Consideraţii privind competența organelor judiciare civile și a celor militare
5 iunie 2017 | Dan LUPAȘCU, Mihai MAREŞ
Dan Lupașcu
Mihai Mareș
1. Aspecte preliminare referitoare la noţiunea de competenţă
Termenul „competență” nu este propriu dreptului, fiind întâlnit în diverse domenii.
În accepțiunea curentă, prin competență înțelegem „capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul cunoașterii adânci a problemei în discuție”[1].
În planul organizării sociale, statul își îndeplinește funcțiile sale, precum și activitățile corespondente, prin diferite entități. Fiecare dintre acestea exercită atribuții ce decurg din scopul în considerarea căruia au fost create. Așadar, activitatea statală nu se desfășoară haotic, ci este o activitate organizată, prin intermediul legii.
Privită în strânsă legătură cu organizarea și funcționarea statală, competența semnifică aptitudinea conferită de lege unei autorități sau instituții publice de a desfășura anumite activități. Cu acest înțeles, legea noastră fundamentală prevede, spre exemplu, că: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării.” [art. 61 alin. (1)]; „Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.” (art. 80); „Guvernul, (…) asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.” [art. 102 alin. (1)]; „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” [art. 126 alin. (1)]; „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.” [art. 131 alin. (1)]. (s.n.).
Plecând de la acest sens general al noțiunii de competență, constatăm că mecanismul procesual penal ce se declanșează în cazul săvârșirii unei infracțiuni implică participarea unor organe specializate ale statului care realizează activitatea judiciară[2].
Acțiunile acestora nu se desfășoară de-a valma, ci sunt circumscrise, în primul rând, funcțiilor judiciare stabilite de art. 3 alin. (1) Cod procedură penală.
Existența mai multor organe judiciare din aceeași categorie presupune, în al doilea rând, riguroase delimitări interne.
De aici rezultă necesitatea unui mijloc procesual prin intermediul căruia să se stabilească ce activităţi poate desfăşura fiecare categorie de organe judiciare şi, în cadrul acestora, fiecare organ judiciar în parte. O asemenea instituţie procesual penală o constituie competenţa[3], noțiune care capătă astfel o semnificație specifică pe tărâmul procesului penal.
Deși este o instituție fundamentală în procesul penal, competența nu a cunoscut o definiție legală nici sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, nici sub Codul în vigoare, rămânând în sarcina doctrinei determinarea conținutului acestei noțiuni.
În doctrina procesual penală autohtonă, noţiunea de competenţă a fost definită ca fiind „abilitarea legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte”[4], sau „măsura în care un organ judiciar îşi exercită îndrituirea de a rezolva conflictele de drept”[5], ori „capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienţă legală în desfăşurarea procesului penal”[6] etc.
Potrivit unui autor străin, competența reprezintă „aptitudinea unei jurisdicţii de a cunoaşte ceva dintr-un proces”, analiza noţiunii fiind structurată în două diviziuni, respectiv studiul regulilor generale de competenţă şi competenţa diferitelor organe judiciare penale[7].
Per a contrario, s-a susținut că necompetența reprezintă efectuarea de către un organ judiciar a unui act procesual sau procedural pentru care era, abilitat prin lege, un alt organ judiciar[8]. Același autor[9] evidențiază opinia exprimată în doctrină conform căreia necompetența nu trebuie să se confunde cu excesul de putere, acesta din urmă fiind „faptul organului judiciar, care în limitele competenței sale, face ceea ce legea nu-i permite a face”.
Reţine atenţia că noţiunea de competenţă nu a fost definită doar din punctul de vedere al organului judiciar („abilitarea unui organ judiciar”, „sfera atribuţiilor unui organ judiciar”, „capacitatea unui organ judiciar”), ci şi prin raportare la cauza penală. Astfel, competenţa reprezintă însuşirea pe care o are o anumită cauză de a fi soluţionată de un organ judiciar[10].
În alte cuvine, competenţa reprezintă aptitudinea recunoscută de legea procesual penală unui organ judiciar de a urmări, respectiv a judeca o anumită cauză, ori de a se pronunţa asupra cererilor, propunerilor, plângerilor, contestaţiilor sau oricăror altor sesizări ce vizează acte şi măsuri care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei ori asupra legalităţii actului procesual de trimitere în judecată, a probelor pe care este fundamentat acesta ori a actelor efectuate în faza urmăririi penale, precum şi cu privire la legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată[11].
Sub acest aspect, menţionăm că actualul Cod de procedură penală înglobează în Capitolul II al Titlului III o reglementare unitară a competenţei organelor judiciare. În acest sens, legiuitorul a reglementat în cuprinsul acestui capitol competenţa organelor de urmărire penală, dar și a judecătorului de drepturi și libertăţi și a judecătorului de cameră preliminară, funcţii judiciare noi în sistemul procesual penal român. Comparativ, în lumina Codului de procedură penală anterior, competenţa organelor de urmărire penală era tratată distinct, în titlul rezervat urmăririi penale.
2. Formele competenţei în procesul penal român. Sancțiunea procesuală penală aplicabilă în cazul încălcării dispozițiilor referitoare la competență
În ceea ce priveşte formele competenţei, în doctrina noastră procesual penală au fost exprimate mai multe opinii.
Astfel, unii autori au arătat că, în cadrul procesului penal modern, formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţa materială (ratione materiae), competenţa personală (ratione personae) şi competenţa teritorială (ratione loci)[12].
În conformitate cu alte opinii, formele fundamentale ale competenţei sunt competenţa teritorială şi competenţa materială (acest din urmă fel de competenţă prezentând aspecte deosebite, respectiv: competenţa specială, personală şi excepţională)[13].
Izolat, s-a susținut[14] că „doctrina și legislația disting competența funcțională atât în cadrul competenței după materie, cât și în cadrul competenței după calitatea persoanei vizând distribuirea celor două competențe pe grade de jurisdicție, fiind o modalitate de organizare a acestora”, astfel încât „competența funcțională se include, după caz, fie într-un fel de competență, fie în celălalt, urmând regimul juridic corespunzător”.
Nu în ultimul rând, potrivit opiniilor altor autori[15], cărora ne alăturăm, sunt forme fundamentale ale competenţei: competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială. Utilizând aceste trei feluri de competenţă poate fi stabilită competenţa unui anumit organ judiciar penal.
Subliniem că, alături de formele sau felurile fundamentale de competenţă, există şi forme subsidiare ale acesteia, respectiv: competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.
În privinţa competenţei funcţionale, menţionăm că aceasta desemnează categoriile de activităţi pe care le desfăşoară fiecare organ judiciar în cadrul competenţei sale de ordin general. În acest fel, se face distincţie între organele judiciare, prin raportare la atribuţiile lor funcţionale.
Aspectele referitoare la competenţa funcţională vin să pună în aplicarea principiul fundamental al separaţiei funcţiilor judiciare, regulă de bază în procesul penal, menționată mai sus. Astfel, în raport de funcția procesuală pe care o exercită în procesul penal discutăm despre competența generală a organului de cercetare penală de a efectua cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare penală, competența exclusivă a procurorului de a dispune trimiterea în judecată în orice cauză penală, competența procurorului de a supraveghea efectuarea urmăririi penale, competența procurorului de a efectua urmărirea penală în cazurile expres prevăzute de lege, atribuța funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți de a soluționa cereri, plângeri, contestații sau alte sesizări în cazurile prevăzute în art. 53 Cod de procedură penală, competența judecătorului de cameră preliminară de a verifica legalitatea sesizării instanței și a competenței, competența instanței de a judeca în primă instanță sau într-o cale de atac și, nu în ultimul rând, competența exclusivă a unei instanțe de a judeca anumite tipuri de cauze[16].
Competența materială este forma de competență determinată de obiectul cauzei penale (infracțiunea a cărei săvârșire a dat naștere conflictului de drept penal) prin raportare la care se stabilește care dintre organele judiciare de grad diferit pot urmări sau judeca o anumită cauză penală, respectiv care este instanța la care funcționează judecătorii de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară care urmează să se pronunțe potrivit competențelor atribuite prin Codul de procedură penală[17].
Principala finalitate spre care tind normele de competență materială este aceea de a repartiza cauzele în cadrul fiecărei categorii de organe judiciare pe linie verticală, având în vedere organizarea sistemului judiciar. În acest scop, sunt utilizate fie criterii obiective care se referă la natura și gravitatea abstractă a infracțiunii, adoptate și în reglementarea națională, fie criterii subiective, care se referă la infracțiunea concretă săvârșită și la pedeapsa care ar urma să se aplice inculpatului[18]. În literatura de specialitate s-a remarcat faptul că distribuirea competenței materiale după criteriul naturii sau gravității infracțiunii constituie reflecția pe plan procesual a principiului unicității ilicitului penal consacrat în dreptul penal substanțial[19].
Spre deosebire de aceasta, competența teritorială împarte cauzele pe linie orizontală, respectiv între organe judiciare competente din punct de vedere material, dar având circumscripții teritoriale diferite[20].
Competența personală – ca formă de competență subsidiară, în opinia noastră – este determinată de o anumită calitate pe care subiectul activ al infracțiunii o deține, în principiu, în momentul săvârșirii acesteia, cu excepția situației prevăzute de art. 48 alin. (2) Cod procedură penală când dobândirea uneia dintre calitățile arătate în art. 40 Cod procedură penală după săvâșirea infracțiunii determină schimbarea competenței. Astfel, dacă în cauză se constată că la momentul săvârșirii faptei subiectul deținea o anumită calitate sau dobândește una dintre calitățile prevăzute de art. 40 Cod procedură penală după săvârșirea faptei și aceasta ar atrage competența unei alte instanțe decât cea competentă material, competența după calitatea persoanei va deveni concurentă cu competența teritorială.
În ceea ce privește sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul nesocotirii normelor ce reglementează diversele forme de competență, este locul să arătăm că prevederile legale care reglementează competenţa funcţională a instanţelor judecătoreşti se înscriu în categoria normelor imperative, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea nulităţii absolute.
De asemenea, sub imperiul reglementării anterioare, se aflau sub protecția nulității absolute toate dispozițiile relative la competența materială sau personală, indiferent dacă se refereau la organele judiciare care efectuează urmărirea penală sau la cele care realizează activitatea de judecată [art. 197 alin. (2) Cod procedură penală din 1968].
Potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală în vigoare, determină întotdeauna aplicarea nulității absolute încălcarea dispozițiilor privind competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
O posibilă justificare a excluderii de la aplicarea sancțiunii nulității absolute a situației în care judecata s-a realizat de către o instanță superioară în grad celei competente material o constituie faptul că judecătorii din cadrul acesteia au un anumit grad de pregătire și experiență profesională, implicit capacitatea de a soluționa cauza în bune condiții, astfel încât o eventuală vătămare procesuală în acest caz cu greu ar putea fi susținută. În doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia prin acest text de lege s-a dat eficiență unui principiu general de drept și anume „qui potest plus, potest minus”[21].
În ceea ce privește soluția legislativă din actuala reglementare, potrivit căreia încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială a organelor de urmărire penală este prevăzută sub sancțiunea nulității relative, Curtea Constituțională[22] a intervenit recent, constatând neconstituționalitatea dispozițiilor în discuție, reținând, în esență, că deși legislația procesual penală a operat modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală, acestea nu determină o diminuare a importanței acestei faze procesuale, lipsind justificarea rezonabilă a eliminării din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, Curtea a constatat că reglementarea competențelor organelor judiciare este un element esențial ce decurge din principiul legalității. Așa fiind, Curtea a mai reținut că principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competență.
În fine, nerespectarea dispozițiilor privind competența teritorială poate atrage nulitatea relativă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege[23].
3. Scurte referiri la organizarea instanțelor militare și parchetelor militare
Cu titlu preliminar, semnalăm că, dispoziții ale Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, utilizează termenul „militar“, fără să-l definească.
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, prevede că, „prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege”.
Cum legile amintite supra se referă la „militari”, și nu la „cadre militare“, rezultă că sfera lor de aplicare nu se limitează la această din urmă categorie.
Prin urmare, trebuie avut în vedere sensul larg al noțiunii, îndrumar în această direcție fiind Dicţionarul explicativ al limbii române, care include în categoria militarilor persoanele care fac parte din cadrele armatei sau care își satisfac stagiul militar.
În privinţa sistemului de justiţie militară, politica penală promovată în ultima perioadă în România arată o preocupare a legiuitorului în sensul reducerii organelor judiciare militare şi a atribuţiilor acestora[24], dovadă fiind, în primul rând, faptul că secţia militară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost desfiinţată[25], iar atribuţiile acesteia au fost preluate de secţia penală a instanţei supreme[26].
În acelaşi sens, evocăm și o modificare legislativă recentă: în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, au fost desfiinţate Tribunalul Militar Bucureşti şi Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, posturile ocupate în cadrul acestora fiind transferate la alte instanţe militare sau parchete militare.
La momentul desfiinţării Tribunalului Militar Bucureşti, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi-a schimbat denumirea în Tribunalul Militar Bucureşti. În mod corespunzător, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi-a schimbat denumirea în Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.
Tribunalele militare Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara au devenit echivalente în grad tribunalelor[27].
În urma restructurării sistemului de justiţie militară, dosarele penale aflate pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti, au fost preluate pe cale administrativă de către Tribunalul Militar Teritorial Bcureşti, redenumit Tribunalul Militar Bucureşti.
În aceeaşi optică a legiuitorului român de a reduce sfera atribuţiilor organelor judiciare militare, notăm şi alte modificări ale prevederilor legale în materie procesual penală. În acest sens, în baza dispoziţiilor Legii nr. 281/2003, infracţiunile comise de civili cu privire la bunurile aflate în proprietatea, administrarea sau folosinţa Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Ministerului de Justiţie – Direcţia Generală a Penitenciarelor, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciului de Protecţie şi Pază, care prin natura ori destinaţia lor au un caracter militar sau interesează capacitatea de apărare ori siguranţa statului, nu mai intră în competenţa de soluţionare a instanţelor militare, ci a celor civile[28].
Totodată, infracţiunile comise în legătură cu serviciul de persoane care au calitatea de salariaţi civili ai instituţiilor cu caracter militar intră în sfera de soluţionare a instanţelor civile, ca şi infracţiunile săvârşite de civili împotriva capacităţii de luptă a forţelor armate[29].
4. Competența în caz de reunire a cauzelor aflate pe rolul unor instanțe civile și, respectiv, militare
Ca o caracteristică generală, observăm că, de lege lata, toate instanţele militare din ţara noastră judecă potrivit competenţei personale. Astfel, potrivit actualului Cod de procedură penală, criteriul avut în vedere la stabilirea competenţei organelor judiciare militare este dat de calitatea de militar a făptuitorului, fiind irelevantă natura faptelor penale săvârşite.
Sub acest aspect, menţionăm că, în lumina dispozițiilor art. 26 şi art. 28 din Codul de procedură penală anterior, infracţiunile comise de militari nu erau de competenţa organelor judiciare penale militare decât dacă erau săvârşite în legătură cu atribuţiile de serviciu. În mod exceptional, art. 282 din acelaşi cod, permitea ca judecata în primă instanţă a faptelor penale săvârşite de către magistraţii militari de la tribunalele militare, tribunalele militare teritoriale şi parchetele de pe lângă acestea să se facă de Curtea Militară de Apel, independent de existenţa vreunei legături între fapta penală şi atribuţiile de serviciu.
De lege lata, în temeiul art. 44 din Codul de procedură penală, în situația reunirii cauzelor, dacă după natura faptelor ori după calitatea persoanelor, competența ar aparține mai multor instanțe egale în grad, competența de a judeca întreaga cauză după reunire revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, în funcție de aceleași criterii, competența ar aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad. Se constată că în prima ipoteză se dă prioritate criteriului cronologiei sesizării, iar în ipoteza secundă criteriului ierarhic superior.
În situaţia în care una dintre instanțe este civilă, iar alta militară, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței civile, operând prioritatea funcţională[30]. În măsura în care instanța militară este superioară în grad, competenţa aparţine instanței civile echivalente în grad cu aceasta, în doctrină vorbindu-se, în acest caz, despre competenţa ierahică şi funcţională[31].
Subliniem că această rezolvare este diferită de soluția normativă cuprinsă în art. 35 alin. (2) și (3) Cod procedură penală de la 1968, anterior modificării operate prin Legea nr. 356/2006, texte de lege care prevedeau competența instanței militare în situația reunirii cauzelor aflate pe rolul instanțelor civile și, respectiv, militare.
Modificarea adusă dispozițiilor procedurale menționate prin art. I pct. 17 din Legea nr. 356/2006 este în sensul reglementării în vigoare, atribuind competența instanței civile.
Însă, astfel cum s-a arătat în jurisprudență[32], interdicția judecării civililor de către instanțele militare opera și înainte de modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, având în vedere jurisprudența C.E.D.O. și faptul că România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994[33], în baza dispozițiilor constituționale înscrise în art. 11, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern și, respectiv, art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, conform cărora, daca există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
După cum în mod justificat a subliniat instanța de contencios constituțional, această intervenție legislativă se întemeiază pe raţiuni de bună administrare a justiţiei şi are în vedere tendinţa manifestată în sisteme judiciare democratice de restrângere a competenţei instanţelor militare exclusiv în sfera faptelor penale comise de personalul militar[34].
În acest context, amintim că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, nu poate fi primită critica în conformitate cu care judecarea de către instanţele militare a unor persoane civile pentru infracţiuni săvârşite împreună cu militari ar încălca dreptul acestora de a fi judecate de tribunale imparţiale şi independente şi, deci, dreptul lor la un proces echitabil, dat fiind că, prin statutul magistraţilor care le compun, ca şi prin procedura pe care o urmează – aceeaşi după care judecă şi instanţele civile – instanţele militare sunt instanţe imparţiale, iar judecătorii militari sunt independenţi şi se supun numai legii.
În acest sens, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005[35], Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „În ceea ce priveşte statutul magistraţilor militari, art. 301 din Legea nr. 303/2004 prevede că poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, după dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Astfel, numirea, promovarea şi evoluţia carierei de magistrat a judecătorilor şi procurorilor militari se fac în aceleaşi condiţii ca şi în cazul magistraţilor de la celelalte instanţe judecătoreşti şi parchete. Singura condiţie suplimentară pe care trebui să o îndeplinească înainte de a fi numiţi este aceea de a deveni militar activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Aceasta însă nu înseamnă relaţii de subordonare pe planul îndeplinirii atribuţiilor ce le revin magistraţilor. Magistraţii militari beneficiază de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători, respectiv pentru procurori”.
Aşadar, alegerea legiuitorului român de a trece în competenţa instanţelor civile cauzele în care sunt judecate persoane care nu au calitatea de militari şi care au săvârşit infracţiuni împreună cu persoane având calitatea de militari nu s-a întemeiat pe teza că instanţele judiciare militare nu îndeplinesc condiţiile de independenţă şi de obiectivitate inerente sistemului judiciar într-un regim democratic.
În sensul excluderii civililor din jurisdicţia tribunalelor militare este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului, în următoarele condiţii: „Într-un stat democratic guvernat de supremaţia dreptului, competenţa tribunalelor militare în materie penală ar trebui să fie de natură restrictivă şi excepţională şi să vizeze protecţia intereselor juridice speciale, în raport cu funcţiile atribuite de lege armatei. În consecinţă, trebuie excluşi civilii din competenţa tribunalelor militare, a căror jurisdicţie ar trebui să se limiteze la militarii care au comis crime sau delicte de natură să aducă atingere intereselor de ordin militar protejate de lege”[36].
Astfel, instanţa militară stabilită prin lege are scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate, şi, pe cale de consecinţă, competenţa sa trebuie să fie rezervată personalului militar care a comis fapte penale cu ocazia exercitării îndatoririlor lor.
Jurisprudenţa învederată, întemeiată pe dispoziţiile articolului 8 al Convenţiei americane referitoare la drepturile omului a fost reluată şi în alte cauze decise de Curte şi Comisia interamericană a adoptat o asemenea abordare[37].
De asemenea, cu privire la sistemul Naţiunilor Unite, în observaţiile sale generale din 1984 privind articolul 14 al Pactului internaţional referitor la drepturile civile şi politice[38], Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite informa statele membre asupra celor ce urmează: „Comitetul remarcă existenţa, în numeroase ţări, a tribunalelor militare sau excepţionale care judecă civili, ceea ce riscă să pună probleme serioase în ceea ce priveşte gestionarea echitabilă, imparţială şi independentă a justiţiei. Deseori, atunci când asemenea tribunale sunt constituite, aceasta se face pentru a permite aplicarea procedurilor excepţionale care nu sunt conforme cu normele obişnuite ale justiţiei. Dacă este drept că Pactul nu interzice constituirea tribunalelor de acest gen, condiţiile pe care le enunţă nu indică mai puţin clar că judecarea civililor de către aceste tribunale ar trebui să fie absolut excepţională şi să se deruleze în condiţii care respectă cu adevărat toate garanţiile prevăzute de articolul 14. Comitetul a remarcat o gravă dezinformare în această privinţă în rapoartele anumitor state părţi ale căror instituţii judiciare cuprind tribunale de această natură pentru judecarea civililor. În unele ţări aceste tribunale militare şi excepţionale nu oferă garanţiile stricte ale unei bune administrări a justiţiei în conformitate cu prevederile articolului 14, care sunt indispensabile protecţiei efective a drepturilor omului”.
Și în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se face vorbire despre evoluţia care a marcat ultimele decenii la nivel internaţional şi care confirmă existenţa unei tendinţe clare de a exclude jurisdicţia tribunalelor militare din domeniul penal atunci când vine vorba despre judecarea civililor.
Cu titlu exemplificativ menționăm hotărârea pronunțată în cauza Maszni împotriva României, în care instanța europeană a arătat că puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situaţie şi asta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto, iar atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare făcută in abstracto de legislaţia naţională nu ar putea fi suficientă[39].
O asemenea atribuire in abstracto este de natură să plaseze civilii interesaţi într-o poziţie clar diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţele ordinare şi ar putea conduce la o problemă de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală[40].
5. Competența parchetelor militare față de participanții civili la infracțiunile comise de militari
Dacă în trecut această chestiune nu cunoștea o reglementare separată, fiind soluționată în raport de regulile aplicabile reunirii cauzelor, inovația Codului de procedură penală în materie a stârnit o aprigă dispută doctrinară.
Remarcabili practicieni ai dreptului[41] au exprimat opinii divergente în legătură cu dispozițiile art. 56 alin. (5) Cod procedură penală, ce au următorul conținut: „Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă potrivit art. 44”.
Plecând de la sintagma utilizată de legiuitor: „participanți la săvârșirea infracțiunilor comise de militari”, s-a apreciat[42] că dispozițiile analizate sunt aplicabile doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: „1. un militar săvârșește o infracțiune, în calitate de autor; 2. infracțiunea este săvârșită împreună cu un civil, cei doi fiind coautori sau la comiterea acesteia participă, în calitate de instigator sau complice, un civil”.
Având în vedere reglementarea participației improprii, același autor[43] susține că dispozițiile art. 56 alin. (5) Cod procedură penală se aplică și atunci când: „1. la săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către un militar, a unei fapte prevăzute de legea penală, contribuie, din culpă sau fără vinovăție, un civil; 2. un civil determină, înlesnește sau ajută în orice mod, cu intenție, la săvârșirea, din culpă, de către un militar a unei fapte prevăzute de legea penală; 3. un civil determină, înlesnește sau ajută în orice mod, cu intenție, la săvârșirea fără vinovăție, de către un militar, a unei fapte prevăzute de legea penală”.
Împărtășind prezumata „revoltă” a susținătorului opiniei față de această rezolvare normativă, precum și criticile vizând tehnica de redactare – deficiențe ce abundă în codul care, pe zi ce trece, tinde să confirme calificarea de „monument al imperfecțiunii juridice” – nu găsim îndreptățită limitarea incidenței dispoziției procedurale analizate din perspectiva diferențierii dintre autor/coautor – considerați că au săvârșit o infracțiune – și instigator și complice – socotiți a fi doar participanți la săvârșirea acelei infracțiuni.
Art. 174 Cod penal definește comiterea unei infracțiuni nu doar prin raportare la activitatea autorului, ci și a celor care participă la săvârșirea acesteia în calitate de coautor, instigator sau complice. Folosirea expresiei „precum și” din cuprinderea acestei reglementări conduce la concluzia potrivit căreia toate persoanele enumerate anterior săvârșesc acea infracțiune.
Reflexul sub aspectul procedural analizat este că, indiferent de calitatea în care un militar a acționat (autor, coautor, complice, instigator), implicarea în aceeași cauză a unui civil atrage competența efectuării urmăririi penale și față de acesta a procurorului militar.
De vreme ce, în deplin acord cu internaționalizarea impusă de necesități sociale, Codul nostru de procedură penală atribuie instanței civile competența soluționării cauzei penale în care sunt implicați si militari, nu putem identifica justificarea logică pentru care, în aceeași ipoteză, urmărirea penală ar trebui efectuată de un procuror militar .
Mai precis, în condițiile în care statutul magistraților implică aceleași drepturi și aceleași obligații pentru judecători și procurori (inclusiv obligația de formare profesională), nu considerăm că există vreun temei pentru afirmarea „superiorității profesionale“ a vreuneia dintre cele două categorii. Cu atât mai mult, în cadrul acestora nu identificăm vreun criteriu viabil de ierarhizare din această perspectivă. În consecință, raportându-ne la chestiunea examinată, nu vedem de ce în cauzele penale în care sunt implicați militari și civili, nu este posibilă efectuarea urmăririi penale de către procurorul civil.
Pe de altă parte, învederăm că art. 63 alin. (1) Cod procedură penală obligă la aplicarea corespunzătoare în cursul urmăririi penale, printre altele, și a dispozițiilor art. 44 alin. (4) și (5) din același cod – care conduc la abilitarea exclusivă a jurisdicției civile.
Împrejurarea că art. 56 alin. (4) Cod procedură penală dispune: „Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militar se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar”, nu constituie un impediment în calea instrumentării cauzei, în ipoteza expusă mai sus, de către procurorul civil. Opinăm că această prevedere legală trebuie interpretată prin raportare strictă la dispozițiile articolului următor – art. 57 din același act normativ – care stabilește competența organelor de cercetare penală.
Criticând art. 56 alin. (5) Cod procedură penală, pretindem că soluția pe care o consacră nu este pe deplin satisfăcătoare pentru civili.
De aici derivă următoarea interogație: Este o problemă de constituționalitate a reglementării?
Confruntată cu această chestiune, Curtea Constituțională a statuat[44], în esență, că sunt neîntemeiate atât criticile vizând calitatea legii – sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității acesteia – cât și cele privind egalizarea nepermisă a tratamentului juridic pentru persoane aflate în situații juridice diferite.
Aceeași rezolvare este conținută și în Decizia nr. 691/2015[45].
Statuările care precedă, pentru motivele invocate în cauzele respective, sunt în sensul compatibilității cu normele constituționale.
Cu toate acestea, rămâne deschisă problema echitabilității procedurii pentru civili, perspectivă din care opinăm că această reglementare constituie un regres normativ, fapt pentru care, de lege ferenda, propunem adoptarea aceleeași soluții ca și în cazul reunirii cauzelor.
O problemă distinctă, inclusiv din prisma constituționalității – ce excedează studiului de față – o reprezintă conflictul în timp al normelor procesual penale, cu referire specială la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care exceptează de la regula menținerii în competența organelor de urmărire penală legal sesizate a cauzelor de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul parchetelor competente.
[1] Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1984, p. 177.
[2] Potrivit art. 30 Cod procedură penală, acestea sunt: organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de cameră preliminară; instanţele judecătoreşti.
[3] I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 349.
[4] V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, Bucureşti, 1942, p. 101.
[5] V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 33.
[6] N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 126.
[7] J. Larguier, Procédure pénale, ed. 17e éd., Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 23.
[8] I. Griga, Drept procesual penal. Partea generală, București, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 101.
[9] Ibidem.
[10] N. Volonciu, op.cit., p. 127.
[11] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 130.
[12] Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1971, vol. I, p. 7.
[13] M. Basarab, Drept procesual penal, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Universitatea ,,Babeş Bolyai” Cluj, Facultatea de Drept, 1973, vol. I, p. 154.
[14] N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p. 185.
[15] Tr. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, vol. II, p. 125; I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 337.
[16] M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 186; A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală. ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 222.
[17] M. Udroiu (coord), op.cit., p. 186.
[18] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a 2-a, București, Editura Hamangiu, 2008, p. 299.
[19] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, p. 22, citat de N. Giurgiu, op.cit., p. 184.
[20] Gr. Theodoru, Tratat…, op.cit., p. 302.
[21] N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 102.
[22] Comunicatul de presă din 04.05.2017, publicat pe site-ul Curții Constituționale www.ccr.ro.
[23] N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op.cit., p. 102.
[24] M. Damaschin, Propunere ,,de lege ferenda’’ privind competenţa organelor de cercetare penală speciale, în Dr. nr. 5/2007, pp. 198-202.
[25] Promovarea acestui act normativ a fost determinată, potrivit profesorului Valeriu Stoica, ministru al justiției la acel moment, de „necesitatea de a asigura compatibilitatea dintre structurile juridice din România și cele din Uniunea Europeană”, în condițiile în care această secție a fost înființată în timpul regimului comunist, fiind considerată de inspirație sovietică.
[26] A se vedea art. 1 pct. 1 din Legea nr. 153/1998, prin care a fost modificat art. 7 alin. (2) din Legea nr. 56/1993 a Curții Supreme de Justiție.
[27] M. Udroiu, op.cit., p. 143.
[28] Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura penala si a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 1 iulie 2003.
[29] I. Neagu, M. Damaschin, op.cit., p. 360.
[30] N. Volonciu (coord.), A. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 108.
[31] Ibidem.
[32] Curtea de Apel București, Secția I Penală, decizia nr. 1535 din 28 octombrie 2009, www.rolii.ro.
[33] Publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
[34] Curtea Constituţională, Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 474 din 16.07.2007.
[35] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 591 din 8 iulie 2005.
[36] CIADH, Durand şi Ugarte contra Peru, 16 august 2000, parag. 117.
[37] În acest sens, a se vedea International Commission of Jurists, Military Jurisdiction and International Law, 2004, pag. 118 şi urm.
[38] „Toţi sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă şi în public a cauzei sale din partea unui tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa, fie asupra contestaţiilor asupra drepturilor sale şi obligaţiilor cu carecter civil (…)”.
[39] C.E.D.O., Cauza Maszni contra României, hotărârea din 21 septembrie 2006, parag. 51.
[40] C.E.D.O., Cauza Ergin contra Turciei (nr. 6), cererea nr. 47533/99, hotărârea din 4 mai 2006, parag. 43.
[41] A. Șinc, Limitele competenței parchetelor militare în cauzele în care urmărirea penală se efectuează și față de civili, 4 august 2014, www.juridice.ro; A. Lăncrăjan, R. Slăvoiu, Aspecte privind competența procurorului militar, 2 septembrie 2014, www.juridice.ro.
[42] A. Șinc, anterior cit.
[43] Ibidem.
[44] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 254/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 334 din 15 mai 2015.
[45] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 691/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 890 din 27 noiembrie 2015.
*Prezentul articol va fi publicat în Revista „Pandectele Române”.
Prof. univ. dr. av. Dan Lupașcu
Avocat drd. Mihai Mareș
MARES / DANILESCU / MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU
* Prezentul articol va fi publicat în Revista „Pandectele Române”
