Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Perimarea instanţei. Evoluţiile aplicării sale în NCPC şi carenţele legii, în aşteptarea reformei
07.06.2017 | Cristina Elena POPA

Abstract: Respectarea egalității în drepturi, precum și a obligației de nediscriminare, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, tratament juridic care nu poate fi diferit. Lucrarea de fata aduce în dezbatere o problemă foarte serioasă, a cărei soluționare constă în analiza constituționalității și/sau carenţelor legii prin raportare la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în situaţia perimării speciale a instanței faţă în faţă cu disp. art. 46 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 privind  regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ( prin care suspendarea poate dura nelimitat, fără să opereze perimarea, în reglementarea vechiului Cod de procedură civilă). Urmează a se verifica dacă principiul neretroactivităţii legii procesual civile – cu referire la perimarea acţiunii civile – este compatibil cu art. 6 din convenţia CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil, dar şi dacă justiţiabilii care se judecă potrivit legii vechi nu cumva sunt discriminaţi în raport de cei care se judecă sub imperiul legii noi şi cărora li se aplică privilegiul perimării speciale în termen de 10 ani.

Rezulta din acest studiu ca dreptul romanesc se afla intr-o faza de tranzitie. Reformarea unor domenii de drept devine imperativa.

Preliminarii

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. pr. civ. de la 1865, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire, se perimă de drept în termen de un an, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii. Instituţia perimării instanţei nu exista în reglementarea C.proc.civ.1865,  însă acest tip de perimare era oarecum prevăzut în art. 1891 din C.civ de la 1864[1]. Trebuie să precizăm următoarele: Codul de procedură de civilă  de la 1865, în forma sa iniţială a prevăzut, în art. 257, un termen de perimare de 2 ani, iar ulterior, prin modificările din anul 1948 (dându-se textelor o nouă renumerotare, astfel încât art. 257 a devenit art. 248 ) – termenul a fost redus la 1 an în materie civilă şi 6 luni în materie „comercială” şi în materia executării silite (art. 389 din C. pr. civ. de la 1865).

Noul Cod de Procedură Civilă, denumit în continuare Codul, a fost republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 247 din 10 aprilie 2015, în temeiul art. XIV din Legea nr. 138 din 2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134 din 2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, dându-se textelor o nouă numerotare. Printre obiectivele[2] elaborării Codului s-au numărat atât modernizarea reglementării raporturilor juridice civile, cât și reglementarea unitară și detaliată a drepturilor persoanelor și apărării acestora și a materiei obligațiilor în concordanță cu tendințele europene în domeniul contractelor.

În cuprinsul NCPC a fost inserat art. 423, potrivit căruia orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. Dispoziţiile art. 420 se aplică în mod corespunzător.

Sancţiunea perimării instanţei asigură închiderea definitivă a cererilor cu care au fost investite instanţele de judecată şi care în mod nejustificat au rămas în evidenţa celor din urmă pentru perioade mari de timp, fără ca reclamantul să mai îndeplinească vreun demers (act de procedură) în vederea soluţionării cauzei ori să mai manifeste interes faţă de stadiul acestora.

A fost instituită așadar, o perimare specială – perimarea instanţei, care se diferențiază de perimarea cererii prin faptul că: perimarea instanţei intervine ca sancțiune independent de cauzele care au determinat rămânerea procesului în nelucrare, fără legatură cu vreo culpă a părţii; acest gen de perimare vizează toate cererile adresate instanţei, iar termenul de perimare este de 10 ani datorită regimului sancţionator mai permisiv; la împlinirea termenului de 10 ani, perimarea specială a instanței, intervine chiar şi atunci când nu și-a putut produce efecte perimarea cererii. Instituţia perimării speciale a  instanţei este guvernată de aceleaşi reguli procedurale privind invocarea, soluţionarea şi producerea efectelor, intocmai ca şi cea a perimării cererii.

I. Perimarea specială a instanței și disp. art. 46 alin.1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989[3]

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât[4] că suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 47 alin. (1)[5] din Legea nr. 10/2001, în vederea soluționării pe cale administrativă a notificării, își produce efectele până când decizia emisă în aplicarea acestei legi a rămas irevocabilă, nefiind contestată de partea îndreptăţită la restituire. De la acest moment, suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul său firesc, părţile implicate în judecarea procesului având obligaţia, în termenul de un an prevăzut de art. 248 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., de a încunoştinţa instanţa despre rămânerea irevocabilă a deciziei prin care a fost soluţionată, pe cale administrativă, cererea de restituire în natură a imobilului. Decizia nr. 5632 din 4 decembrie 2013 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect perimare recurs. Textul integral al acestei decizii poate fi citit în pagina oficială online dedicată jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, link accesat ultima dată în 04.03.2017.

Potrivit dispoziţiilor art. 248, alin. (1) C. pr. civ. de la 1865, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire, se perimă de drept în termen de un an, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii.Reţinem că, potrivit art. 250 alin. (1) C. pr. civ., cursul perimării este suspendat atâta timp cât dăinuieşte suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art. 244, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.  Se poate susține că suspendarea s-a dispus într-unul din cazurile prevăzute de lege, respectiv de Legea nr. 10/2001, și că existenţa unei cauze prevăzute de lege nu este însă suficientă pentru suspendarea cursului perimării.  Potrivit dispoziţiilor citate în precedent, mai este necesar şi ca această suspendare – deşi prevăzută de lege – să nu fie cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere şi împrejurarea că există încă pe rolul instanțelor, cauze suspendate în anii 2001-2002, aflate, deci, în suspendare de peste cincisprezece ani, evident cu încălcarea principiului celerității, principiu general reglementat și de vechiul Cod de procedură civilă, reglementare care nu conține însă un termen maxim riguros delimitat. Aceste situații în care se regăsesc în mod real aproape 10.000 de justițiabili sunt, în mod evident, străine celerității judecării cauzei, celeritatea având ca scop tocmai înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile, prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie garanţia unui proces echitabil.

2. Probleme de neconstituționalitate sau carențe în lege?

În condițiile descrise anterior, se aduce în dezbatere o problemă foarte serioasă, a cărei soluționare constă în analiza constituționalității art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora (1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată. Urmează a se verifica dacă principiul neretroactivităţii legii procesual civile – cu referire la perimarea acţiunii civile – este compatibil cu art. 6 din convenţia CEDO[6] care garantează dreptul la un proces echitabil[7], dar şi dacă justiţiabilii care se judecă potrivit legii vechi nu cumva sunt discriminaţi în raport de cei care se judecă sub imperiul legii noi şi cărora li se aplică privilegiul perimării speciale în termen de 10 ani. Potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, părţile având dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Introduse prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, prevederile referitoare la termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor reprezintă o regulă preluată în mod direct din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care, astfel cum înşişi autorii legii de revizuire au învederat la acea vreme, s-a dorit a reprezenta o garanţie a „faptului că justiţia, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cu eliminarea oricăror mijloace şicanatorii şi tărăgăneli (…), mijloace prin care se încalcă drepturile justiţiabilului şi se compromite calitatea actului de justiţie”. Dispoziţii similare sunt prevăzute şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, care în art. 10 prevede că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.

Rezultatul care se desprinde din aplicarea stricto sensu a normativului în vigoare, evidențiază o situație diferită în care se regăsesc cetățenii  în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum, neputând fi privită de către instanțe ca o încălcare a dispozițiilor constituționale, invocându-se adesea de către judecători, exemple fiind Decizia Curții Constituționale nr. 1541/2010[8] care invocă Decizia nr.820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României,  Partea I,  nr.39 din 18 ianuarie 2007,  ce a stabilit că „situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări”.  De remarcat că se motivează hotărâri judecătorești în această argumentare, cu toate că decizia enunțată este anterioară Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Respectarea egalității în drepturi, precum și a obligației de nediscriminare, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, tratament juridic care nu poate fi diferit.

În esență, neconstituționalitatea unui text legal nu se poate pretinde prin simpla comparație dintre reglementarea veche și cea nouă și nici nu se poate aplica la orice tip de spețe. O altă decizie a Curții Constituționale care este des invocată atunci când se aduce în dezbatere neconstituționalitatea textului de lege la care ne referim, este Decizia nr. 1038/2010[9], însă trebuie să subliniem că din nou, atât faptul că decizia este anterioară Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dar și faptul că această decizie are un obiect diferit și se referă la un caz diferit ca temei juridic.

3. Aplicații de ordin practic

Pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, a fost identificat dosarul nr. 730/3/2001 (96/2001), având ca obiect revendicare imobiliară, suspendat la cererea reclamantelor în data de 29.11.2002 în baza art 47 (1) din Legea nr. 10/2001. Pârâtul a încercat, în mod repetat, repunerea pe rol a cauzei[10], lovindu-se de soluții repetate de respingere, insuficient motivate, mai ales pe fondul unor suspiciuni că la momentul de faţă, cel mai probabil, reclamantele nu mai sunt în viaţă, mandatara lor a murit, acest din urmă fapt fiind un lucru cert, etc.

În cauză, s-a constatat că reclamantele au început procedura de recuperare a bunului lor prin formularea unei notificări în anul 2001, iar autoritatea cu competenţe în materia restiturii a răspuns printr-o adresă, în sensul ca imobilul nu poate fi restituit în natura, ci urmează ca petentelor sa li se emită o decizie de acordare a despăgubirilor aferente. Reclamantele nu au îndeplinit alte formalități, manifestând pasivitate și lipsă de stăruință în exercitarea drepturilor legale, deși ar fi avut la dispoziţie împotriva autorității competente, după caz și în funcție de momentul acțiunii, atât o acţiune în contencios administrativ, având ca obiect obligarea la emiterea actului administrativ, cât si o acțiune de obligare a autorității de a răspunde la notificare. Prin urmare, reclamantele, pe parcursul termenului de suspendare a cauzei (în prezent cauza fiind suspendată de 15 ani), nu au depus alte documente în dosarul a cărui soluţionare a fost suspendată de drept. Acestea ar fi putut, desigur, să promoveze o acţiune în contencios administrativ, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005, astfel cum erau aceste dispoziții în vigoare la acea dată, cât și o acțiune (în funcție de situația lor efectivă) potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, prevedere în sensul că Primarului general al municipiului Bucureşti, ca reprezentant al unităţii deţinătoare a imobilului amintit, îi incumba obligaţia de a se pronunţa asupra notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, dacă s-ar fi luat în considerare că autoritatea nu s-a pronunţat asupra notificării în cauză. Acest termen se poate calcula pornind de la două date de referinţă, în funcţie de specificul fiecărui caz în parte, respectiv, fie data înregistrării notificării (în ipoteza în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluționării notificării au fost depuse o dată cu aceasta), fie data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare.

Pârâtul, luând în considerare posibilitățile expuse de textele de lege aplicabile, a formulat în mod repetitiv, cereri de repunere pe rol pentru verificarea situatiei de fapt atât privind dosarul de instanță, cât și privind dosarul administrativ, toate fiind respinse de catre instanța care a preferat menținerea suspendării, fără alte verificari privind aspecte ce ar avea legătură directă cu stăruința reclamantelor, considerând că suspendarea este acel tip de suspendare care opereaza de drept, în condițiile descrise anterior.

Pe de altă parte, așa cum am menționat, una dintre garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este principiul celerităţii procedurilor judiciare; termenul rezonabil impus de art. 6 cuprind,  în sensul său, şi durata procedurii administrative preliminare, mai ales atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este evident condiţionată de normele de drept intern și de parcurgerea în mod obligatoriu a unei astfel de proceduri, aşa cum este și cazul în speţă. Pentru respectarea termenului rezonabil, statul trebuie să-şi organizeze sistemul puterilor sale, astfel încât să răspundă acestei cerinţe, dincolo de dificultăţile generate de factori diverși care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cele administrative. Cu toate acestea, părțile interesate nu dobândesc o justificare sau o scuză privind lipsa de stăruința în exercitarea drepturilor lor.

Mai trebuie menționat că acest dosar intra, cu certitudine, sub incidenta Raportului Inspecției Judiciare privind rezultatul activității de monitorizare a dosarelor mai vechi de 10 ani aflate pe rolul instanțelor judecătorești în semestrul I al anului 2015[11]”, aprobat în ședința Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, din data de 21 ianuarie 2016[12]. Monitorizarea vizează respectarea dispoziţiilor legale privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor în scopul creşterii gradului de responsabilizare a judecătorilor.

Soluţia păstrării cauzei pe rol apreciem că este contrară inclusiv art. 6 din convenţia CEDO, care garantează dreptul la un proces echitabil. Aceste dispoziţii cu valoare de principiu garantează oricărei părţi – aşadar şi pârâtului şi intervenientului – nu numai reclamantului, dreptul la un proces corect. Or, în această speţă lăsarea în nelucrare un timp atât de îndelungat a cauzei este străină caracterului echitabil al procesului, întrucât prejudiciază subdobânditorul bunului revendicat, prin aceea că existenţa litigiului pe rol echivalează practic cu scoaterea bunului din circuitul civil. Atâta timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului este un drept litigios, orice act de dispoziţie asupra aceluiaşi imobil este paralizat.

4. Concluzii

Este posibil ca problema aflată în dezbatere în acest studiu, mai exact această diferență de tratament juridic rezultată în urma modificării codului de procedură civilă, să nu reprezinte o problemă de constituționalitate, ci una de succesiune în timp a legii ce se aplică numai pentru viitor[13]? Poate avea un regim juridic diferit ca aplicare, aceeasi exceptie de procedura? Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică dispozițiile legale anterioare cu privire la anumite raporturi sociale, toate efectele produse înainte de intrarea ei în vigoare nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări[14]. Dacă sunt diferite principiile aplicabile diverselor ramuri de drept, în special principiile dreptului procesual civil, cum ar putea fi aplicabilă jurisprudența din alte domenii, prin extensie, dreptului procesual civil?

S-a remercat și o ineficiență a aplicabilităţii/implemetării directe a prevederilor convenţionale şi a jurisprudenţei CEDO în absenţa unei reglementări exprese în cazul nerezonabilităţii duratei de soluţionare a procedurilor, argument care ne determină să apreciem că aspectele relative la acţiunile justiţiabililor în situația prelungirii excesive a soluţionării cauzelor, este o problemă fundamentală a sistemului juridic român, iar problema sesizată prin acest studiu, aduce în prim-plan o exigenţă obligatorie în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil.

În acest context, în măsura în care vechea reglementare nu stabilea un termen limită care să întrerupă efectele perimării, apreciem că este atât obligatia instantelor judecatoresti (care trebuie să își asume rolul important al îmbunatatirii și uniformizării practicii judiciare), cât și obligația legiuitorului de a reglementa această carență a noului Cod de procedură civilă. Problema juridica este rezultată din procesul de aplicare a legii (fiind încă incert dacă prin aceasta se încalca egalitatea în drepturi a cetățenilor), carență evidentă, în fața căreia  instanțele investite și-au dovedit neputința, deși în general, practica judiciară are rolul de a rezolva și astfel de situații. Incontestabil, orice modificare a Codului de procedură civilă va trebui să reglementeze clar si echitabil problema aplicării diferențiate a instituției perimării, pentru a fi stopate orice anomalii juridice, precum cele descrise în acest studiu.


[1] Codul Civil a fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Art. 1891 prevedea că: Instanţele începute şi delăsate se vor prescrie, în lipsa de cerere de preemţiune, prin 30 ani socotiţi de la cel după urmă act de procedură, oricare ar fi termenul de prescripţie al acţiunilor în urma cărora se vor fi început acele instanţe. Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăţilor în materie civilă şi comercială, în vigoare de la 15.09.1943 până la 01.03.1948, fiind abrogată prin Legea nr. 18/1948 și înlocuită parţial de Codul de Procedură Civilă din 1865, prevedea în art. 64: Perimarea în condiţiunile prevăzute de art. 257 procedură civilă, operează deplin drept. După expirarea termenului de perimare, orice act de procedură rămâne inoperant. Perimarea se poate constata la cererea părţii interesate sau din oficiu. Ea poate fi propusă şi pe cale de excepţiune. Perimarea operează şi în procesele în care procedura se îndeplineşte din oficiu, daca nu s-a stăruit în fixarea termenului de judecată.
[2] Aceste deziderate sunt incluse, de altfel, în expunerea de motive ce a stat la baza proiectului acestui act normativ, punctul 1.1. prezentând foarte clar că:„ Noul Cod de procedură civilă reprezintă continuarea firească a reformei sistemului judiciar romănesc, o consecință rațională a intrării în vigoare a noului Cod civil. Reglementarea procesual-civilă creează cadrul de valorificare pe calea justiției a noilor norme de drept material, stabilind organele, formele și mijloacele procedurale necesare aplicării acestora. Reforma de substanță adusă dreptului material și interdependența organică dintre norma substanțială și cea procedurală au făcut necesară crearea unui instrument juridic adecvat în materie procedurală –  noul Cod de procedură civilă –  care să dea eficiență acestei reforme, introducând standarde ce corespund exigențelor unei instituții moderne, rapide, apropiate de justițiabil.”
[3] Art. 46.(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea aceste legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. (2) În cazul acţiunilor formulate potrivit art. 45 şi 47, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Persoana îndreptăţită va înştiinţa de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. (1).  (3) În cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
[4] Decizia nr. 5632 din 4 decembrie 2013 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect perimare recurs. Textul integral al acestei decizii poate fi citit în pagina oficială online dedicată jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție: link, link accesat ultima dată în 04.03.2017.
[5] În prezent acest articol a devenit, prin renumerotare, art. 46 din Legea nr. 10/2001.
[6] Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Convenţia consacră, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilește, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea. Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr 135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului,  precum şi Protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10. Conform prevederilor cuprinse în art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus CEDO şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de CEDO cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.
[7] Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se află părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil. De exemplu, CEDO a constatat în cauza Corabian împotriva României, încălcarea articolului 6 alin. (1) – dreptul la un proces echitabil – din Convenție și respectiv a art. 1 din Primul Protocol Adițional (dreptul la respectarea bunurilor) la Convenție. Alt caz în care s-a constatat o astfel de încălcare a fost cauza Abramiuc contra României.
[8] Decizia nr. 1541 din 25 noiembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.209/2008 pentru modificarea Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial nr.30 din 13.01.2011 cuprinde în considerentele sale referirea la Decizia nr. 820/2006, textul integral al ambelor decizii putând fi vizualizat in pagina oficiala de internet al Curții Constituționale a României: link, accesat ultima dată în data de 04.03.2017.
[9] Decizia nr. 1038 din 14 septembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 44 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 742 din 05.11.2010, caz în care Curtea a stabilit prin considerentele respingerii excepției, că: ”principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă unor situaţii egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă.„Acesta este însă tocmai argumentul care stă la baza lacunei legii reglementarii noii perimări speciale; textul integral al deciziei putând fi vizualizat in pagina oficiala de internet al Curții Constituționale a României: ink, accesată ultima dată în data de 04.03.2017.
[10] În sprijinul tezei cum că lăsarea cauzei în nelucrare de la 29.11.2002 până în prezent (peste 13 ani) este străină dezideratului celerităţii procesului civil şi totodată dreptului la un proces echitabil reţinem inclusiv disp. art. 423 NCPC. Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, perimarea instanţei operează în orice cerere lăsată în nelucrare timp de 10 ani, cu consecinţa perimării de drept chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. Este real că aceste dispoziţii nu se aplică litigiului de faţă, însă intenţia legiuitorului de a institui o perimare specială (denumită de legiuitor perimarea instanţei) cu un termen de 10 ani, este un argument în plus în sprijinul ideii că lăsarea în nelucrare a pricinii de faţă timp de peste 13 ani este inacceptabilă şi contrară principiului securităţii juridice. Practic, dacă am accepta o teză contrară, ar însemna ca această cauză să rămână pe rol la nesfârşit. În plus, nu poate fi aplicabilă dreptului procesual civil o jurisprudență a altor domenii de drept.
[11] Potrivit comunicatului CSM din data de 22.01.2016, printre cauzele care au determinat prelungirea excesivă a duratei soluționării cauzelor se află modificarea în timp a componenței completelor de judecată, parcurgerea mai multor cicluri procesuale, administrarea cu întârziere a expertizelor tehnice sau a unui probatoriu complex, declinări de competență, strămutarea unor dosare, suspendarea judecății pentru perioade mari de timp, admiterea căilor extraordinare de atac la un interval mare de timp de la data soluționării inițiale a cauzei, neefectuarea verificărilor cu privire la dosarele suspendate, lipsa rolului activ al instanțelor, acordarea unor termene de judecată cu o durată mare sau neadaptată motivelor de amânare, amânarea succesivă a pronunțării, precum și motivarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești. ”Secția pentru judecători apreciază că o durată excesivă a procedurii judiciare poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil al părților. Prin urmare, aceste cauze trebuie să beneficieze de atenția sporită a judecătorilor prin acordarea unor termene scurte și dispunerea tuturor măsurilor procedurale care să contribuie la accelerarea judecății. Începând cu anul 2012, activitatea de monitorizare a dosarelor care înregistrează o vechime în sistemul judiciar mai mare de 10 ani a reprezentat o activitate cu caracter permanent a Inspecției Judiciare. Monitorizarea vizează respectarea dispozițiilor legale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor în scopul creșterii gradului de responsabilizare a judecătorilor”, a precizat reprezentantul Consiliului Superior al Magistraturii.
[12] Conținutul acestui Raport
[13] Dacă răspunsul este afirmativ, de ce legiuitorul, spre exemplu, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a prevăzut în Art. XXVI următoarele: Dispozitiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, ale art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele prin prezenta lege, precum și ale art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în prima instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi?
[14] Decizia nr. 1105 din 8 septembrie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 46 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial nr. 783 din 04.11.2011; textul integral al deciziei putând fi vizualizat in pagina oficiala de internet al Curții Constituționale a României, link accesat ultima oara la 04.03.2017.


Cristina Elena Popa
Cercetător ştiinţific asociat, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române

Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!  


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.