernul să emită ordonanțe de urgență. Este adevărat că Parlamentul nu poate fi obligat să legifereze, dar totuși este puterea legislativă a Statului (fiind unicul organ legiuitor). Deci, dacă refuză să legifereze (să „facă legi”) înseamnă că refuză să funcționeze. Sau poate chiar sistemul de legiferare este greoi și trebuie adaptat cerințelor prezentului, pentru a fi mult mai eficient. În orice caz, trebuie căutate și, mai ales, găsite soluții astfel încât Parlamentul să fie responsabilizat, iar Curtea Constituțională și Guvernul să nu mai fie nevoite să intervină în procesul de legiferare.
[1] Probleme dificile de drept penal și procedură penală (ed. 4). Corectarea Codurilor Penale de către Curtea Constituțională CONFERINȚA NICOLAE VOLONCIU s-a desfășurat la data de 19 mai 2017.
[2] M.A. Hotca, Abuzul în serviciu după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016
[3] D.M. Morar, M.S. Costinescu, Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Antifragile
Avocat Cătălin Oncescu, Baroul București
Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea din București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
