« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Spălarea de bani. Abordare din perspectiva convențiilor internaționale și a actelor legislative europene
09.06.2017 | Alina LEFTER

JURIDICE - In Law We Trust
Alina Lefter

Alina Lefter

Începutul secolului al XXI-lea, perioadă caracterizată de accentuarea globalizării şi creşterea interdependenţelor economice, politice şi sociale a generat o creştere a volumului capitalurilor obţinute din activităţi specifice crimei organizate şi o nevoie mai mare de reciclare a fondurilor astfel obţinute. Pe de altă parte, grupurile de crimă organizată, dată fiind puterea financiară mai sus enunţată, au ajuns să influenţeze şi să controleze in anumite ţări, domenii importante din economie, finanţe, politică şi administraţie.

1. Consideraţii generale

Banii sunt principalul motiv de angajare în orice activitate criminală[1]. Deşi spălarea banilor este considerată un tip de crimă independent, ea este asociată de majoritatea autorilor cu alte forme de crimă organizată, generatoare de profituri, în special cu traficul de droguri.

În doctrină există numeroase definiţii ale conceptului de „spălare de bani”, dar nu ne propunem să facem o analiză în detaliu a acestora, ci numai să sumarizăm acele elemente pe care le considerăm definitorii. Astfel fiind, se consideră că spălarea banilor este un proces sau un complex de acţiuni prin care se urmăreşte ascunderea originii, dar şi a posesiei banilor proveniţi din activităţi ilegale, prin intermediul unui ciclu de tranzacţii care au rolul să redea caracterul legal al acestor venituri.  Se acreditează[2] ideea potrivit căreia procesul de spălare a banilor parcurge trei stadii:
– conversia sau plasarea – etapa în care profitul obţinut din activităţi criminale este convertit într-un activ, de regulă, sume mai mici care sunt plasate în diverse instituţii financiare;
– ascunderea sursei banilor obţinuţi ilegali – etapa în care se efectuează o serie de tranzacţii aparent legale, caracterizate prin frecvenţă, volum sau complexitate, astfel încât sursa veniturilor să devină greu de depistat;
– integrarea – etapa în care se crează percepţia de legitimitate a sursei şi, respectiv, a proprietăţii, prin integrarea banilor în economia legală.

Pătrunderea masivă a banilor negri în circuitele financiare oficiale permite  reprezentanţilor criminalităţii organizate să acceadă la deciziile importante relative la funcţionarea economiei mondiale. Consecinţele pătrunderii capitalului obţinut din activităţi criminale în economia legală sunt apreciate ca fiind similare efectelor devastatoare ale poluării naturii şi pot avea un efect ireversibil[3].

Dezvoltarea rapidă a mijloacelor de informare financiară, a tehnologiei şi a mijloacelor de comunicaţii a creat posibilitatea ca banii să se poată mişca oriunde în lume, uşor şi cu mare viteză. Pe de altă parte, cu cât mai mult banii negri se integrează în sistemul bancar internaţional, cu atât mai dificil devine procesul de identificare a sursei acestora.

Se poate spune că spălarea banilor este o ameninţare pentru securitatea statelor din cel puţin următoarele puncte de vedere:
– alimentează corupţia şi crima organizată, permiţând coruperea reprezentanţilor puterii publice dintr-un stat;
– facilitează terorismul, în sensul în care oferă posibilitatea grupurilor teroriste de a obţine banii necesari pentru achiziţionarea armelor;
– afectează reputaţia băncilor;
– afectează pe termen lung dezvoltarea statelor, întrucât banii negri nu sunt de natură să atragă acel tip de investiţii care sunt fundamentate pe stabilitate şi bună guvernare.

Dimensiunea fenomenului de spălare de bani şi a banilor implicaţi în circuite ilegale este dificil de cuantificat dat fiind caracterul ocult al procesului. Estimările făcute de către UNODC arată că la nivelul unui an, banii spălaţi internaţional reprezintă 2,5% din PIB-ul global sau o sumă între 800 miliarde dolari – 2 trilioane dolari. Se apreciază că dezvoltările sistemului financiar specifice ultimelor decade, constând în dolarizarea pieţelor negre, denominările financiare, progresele pieţei europene şi proliferarea secretului bancar au fost de natură să îngreuneze procesul de identificare, blocare şi confiscare a produselor infracţionale.

2. Cadrul juridic internaţional pentru prevenirea şi sancţionarea infracţiunii de spălare de bani

La 20 decembrie 1988 la Viena a fost adoptată Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, considerată primul instrument juridic internaţional prin care se incriminează spălarea banilor.

Părţile semnatare ale Convenţiei, conştiente fiind de faptul că traficul de droguri reprezintă o sursă de câştiguri financiare considerabile, care permit grupurilor de criminalitate transnaţională să corupă şi să controleze structuri de stat, activităţi comerciale şi financiare, dar şi societatea în ansamblu au adoptat primele măsuri concrete de împiedicare a reciclării fondurilor provenite din traficul de droguri.

În luna septembrie 2003 şi în luna decembrie 2005 au intrat în vigoare Convenţia de la Palermo[4] şi Convenţia de la Merida[5]. Ambele instrumente legale internaţionale extind scopul incriminării spălării de bani, prevăzând faptul că spălarea de bani nu este specifică numai traficului ilicit de droguri și că ea acoperă şi alte forme de crimă organizată. Extinderea scopului s-a realizat prin următoarele modalităţi:
– stabilirea în sarcina statelor părţi a obligaţiei de a aplica prevederile Convenţiei relative la spălarea produsului infracţiunii, unei sfere cât mai largi de infracţiuni principale;
– stabilirea în sarcina statelor părţi a obligaţiei de a include în infracţiunile principale toate infracţiunile grave, dar şi infracţiunile prevăzute de Convenţia de la Palermo şi Convenţia de la Merida.

Ambele Convenţii au lăsat la latitudinea statelor membre, în ipoteza în care principiile fundamentale ale dreptului intern impun, de a dispune ca infracţiunea de spălare de bani descrisă în cele două Convenţii să nu se aplice persoanelor care au săvârşit infracţiunea principală.

În privinţa elementelor constitutive ale infracţiunii de spălare de bani constând în cunoaştere, intenţie sau motivare, prevederile convenţionale sunt clare, în sensul în care aceste elemente trebuie să fie deduse numai din circumstanţe obiective.

Conform Convenţiei de la Palermo, statele părţi sunt obligate să incrimineze următoarele fapte săvârşite cu intenţie:

a) (i) schimbării sau transferului de bunuri despre care cel care le desfăşoară ştie că sunt produsul infracţiunii, în scopul de a ascunde ori de a deghiza originea ilicită a bunurilor respective sau de a ajuta orice persoană care este implicată în săvârşirea infracţiunii principale să se sustragă consecinţelor juridice ale actelor sale;
(ii) disimulării sau deghizării naturii veritabile, a originii, a amplasării, a dispunerii, a schimbării ori a proprietăţii de bunuri sau a altor drepturi referitoare la acestea al căror autor ştie că sunt produsul infracţiunii;

b) şi, sub rezerva conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic:
(i) achiziţiei, deţinerii sau utilizării de bunuri despre care cel care le achiziţionează, le deţine ori le utilizează ştie, în momentul în care le primeşte, că sunt produsul infracţiunii;
(ii) participării la una dintre infracţiunile prevăzute conform prezentului articol sau la orice altă asociere, înţelegere, tentativă ori complicitate prin furnizarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea săvârşirii ei.

Obligaţia de incriminare a unor fapte identice este, în mod similar, prevăzută în Convenţia de la Merida.

De asemenea, ambele Convenţii ONU au stabilit în sarcina statelor părţi obligaţia de a crea un cadru juridic naţional de reglementare şi control comprehensiv cu privire la bănci, instituţii financiare nebancare, dar şi cu privire la persoanele fizice şi juridice şi orice alte entităţi care sunt suspectate a fi implicate în scheme de spălare a banilor. Din punct de vedere instituţional, Convenţiile au impus statelor părţi obligaţia de a crea organisme/ servicii de informare financiară care vor îndeplini rolul de centru naţional de colectare, analiză şi difuzare a informaţiilor privind eventuale operaţii de spălare de bani.

Un alt instrument juridic internațional relevant pentru domeniul analizat este Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului (Convenția de la Varșovia).

Convenția a fost adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 fiind deschisă spre ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, atât statelor membre ale Consiliului Europei, dar și statelor nemembre care au participat la elaborarea Convenției și oricărui alt stat nemembru care este invitat. Convenția a intrat în vigoare la data de 1 mai 2008, dată la care au fost depuse șase (6) instrumente de ratificare dintre care patru (4) state membre ale Consiliului Europei.

În prezent, au fost depuse 29 de declarații de aderare și ratificare de către state și de către Uniunea Europeană.

România a semnat Convenția în data de 16 mai 2005 și a fost ce de-al doilea stat care a ratificat Convenția la data de 21 februarie 2007.  Cu prilejul ratificării, România a făcut o serie de declarații cu privire la aplicabilitatea unor articole din Convenție.

Intrarea în vigoare a Convenției de la Varșovia a pus problema modului de raportare a acesteia la o Convenție anterioară adoptată la nivelul Consiliului Europei în același domeniu în anul 1990[6] (Convenția din 1990).

Problema modului de relaționare dintre Convenția de la Varșovia și Convenția din 1990 a fost reglementată în sensul în care părțile care sunt în același timp părți la Convenția de la Varșovia și la Convenția din 1990:
– vor aplica prevederile Convenției de la Varșovia în relațiile reciproce;
– vor aplica în continuare prevederile Convenției din 1990 în relația cu alte părți la Convenția din 1990 care nu sunt și părți la Convenția de la Varșovia

De asemenea, în conformitate cu prevederile Convenției părţile care sunt membre ale Uniunii Europene vor aplica în relaţiile reciproce regulile Uniunii Europene, în măsura în care există reguli ale Uniunii Europene ce reglementează tema vizată şi care sunt aplicabile în cazul respectiv.

Fiind într-un domeniu de drept internațional care are, prin excelență, caracter consensual a fost instituită o conferință a părților (COOP) care are rolul de a asigura monitorizarea implementării Convenției de la Varșovia și de a exprima opinii în legătură cu orice chestiune legată de interpretarea și aplicarea Convenției.

Atribuțiile Coferintei, enunțate mai sus,  vor putea fi îndeplinite utilizând orice informări publice ale MONEYVAL[7] pentru țările care sunt membre ale acestei comisii de experți, orice rapoarte publice cu FATF[8] pentru țările FATF, dar și autoevaluări periodice.

Prin Convenție, părțile s-au obligat să adopte măsuri legislative care să confere caracter de infracțiune următoarelor fapte comise cu intenție:

a) transformarea sau transferul bunurilor, cunoscând că aceste bunuri constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a ajuta orice persoană implicată în comiterea unei infracțiuni predicat să se sustragă de la consecințele juridice ale faptelor sale;

b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, circulației ori a proprietății reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul știe că acestea constituie produse; și, sub rezerva principiilor sale constituționale și a conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic:

c) achiziționarea, deținerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziționează, le deține sau le folosește știe, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;

d) participarea, asocierea, conspirarea pentru a comite una dintre infracțiunile prevăzute în prezentul articol, precum și tentativa, complicitatea, instigarea, facilitarea și consilierea privind comiterea oricăreia dintre infracțiunile specificate în prezentul articol[9].

Relevantă pentru înțelegerea modului de aplicare a prevederilor convenționale mai sus evocate este definiția introdusă de către Convenție cu privire la infracțiunea predicat, respectiv, acea infracțiune în urma căreia produsele sunt rezultate și susceptibile de a deveni obiectul uneia din infracțiunile de spălare de bani mai sus enunțate.

Obligația convențională de incriminare a faptelor enunțate de Convenție nu este condiționată de faptul că infracțiunea predicat ține sau nu de jurisdicția penală a statului parte.

Infracțiunile predicat sunt menționate exhaustiv într-o Anexă la Convenție și acestea sunt:
– Participarea la un grup criminal organizat
– Terorismul, inclusiv finanțarea terorismului
– Traficul de persoane și migrația ilegală
– Exploatarea sexuală, inclusiv exploatarea sexuală a minorilor
– Traficul ilicit de droguri și substanțe psihotrope
– Traficul ilicit cu arme
– Traficul ilicit cu bunuri furate și alte bunuri
– Corupția și darea de mită
– Înșelăciunea
– Contrafacerea de monedă
– Contrafacerea de produse
– Infracțiuni împotriva mediului înconjurător
– Omorul, vătămarea corporală gravă
– Răpirea, reținerea ilegală și luarea de ostatici
– Tâlhăria sau furtul
– Contrabanda
– Șantajul
– Falsificarea
– Pirateria
-Restricționarea comerțului și manipularea pieței.

De asemenea, Convenția stabilește în sarcina statelor, fără a putea vorbi însă de norme obligatorii, având în vedere modul de redactare a textelor, faptul că:
– o condamnare anterioară sau simultană pentru o infracțiune predicat nu este o condiție pentru spălare de bani;
– este posibilă condamnarea pentru spălare de bani, acolo unde se dovedește că bunurile menționate la lit. a) și b) de mai sus provin dintr-o infracțiune predicat, fără a fi necesar să se stabilească exact care infracțiune.

 3. Actele legislative adoptate de către Uniunea Europeană

În conformitate cu prevederile art. 83 din TUE[10], spălarea banilor reprezintă un domeniu al criminalității cu dimensiune transfrontalieră, domeniu în care Parlamentul European și Consiliul pot hotărî prin directive care să stabilească norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor aplicabile.

Articolul mai sus evocat face parte din Titlul V – Spațiul de Securitate, Libertate și Justiție al TUE (SLSJ), domeniu în care Tratatul atribuie UE o competență partajată cu statele membre. Cu alte cuvinte, statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii în acest domeniu, în măsura în care UE nu și-a exercitat competența.

În ceea ce privește spălarea de bani, UE și-a exercitat competența de a emite acte legislative, respectiv, directive care au caracter obligatoriu pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins și lasă autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.

În anul 2015, la nivelul UE a fost adoptată o nouă Directivă privind prevenirea utilizării sistemului financiar, în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului[11]. Aceasta este cea de-a patra directiva adoptata la nivelul UE in domeniul analizat in prezentul articol.

Este important de precizat faptul că atât la nivel internaţional, cât şi la nivel european, constatându-se legătura indisolubilă între „banii murdari” şi terorism, spălarea banilor şi, respectiv, finanţarea terorismului au fost reglementate prin instrumente juridice comune, aşa cum este cazul Directivei mai sus citate. Aceste tipuri de reglementări juridice au avut în vedere riscul clar ca fondurile de origine ilegală sau chiar legală să fie utilizate în scopuri teroriste, sens în care Directiva europeană are o abordare bazată pe risc, cu punctul de plecare în necesitatea ca statele membre şi UE să identifice, să înţeleagă şi să atenueze riscurile de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului.

În sensul Directivei, următoarele fapte, atunci când sunt comise cu intenție, sunt considerate spălare a banilor[12]:
a) schimbul sau transferul de bunuri, cunoscând că bunurile provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate, în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor sau al sprijinirii oricărei persoane implicate în comiterea activității respective pentru a se sustrage consecințelor legale ale acțiunii persoanei respective;
b)
ascunderea sau disimularea adevăratei naturi, a sursei, a localizării, a amplasării, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestor bunuri, cunoscând că bunurile provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;
c) dobândirea, deținerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;
d) participarea la oricare dintre acțiunile menționate la literele (a), (b) și (c), asocierea în vederea comiterii acestora, tentativa de comitere și asistența, instigarea, facilitarea și consilierea în vederea comiterii acțiunilor menționate.

Ca și în cazul convențiilor internaționale pre-citate, Directiva prevede că intenția, cunoașterea sau scopul ca elemente ale activităților menționate la lit. a)-d) pot fi deduse numai din împrejurări de fapt obiective.

Entitățile cărora Directiva urmează să se aplice sunt: instituţiile de credit, instituţiile financiare, persoanele fizice sau juridice în exercitarea activităţii lor profesionale. Sunt entități obligate ca persoane fizice sau juridice în exercitarea activității profesionale[13]:
a) auditori, experți contabili externi și consilieri fiscali;
b) notari și alte persoane care exercită profesii juridice liberale, atunci când participă, în numele și pe seama clientului, la orice tranzacție financiară sau imobiliară, sau când acordă asistență pentru planificarea sau efectuarea tranzacțiilor pentru client referitoare la:
i) cumpărarea și vânzarea de bunuri imobile sau entități comerciale;
ii) gestionarea banilor, a valorilor mobiliare sau a altor active ale clientului;
iii) deschiderea sau gestionarea de conturi bancare, conturi de economii sau conturi de valori mobiliare;
iv) organizarea contribuțiilor necesare pentru crearea, funcționarea sau administrarea societăților;
v) crearea, funcționarea sau administrarea de fiducii, societăți, fundații sau structuri similare;
c) furnizori de servicii pentru fiducii sau societăți care nu fac obiectul literei (a) sau (b);
d) agenți imobiliari;
e) alte persoane care comercializează bunuri, numai în măsura în care plățile sunt efectuate sau încasate în numerar și au o valoare de cel puțin 10 000 EUR, indiferent dacă tranzacția se efectuează printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni care par a avea o legătură între ele;
f) furnizorii de servicii de jocuri de noroc.

Directiva fiind elaborată pe ideea de evaluare a riscului, dă posibilitatea statelor membre ca, în anumite circumstanţe, pe baza riscului scăzut dovedit, să excepteze de la dispozițiile de drept intern de transpunere a Directivei furnizorii anumitor servicii de jocuri de noroc și persoanele care desfășoară o activitate financiară în mod ocazional sau foarte limitat.

Actul normativ european prevede o obligație de evaluare a riscurilor de spălare de bani şi de finanţare a terorismului, riscuri care pot afecta piaţa internă şi activităţile transfrontaliere, obligaţie care trebuie îndeplinită atât de Comisia Europeană, cât şi de fiecare stat membru. Astfel fiind, Comisia Europeană va începe să întocmească începând cu data limită de 26 iunie 2017 un raport ce urmează să fie actualizat o dată la doi ani, raport care va trebui să considere cel puţin următoarele elemente: domeniile pieţei interne supuse riscurilor, riscurile asociate fiecărui sector relevant şi cele mai răspândite mijloace utilizate de infractori pentru a spăla produsele ilicite.

Având în vedere faptul că transferurile electronice bancare sau conturile bancare, dar şi societăţile de asigurări şi profesioniştii au fost utilizaţi în metodele de spălare a banilor de-a lungul timpului, Directiva stabileşte în sarcina entităţilor mai sus enunţate, obligaţii de precauţie privind clientela, acordând posibilitatea statelor membre ca în anumite domenii considerate de risc redus să prevadă măsuri de precauţie simplificată, iar în anumite cazuri expres enunţate de către Directivă să prevadă măsuri de precauţie sporită în procesul de transpunere.

Dincolo de distincţiile mai sus enunţate, statele membre se asigură că entitățile obligate vor aplica măsuri de precauţie privind clientela, în următoarele situaţii[14]:
a) la stabilirea unei relații de afaceri;
b) atunci când efectuează o tranzacție ocazională:
i) în valoare de cel puțin 15 000 EUR, indiferent dacă tranzacția se efectuează printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni care par a avea o legătură între ele; sau
ii) care constituie un transfer de fonduri astfel cum este definit în articolul 3 punctul 9 din Regulamentul (UE) 2015/847 al Parlamentului European și al Consiliului în valoare de peste 1 000 EUR;
c) în cazul persoanelor care comercializează bunuri, atunci când efectuează tranzacții ocazionale în numerar în valoare de cel puțin 10 000 EUR, indiferent dacă tranzacția se efectuează printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni care par a avea o legătură între ele;
d) în cazul furnizorilor de servicii de jocuri de noroc, în momentul colectării câștigurilor, în momentul punerii unei mize ori în ambele cazuri atunci când efectuează tranzacții în valoare de cel puțin 2 000 EUR, indiferent dacă tranzacția se efectuează printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni care par a avea o legătură între ele;
e) atunci când există o suspiciune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, independent de orice derogare, exceptare sau prag;
f) atunci când există îndoieli privind veridicitatea sau suficiența datelor de identificare a clientului obținute anterior.

Entitățile obligate trebuie să aplice următoarele cerințe de precauție privind clientela:
– identificarea clientului și verificarea identității acestuia;
– identificarea beneficiarului real și adoptarea unor măsuri rezonabile pentru verificarea identității acestuia;
– evaluarea și obținerea de informații cu privire la scopul și natura relației de afaceri;
– realizarea unei monitorizări continue a relației de afaceri.

Amploarea măsurilor pe care o entitate obligată trebuie să le ia se poate stabili în funcție de risc, risc care trebuie să considere cel puțin următoarele trei variabile[15]:
a) scopul unui cont sau al unei relații;
b) nivelul activelor care urmează a fi depuse de un client sau dimensiunea tranzacțiilor efectuate;
c) regularitatea sau durata relației de afaceri.

Se dă posibilitatea ca statele membre să permită entităților obligate să recurgă la serviciile unor terți pentru a verifica cerințele de precauție privind clientela, cu excepția cerinței relative la monitorizarea continuă a relației de afaceri.

Directiva impune în sarcina statelor membre obligaţia de a se asigura că entităţile corporative sau juridice înregistrate pe teritoriu naţional furnizează toate acele date care permit să fie identificat beneficiarul real, astfel încât aceste date să poată fi accesate în timp util de către autoritățile competente și unităţile de informaţii financiare. În acest sens, se instituie obligația de a se asigura păstrarea acestor date într-un Registru central, care poate fi, exemplificativ, un registru comercial sau un registru al societăților. Modul de accesare al informațiilor conținute în acest registru urmează să fie stabilit în conformitate cu sistemele naționale.

Este indubitabil că este necesar să se identifice persoanele fizice care exercită dreptul de proprietate sau control al unei entităţi juridice, în special în situaţia entităţilor juridice care deţin alte entităţi juridice. Deţinerea unor informaţii corecte şi actualizate privind beneficiarul real are o importanţă deosebită în procesul de depistare a infracţiunilor întrucât de cele mai multe ori infractorii îşi ascund identitatea în spatele unor structuri societale aparent legale.

Se menţine, din directivele anterioare, obligaţia în sarcina statelor membre de a institui unităţi financiare care să aibă ca scop prevenirea, detectarea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului. Având în vedere caracterul transnaţional al spălării banilor şi al finanţării terorismului, coordonarea şi cooperarea între unităţile de informaţii financiare sunt considerate deosebit de importante, aşa încât în scopul îmbunătăţirii acestei coordonări, respectiv, cooperări, Directiva europeană prevede norme detaliate.

Directiva a acordat termen statelor membre de a se conforma până la data de 26 iunie 2017, urmând ca statele membre să comunice textul actelor cu putere de lege şi textul actelor administrative adoptate şi, respectiv, emise.


[1] www.unodc.org
[2] E.U. Savona, Responding to money laundering international perspectives, Ed. Taylor&Francis, Amsterdam, Olanda, 2005, p. 3
[3] C. Olaru, Particularităţile criminalităţii organizate în România, Ed. Hamangiu, 2014, p. 249
[4] Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptată la New York la 15 noiembrie 2000
[5] Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York la 31 octombrie 2003
[6] Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și păstrarea produselor infracțiunii (ETS nr. 141)
[7] Comitetul Selectat de Experţi pentru Evaluarea Măsurilor de Combatere a Spălării Banilor, înființat în anul 1997
[8] Grupul de Acțiune Financiară Internațională, înființat în anul 1989
[9] Art. 9, alin. (1) din Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului din 16.05.2005
[10] Tratatul privind Uniunea Europeană
[11] Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei
[12] Art. 1, alin. (3), lit. a)-d) din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015
[13] Idem, art. 2, alin. (3), lit. a)-f)
[14] Idem, art. 11
[15] Idem, Anexa 1.


Avocat Alina Lefter
Partener SPARL DRAGOMIR ŞI ASOCIAŢII

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.