PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Evoluţia pieţei interne în cadrul Uniunii Europene
19.06.2018 | Sabin Alexandru TACLIT

JURIDICE - In Law We Trust
Sabin Alexandru Taclit

Sabin Alexandru Taclit

Abstract: The present study treats, the main points of the European Union development and also the evolution of the internal market concept. Another element of the research how Member States have accepted and harmonized the four fundamental freedoms of the European Union with national law. Thus, in the beginning, we treated the ethno genesis of the European Union, starting from the concept of Unity, as it was thought through the centuries by various personalities. The conclusion was that the  transposition into reality of the concept of an united Europe based of the concept of unit,  has been attempted since the interwar period, being a common wish of the inhabitants of the European continent. The study treated the changes in the composition of the European Union in recent years, which created the need for a new amendment of the European treaties, being materialized with the entry into force of the Treaty of Lisbon on 1 December 2009.In the first part of the study, we focused in presenting the internal market phenomenon, starting from the unique market, next to the common market and then finally reaching the „product” called contemporary internal market.Analyzing in detail the four freedoms, we have found that these represent the true „cornerstones of the Internal Market” without which the European Union could not exist.

Abstract: Prezenta lucrare tratează în mod punctual principalele momente de dezvoltare a Uniunii Europene precum şi evoluția conceptului de piață internă.Un alt element supus cercetării, este şi modalitatea prin care statele membre au acceptat şi armonizat cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europe, cu legislația internă. Astfel, în partea de început, am tratat etnogeneza Uniunii Europene, pornind de la conceptul de Unitate, astfel cum a fost acesta gândit în decursul secolelor de către diverse personalități. Concluzia desprinsă a fost aceea că o transpunere în realitate a conceptului de Europă unită prin consimțământul reciproc al mai multor state, s-a încercat încă din perioada interbelică, fiind o doleanță comună a locuitorilor continentului european. Tot în cuprinsul prezentei lucrări am tratat şi schimbările în componența Uniunii din ultimii ani, fapte ce au creat nevoia unei noi modificări a tratatelor europene, lucru concretizat prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la data de 1 decembrie 2009. În prima parte a lucrării, ne-am îndreptat atenția spre o detaliere a construcției fenomenului de piață internă, pornind de la piața unică, ulterior la piața comună şi, într-un final, ajungând la „produsul” contemporan denumit piață internă. Analizând în detaliu cele patru libertăți, am putut constata ca acestea reprezintă adevărate „pietre de temelie ale Pieței interne”, fără de care Uniunii Europeana nu ar putea exista.

1. Evolutia istorică a Uniunii Europene

Conceptul de “unitate europeană” pleacă încă din antichitate, din Florența, atunci când Dante Alighieri[1], în „Divina comedia” prevedea o Europă unită, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalți suverani. În concepția lui Alighieri, limba europenilor urma să fie limba latina, iar ca si moneda comună europenii urmau sa folosească florinu, moneda ce avea o circulație răspândita  în Europa. Practic, opera lui Alighieri prevestea două dintre cele mai importante elemente de construcție ale Uniunii Europene, unitatea statală a țârilor europene prin păstrarea suveranității statelor şi moneda unică. Un al treilea element pe care Alighieri îl prevestea in operele sale era adoptarea de către statele membre a unei limbi unice, concept ce încă nu a fost pus în discuție in cadrul Uniunii Europene.

Mai târziu, în Franța secolului XVII, Ducele de Sully[2], în proiectul său numit „Grand Dessein”[3], a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă și un comerț perpetuu. Ideea de unitate statala a izvorât si în Germania, când in anul 1795, Immanuel Kant a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat pe o federație de state libere, având o constituție de tip republican.

Având ca și ideal administrativ Statele Unite ale Americii, în 1849 la al treilea Congres Internațional de Pace de la Pari, Victor Hugo spunea celor prezenți că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-și mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerț, industrie, arte, genii…”.

O Europă unită a existat efectiv pe vremea Imperiului roman care cuprindea însă şi coasta de nord a Africii, Asia Mică, incluzând Turcia, dar şi Israelul, timp în care Marea Mediterană ajunsese un lac interior al Imperiului. Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

Saint Simon (1760-1825) în 1814 prevedea construcția Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic[4].

În 1923, Contele Richard Caudenhove-Kalergi[5] propune un prim proiect de federalizare europeana, fiind cel care a creat mișcarea „Pan Europa”[6].

După Primul Război Mondial în anul 1929, Aristide Briand, în cadrul Adunării Generale a Societăţilor Naţiunilor, a propus să se constituie „un fel de legătură federală” între națiunile europene.

În 1944, reprezentanții mișcărilor europene de rezistență, reuniți în Elveţia, au elaborat un program european incipient, prin care stabileau că  o Europa prosperă  si democratică, ce ar putea avea capacitatea de a înlătura cauzele celor două războaie mondiale, se poate realiza exclusiv printr-o  federație europeană, in care sa fie înlăturate frontierele politice și vamale.

În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susținut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite însă în jurul Franţei şi a Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.

Un an mai târziu, în 1947, mai multe mișcări care militau pentru unitate europeană au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unificarea Europei”.

Primul Congres European, ţinut la Haga în 1948, care a reunit peste 800 de delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie. Planul Marshall sau European Recovery Program (ERP) a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial, plan ce  a creat condițiile unui sistem de cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare europeană. [7] După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat acerb zonele de influență, cu precădere asupra țărilor din Europa. Marea Britanie, în calitate de partener strategic al Statelor Unite, se obligase să susțină linia de rezistență formată de Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunțat Secretariatul de stat din Washington că, din cauza crizei economice cu care se confruntau britanicii, Regatul Unit nu mai avea forța economică și militară necesare pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană.

În același timp, în Europa câștigau teren mișcările comuniste pro-sovietice, ajungându-se ca în guvernul Italiei și al Franței sa fie numiți miniștrii comuniști. Astfel, președintele american Harry S. Truman, la 12 martie 1947, s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a solicitat autorizarea pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei şi Turciei. Congresul SUA a aprobat ajutorul și a stabilit obiectivul principal de a „manifesta o atitudine fermă a Washingtonului față de Moscova”.

La data de 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului pe care l-a ținut atunci când i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa, a atacat dur pretențiile de superputere ale URSS care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare forțată a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza o revoluție mondială. În contextul acestei situații tensionate, interesul Statelor Unite era acela de a sprijini economic Europa occidentală și de a relansa propria economie, aflată si ea în recesiune. Aceste lucruri erau posibile numai printr-o relansare economică, ce se puteau realiza prin cererea mare de mărfuri dar şi prin stoparea avansurilor socialiste și comuniste din Italia și Franța care, împreună cu naționalizarea laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menținerea economiei de piață în această parte a lumii. La 12 iunie 1947, la inițiativa comună a Marii Britanii şi a Franței a avut loc la Paris o conferință care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economică (CECE), ce a avut menirea de a realiza un studiu privind necesitățile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferința din 22 septembrie 1947 şi a fost transmis spre aprobare Statelor Unite ale Americii, urmând ca la 3 aprilie 1948, Președintele SUA sa semneze Legea asistenței externe (Foreign Assistance Act) prin care era susținut Programul de Recuperare Europeană, fiind astfel demarat în mod oficial Planul Marshall. În acest sens, a fost creată Administrația de Cooperare Economică (CECA), agenție federală pentru organizarea ajutorului, organism ce a funcționat până la  data de 30 septembrie 1951.

La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris Convenția constitutivă a Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE), ce funcționa ca si agenție europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociați, iar Iugoslavia a primit statut de observator.[8] Totalizat, ajutorul oferit de Statele Unite ale Americii  Europei, între anii 1949 şi 1961 a fost de peste 30 miliarde Dolari. OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, acționând şi în direcția unei cooperări intra europene. Pilonul  construcției europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la data de 9 mai 1950, (la aniversarea a 5 ani de la victoria asupra fascismului) a propus crearea unei înalte autorități supranaționale, care să dirijeze producția şi desfacerea oțelului și cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monet.[9] Ideea era una mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania după cel de-al doilea război mondial. Acesta, în 1949 a propus o „asociere de drept internațional pe bază de cooperare” în care „Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele”.[10] La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producției franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950). Dorința de colaborare viza şi alte domenii, între altele şi cel al apărării. S-a încercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor membre CECO având ca punct de plecare Planul Pleven.

La 26 mai 1952, aceleași șase state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniştrii, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în subordine trupele europene. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodată în aplicare urmare a faptului că, în 1954 Adunarea Națională Franceză nu l-a ratificat. În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel înființată avea competență generală în domeniile politicii economice, al securității și politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare[11]. Conferința la nivel înalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis ca viitorul cooperării europene să se bazeze pe integrarea economică şi, în special, pe realizarea unei pieţe comune între statele membre. În acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul întocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înființarea Comunității Economice Europene (CEE). În 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.  Tratatul CECO a creat practic patru instituții: o Înaltă Autoritate, o Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor, constituit din reprezentanți ai statelor membre şi o Curte de Justiţie, fiecare instituție având competențe în domeniul pentru care s-a convenit Tratatul. Şi Tratatul de la Roma prevedea constituirea unor instituţii – o Comisie (echivalentul Înaltei Autorităţi), aceasta fiind executivul independent al Comunităţii, Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental şi autoritate legislativă, Curtea de Justiţie – autoritate judiciară şi o adunare parlamentară cu rol consultativ. Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunități (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi a Înaltei Autorităţi (CECO), acestea fiind înlocuinte cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. [12] Începând cu anul 1975, au urmat întâlniri recurente între șefii de state sau de guverne, care s-au reunit în cadrul Consiliului European pentru stabilirea liniilor politice generale ale Comunității Europene. Un an mai târziu, a avut loc prima extindere a Comunității Europene concretizată prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar ulterior în 1981 si 1986, s-a realizat aderarea Greciei şi a Portugaliei. La 20 septembrie 1976, „Consiliul” a aprobat condițiile pentru alegeri direct în Parlamentul European şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanților Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.

În 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piața Internă, a făcut publică Carta Albă, document care a pus bazele unui program legislativ în vederea realizării pieței interne, obiectiv ce avea ca termen de realizare data de 31 decembrie 1992. După publicarea Cartei Albe, aceasta a fost încorporată în 1986 în Actul Unic European, fiind astfel posibilă prima mare reformă a Tratatelor Comunităților.

Actul Unic European, adoptat în unanimitate la 17 februarie 1985 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a avut ca obiectiv finalizarea construcției pieței interne, gândită ca „o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului”.[13]

2. Forma actuală a Uniunii Europene

Dezvoltată în anul 1958 din șase state, din o Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) si din o Comunitatea Economică Europeană (CEE), Uniunea Europeana a ajuns sa reprezinte în zilele contemporane, o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, având ca și membre 28 de state europene. Ideea de unificare a națiunilor europene a existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne, având rădăcini adânci în istoria continentului European.[14] Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 de către miniștrii afacerilor externe şi de miniștri de finanțe ai douăsprezece state, Tratat ce a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, a luat naștere Uniunea Europeană sub denumirea pe care o regăsim si astăzi. Adoptarea acestui Tratat a reprezentat rezultatul evoluției ideilor de unitate europeană pe două planuri: uniune politica si monetara si uniune politica.[15] Ultima amendare a bazelor constituționale ale Uniunii Europene a fost Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Tratat care a desăvârșit şi reformat construcția europeană. Uniunea Europeana funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre[16], având ca principale instituții Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană si Parlamentul European. Pentru a putea funcționa la parametri prevăzuți în actele de constituire, în cadrul Uniunii Europene s-a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Astfel, în cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate.[17] Toate politicile Uniunii Europene au menirea de a sprijini și garanta libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului[18], fiind altfel păstrate politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. Poate una dintre cele mai remarcabile realizări ale Uniunii Europene a fost înființarea uniunii monetare, respectiv Zona Euro, compusă în prezent din 19 state. Pentru protejarea relațiilor internaționale, în cadrul Uniunii Europene au fost înființate Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, Uniunea fiind reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20. Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană genera în 2011 un Produs Intern Brut de 17,6 trilioane de dolari americani reprezentând 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial. Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică internațională având dreptul de a încheia în mod legal tratate internaționale.

Conceptul de piață  internă

Piața internă a Uniunii Europene este o piață unică, care asigură libera circulație a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor și pe teritoriul căreia cetățenii europeni sunt liberi să locuiască, să lucreze, să studieze și să facă afaceri.

În conformitate cu dispozițiile articolului 26 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, „Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcționării pieței interne, în conformitate cu dispozițiile incidente ale tratatelor.”

Caracteristicile pieței interne, sunt date de dispozițiile alineatului 2 al articolului 26 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, conform căruia  Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.

Concluzia care se poate deduce din aceste texte legale este ca rațiunea reglementarii unei piețe interne in cadrul Uniunii Europene, este dezvoltarea unui comerț interstatal liber si corect din punct de vedere al concurentei, un schimb liber si neîngrădit de forță de munca si libertatea de a contractat si de a presta servicii a oricărei persoane din cadrul Uniunii, pe tot teritoriul comunitar.

3. Piața unică

Realizarea pieței unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma, ținta fiind liberalizarea schimburilor de bunuri și servicii.

Practic, conceptul de piață unică reprezintă elementul central al integrării economice din cadrul Uniunii Europene si una din principalele realizări ale Uniunii. [19]

Bazele unei pieței unice in care urmau sa fie eliminate restricțiile interstatale de ordin comercial, fiind astfel posibila dezvoltarea economica si întărirea relațiilor intre statele membre ale Uniunii Europene, au fost puse de Tratatul de Constituire a Comunității Economice Europene, încheiat la Roma in anul 1957. Concretizarea liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor si capitalului, au reprezentat o modalitate de realizare a idealurilor comunitare, vizând in principal:
– dezvoltarea armonioasî si echilibrata a activității economice in cadrul Comunității Europene;
– atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de muncă si protecție socială;
– ridicarea calității vieții si a nivelului de trai a cetățenilor;
– dezvoltarea durabilă cu respectarea normelor de protecție a mediului;
– folosirea forței de munca la un nivel cat mai înalt precum si sporirea masurilor de protecție socială;
– promovarea solidarității intre statele membre ale Uniunii Europene;
– promovarea egalității intre femei si bărbați. [20]

Pornind inițial de la conceptul de piață comuna, odată cu evoluția Uniunii Europene s-a ajuns la conceptul de piață interna. Astfel, nu s-a urmărit eminamente transformarea unei sintagme ci s-a realizat o abordare superioară a ideii de integrare europeană, ce avea ca si baza intensificarea relațiilor intracomunitare.

4. Piața comună

Conceptul de piață comună a reprezentat oarecum „sloganul” sub care statele membre ale Uniunii Europene, au acționat în vederea intensificării raporturilor de comerț intracomunitar.

Astfel, s-a urmărit intensificarea si liberalizarea  schimburilor de bunuri si servicii intre statele comunitare, prin eliminarea barierelor vamale constând în taxele vamale existente intre statele membre, precum si prin instituirea unui tarif vamal comun si eliminarea cotelor restrictive.

Aceste măsuri, au avut ca scop liberalizarea circulației bunurilor si  serviciilor intre statele membre ale Uniunii Europene. Noțiunea de piață comună, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune in domeniul economic, cuprinzând in același timp și stabilirea liniilor politice directoare, precum si a modalităților de aplicare a acestor obiective, dobândind astfel implicații politice si juridice, care presupun pe de o parte stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, iar pe de alta parte presupun adoptarea unor reglementari imperative pentru buna funcționare a pieței.[21] În multiplele încercări de definire a conceptului de piață comună, în doctrina de specialitate au fost propuse criterii statice si dinamice.[22]

Referitor la criteriile statice, piața comună a fost definită ca fiind o zonă în care se realizează schimburi libere intre parteneri egali, pe baza unor principii concurențiale reale, aspecte ce presupun ca statele membre sa aplice tratamente nediscriminatorii părților contractante. În ceea ce privește criteriile dinamice, piața comună se caracterizează ca fiind o piață unde cetățenii Uniunii Europene pot lucra, pot întreprinde acte de comerț, investi si presta servicii in mod liber si neîngrădit, in condiții de concurenta clare, ca și când aceștia ar face parte din cadrul aceluiași stat. [23] Încheierea perioadei de tranziție si trecere la o piață unică a fost fixată la 1 ianuarie 1970, dar, până la acest moment nu s-au putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulație a lucrătorilor și armonizarea unor taxe, între care și introducerea generală a TVA-ului în anul 1970. La mijlocul anilor 1980 nu se reușise încă realizarea unei reduceri a restricțiilor cantitative. Libertatea circulației bunurilor era afectată de practici anticoncurențiale ale autorităților naționale precum drepturi exclusive de producție sau de servicii si acordarea anumitor subvenții.

5. Piața internă

Întrucât realizarea obiectivelor propuse s-a realizat într-o mică măsură, Uniunea Europeană a adoptat o nouă abordare, mult mai complexă din punct de vedere al gradului de eficiență, respectiv conceptul de „piață internă”. Conform unor opinii exprimate in literatura de specialitate[24], piața comună a reprezentat doar o etapă in realizarea pieței interne. Totodată, piața comună a fost considerată mai amplă decât piața internă, „prima cuprinzând, în afara celor 4 libertăți fundamentale şi europenizarea unor politici sectoriale, precum politica agrară, politica economică, politica de mediu şi politica comercială comună, urmărindu-se un grad mai mare de integrare. Concluzionând, am putea spune că piața interna, deși mai restrânsă din punct de vedere al obiectivelor stabilite comparativ cu piața comuna, a fost constituită pe bazele pieței comune.

Astfel, piața internă s-a realizat în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985, care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986).

Acest document, conținea 300 de măsuri legislative (termenul limită de finalizare fiind 31.12.1992), reprezentând 90% din proiectele legislative menționate în Cartea Alba , fiind grupate pe trei obiective principale:
– eliminarea frontierelor politice;
– eliminarea frontierelor tehnice;
– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.

Desăvârșirea Pieței Interne a cunoscut si multe „neîmpliniri”, precum neadoptarea unor propuneri legislative venite in completarea Cărții Albe  si transpunerea si aplicarea incorectă a unor acte normative  in legislația națională. Trecerea de la piața comună la piața internă, a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Uniunii Europene, implicând adoptarea unui număr mare de directive de armonizare a dispozițiilor legislative, fiind astfel afectate aspectele de fond ale integrării europene.[25] Modelul de piață internă, a fost urmat și de alte state care nu erau membre ale Uniunii Europene, fiind preluată inclusiv de statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb[26], cu excepția Elveției.[27]

Astfel, la data de 1 ianuarie 1994, a intrat in vigoare Acordul asupra instituirii Spațiului Economic European, alcătuit în prezent din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, Islanda, Liechtenstein și Norvegia. [28]

Juridic vorbind, cele patru libertăți care stau la baza pieței interne a Uniunii Europene au fost extinse la cele trei state membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb, fără ca acestea sa aibă responsabilitățile unui stat membru european. În decembrie 1994, a fost adoptată la Essen – „Cartea Albă pentru pregătirea părților asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii Europene”, act ce cuprindea trei stadii de dezvoltare a integrării europene:
– [29]abordarea clasică- aplicată tarilor care au aderat la Comunități anterior apariției Cărții Albe, si presupune parcurgerea tuturor etapelor de integrare, armonizare si convergență.
– noua abordare- presupune acceptarea mai multor izvoare de drept comunitar si renunțarea la reglementarea unitara a legislației comunitare.
– abordarea globală, care presupune ca tarile care reușesc sa ajungă la rezultate favorabile procesului de integrare sa poată sari peste anumite etape ale procesului de integrare.

Produsul finit al evoluției Pieței interne, a culminat cu Piața unică europeană, concept ce presupune existența unei monede unice, sistem de taxare similar, infrastructură integrată, eficientizarea mediului de afaceri comunitar precum si definitivarea celor 4 libertăți ale Uniunii Europene.

6. Elementele componente ale Pieței Interne

Crearea „Pieței Interne”  a reprezentat in fapt,  cel mai mare proiect de integrare economică adoptat vreodată pe teritoriul continentului European. Astfel între 1985 si 1 ianuarie 1993, Comunitatea Europeană si statele sale membre au reușit  transformarea a 12 piețe naționale distincte, extinsă în prezent asupra tuturor celor 28 de state membre,  într-o singură piață comună.

Pentru a pune în aplicare acest proiect de dimensiuni sociale si concurențiale de anvergură, a fost necesară stabilirea unor principii si libertăți clare,  care să traseze direcțiile pieței interne. În consecință, spațiului fără frontiere interne, i-au fost asigurate din punct de vedere legislativ patru libertăți: libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor.

Concluzii privind perspectivele evoluției pieței interne în funcție de provocările contemporane cu care se confruntă Uniunea Europeană.

În decursul timpului, au fost identificate două dimensiuni ale prevederilor legale referitoare la libertățile de mișcare care se află într-o strânsă legătură.

Vorbim astfel despre dimensiunea determinării tipurilor de măsuri care sunt cuprinse de regulile libertăților de mișcare şi dimensiunea definiției justificărilor legitimității interesului public. Noile puteri de care se bucura Parlamentul European, singura instituție aleasa în mod democratic de către cetățenii europeni, au dus la democratizarea procesului decizional de la nivelul Uniunii. Dincolo de procesul integrării europene se află şi o forţă pragmatică şi anume preocuparea concretă de a controla interdependența economică a ţărilor europene. Crearea unei piețe europene unice, cu o liberă circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, a consolidat acest proces de interdependență, care a făcut necesară şi apariţia unei politici comune în acest sens. O piață comună presupune reguli comune, un teren stabil şi o armonizare a modului de a acţiona al autorităților publice, cu obligația membrilor de a respecta în mod unitar toate aceste  reglementări comune. Astăzi, Piața Internă este o realitate, iar beneficiile acesteia nu pot fi contestate de către niciun cetățean comunitar. Cu toate acestea, există încă numeroase provocări ce trebuie înlăturate, pentru ca Uniunea Europeană să atingă obiectivele de creștere si competitivitate asumate prin Strategia Lisabona. Pentru a avea o imagine cât mai clară a efectelor implementării Pieței Interne, precum si a acțiunilor ce trebuie întreprinse pentru îmbunătățirea cadrului legislativ actual, la data de 20.09.2006, Comisia Europeana a lansat o consultare publică având ca scop stimularea unei dezbateri asupra viitorului Pieței Interne. [30] Rezultatele publicate[31], au stabilit că din cele 1514 răspunsuri primite în urma consultării, 1272 au fost  răspunsuri standard transmise de sindicate şi cetăţeni. Diferența de 242 au reprezentat răspunsuri primite de la organizații profesionale şi neprofesionale din diverse domenii de activitate, fiind considerate răspunsuri specifice pentru acele domenii. Consultarea a fost îmbrățișată̆ la nivelul tuturor statelor membre, remarcându-se la nivelul noilor state membre o participare mai slabă a partenerilor implicați, precum şi a autorităţilor locale sau regionale. Partenerii sociali au concis că Piața Unică a adus o serie de beneficii, unii dintre ei precizând că acestea au fost benefice pentru consumatori şi întreprinderile mici şi mijlocii. Respondenții au arătat că pledează in favoarea menținerii Pieței Unice, însă reprezentanții mediului de afaceri au remarcat faptul că aceasta nu este desăvârşită în întregime.  O provocare actuală, ce poate influenta dramatic atât conceptul de Piață Interna cât și însăși conceptul de Uniune Europeana, este ieșirea Marii Britanii din cadrul Uniunii, așa numitul „BrExit”. Conform unui raport publicat de către societatea internațională de consultanță Ernst and Young pe site-ul propriu la data de 14.03.2017, [32] s-a concluzionat ca Brexitul a schimbat perspectivele investitorilor globali și a atras după sine incertitudine în ceea ce privește viitoarele investiții în Marea Britanie, există însă multe semne pozitive. Marea Britanie deține un precedent puternic în ceea ce privește investițiile străine directe, care au înregistrat o creștere constantă începând cu 2013. Acestea au crescut de la aproximativ 800 de proiecte în 2013 la 1.000 de proiecte în 2015. La nivel european, numărul proiectelor de investiții a crescut de la 3.000 în 2013 la 4.000 în 2015. Acest fapt se datorează cotei impozitului pe profit din Marea Britanie (20%), printre cele mai mici din lume, care se estimează că va scădea până la 17%, până în 2020. Din acest motiv, investițiile străine par să continue indiferent de contextul politic cauzat de Brexit.

Deși statistic, investițiile străine nu par sa fie afectate de Brexit, in opinia noastră acest fenomen va afecta întregul „circuit” economic european.

Principalele efecte pe care le putem anticipa după ce unul dintre principalii jucători comunitari va părăsi Uniunea sunt cele referitoare la un eventual blocaj al libertăților europene si o restrângere tot mai mare a Pieței Interne.

În ceea ce privește libertățile, este fără echivoc că atât cetățenii statelor membre al Uniunii Europene, cât si cetățenii Marii Britanii, nu vor mai putea beneficia de aceleași drepturi, în special cele privind libera circulație a serviciilor, a mărfurilor si a persoanelor.

Astfel, toate acordurile de liber schimb vor trebui negociate in mod bilateral intre fiecare stat membru UE si Marea Britanie, sau la nivel centralizat, intre însăși Uniunea Europeana si Marea Britanie. Mai mult ca sigur, în viitorul apropiat se va resimți o reducere a comerțului intre tarile comunitare si Marea Britanie.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, investițiile si acordurile de liber schimb, atât cele britanice în tarile UE, cât și investițiile UE în Marea Britanie, nu vor mai beneficia de aceleași facilitați, standarde si reglementari comune.

Un aspect extrem de important care va necesita o atenție deosebita din punctul de vedere al negocierilor ce se vor purta intre Uniune si Marea Britanie, va fi cel referitor la libera circulație a persoanelor. Rămâne de văzut în ce măsură cetățenii statelor membre ale Uniunii si cetățenii Marii Britanii, vor putea să tranziteze fără obligații si să se stabilească pe teritoriile reciproce, ținând cont de notorietatea atitudinii ostile a britanicilor în ceea ce privește recepționarea forței de munca din statele mai puțin dezvoltate.

Pericolul iminent în ceea ce privește Piața Internă va fi însă reducerea capitalurilor existente, cauzate atât de cele menționate anterior cât si de reducerea fondurilor deținute de UE, întrucât Marea Britanie este în prezent unul dintre cei mai importanți contribuitori la bugetul Uniunii Europene, cu 8,4 Miliarde de Euro Net.

Cu un buget mai redus și implicit fonduri mai reduse pentru statele mai puțin dezvoltate economic, puterea de cumpărare și producție pentru aceste state va scădea drastic și astfel, decalajul economic va fi resimțit din ce în ce mai mult. Concluzionând, considerăm că atât organismele europene cât și țările încă membre, trebuie să trateze cu atenție si prudență aceste provocări cu care se confruntă Uniunea Europeană, pericolul fiind acela că, în cazul unui efect negativ si alte state membre vor solicita părăsirea Uniunii, fapt ce ar duce la divizarea economică și socială a Europei unite.


[1] n. 29 mai 1265,  d. 14 septembrie 1321, Ravena, poet și filozof italian, om politic florentin, primul mare poet de limbă italiană
[2] numit în 1597 şeful administraţiei financiare din timpul regelui Henric al IV-lea al Franţei, şi care aparţinea grupării religioase a hughenoţilor)
[3] http://henri4.culture.fr/fr/uc/02_02_01?version=accessible
[4] Adrian Năstase, Europa quo vadis?,Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003, p. 21-29.
[5] Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (n. 16 noiembrie 1894, Tokio, Japonia, d. 27 iulie 1972, Schruns, Austria) a fost un publicist, gînditor politic și militant federalist european de origine austriacă.
[6] Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14.
[7] Kathleen Burk, The Marshall Plan: Filling in Some of the Blanks, în ”Contemporary European History”, 10, 2 (2001), pp. 268-271.
[8] Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.
[9] Jean Omer Marie Gabriel Monnet (n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979) este considerat de istorici ca fiind arhitectul Unității Europene.
[10] Adrian Năstase, Europa quo vadis? – spre o Europă unită, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003, p. 28.
[11] Adrian Nastase, op. cit., p. 35.
[12] Adrian Nastase, op. cit., p. 35.
[13] art. 7 din Tratatul de la Roma, 1958.
[14]Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat ediția a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București, 2011, pag. 20.
[15] Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București, 2011, pag. 47.
[16] Diego Varela , Guvernarea Uniunii Europene, Iasi: Editura Institutul European, 2008;
[17] A se vedea aici.
[18] A se vedea aici.
[19] Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București, 2011, pag. 365.
[20] Obiectiv introdus prin Tratatul de la Amsterdam.
[21] Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București, 2011, pag. 365.
[22] O. Manolache, Drept Comunitar, Editura All Beck, editia a-III-a, 2001, pag. 6.
[23] O. Manolache, Drept Comunitar, Editura All Beck, editia a-III-a, 2001, pag. 6.
[24] G. Gornig si I.E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 89.
[25] Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București, 2011, pag. 365.
[26] Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS;European Free Trade Association, EFTA) a fost infiintata in 1960 prin semnarea Conventiei de la Stockolm. Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveția și Portugalia. Finlanda a devenit membru asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda în 1970. Regatul Unit și Danemarca intră în Comunitatea Europeană în 1973 (împreună cu Irlanda, încetând prin urmare să fie membre AELS. Portugalia a părăsit de asemenea AELS pentru a intra în Comunitatea Europeană în 1986. Liechtenstein se alătură AELS în 1991, interesele sale fiind reprezentate până atunci de Elveția. În 1995 Austria, Suedia și Finlanda devin membre UE și părăsesc AELS.
Membrii actuali (2012) ai Asociației Europene a Liberului Schimb sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.
[27] Elvetia a decis sa nu participle, in urma unui referendum organizat al carui rezultat a fost negativ.
[28] Dragos-Alexandru Sitatu, Dreptul Comertului International. Tratat. Partea generala, Universul Juridic, Bucuresti, 2008, pag. 16 si pag. 17.
[29] Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București, 2011, pag. 367
[30] Comunicarea Comisiei Europene „PUBLIC CONSULTATION ON A FUTURE SINGLE MARKET POLICY SUMMARY OF RESPONSES Brussels, 20.09.2006, SEC(2006) 1215.
[31] Rezultatele publicate aici.
[32] Studiul aici.


Drd. Sabin Alexandru Taclit


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.