Există o cale de atac împotriva refuzului trimiterii preliminare?
8 iunie 2017 | Manuela GORNOVICEANU
Aparent, răspunsul la această întrebare este simplu: Nu.
Dacă avem însă în vedere dreptul Uniunii Europene, răspunsul ar putea fi pozitiv.
În realitate, este dificil de stabilit dacă există sau nu o cale de atac la îndemâna părții interesate căreia i s-a refuzat solicitarea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare referitoare la validitatea sau interpretarea dreptului unional.
Evident, răspunsul ar putea fi oferit tot de către instanța Uniunii și tot pe calea trimiterii preliminare, fără e exclude posibilitatea instanței naționale de a recunoaște admisibilitatea unui recurs, aplicând ea însăși principiile de drept al Uniunii relevante, respectiv principiul echivalenței și principiul efectivității.
Analizând legislația națională – vastă, de altfel, în mai toate materiile, dar extrem de săracă în cea care ne interesează – putem identifica doar Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu două articole împietrite în timp și care par să nu țină cont (în special prin lipsa modificărilor ce s-ar fi impus) de faptul că actul normativ a fost adoptat înainte de Tratatul de la Lisabona.
Conform art. 2 al Legii nr. 340/2009:
,,(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, instanţa poate cere, odată cu solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform prevederilor alin. (1) şi (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgenţă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(5) Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.
(6) În cauzele penale în care instanţa a dispus suspendarea cauzei, art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
(7) Judecarea cauzei suspendate se reia după comunicarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(8) În cazul în care cauza nu a fost suspendată, instanţa poate continua judecata pe alte aspecte decât cele semnalate Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Instanţa nu poate încheia dezbaterile înainte de pronunţarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(9) În cauza în care s-a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce priveşte stabilirea validităţii sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie”.
Față de dispoziția citată, singulară, rezultă că dreptul intern nu prevede o cale de atac împotriva încheierii/hotărârii prin care este respinsă solicitarea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, deși conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009 partea poate formula o astfel de cerere, la fel cum instanța de judecată, din oficiu, poate decide în sensul interpelării instanței Uniunii Europene pentru a se pronunța cu titlu preliminar referitor la validitatea sau interpretarea dreptului Uniunii Europene. Aceasta este situația, indiferent dacă solicitarea de sesizare este făcută în fața unei instanțe de ultim grad sau a unei instanțe a cărei hotărâre este supusă unei căi de atac.
Aceeași lege prevede la art. 2 alin. (5) că este supusă recursului la instanța superioară, în termen de 72 ore de la pronunțare, încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, suspendare care operează facultativ – în cazul în care este sesizată o instanță ce nu este instanță de ultim grad – și obligatoriu – atunci când instanța ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Legea națională descrie, deci, o cale de atac, a recursului, doar în situația în care s-a dispus suspendarea judecății, chiar atunci când este obligatorie, întrucât dispozițiile alin. (5) nu fac vreo distincție privitor la exceptarea suspendării obligatorii dintre soluțiile ce pot face obiectul recursului.
În paralel, soluțiile pronunțate de instanțe cu privire la sesizarea Curții Constituționale a României pentru soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt supuse căii de atac a recursului, indiferent dacă instanța decide admiterea sau respingerea sesizării și fără legătură cu o eventuală dispoziție privind suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Nu același lucru se poate spune despre hotărârea, inclusiv încheierea, prin care este refuzată sesizarea CJUE, aceasta putând fi atacată cu apel, potrivit normelor de drept comun, respectiv apel odată cu fondul, în cazul încheierii premergătoare, în sensul art. 408 NCPP și art. 466 NCPC, numai în cazul în care instanța în fața căreia s-a formulat cererea nu este de ultim grad. Pentru instanțele ale căror hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac, refuzul trimiterii preliminare este definitiv.
Este o astfel de soluție conformă cu exigențele dreptului Uniunii Europene? Poate fi considerată procedura invocării excepției de neconstituționalitate o acțiune similară solicitării trimiterii preliminare? Dacă da, atunci instanța națională ar trebui ca, în temeiul normelor de drept unional, al principiilor cooperării loiale, echivalenței și efectivității, să lase neaplicate reglementările interne privind apelul, valorificându-și, astfel, competențele de legiuitor negativ față de normele de procedură naționale și aplicând, în același timp, dispozițiile procedurale incidente situațiilor similare. Astfel, calea de atac a recursului, reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ar trebui recunoscută și în privința hotărârilor prin care instanțele naționale resping solicitarea de interpelare a CJUE.
Admisibilitatea recursului, în lumina priorității normelor de drept unional față de legea națională, se întemeiază pe principiile cooperării loiale, echivalenței și efectivității.
Principiile echivalenței și efectivității nu au fost reglementate expres în cadrul instrumentelor de drept al Uniunii, spre deosebire de principiul cooperării loiale prevăzut în cuprinsul art. 4 alin. (3) TFUE[1], însă au reprezentat o consecință a acestuia din urmă[2]. Întreaga construcție are în vedere conceptul de efectivitate a dreptului Uniunii, prin includerea obligației instanței naționale de a asigura eficiența normelor de drept al Uniunii în litigiile cu care sunt învestite. În lipsa unor reglementări exprese privind normele de procedură ce guvernează căile legale pentru aplicarea dreptului Uniunii, în jurisprudența CEJ (actualmente CJUE) au fost dezvoltate cele două principii, cu efectul limitării autonomiei procedurale a statelor membre în două sensuri: în primul rând, sub aspectul echivalenței (procedurile și regulile naționale ce se aplică drepturilor conferite justițiabililor de legea națională să se aplice în același fel și celor care decurg din dreptul Uniunii), iar în al doilea rând, sub aspectul efectivității, în sensul că acestea nu trebuie să facă imposibilă sau excesiv de dificilă, în practică, exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii, printre care se numără și dreptul de acces la Curtea de Justiție a Uniunii Europene pe calea unei trimiteri preliminare.
Principiul autonomiei procedurale naționale se nuanțează, deci, pe aceste repere, statele membre fiind obligate să asigure protecția juridică a drepturilor conferite la nivel unional prin aplicarea regulilor de procedură incidente în dreptul intern unor acțiuni similare, ca o primă cerință.
Jurisprudența CJUE în sensul indicat este conturată în mai multe răspunsuri oferite pe calea trimiterii preliminare, atunci când acțiunile comparate sunt similare. În acest sens, Curtea s-a pronunțat în cauzele C-231/96, C-326/96, C-295-298/04 ș.a. Recent, în hotărârea Curții din 17 martie 2016, C-161/15, s-a reținut:
,,29. Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul echivalenței presupune ca norma națională în discuție să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe drepturile conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare (Hotărârea din 27 iunie 2013, Agrokonsulting‑04, C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 39). Respectarea acestui principiu implică astfel un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național și a celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 34).
30. Aplicată într‑o situație cum este cea în discuție în cauza principală, condiția legată de respectarea acestui principiu al echivalenței impune, așadar, că, atunci când dispozițiile dreptului intern cu privire la modalitățile procedurale în materie de recurs conferă unei instanțe care se pronunță în această calitate obligația de a admite sau de a invoca din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dreptului național, aceeași obligație trebuie să prevaleze în același mod în ceea ce privește un motiv de aceeași natură întemeiat pe încălcarea dreptului Uniunii.
31. În consecință, în cazul în care o instanță națională care se pronunță în recurs consideră că motivul întemeiat pe nerespectarea dreptului de a fi ascultat este un motiv de ordine publică internă care poate fi invocat pentru prima dată în fața sa în cadrul unui litigiu guvernat de dreptul intern, principiul echivalenței impune ca, în cadrul aceluiași litigiu, un motiv similar întemeiat pe încălcarea dreptului Uniunii să poată fi invocat în fața aceleiași instanțe în recurs”.
Testul echivalenței trebuie făcut prin compararea Legii nr. 340/2009, care nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva refuzului trimiterii preliminare, cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conform căruia ,,dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”. În ambele cazuri, hotărârile instanțelor cu competență exclusivă, de contencios constituțional si, respectiv, de interpretare a dreptului Uniunii Europene, pot avea ca efect înlăturarea aplicării normelor pretins neconstituționale sau neconforme, numai că, în timp ce în ipoteza constituționalității, hotărârea instanței în fața căreia se invocă excepția și se solicită sesizarea este supusă recursului în 48 de ore de la pronunțare, în ipoteza cererii de formulare a unei trimiteri preliminare, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac (independent de calificarea instanței ca fiind de ultim grad sau nu), cu excepția părții ce ar viza suspendarea judecății.
Apreciem că respectarea principiului echivalenței impune aplicarea normelor de procedură prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și procedurii trimiterii preliminare, acceptând admisibilitatea recursului împotriva încheierii/hotărârii prin care se respinge cererea de efectuare a unei trimiteri preliminare. Nu se poate identifica, în concret, un raționament valid în sens contrar.
N-ar putea fi invocat, cu titlu de contraargument, nici principiul legalității căilor de atac, deoarece acesta se circumscrie în conceptul mai larg al principiului autonomiei procedurale a statelor membre. Altfel spus, dacă autonomia procedurală este limitată din perspectiva echivalenței, nu se poate justifica înlăturarea echivalenței motivat de autonomia procedurală, respectiv a legalității căilor de atac.
În concluzie, consecința constatării nerespectării principiului echivalenței este obligația instanței de a înlătura de la aplicare dispozițiile din dreptul intern (dreptul pozitiv care reglementează exhaustiv căile de atac) care nu permit folosirea regulilor procedurale prevăzute pentru acțiunea similară și aplicarea acestora cererii întemeiate pe drepturile conferite de dreptul Uniunii.
În subsidiar, adică doar dacă s-ar considera că principiul echivalenței nu impune admisibilitatea căii de atac a recursului în termen de 48 de ore, ce va fi judecat în trei zile, la refuzul de realizare a unei trimiteri preliminare de către o instanță ce nu este ultimă în grad, principiul efectivității impune ca modalitatea procedurală prevăzută de legea națională să nu facă, practic, imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii[3].
Dincolo de concluziile ce se desprind din considerentele expuse mai sus relativ la principiul echivalenței, calea de atac a apelului (în cazul deciziilor instanțelor care nu sunt de ultim grad) nu reprezintă un remediu efectiv, ,,apelul” neavând vocația de a conduce la o valorificare a drepturilor pe care s-a întemeiat cererea. Astfel, instanța de apel nu ar putea să remedieze situația creată prin respingerea sesizării, ci, cel mult, ar putea ea însăși să adreseze întrebări Curții, dar raportat la motivele invocate în cadrul căii de atac a apelului pe fond și nu cu efectul repunerii părților în situația existentă în fața primei instanțe, în primul grad de jurisdicție.
Or, sensul dispozițiilor art. 267 TFUE nu este în nici un caz acela de a institui obligația instanței de ultim grad să sesizeze Curtea atunci când prima instanță nu a făcut-o (ca și o cale de atac), ci acela de a preciza diferența între regulile aplicabile autorităților judiciare din perspectiva obligativității sesizării în funcție de deciziile ce urmează a fi pronunțate. Art. 267 TFUE abilitează orice instanță națională să formuleze o cerere preliminară, garantând totodată faptul că o persoană se poate întemeia pe dreptul Uniunii în mod direct, la orice nivel al sistemului de drept național[4].
Principiul efectivității implică ,,o cerință de protecție jurisdicțională, consacrată în cuprinsul art. 47 din cartă, pe care instanța națională este obligată să o respecte”, astfel cum a statuat Curtea prin hotărârea din 6 octombrie 2015, C-61/14:
,,48. În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a statuat deja că acesta implică o cerință de protecție jurisdicțională, consacrată la articolul 47 din cartă, pe care instanța națională este obligată să o respecte (a se vedea în acest sens Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 35, precum și jurisprudența citată).
49. Astfel, articolul 1 din Directiva 89/665 trebuie interpretat în mod necesar în lumina drepturilor fundamentale care sunt înscrise în cartă, în special dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, prevăzut la articolul 47 din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Ryneš, C‑212/13, EU:C:2014:2428, punctul 29).
50. În consecință, trebuie să se verifice dacă o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal poate fi considerată conformă cu principiile echivalenței și efectivității, precum și cu principiul efectului util al Directivei 89/665”.
La fel, și în ce privește respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 47 alin. (2) din CDFUE, în înțelesul pe care CEDO l-a conturat în jurisprudența sa[5].
În mod particular, se observă că, potrivit Legii nr. 340/2009, există posibilitatea atacării cu recurs în 72 de ore de la pronunțare doar a hotărârii prin care se dispune suspendarea judecății, ceea ce, în mod logic, poate să se întâmple numai ca efect al admiterii trimiterii preliminare. Or, nu se poate discuta în astfel de împrejurări despre proces echitabil și egalitate a armelor, în special în domeniul dreptului penal, unde regula este că astfel de solicitări sunt făcute de către părți (acuzați – în cadrul procedurilor penale), așa încât, în realitate, calea de atac este pusă doar la îndemâna acuzării.
Concluzionând, lipsa unei căi de atac specifice, echivalentă celei din materia contenciosului constituțional, și, respectiv, reglementarea, mai degrabă formală, a unui apel de fond, încalcă în primul rând principiul echivalenței și, în subsidiar sau alternativ, principiul efectivității.
Or, aplicarea prioritară a reglementărilor dreptului Uniunii Europene cu caracter obligatoriu este de necontestat, conform art. 148 din Constituția Românieii[6].
În acest sens, art. 4 alin. (3) TFUE, art. 47 CDFUE și principiile enunțate fac parte din dreptul primar al Uniunii Europene și au caracter prioritar.
Supremația dreptului Uniunii și cerința ca instanțele naționale să asigure, practic, eficiența acestuia rezultă mai presus de orice îndoială din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar în ce privește România, aceasta a fost consacrată la nivel constituțional și asumată prin aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene.
Dacă toate cele arătate anterior sunt valabile în ce privește soluția adoptată de o instanță ce nu este de ultim grad, în cazul hotărârilor (inclusiv încheierile) instanțelor de ultim grad nu există nici măcar posibilitatea exercitării apelului ordinar, fiind cu atât mai clară încălcarea principiilor de drept antemenționate.
Prin Decizia Curții Constituționale din 9 mai 2017 de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 (nepublicată încă în Monitorul Oficial), s-a reținut că recursul prev. de art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 este ,,o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie și cu un obiect specific constând în verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale”.
Așadar, nu poate fi ignorat caracterul special al acestei căi de atac față de dispozițiile de drept comun, astfel cum pot fi calificate cele privind apelul.
Referitor la reglementarea la nivel constituțional a principiului legalității căilor de atac[7], drepturile invocate din perspectiva protecției oferite de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt unele care determină interpretarea dispozițiilor constituționale în conformitate cu aceste tratate și convenții.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, ,,dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.
De asemenea, cum am arătat, autonomia procedurală a statelor membre suportă limitări ca urmare a echivalenței și efectivității, fără deosebire după cum dispoziția internă ar fi prevăzută într-o normă de rang constituțional sau inferior. Un astfel de conflict nu intervine însă atunci când chiar Constituția impune o interpretare a propriilor sale dispoziții conformă cu tratatele și convențiile la care România este parte.
CONCLUZII
– Procedura invocării excepției de neconstituționalitate în fața instanței și solicitarea de sesizare a Curții Constituționale este similară cu procedura solicitării unei trimiteri preliminare pentru verificarea validității sau interpretarea dreptului Uniunii Europene către CJUE, însă, dacă în primul caz există o cale de atac în situația respingerii, în al doilea caz – o astfel de cale nu există;
– Remediul procedural pentru respectarea principiilor echivalenței și efectivității, astfel cum acestea au fost consacrate în jurisprudența CJUE, este înlăturarea normelor naționale ce nu permit accesul la o astfel de cale de atac și aplicarea regulilor procedurale din acțiunea similară;
– Fundamentul juridic al unui astfel de mecanism derivă din supremația dreptului unional, acceptată prin tratatul de aderare și consacrată la nivel constituțional;
– Chiar dispozițiile constituționale (art. 129 din Legea fundamentală) trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu dreptul Uniunii Europene atunci când acesta vizează drepturile și libertățile cetățenilor, drepturile descrise de art. 47 din CDFUE făcând parte din această categorie.
– Principiul autonomiei procedurale a statelor membre nu este absolut, ci suportă limitări, în sensul celor precizate anterior.
Desigur, instanța națională poate alege să interpeleze CJUE chiar cu privire la admisibilitatea unui astfel de recurs, punând capăt incertitudinii și oferind răspunsul la întrebarea din titlul lucrării.
[1] Art. 4 TFUE:
,,(….)
(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”.
[2] Mihaela Mazilu-Babel, CJUE. Cauzele Ciup și Câmpean. Triada principiilor echivalenței, efectivității și cooperării loiale. Aplicarea subsidiară a Cartei DFUE. Limitele autonomiei procedurale, Revista Pandectele române nr. 9/2016.
[3] Hotărârea din 1 iulie 2010, C-35/09, paragraful 41.
[4] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentariu, jurisprudență și doctrină, editura Hamangiu, pg. 621.
[5] Art. 52 alin. (3) din CDFUE – ,,În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă”.
[6] Art. 148 din Constituția României – Integrarea în Uniunea Europeană:
,,(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene”.
[7] Art. 129 din Constituția României.
Avocat Manuela Gornoviceanu
Baroul Dolj
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
