LitigiiAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţii
Drept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergie
Executare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăInternetJocuri de norocMedia & Publicitate
MedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiSocietăţiTelecomVaria
 
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
CITR
2.417 citiri
Print Friendly

Momentul naşterii creanţei

19 iunie 2017 | Adrian Ștefan CLOPOTARI

Drept comercial
Toate conferinţele şi dezbaterile organizate de JURIDICE.ro, inclusiv întreaga arhivă: 49 euro/an.

Adrian Ștefan Clopotari

Adrian Ștefan Clopotari

Premisă

Capitolul I: Teoria nașterii
1. Definiţia creanţei
2. Creanţe civile şi creanţe fiscale
3. Izvoare de creanţe
4. Clasificarea izvoarelor de obligaţii
4.1. Actele
4.1.1. Contractul
4.1.2. Actul unilateral
4.1.3. Condiţia suspensivă
4.1.3.1. Ce este creanţa sub condiţie suspensivă?
4.1.3.2. Creanța condiţionată nu este o creanţă eventuală
4.1.3.3. Când se naşte creanţa sub condiţie suspensivă?
4.1.3.4. Momentul naşterii este identic cu momentul producerii efectelor juridice?
4.1.3.5. Ce creanţe sub condiţie suspensivă nu se înscriu în tabelul creditorilor?
4.1.3.6. La data contractării se naşte o creanţă, constând în dreptul de a pretinde reparaţia prejudiciului, sub condiţia suspensivă a neexecutării obligaţilor?
4.1.3.7. Garanţia de bună execuţie este o creanţă sub condiţie suspensivă?
4.1.3.8. Diferenţierea condiţiei de termen
4.2. Faptele
5. Doar creanţele constând în dreptul de pretinde o sumă de bani se înscriu la masa credală
6. Acţiunile privind realizarea unor obligaţii de a face, a da sau a nu face nu se suspendă la data deschiderii procedurii
7. Creditorul contractual, deţinător al unei creanţe alta decât dreptul de a pretinde o sumă de bani, poate să ceară înscrierea în tabel?

Capitolul II: Practica naşterii
1. Hotărârile judecătoreşti prin care debitorul e obligat la plata unor sume de bani
2. Creanţele fiscale
3. Dreptul de a deduce şi a ajusta TVA
4. Data facturii sau data contractului?
5. Daunele interese
6. Contractul de împrumut
7. Contractul de închiriere
8. Creanţele salariale
9. Creanţa fideiusorului/cesionarului/celui care face o plată pentru altul
10. Garanţia de bună execuţie
11. Creanţa asociatului din aportul social
12. Creanţa prevăzută într-un bilet la ordin, cambie sau CEC

Premisă
Fie că vorbim de o amendă penală, de daunele morale simbolice de 1 euro solicitate de un cetăţean onorabil pentru ştirbirea demnităţii sau de impozitul cu totul neaşteptat de 1 milion de dolari generat de achiziţia unui castel, momentul naşterii creanţei e un subiect anost. Atât de plicticos încât majoritatea actelor normative îl evită, iar doctrina nu-l tratează. De înţeles, întrucât dreptul este centrat pe practică şi utilitate, astfel că este mult mai importantă întrebarea „există?” decât „de când există?”.
Ca orice regulă căreia-i şade bine cu excepţia, în cazul nostru insolvenţa ridică momentul naşterii creanţei la rang de Sfânt Graal. Veşnica împărţire în creanţe anterioare şi curente răstoarnă cisterne de cerneală necesare la argumentări înflăcărate. Doar creanţele anterioare intră în concurs la masa credală, aşteptând plata sau secerarea de către un plan de reorganizare ori un faliment, în timp ce cele curente pot fi plătite imediat după deschiderea procedurii, chiar dacă după buna dispoziţie a administratorului special. Altfel spus, cu toate inconvenientele, catalogarea unei creanţe drept curente, iar nu anterioare, este în interesul majorităţii creditorilor[1].

Teoria este grozavă, însă pentru a opera delimitarea este necesară aflarea momentului la care se naşte obligaţia. Odiseea nu se încadrează la categoria zis şi făcut, dat fiind că legislaţia nu tratează decât în parte subiectul. Într-adevăr, mai important este momentul exigibilităţii, fiecare mustind dorinţa de a afla dacă poate amâna plata, de când poate fi silit să achite sau cazul fericit – de când o poate pretinde?

Întrecerea ce are ca participanţi imaginaţia umană, pe de o parte şi pe cealaltă, încercarea de a-i da o formă juridică, pe lângă faptul că e necinstită, ascunde o altă competiţie, de culise: concurs de frumuseţe între contracte[2], care mai de care mai alambicat, cu modalităţi ale actului juridic civil, cu ipoteze în care nu ştim dacă obligaţia s-a născut sau dacă e singulară sau în ce măsură legea completează înţelegerea părţilor ori o anulează. Mai ales în insolvenţă, chestiunea momentului naşterii creanţei implică pasiuni solide, nervi descătuşaţi şi chiar destrămarea cu sânge rece a unor camaraderii din raţiuni academice. Prin urmare, demersul de faţă are o tentă umanitară şi priveşte identificarea momentului zero, cel care în care este generată obligaţia de a plăti o sumă de bani. Aidoma unui accelerator de particule, am început prin a sfărâma actele şi faptele juridice, la cărămizile elementare, urmând ca gradat să le observăm viaţa în diferite construcţii juridice.

Am încercat să caut răspunsuri şi să construiesc un şablon pentru identificarea momentului naşterii creanţei, pornind de la întrebări care m-au măcinat: dacă părţile pot conveni amânarea momentului naşterii creanţei cum poate convieţui această clauză cu creanţa condiţionată? Obligaţia de plată a daunelor interese stabilite printr-o clauză penală se naşte sub condiţie suspensivă încă de la data contractării? Dacă răspunderea contractuală e o specie a răspunderii delictuale cum se poate ca izvorul acesteia să fie actul? La data deschiderii procedurii de insolvenţă toate creanţele se convertesc automat în dreptul de a pretinde o sumă de bani? Ce atribuţii are lichidatorul în etapa verificării creanţelor? Garanţia de bună execuţie e o creanţă sub condiţie suspensivă? Când se naşte obligaţia de plată a unui impozit? Dacă biletul la ordin e un izvor de creanţă distinct de actul cauzal, creditorul poate reclama o dublă plată? Amenda se naşte la data hotărârii judecătoreşti ce-o prevede? Întrebările sunt aleatorii, însă rezolvărilor am încercat să le dau o structură separată în teoria naşterii şi practica naşterii.

Capitolul I: Teoria naşterii

Definiţia creanţei. În legislație nu există o definiție a creanței, dar C. civ. o invocă de 302 ori. Împărțirea tradițională a drepturilor a produs o discriminare, neexistând tratate denumite „Drepturile de Creanță”, în timp ce „Drepturile Reale” încununează zeci de coperte. Segregația a fost posibilă întrucât uzual creanţa e invocată ca parte din conceptul mai larg de „obligație”.

Raportat la art. 1164 C. civ., obligaţia e „legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. Etimologic, definiţia poate fi catalogată ca fiind un pleonasm, fiindcă termenul de obligaţie vine de la latinescul ligo[3], deci o legătură: debitorul se leagă de creditor sau creditorul se leagă de debitor. Creditorul se încrede în debitor, îl creditează cu încredere că-şi va onora obligaţia asumată. Dacă acum 2000 de ani legătură era rudimentară, dreptul personal de creanţă fiind literalmente un drept al creditorului asupra corpului debitorului, pe care-l putea vinde pentru executarea prin echivalent a datoriei sau chiar ciopârţi în caz că nimeni nu l-ar fi cumpărat[4], azi dreptul personal, aşadar obligaţia înseamnă o conexiune între patrimoniile părţilor. Asemenea unui rucsac invizibil pe care-l poartă fiecare persoană, patrimoniul conţine totalitatea drepturilor şi obligaţiilor personale[5] iar legătura obligaţională înseamnă un schimb de articole între rucsacurile debitorilor cu cei ai creditorilor.

Obligaţia reprezintă un raport între creditor şi debitor, aşadar nu e dreptul creditorului faţă de debitor, ci e însăşi legătura între părţi. Această conexiune are o latură activă (dreptul creditorului de a pretinde ceva debitorului) şi o latură pasivă (obligaţia debitorului de a da curs dreptului creditorului), interconectate. Astfel, creanţa nu reprezintă decât latura activă a obligaţiei în timp ce datoria e latura pasivă, astfel că e incorect să punem semnul egalităţii între obligaţie şi creanţă. Întrucât a te obliga echivalează cu a te îndatora, este posibilă doar suprapunerea obligaţiei peste noţiunea de datorie.

Aşadar obligaţia are un prim sens, cel de legătură de drept, conexiune sau raport juridic între creditor şi debitor şi un al doilea sens, cea de datorie a debitorului faţă de creditor. Sub aspectul momentului naşterii creanţei, acesta se petrece la data la care debitorul convine să-şi asume o obligaţie sau la data la care, deşi nici debitorul și nici crebitorul nu şi-au dat acordul, patrimoniul unuia este perturbat prin acţiunea celuilalt.

Ne interesează obligaţiile juridice, adică doar acelea pentru care creditorul are la dispoziţie o acţiune legală pentru forţarea debitorului la executare. Simplele îndatoriri sociale, cum ar fi acordarea unui like pe pagina de facebook a şefului, chiar dacă acesta e un tiran meticulos sau onorarea invitaţiei la nunta unui coleg de generală, pe care îl credeam dispărut încă de acum 20 de ani, nu intră în sfera noastră de analiză. Dar de ce nu orice obligaţie este juridică şi de ce legea le protejează doar pe unele?

Nelămuririle cresc nevoia unei înţelegeri aprofundate a obligaţiei juridice, deziderat ce nu poate avea decât un impact pozitiv asupra demersului nostru de extracţie a momentului zero de naştere a creanţei. Pentru a răspunde la când, trebuie ştiut ce căutăm.

Fie că vorbim de acte sau fapte, obligaţiile juridice se nasc de pe urma unui caracter intangibil al patrimoniului. Proprietatea este sfântă! Orice perturbare a echilibrului patrimonial, fie că vorbim de diminuarea drepturilor sau augmentarea datoriilor, se poate întâmpla doar în preajma unui izvor de obligaţii. Însă acestea sunt abstractizări, deseori dificil de pătruns.

Definim patrimoniul prin trimiterea la un lac cu apă. Patrimoniul juridic este compus din drepturi şi datorii, dar în exemplul nostru lacul poate fi format doar din picături de apă, elemente corporale, aşadar doar drepturi. Datoriile nu au o reprezentare fizică, ele reprezentând tocmai inexistenţa picăturilor. Într-o stare de echilibru perfect, aşadar când nu există datorii, suprafaţa lacului este neclintită, fără să existe vreun val, cât de mic. Orice creştere sau scădere a volumului de apă, făcută cu sau fără voia proprietarului lacului, generează unde, perturbând inerţia. Tremurul ritmic al apei simbolizează însăşi raportul obligaţional nou creat. Acesta se produce indiferent că proprietarul lacului ştie sau nu este de faţă şi încetează când datoria este stinsă: reinstalarea echilibrului.

Ca tabloul să fie complet, modificarea volumului de apă se poate realiza doar prin interacţiunea cu alte lacuri. Aşa cum însăşi existenţa unui patrimoniu este condiţionată de existenţa altor patrimonii, conceptul abstract având sens, strict în cazul unui număr par, aşa creşterea sau scăderea volumului de apă se poate realiza doar cu picături dintr-un lac distinct. Ondulaţiile de la suprafaţa apei se produc în ambele lacuri când se dislocă sau se suplimentează o cantitate de lichid, aceste schimburi de volum semnalizând naşterea raportului obligaţional. Contractul e un schimb consimţit de apă, faptul licit e expresia principiului că nimic nu se pierde ci totul se transformă (apa oferită de creditor se transformă într-o datorie a debitorului de a o returna), în timp ce faptul ilicit al debitorului de a lua din apa creditorului naşte instant o obligaţie de returnare.

Obligaţiile sociale nu generează unde, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că dreptul pozitiv nu le recunoaşte (încă) acest atribut pentru că nivelul de dezvoltare al societăţii nu le cere o protecţie. Oligaţiile sociale sunt asemenea unor libelule, care zboară lin deasupra luciului de apă, neprovocând vreo vibraţie.

2. Creanţe civile şi creanţe fiscale

Creanţele pot fi de două feluri: civile sau fiscale. Chiar dacă singura definire a obligaţiei este propusă de C. civ. – temelia dreptului privat, ea este valabilă şi pentru înţelegerea obligaţiilor din materia dreptului public. Pe acestea le vom denumi obligaţii fiscale, chiar dacă păstrează nucleul obligaţiilor civile din punct de vedere al naşterii, existenţei şi stingerii raportului obligaţional. Banalul TVA, înfricoşătoarea contravenţie pentru călătoria fără bilet RATB, hulita acciză pe motorină sau straniile contribuţii pentru asigurări de sănătate, sancţionate aprig pentru neplată dar delăsătoare când vine vorba de explicarea beneficiilor, fac parte din categoria creanţelor fiscale. Ba chiar şi usturătoarea amendă penală, în final, tot venit la bugetul statului este, aşadar corpul creanţelor fiscale este mai voluminos decât ne-am fi aşteptat.

Acestea sunt reglementate de adversarul de drept public al Codului Civil: Codul de Procedură Fiscală care propune un hăţiş de definiţii[6] ale obligaţiilor datorate către bugetul statului, împărţite în creanţe bugetare şi creanţe fiscale (pe care din raţiuni de simplificare a discursului le vom denumi doar fiscale).

Uzual, se apreciază[7] că principalele particularităţi ale obligaţiei fiscale constau în faptul că, spre deosebire de cea civilă, prima se naşte între subiecte aflate pe poziţie de subordonare, din acte administrative fiscale, care sunt acte de putere. Această concepţie necesită o revizuire sau măcar câteva nuanţări. Creditorul fiscal se poate întrupa într-o Primărie (Direcţia locală de taxe şi impozite) sau ANAF (ca reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice), însă aceste calităţi nu-i conferă vreun atribut discreţionar în a stabili drepturi de creanţă unilateral în sarcina debitorilor contribuabili. Obligaţia fiscală nu se naşte fiindcă aşa vrea creditorul fiscal, ci automat din acte sau fapte ale contribuabilului, de care legea leagă naşterea unor datorii către buget. Creditorul fiscal e un simplu subiect de drept supus legii. Nu există un raport de subordonare[8], întrucât nici Primăria, nici ANAF nu-şi redactează pe ascuns Codul Fiscal, după care-l pun pe debitor în faţa faptului împlinit, pretinzându-i să plătească taxe. Aceste acte normative sunt emise de Parlament, distinsul legiuitor. Tot Parlamentul a emis Codul Civil, sursa dreptului privat. Astfel, creditorul fiscal este la fel de supus unui Cod de legi pe care nu el le redactează, asemenea un creditor civil care-şi întemeiază pretenţiile pe un Cod civil emis de exact acelaşi legiuitor. Într-adevăr, creanţa fiscală beneficiază de o serie de atuuri, care-l avantajează pe creditorul fiscal în raport cu creditorul civil: poate să dispună unilateral expertizarea activităţii contribuabilului spre a cerceta dacă acesta şi-a achitat toate creanţele născute; titlul de creanţă este emis direct de creditor şi are valoare executorie, ANAF nefiind obligată să formuleze o acţiune în pretenţii contra debitorului în faţa unei instanţe; executarea silită se face direct de către creditorul fiscal. Cu toate acestea, observăm că aceste particularităţi privesc mai degrabă însuşiri ale creanţei fiscale, iar nu atribute ale creditorului fiscal, care are atât drepturi, dar şi obligaţii faţă de contribuabil, care nu-l fac superior acestuia din urmă.

Obligaţia fiscală înseamnă datoria unei persoane către Stat, în majoritatea cazurilor. Cu titlu de excepţie, obligaţia fiscală poate fi şi datoria Statului către contribuabil, atunci când acesta din urmă a plătit prea mult şi este îndreptăţit la restituire. Nu orice datorie a contribuabilului către Stat este fiscală: pentru a căpăta această trăsătură, obligaţia trebuie să se potrivească în matriţa definiţiei legale a creanţei fiscale. Cel puţin aşa a statuat jurisprudenţa[9], chiar dacă nu ferit de critici, că datoria unei persoane constând în obligaţia de plată a unei chirii pentru un spaţiu închiriat de la Primărie nu are natură fiscală, ci civilă. Optica adversă[10] a ţinut să contrazică afirmând că inclusiv creanţele izvorând dintr-un contract civil[11] au natură fiscală, însă diferendul nu ne împotmoleşte, deoarece indiferent de natura creanţei, momentul naşterii trebuie să fie acelaşi.

3. Izvoare de creanţe. Clarificând ce înseamnă creanţa, mai departe ne interesează unde şi cum o putem identifica. Chiar dacă sursa majoritară a creanţelor civile este dată de contracte, adică acordurile de voinţă între minimum două părţi, izvorul acestora este mult mai vast. Art. 1165 C. civ. arată că „obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Astfel, creanța civilă nu se naște doar voit, ci și fără ca debitorul să își dorească.

Complementar, art. 21 din C. proc. fiscală spune că „dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea. Potrivit alin. (1), se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată sau dreptul contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea”. Constituirea bazei de impozitare echivalează cu naşterea unui drept civil, care îmbogăţeşte patrimoniul persoanei de drept privat. Din acest moment, se naşte şi dreptul organulului fiscal de a-l constata. Fiind două acţiuni diferite, naşterea dreptului de creanţă fiscală are loc indiferent dacă organul fiscal constată sau nu naşterea, la acel moment sau în viitor. Depunerea declaraţiilor fiscale, respectiv comunicarea de către contribuabil a veniturilor şi cheltuielilor către organul fiscal nu echivalează cu momentul naşterii creanţei fiscale, acesta fiind anterior. În oglindă, când patrimoniul este sărăcit prin aplicarea unei amenzi civile, contravenţionale sau penale, avem de-a face tot cu creanţe fiscale, datorate bugetului de stat[12]. Reţinem aşadar că naşterea creanţelor fiscale se petrece la momentul la care patrimoniul unei persoane suferă modificări, sub aspectul activului şi/sau pasivului.

Această observaţie impune eliminarea celebrelor titluri de creanţă (actele prin care se stabilesc şi se individualizează creanţe[13]), chiar executorii, din postura de acte creatoare de obligaţii fiscale. Fie că vorbim de decizii de impunere, de hotărâri judecătoreşti, de procese verbale de constatare a contravenţiei, acestea sunt doar acte care constată constituirea unei baze de impunere la o dată anterioară. Aşa cum data emiterii unui certificat de naştere nu echivalează cu momentul sosirii pe lume a pruncului, creanţa fiscală nu se naşte la momentul emiterii titlului de creanţă, ci întotdeauna anterior. În odiseea căutării acestui moment, ajungem cu analiza din nou la C. civ., ce descrie conduitele generatoare de bază ale bazei de impunere (nu excludem faptele în general ilicite reglementate în dreptul pozitiv public).

De la bun început observăm că acesta împarte izvoarele obligaţiilor în diferite activităţi, fără o enumerare exhaustivă; legea este exclusă ca sursă de obligaţii, fiind catalogată drept un mijloc. Sublinierea este importantă, întrucât, izolat[14], legea e catalogată ca izvor independent de obligaţii, alături de acte şi fapte. Acesta ar fi aşa numitul „izvor obiectiv” sau „legal”, care acreditează teza conform căreia obligaţiile se pot naşte în lipsa oricărei acţiuni umane (criteriul voliţional). Exemplul clasic este cel al obligaţiei legale de întreţinere reglementate de art. 499 C. civ.[15] (nu avem în vedere obligaţia convenţională de întreţinere – pentru aceasta sursa fiind categoric contractul). Pledoaria pentru includerea legii în categoria izvoarelor originale de obligaţii nu este aprofundată, ci neglijată[16], deşi inclusă la enumerarea iniţială, comentate sunt doar actele şi faptele juridice.

Excludem legea din categoria izvoarelor de creanţe, pentru că în primul rând însuşi C. civ. o exceptează iar în al doilea rând includerea întreţine confuzii. Astfel, la o privire asupra izvoarelor clasice de obligații, putem concluziona că toate sunt legale, întrucât tot legea reglementează posibilitatea unui act sau fapt de a naște drepturi și obligații în patrimoniile părților. Apoi, dacă legea reprezintă un izvor distinct, de când se naşte creanţa? Dacă răspunsul e oricare altul decât data intrării în vigoare a legii, atunci înseamnă că există şi altceva, ce determină apariţia unei surse de obligaţii, legea fiind doar un mijloc.

Majoritar, doctrina teoretizează izvoarele de obligaţii în funcție de existența unui consimțământ al debitorului de a se obliga, în acte şi fapte (criteriul voliţional). Distincţia este perpetuată de însuşi C. civ. În categoria actelor intră actul unilateral şi contractul, apreciindu-se că în aceste situaţii debitorul vrea să se oblige. În categoria faptelor, sunt faptele licite, cum ar fi gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză şi faptele ilicite, care cauzează un prejudiciu, delicte care atrag obligaţia de a repara prejudiciul. Se apreciază că în cazul acestei din urmă categorii, făptuitorul nu-şi doreşte crearea de efecte juridice, însă ele se produc, patrimoniul păgubit trebuind protejat. Această împărţire teoretică este utilă într-un demers pedagogic, însă îşi arată limitele în practică.

Distincţia terminologică este confuză întrucât termenii de act şi fapt sunt sinonimi şi deşi în limbajul de specialitate se operează clasic o deosebire, operaţia e fundamentată mai mult pe cutumă şi raţiuni estetice, decât pe logică juridică. De ce un fapt nu este un act şi invers?

Actul unei persoane de a rupe logodna intempestiv, ruinând un destin îmbibat cu amor, este numit fapt juridic, ce generează o obligaţie de reparaţie a daunelor morale. În acelaşi timp, faptul emiterii unei oferte de cumpărare de inele la preţuri modice, adresate unor logodnici proaspăt părăsiţi, este un act juridic. Dacă trebuie să alegem un termen, putem utiliza noţiunea simplă de act pentru a desemna orice acţiune capabilă să zămislească obligaţii juridice, fie că este de formaţie unilaterală sau multilaterală.

Se argumentează că trăsătura actelor, ce le diferenţiază de fapte, e că doar în cazul primelor emitenţii îşi doresc producerea de efecte juridice. În baza acestei observaţii, izvoarele obligaţiilor sunt clasificate în voluntare şi nevoluntare. Totuşi, prin această optică, ne este greu să răspundem întrebării – de ce o faptă ilicită nu este un act juridic unilateral? Ambele presupun o manifestare a unei singure voinţe şi ambele creează o datorie în patrimoniul emitentului.

Exemplificând, gestiunea de afaceri, ce pare un act cât se poate de unilateral, e considerat un fapt, fiindcă naşte un drept de creanţă tocmai în sarcina binefăcătorului. Astfel, actul de milostenie al vecinului care culege şifonierul cu haine lepădat în stradă de logodnicul fugar şi asigură depozitarea lui, împiedicând distrugerea sau furtul, generează un drept de creanţă contra proprietarului, care află ulterior de grozăvia petrecută în lipsă. Binefacerea este răsplătită astfel juridic. În schimb, faptul malefic al vecinului gelos care incendiază acelaşi şifonier cu haine, naşte un drept de creanţă al proprietarului de a fi despăgubit. De ce n-ar fi această acţiune tot un act juridic unilateral? Nu există nicăieri o prezumţie absolută că cel care cauzează un prejudiciu nu-şi asumă niciodată, de la bun început, obligaţia de despăgubire.

Criticile nu sunt menite de a reforma teoria dreptului, propunând noi clasificări ale izvoarelor de obligaţii, ci de a le reliefa limitele, spre o mai bună înţelegere şi aplicare. Vom folosi aşadar distincţia clasică, între acte şi fapte, făcând menţiune[17] că în vechea reglementare, însăşi culpa[18] era considerată izvor de obligaţii.

4.1. Actele

În categoria actelor, includem contractul și actul juridic unilateral.

4.1.1. Contractul

Contractul este definit[19] ca acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (obligaţia civilă). Creanţa se naşte la momentul întâlnirii simplului consimţământ al părţilor, dacă nu există prevederi exprese contrare. Reformulat, dacă acordurile de voinţă ar fi doi amoroşi ce şi-ar da rendez-vous în miez de noapte, sentimentul de afecţiune s-ar naşte pe loc, imediat ce aceştia s-ar întâlni cuviincios sub crengile de vâsc. Parcurgerea unor formalităţi suplimentare, cum ar fi comunicarea reciprocă a declaraţiilor de avere, nu ar condiţiona. Simpla întâlnire este suficientă.

Principiul consensualismului reglementat în materia contractelor determină ca forma scrisă să fie o excepţie; reprezintă o condiţie de valabilitate doar când legea sau părţile o cer. Diferenţa între cumpărarea unei legături de pătrunjel de la magazinul mixt din colţ şi achiziţia a 10.000 tone de oţel pentru un portavion nu rezidă în natura juridică diferită a operaţiunilor juridice, în fapt, ambele fiind aceeaşi expresie a contractului de vânzare cumpărare. Într-adevăr, acesta nu ţine cont de obiect, pentru încheiere regulile juridice fiind identice. Forma scrisă utilizată adesea la contractele cu obiect valoros reprezintă expresia acordului de voinţă al părţilor, care condiţionează valabilitatea naşterii raportului juridic de forma scrisă a consimţământului. Reţinem aşadar regula, aplicabilă în cazul actelor, conform căreia obligaţia civilă se naşte când părţile cad de acord.

Creanța se naște la momentul la care debitorul își exprimă consimțământul în mod eficient. Pentru actele a căror valabilitate nu este condiționată de forma scrisă, momentul este dat de data întâlnirii acordului de voințe (principiul consensualismului). Pentru actele a căror valabilitate este dată de forma scrisă, momentul nașterii obligației este reprezentat de data înscrisului.

Este adevărat că în dreptul profesioniștilor majoritatea contractelor se încheie în formă scrisă iar părțile echivalează data semnării contractului cu data nașterii obligației, însă se întâlnesc și situații când legătura juridică se perfectează doar verbal sau când astfel de înțelegeri se suprapun peste acorduri scrise. Bunăoară amintim situația unor comenzi de marfă solicitate verbal. Suntem în situația unor simple oferte, care întâlnind acceptarea destinatarului, formează un contract. În practică, pot fi precedate de existența unui contract cadru scris care reglementează condițiile de valabilitate pentru comenzile ulterioare. Exemplul este menit a sublinia că data nașterii creanței nu este întotdeauna sinonimă cu data contractului, înţeles ca înscris (scriptum).

4.1.2. Actul unilateral

Actul juridic unilateral este definit ca actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său, C. civ. arătând că este guvernat de aceleaşi dispoziţii legale ca cele privitoare la contracte[20]. Cu titlu de exemplu, sunt enumerate promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă, fără ca lista actelor unilaterale să fie închisă. Asemenea contractelor, întâlnim acte unilaterale numite şi nenumite.

Spre deosebire de contractul unilateral, care se încheie doar cu acordul a două sau mai multe părţi (două părţi însă un singur debitor), actul unilateral se încheie doar prin consimţământul uneia singure (o singură parte şi un singur debitor). Tradiţional, se apreciază că o persoană nu se poate auto încorona creditorul alteia, încărcându-i discreţionar patrimoniul cu un element de pasiv. Chiar dacă regula poate părea profund învechită şi neadaptată spiritului vremii, din perspectiva unui politician care poate legifera un nou impozit[21], ea constituie totuşi fundaţia ordinii de drept.

Izolat, s-a afirmat în doctrină[22] că autorul actului poate dobândi şi calitatea de creditor în ipoteza angajatorului care dispune măsura delegării[23] sau pe cea a detaşării[24]. Spre deosebire de cazul ofertei de cumpărare, când părţile sunt adesea străine, în cazul detaşării/detaşării între acestea există un raport juridic obligaţional preexistent (contractul de muncă). Exercitarea dreptului potestativ de către angajator ce are ca efect naşterea în patrimoniul angajatului a unei obligaţii de a-şi realiza temporar atribuţiile de serviciu într-o altă locaţie sau faţă de alt angajator, are la bază un consimţământ deja exprimat de angajat la încheierea contractului de muncă, acţiune ce atrage incidenţa legislaţiei dreptului muncii. Se pune întrebarea în ce măsură un act juridic mai este unilateral, în condiţiile în care o parte deja şi-a exprimat consimţământul cu privire la eventualitatea producerii unor astfel de efecte? Acordul exclude decizia unilaterală. În patrimoniul angajatului nu se nasc obligaţii noi, ci cele vechi sunt modificate prin schimbarea temporară a locului muncii sau beneficiarului acesteia. În fine, emitentul actului unilateral nu dobândeşte un drept nou faţă de angajat, angajatorul exercitându-şi calitatea de creditor pentru obligaţiile deja asumate de angajat.

4.1.3. Condiţia suspensivă

4.1.3.1. Ce este creanţa sub condiţie suspensivă?

Regula e ca nașterea creanței să se petreacă la momentul contractării, emiterii actului unilateral sau realizării faptei juridice, însă acest efect poate fi întârziat sau anulat în prezența unei condiții suspensive. Din perspectiva actelor, condiţia suspensivă este o simplă clauză, scrisă sau verbală, prin care debitorul este de acord cu îmbogăţirea creditorului cu un drept de creanţă, dacă la un moment viitor se va îndeplini un eveniment, ce nu intră în sfera de control a părţilor (convin să mă prezint la examenul oral în locul tău, dacă nu voi fi premiat cu niciun Oscar la ceremonie). Din perspectiva faptelor, aşadar, când părţile nu convin la naşterea vreunui drept de creanţă, ne putem imagina condiţia suspensivă în ipoteza realizării unei fapte ilicite, care atrage automat obligaţia de reparare a prejudiciului, însă doar dacă instanţa va stabili un prejudiciu.

Curent spunem că dacă o creanţă nu este pură şi simplă, atunci este condiţionată (sau afectată de un termen). Astfel, creanţa certă şi exigibilă este diametral opusă uneia incerte (sau nescadente). Totuşi tocmai vehemenţa acestei distincţii ne face să pierdem din vedere un aspect esenţial: creanţa condiţionată este tot o creanţă pură şi simplă, însă căreia părţile convenţional, într-un mod artificial, decid să-i adauge un element nou, care se activează în cazul unui eveniment viitor exterior contractului şi care-i determină naşterea sau stingerea efectelor juridice.

Obligaţia afectată de condiţie suspensivă este un simplu contract valabil încheiat: consimţământ, capacitatea părţilor, obiect şi cauză. Elementul esenţial, consimţământul, a fost dat, părţile alăturând unei obligaţii născute perfect valabile sintagma „doar dacă”. Aşadar, între ipoteza perfectării unui contract cu clauza „mă angajez să-ţi plătesc 10.000 lei pentru legătura magică de pătrunjel” şi ipoteza perfectării unui contract cu clauza „mă angajez să-ţi plătesc 10.000 lei pentru legătura magică de pătrunjel, doar dacă soţia ta mă va lăuda pentru performanţele culinare” nu există o diferenţă sub aspectul naşterii valabile a obligaţiei, ci o diferenţă în raport de producerea efectelor juridice a celei din urmă.

Astfel se explică producerea efectelor retroactive ale condiţiei suspensive, începând cu data contractării, fiindcă acela a fost momentul la care părţile au consimţit naşterea valabilă a obligaţiei, chiar dacă în mod condiţionat.

4.1.3.2. Creanța condiţionată nu este o creanţă eventuală

Spre deosebire de creanţa condiţionată, creanţa eventuală sau viitoare nu este o creanţă născută la data contractării, ci doar o facultate. În cazul creanţei condiţionate, părţile şi-au dat consimţământul pentru naşterea obligaţiei, în timp ce în cazul celei eventuale, consimţământul nu există, prin urmare nici obligaţia. Ne delimităm astfel de partea doctrinei[25] care califică obligaţia sub condiţie suspensivă, până la realizarea condiţiei, ca fiind eventuală, aprecierea generând confuzii privind momentul naşterii creanţei.

Enumerate doar marginal de C. civ.[26], putem fi puşi în postura negării existenţei categoriei separate a drepturilor eventuale, dat fiind că în clasificarea de bază de la art. 1396 C. civ., acestea nu sunt incluse: „obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi”. Într-adevăr, textul nu spune „obligaţiile pot fi pure şi simple, simple, afectate de modalităţi sau eventuale” şi atunci de ce n-am califica orice obligaţie identificată doar în primele trei categorii? Pentru că articolul vorbeşte despre obligaţiile deja existente, nu şi despre cele care se pot naşte în viitor!

Spre deosebire de obligaţiile condiţionate, obligaţiile eventuale nu se nasc valabil la data contractării, ci doar la un moment viitor. Pe când obligaţiile condiţionate deja au întrunit toate elementele necesare naşterii valabile a obligaţiei (consimţământ, obiect, cauză, capacitate), obligaţiilor eventuale le lipsește cel puţin un astfel de element. Obligaţia este condiţionată nu pentru că nu s-a născut valabil[27], ci pentru că părţile au decis artificial să-i condiţioneze efectele juridice de un eveniment exterior, altul decât vreo condiţie necesară naşterii valabile a obligaţiei, deci un element interior. Obligaţia este eventuală când naşterea este împiedicată chiar de lipsa unui astfel de element (consimţământ, obiect, cauză, capacitate).

Acordul de voinţe egal contract, aşadar consimţământul reprezintă elementul esenţial al contractului, fără de care acesta nu poate fi imaginat. Odată perfectată, convenţia poate da naştere la două categorii distincte de drepturi, care nu se înterpătrund:

Categoria obligaţiilor deja născute (pure şi simple sau condiţionate)
Categoria obligaţiilor viitoare (facultatea de a deveni în viitor pure şi simple sau condiţionate).

Dacă încheiem un contract de cesiune a unei creanţe, cesionarul a dobândit un drept de creanţă pur şi simplu; în schimb, dacă încheiem un contract de cesiune a unei creanţe viitoare, cesionarul a dobândit un drept eventual de creanţă. Chiar dacă ambele contracte au fost încheiate valabil, cel secund se distinge de primul prin lipsa obiectului în patrimoniul cedentului, inexistenţa creanţei. Cesionarul nu poate dispune valabil asupra a ceea ce nu are. Cesionarul va dobândi creanţa doar la data la care aceasta se va naşte împotriva terţului. Observăm că în acest caz, lipseşte obiectul, dreptul de creanţă încă nu există, prin urmare la data încheierii contractului de cesiune a unei creanţe viitoare[28], cesionarul nu a dobândit o creanţă condiţionată, sub condiţia suspensivă a naşterii ei împotriva terţului, ci un drept eventual de creanţă care se va naşte doar la momentul la care terţul debitor va datora, aşadar când obiectul va exista.

Deşi legea protejează atât drepturile eventuale cât şi pe cele condiţionate, prin aceeaşi obligaţie a debitorului de a se abţine de la orice act care ar conduce la frângerea lor şi prin acelaşi drept al creditorului de a exercita acte de conservare, deznodământul acestora este fundamental diferit: drepturile eventuale conduc la naşterea doar în viitor a unei creanţe, pe când drepturile condiţionate conduc la admiterea naşterii în trecut a unei obligaţii.

Concluzionând, este greşit să afirmăm că o creanţă condiţionată se naşte gradat: prima dată ar fi un drept eventual, după care la împlinirea evenimentului viitor devine un drept pur şi simplu. Până la împlinirea condiţiei, obligaţia sub condiţie suspensivă rămâne o obligaţie sub condiţie suspensivă, o obligaţie născută însă în stare latentă, creditorul fiind unul condiţionat, nu eventual.

4.1.3.3. Când se naşte creanţa sub condiţie suspensivă?

Art. 13991400 C. civ. decretează că „este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur (…) este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”. Legătura juridică între creditor şi debitor se naşte la momentul contractării, acum fiind inserat şi un drept în stare latentă. Acesta nu produce efecte juridice imediat ci doar dacă se va împlini un eveniment viitor dar incert. Dacă părţile sunt doi moşieri, atunci raportul obligaţional nou generat este un teren fertil, pe care acestea au decis să planteze un sâmbure de cireş. Sămânţa există, fiind cât se poate de palpabilă, însă fecundarea acesteia e doar o posibilitate, asupra căreia moşierii nu deţin nici un control, dar acceptă orice deznodământ: încolţirea sau putrezirea. Cireşul va creşte doar dacă va ploua şi în sol se vor găsi toţi nutrienţii care pot declanşa procesul de germinare. Dacă aceste condiţii nu se vor îndeplini, copacul nu va creşte, deşi sâmburele continuă să existe în pământ.

Observăm că împlinirea condiţiei nu determină naşterea raportului obligaţional în sens larg (pământul), deoarece în lipsa acestuia, însăşi obligaţia condiţionată n-are mai avea unde să devină eficientă (sâmburele). Ea poate să trăiască în stare embrionară doar în prezenţa unei legături juridice valabile. Textul foloseşte termenul de „eficacitate”, tocmai pentru a ne duce cu gândul că ceva deja există şi s-a născut deja: obligaţia condiţionată.

Securitatea tranzacţiilor impune cerinţa ca însuşi creditorul sub condiţie să aibă, în ziua în care condiţia se realizează, aceeaşi situaţie pe care ar fi avut-o dacă condiţia s-ar fi realizat imediat după încheierea contractului condiţionat.[29]

Atât aportul obligaţional în sens larg, cât şi facultatea consolidării în viitor a unei obligaţii concrete se nasc în momentul în care părţile contractează/debitorul îşi exprimă voinţa de a se obliga iar realizarea în viitor a condiţiei determină consolidarea retroactivă a obligaţiei condiţionate, ca şi când condiţia nu ar fi existat niciodată. La acest moment ea devine eficientă, adică începe să producă efecte juridice. „Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul” (art. 1407 C. civ.). În ipoteza în care condiţia nu se împlineşte, atunci obligaţia nu se consolidează, fiind considerată ca ineficientă, deşi facultatea de consolidare s-a născut în mod valabil încă de la data contractării. Dreptul în stare latentă este protejat de lege, fiindu-i recunoscută calitatea de drept subiectiv, creditorul putând face acte conservatorii „creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să facă orice acte de conservare a dreptului său” (art. 1409 C. civ.). În contrapondere, debitorului îi este interzis să exercite acţiuni care ar putea afecta dreptul condiţionat al creditorului.

Opţiunea creditorului din dreptul comun este ridicată la nivel de obligaţie în procedura insolvenţei, creditorul deţinător a unei creanţe sub condiţie suspensivă fiind obligat să se înscrie la masa credală, sub sancţiunea decăderii. Acum, el este obligat să-şi conserve creanţa condiţionată înscriind-o la masa credală, sub sancţiunea decăderii.

Dacă părţile au înţeles să se lege obligaţional printr-un contract/act unilateral, înseamnă că ele au consimţit valabil şi sunt conştiente de facultatea inserată în convenţie, care se poate activa în viitor. Lipsa reglementării acestei eventualităţi în contract nu poate fi suplinită ulterior de părţi decât printr-o modificare a contractului, care să facă posibilă vieţuirea ei.

Facem această precizare întrucât procedura insolvenţei se confruntă cu o avalanşă de creanţe înscrise sub condiţie suspensivă, fără ca această practică să-şi găsească un fundament juridic. Practicianul în insolvenţă este un terţ faţă de convenţia părţilor, astfel că orice creanţă condiţionată înscrisă în tabel trebuie să-şi aibă corespondent în prevederile contractuale/în faptele juridice ale părţilor sau cu titlu de excepţie, în împrejurări exterioare obiective.

Sub aspectul actelor, administratorul judiciar şi lichidatorul nu sunt izvoare de drept, ci cărăuşi pentru efectele clauzelor contractuale către tabelul de creanţe. Dacă obiectul transportului nu există în contract, nici în tabel nu poate figura. Constatarea impune revizuirea practicii abundente de înscriere a unor creanţe sub condiţie şi verificarea existenţei sâmburelui de cireş în cuprinsul înţelegerii părţilor. Prudenţa este cuvântul de ordine, creanţa condiţionată nefiind atât de comună cum ne-am obişnuit. E adevărat că în multiple situaţii, condiţia suspensivă este ascunsă, nefiind reglementată expres, putând fi dedusă, chiar în corelaţie cu prevederile unor legi pe care părţile nu le-au avut în vedere la contractare, însă acest fapt nu se traduce în necesitatea inventării unor drepturi noi, ci doar în necesitatea identificării celor băştinaşe. Cu titlu de exemplu, însăşi legea insolvenţei frânează practica înscrierii creanţelor sub condiţia suspensivă a predării tuturor documentelor, instituind sancţiunea decăderii pentru creditorii care nu au depus toate actele doveditoare ale creanţei în termenul de înregistrare[30], iar jurisprudenţa Curţii de Casaţie limitează înscrierea unor creanţe izvorâte din acte, sub condiţia suspensivă a finalizării unui litigiu în care reclamantul a contestat existenţa obligaţiei[31]. Nu toate exemplele sunt fericite, întrucât în majoritatea cazurilor, dacă instanţa a fost deja învestită cu soluţionarea unei acţiuni în constatare, procedura de reverificare a creanţei de la zero de către practician, se poate dovedi dacă nu imposibilă, atunci măcar deosebit de anevoioasă (practicianul trebuie să soluţioneze un litigiu în câteva zile, care în procedura comună s-ar putea întinde pe luni sau ani).

Sub aspectul faptelor, chestiunea stabilirii întinderii prejudiciului sau îmbogăţirii debitorului de către practician se poate dovedi infernală[32], ceea ce permite uzitarea condiţiei suspensive la o scară mai largă. Regula este îmblânzită de cazul creanţelor părţilor vătămate din procesul penal, când acestea sunt verificate strict de judecătorul din procesul penal în curs[33] iar practicianul este exclus logic de la o verificare paralelă, rămânând cu soluţia facilă a înscrierii sub condiţie suspensivă până la soluţionarea definitivă a acţiunii civile din procesul penal[34].

4.1.3.4. Momentul naşterii este identic cu momentul producerii efectelor juridice?

Libertatea contractuală face ca părţile să aibă posibilitatea de a reglementa o largă varietate de obligaţii sub condiţie suspensivă. În lipsă de stipulaţie contrară, condiţia este prezumată a produce efecte retroactiv, ceea ce însemnă că părţile pot reglementa ca efectele să se producă şi doar pentru viitor. Dar momentul generării efectelor este acelaşi cu momentul naşterii? Întrebarea banală ne scufundă într-un paradox:

1. Dacă răspundem cu da, atunci părţile n-ar putea niciodată să prevadă la data contractării o clauză conform căreia obligaţia se naşte doar la momentul împlinirii condiţiei. Astfel, dacă raportul obligaţional ce include facultatea eficienţei unei obligaţii în viitor se naşte mereu la data contractării, oricât de libere le-ar lăsa legea, părţile n-ar putea să deroge.

2. Dacă răspundem cu nu, atunci părţile ar putea să prevadă la data contractării o clauză conform căreia obligaţia se naşte doar la momentul împlinirii condiţiei. Totuşi, dacă nu recunoaştem că o obligaţie sub condiţie suspensivă s-a născut deja, n-ar mai avea ce să se consolideze în viitor.

Paradoxul este fals, fiindcă dacă părţile convin că o obligaţie se va naşte doar la momentul împlinirii unei condiţii, avem de-a face cu o creanţă eventuală, iar nu cu o creanţă condiţionată. Momentul naşterii creanţei sub condiţie suspensivă este întotdeauna data contractării, în timp ce momentul producerii efectelor juridice poate fi sau momentul naşterii creanţei (regula dată de retroactivitate), sau momentul apariţiei evenimentului viitor (excepţia de la retroactivitate).

4.1.3.5. Ce creanţe sub condiţie suspensivă nu se înscriu în tabelul creditorilor?

Cât timp legea se raportează la momentul naşterii creanţelor, iar nu la momentul producerii efectelor juridice, răspunsul nu poate fi decât unul singur – niciunele, fiindcă este obligatorie înscrierea tuturor, indiferent că-şi produc efectele retroactiv sau nu. Art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „(…) toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat (…)” şi alin. (4) „(…) creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise la masa credală (…)” şi (5) „dreptul de vot şi dreptul la distribuţie ale titularilor creanţelor sub condiţie suspensivă la data deschiderii procedurii (…), se nasc numai după îndeplinirea condiţiei respective” nu vorbeşte despre momentul naşterii creanţei la împlinirea evenimentului viitor, ci despre momentul naşterii drepturilor corelative creanţei, cel de vot şi cel de a fi plătit.

Distincţia reală care trebuie realizată este între drepturile eventuale şi drepturile sub condiţie suspensivă, întrucât doar drepturile eventuale nu se înscriu la masa credală, fiindcă ele nu s-au născut nici măcar în stare latentă. Naşterea lor în viitor le determină calificarea de creanţe curente.

4.1.3.6. La data contractării se naşte o creanţă, constând în dreptul de a pretinde reparaţia prejudiciului, sub condiţia suspensivă a neexecutării obligaţilor?

Curent, însăşi adresarea întrebării „obligaţia de plată a penalităţilor contractuale izvorăşte din contract?”, provoacă o sinceră compătimire din partea destinatarului. Aparenta evidenţă nu este totuşi dublată de un raţionament fluent juridic.

Problema apare întrucât art. 1165 C. civ. enumeră contractul şi faptul ilicit drept izvoare separate de obligaţii, iar contractul nu reprezintă sursa obligaţiei de reparaţie, ci doar izvorul obligaţiei neexecutate. Clauza penală reglementată de art. 1538 C. civ. („clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”) reprezintă doar o evaluare convenţională a unui prejudiciu eventual cauzat de nerespectarea obligaţiilor contractuale, nu o sursă de obligaţii originală. De altfel, obligaţia de reparaţie a prejudiciului contractual există şi în lipsa unei clauze penale (art. 1350 C. civ.), în ambele cazuri acesta fiind cerut în temeiul răspunderii contractuale, care nu e decât o specie a răspunderii delictuale, care are ca izvor mereu faptul ilicit, iar nu actul. Atunci cum poate actul juridic să fie izvorul obligaţiei pecuniare de plată a prejudiciului contractual?

Naşterea obligaţiei de reparaţie a prejudiciului realizat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale poate fi explicată prin trei soluţii:

a) la momentul contractării se nasc două seturi de obligaţii: cele vizibile, materia, expres prevăzute în contract şi în normele legale ce-l guvernează, dar şi o serie invizibilă, antimateria, perechea ascunsă a celor vizibile, constând în obligaţii de a repara prejudiciul cauzat de neexecutarea celor dintâi. Forţa obligatorie a contractului este protejată astfel de gardieni prezenţi dar nevăzuţi, care se activează în situaţia în care creditorul nu obţine executarea întocmai a creanţei de la debitor. La data contractării, obligaţiile de reparaţie au o fiinţă în stare latentă, fiind creanţe sub condiţie suspensivă. Teza ar fi susţinută de prevederile art. 1538 C. civ. „debitorul se obligă la o anumită prestaţie”; totuşi, sare peste natura clauzei penale, cea de excepţie de la dovada prejudiciului (art. 1537 C. civ.)[35]. Mai apoi, s-ar acredita ideea greşită că debitorul îşi poate asuma de la data contractării o obligaţie dar poate renunţa discreţionar la ea, ipoteză interzisă expres de lege (art. 1403 C. civ. dictează căobligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect”). Însăşi ideea de valabilitate a contractului ar fi pusă sub semnul întrebării, dacă o parte este ţinută la executarea întocmai a obligaţiei asumate, însă doar dacă vrea.

b) la momentul contractării se nasc doar o serie de obligaţii, cele de executare întocmai a clauzelor convenţionale, dar care se transformă în obligaţii de plată de daune-interese, la momentul neexecutării. Teza se desprinde din interpretarea art. 1530 C. civ. „executarea prin echivalent: creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”. Partizanii ar susţine că avem de-a face cu un singur set de obligaţii născute la data contractării, care se preschimbă, se convertesc într-o obligaţie de plată a unei sume de bani. Raţionamentul se opreşte aici, nefiind în măsură să escaladeze faptul că executarea prin echivalent este acelaşi lucru cu răspunderea contractuală, momentul generării obligaţiei de reparaţie fiind data prejudiciului contractual. Şi dacă ne-am sabota juridic, trecând peste evidenţă, admiţând o transformare ne-am lovi imediat de zidul interdicţiei obligaţiei pur potestative: debitorul ar putea renunţa oricând la executarea obligaţiei contractate, preferând să achite daunele interese. Apoi cazurile de transformare ale obligaţiilor sunt limitativ descrise de lege, acest caz nefiind inclus.

c) la momentul contractării se nasc doar o serie de obligaţii, cele de executare întocmai a clauzelor convenţionale iar la momentul producerii unui prejudiciu, printr-un fapt al neexecutării, se naşte un set nou de obligaţii pecuniare, dreptul creditorului de a pretinde daune interese pentru reparaţia prejudiciului ivit. Art. 1516 alin. (1) C. civ. decretează despre creditor că „are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, art. 1518 alin. (1) C. civ. că „debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale”, iar art. 1350 C. civ. că atunci când debitorul „fără justificare, nu-şi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare e prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obbligată să repare acest prejudiciu”. Astfel, obligaţia de reparaţie a prejudiciului cauzat de neexecutarea obligaţiilor izvorâte din contract nu se produce printr-un delict (faptul ilicit), ci mai degrabă printr-un fapt al neexecutării.

Credem că doar cea din urmă este cea corectă, chiar dacă art. 1165 C. civ. nu cataloghează expres „faptul neexecutării” drept izvor distinct de obligaţii, ci doar face trimitere la el, prin sintagma „precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Aceasta ar fi aşa-zisă culpă contractuală, izvor distinct de obligaţii, recunoscut potrivit C. civ. 1864. De altfel, soluţia este logică, fiindcă naşterea obligaţiei de reparaţie a unui prejudiciu are loc indiferent dacă părţile au convenit în prealabil preţuirea daunelor interese sau nu. Aşadar, la aceeaşi situaţie de drept se impune aceeaşi rezolvare.

S-ar putea concluziona că dacă momentul neexecutării contractului are loc după deschiderea procedurii de insolvenţă, obligaţia pecuniară de reparaţie are caracter curent. O nuanţare se impune.

Art. 1527 C. civ. decretează: „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”, în timp ce art. 1539 C. civ. arată că „creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei”.

Observăm astfel că obligaţia de plată a penalităţilor poate fi principală sau accesorie obligaţiei contractuale neexecutate. Acestea din urmă sunt vestitele penalităţi de întârziere/daunele moratorii, care reprezintă excepţia de la regula conform căreia creditorul nu poate obţine atât executarea obligaţiei iniţiale contractuale cât şi un echivalent bănesc. Penalităţile de întârziere au un rol preponderent sancţionator, debitorul fiind încurajat legal să-şi execute obligaţia principală, rolul acestora nefiind nicidecum cel de a înlocui obligaţia principală. Această funcţie le califică drept accesorii ale obligaţiei principale, de aceea vor urma regimul juridic al celor din urmă.

Exemplificând, dacă debitorul s-a obligat să achite penalităţi de întârziere la data semnării contractului („se vor plăti penalităţi în valoare de 0,05% pe zi/întârziere din valoarea facturii neachitate la scadenţă”), obligaţia de plată nu se naşte retroactiv, nu reprezintă o creanţă afectată de condiţie suspensivă, ci se naşte la momentul neexecutării. Dacă acest eveniment se întâmplă ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, penalităţile de întârziere (obligaţii curente), devin creanţe anterioare (ca accesorii ale obligaţiilor principale anterioare). Accesorialitatea clauzei penale este dată de art. 1540 C. civ. („nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale”). Apoi, art. 546 alin. (3) C. civ. decretează că „dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal”. Efectul accesoriu primează, fiind activat art. 80 alin. (1) din Legea 85/2014 „nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103”, ceea ce determină ca penalităţile să aibă regimul unor creanţe anterioare.

În contrapondere, penalităţile care nu se percep ca urmare a neexecutării la timp sau în locul stabilit au caracter principal. Acestea înlocuiesc obligaţia principală, neavând o existenţă paralelă. Ele au rol de a-l compensa pe creditor pentru faptul neexecutării, fiind numite daune compensatorii („în situaţia în care debitorul nu-şi va executa obligaţia de livrare a legăturii de pătrunjel, atunci va plăti creditorului o sumă echivalentă cu nr. de grame x 1000 euro”). Observăm că acestea nu sunt accesorii obligaţiei principale, prin urmare dacă faptul neexecutării intervine după data deschiderii procedurii atunci obligaţia generată va fi una curentă.

De altfel, această distincţie între caracterul curent sau accesoriu al daunelor interese este recunoscut voalat de Legea 85/2014, când califică despăgubirile la care este îndreptăţit cocontractantul al cărui contract a fost denunţat unilateral după data deschiderii procedurii ca fiind curente[36].

4.1.3.7. Garanţia de bună execuţie este o creanţă sub condiţie suspensivă?

Dacă am clarificat când se naşte obligaţia de reparaţie a prejudiciului survenit ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale, aplicăm acelaşi regim şi creanţei reprezentând garanţia de bună execuţie? Care este momentul la care se naşte creanţa executantului de a cere înapoierea banilor sau obligaţia beneficiarului de a returna garanţia constituită? La data contractării, se naşte o creanţă constând în obligaţia de a returna garanţia executantului, sub condiţia executării conforme a contractului sau obligaţia se naşte ulterior?

Reglementată de normele metodologice privind încheierea contractelor de achiziţii publice[37], garanţia de bună execuţie se constituie de către contractant în scopul asigurării autorităţii contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului de achiziţie publică/contractului subsecvent (art. 39).

Concret, garanţia de bună execuţie este o sumă de bani, pe care executantul o pune la dispoziţia beneficiarului, pentru ca în situaţia în care nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale, beneficiarul să aibă la dispoziţie o sumă de bani din care să-şi repare facil prejudiciul suferit.

Garanţia se constituie prin una din următoarele modalităţi:
a) executantul transferă o sumă de bani în contul beneficiarului;
b) executantul depune o sumă de bani în casieria beneficiarului;
c) executantul îi remite beneficiarului unui instrument de asigurare emis de o bancă sau o firmă de asigurări (scrisoarea de garanţie);
d) executantul deschide un cont bancar pe numele lui la dispoziţia beneficiarului şi acceptă ca acesta din urmă să-i plătească doar în parte facturile emise, diferenţa fiind transferată de beneficiar în contul de garanţie (executantul emite facturi de 10 lei, însă beneficiarul îi plăteşte doar 9,5 lei, 0,5 lei transferând în contul de garanţie)[38];
e) executantul nu deschide un cont bancar separat, ci acceptă ca beneficiarul să-i achite doar parte din facturile emise, diferenţa fiind reţinută de beneficiar cu titlu de garanţie de bună execuţie (variantă simplificată a cazului precedent);

Beneficiarul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, oricând pe parcursul îndeplinirii contractului de achiziţie publică/contractului subsecvent, în limita prejudiciului creat, în cazul în care contractantul nu îşi îndeplineşte din culpa sa obligaţiile asumate prin contract (art. 41 din normele metodologice ale Legii 98/2016).

Sesizăm că garanţia de bună execuţie nu este decât un mecanism menit a facilita angajarea răspunderii contractuale. Mai tare decât ipoteca, garanţia de bună execuţie semnifică lichidităţi puse la dispoziţia creditorului, din care acesta-şi poate îndestula o creanţă viitoare, constând în reparaţia prejudiciului. Modalităţile de constituire sunt diferite, însă finalitatea este aceeaşi: creditorul îşi poate acoperi prejudicul aproape imediat, fără să fie nevoit să parcurgă anevoiasele formalităţi ale executării unei garanţii reale, a căror finalitate se poate dovedi a fi deşartă.

Definiţia legii pentru obligaţia condiţionată este cea a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur. Dacă executarea obligaţiilor contractuale poate fi calificată drept un eveniment nesigur atunci ce rost mai are contractul? Părţile nu pot considera faptul executării unui contract ca un eveniment viitor şi nesigur, pentru că ar contraveni forţei obligatorii a contractului sau s-ar ridica semne de interogare asupra seriozităţii juridice a consimţământului lor, care ar justifica nulitatea actului[39]. Legea interzice expres clauzele conform cărora debitorul îşi asumă obligaţii condiţionate de bunul său plac.

Executantul are o obligaţie de constituire a unei garanţii, de punere la dispoziţie a unor lichidităţi, în eventualitatea în care vor fi întrunite elementele răspunderii contractuale. Beneficiarul primeşte şi păstrează garanţia, ca un soi de depozitar şi o eliberează sau o restituie[40] către deponentul executant la finalizarea conformă a lucrărilor. Obligaţia de returnare a garanţiei se naşte la data contractării dar îşi vede împlinită scadenţa la a) un termen viitor sau b) chiar la data apariţiei unei eveniment nesigur (dacă ne raportăm la consimţământul părţilor de la data încheierii contractului). Dreptul beneficiarului de a emite pretenţii monetare asupra garanţiei constituite se naşte la data neexecutării contractului.

Fragmentând cronologic, descoperim următoarele raporturi în viaţa unui contract cu garanţie de bună execuţie:

a) la data contractării, se naşte o creanţă în favoarea beneficiarului constând în dreptul de a pretinde de la executant constituirea garanţiei de bună execuţie (o obligaţie de a face, dar nu o obligaţie de plată). Sumele de bani virate sau depuse în casierie sunt bunuri fungibile, devenind proprietatea beneficiarului, care poate dispune de acestea, fiind bunuri neindividualizate[41]. Faţă de beneficiar se naşte o obligaţie de returnare, încă de la data constituirii.

Exemplu: B (beneficiar) îl angajează pe E (executant) să îi planteze o livadă de cireşi contra sumei de 100 lei. E îi remite lui B, cu titlu de garanţie de bună execuţie, suma de 10 lei.

La fel se întâmplă atunci când garanţia se constituie de executant printr-un instrument de asigurare (scrisoare de garanţie bancară), beneficiarul având doar un drept eventual asupra lichidităţilor.

Exemplu: B (beneficiar) îl angajează pe E (executant) să îi planteze o livadă de cireşi contra sumei de 100 lei. E îi remite lui B, cu titlu de garanţie, suma de 10 lei, banii lui C (bancă).

Mecanismul este reliefat cel mai bine atunci când garanţia se constituie prin deschiderea unui cont şi alimentarea lui succesivă prin reţineri din preţul datorat executantului. În loc să vină cu sume suplimentare de bani ca-n toate celelalte ipoteze, să le pună la dispoziţia beneficiarului ca să-l convingă de seriozitatea lucrărilor, acum executantul acceptă ca parte din preţ să-i fie achitat într-un cont special deschis la un terţ, la care beneficiarul să aibă acces în caz de răspundere contractuală.

Exemplu: B (beneficiar) îl angajează pe E (executant) să îi planteze o livadă de cireşi contra sumei de 100 lei. E îi permite lui B, să-i plătească lucrarea în 10 tranşe a câte 10 lei, din care doar 9 lei se vor plăti direct, în timp ce 1 leu se vor plăti indirect, banii alimentând un cont bancar, obiect al garanţiei de bună execuţie.

Lichidităţile astfel constituite vor forma obiectul garanţiei beneficiarului. Executantul creditor are un drept născut asupra acelor lichidităţi, fiindcă ele reprezintă însuşi preţul datorat pe lucrare. Indisponibilizarea unei părţi din preţ nu se traduce în diminuarea obligaţiei datorate de beneficiar (dacă părţile însăşi nu decid aşa!), astfel că acesta are de la data contractării sau executării lucrării, o creanţă integrală de recuperat, chiar dacă în parte nescadentă. Pe de altă parte, dacă din contract rezultă că însăşi naşterea obligaţiei de plată a unei părţi din preţ a fost convenită doar dacă lucrările vor fi conforme, executantul are doar o creanţă născută în stare latentă[42].
b) de la data constituirii şi până la data neexecutării contractului, beneficiarul are doar un drept eventual de a fi despăgubit prin intermediul sumei de bani constituite.
c) la data neexecutării contractului, beneficiarului i se naşte dreptul de a executa garanţia, prin urmare acesta este momentul naşterii creanţei constând în încasarea garanţiei de bună execuţie în limita prejudiciului suferit.
d) încă de la data contractării, executantul are un drept de creanţă de a cere eliberarea sumelor care au fost blocate în scopul garantării, condiţionat sau sub termen. Obligaţia de a elibera sumele se traduce într-o obligaţie de plată a unei sume de bani dacă garanţia a fost constituită în casieria sau în contul beneficiarului, în timp ce obligaţia de a elibera sumele de bani se traduce într-o obligaţie de a face, de a da un acord terţului, care depozitează banii, în vederea eliberării lichidităţilor, dacă a fost deschis un cont special.

4.1.3.8. Diferenţierea condiţiei de termen

În timp ce condiţia suspensivă afectează însăşi existenţa dreptului de creanţă, termenul suspensiv afectează doar scadenţa acestuia (art. 1411 C. civ.: „obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur”). La data contractării, obligaţia afectată de un termen suspensiv se naşte în mod valabil, perfect, existând şi producând efecte, astfel că plata debitului este valabilă, chiar dacă se face înainte de scadenţă; spre comparaţie, la data contractării, obligaţia afectată de o condiţie suspensivă nu se naşte în mod valabil, existând doar o facultate să se nască în viitor. O plată făcută pentru stingerea unei obligaţii afectate de o condiţie suspensivă este supusă acţiunii în repetiţiune, neexistând încă o obligaţie juridică perfectă.

Diferenţierea condiţiei suspensive de termenul suspensiv incert se realizează facil apelând la întrebarea: la momentul contractării, părţile puteau fi sigure de realizarea evenimentului viitor? Dacă răspunsul este negativ, atunci ne aflăm în prezenţa unei condiţii, însă dacă este afirmativ, atunci ne aflăm în prezenţa unui termen. Clauza „voi merge la examen în locul tău dacă vecina ta va fi cerută în căsătorie” exprimă o condiţie suspensivă, în timp ce „voi merge la examen în locul tău dacă vecina ta va muri” exprimă un termen[43] suspensiv. În contrapartidă, deosebirea condiţiei suspensive de termenul rezolutoriu este facilă, întrucât o creanţă lovită de condiţia suspensivă nu există până la apariţia condiţiei, pe când o creanţă afectată de termenul rezolutoriu este o creanţă născută, de cele mai multe ori certă, lichidă şi exigibilă. Aşadar comparăm lipsa materiei cu existenţa palpabilă a acesteia.

4.2. Faptele

În categoria faptelor juridice includem faptele licite precum gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză şi faptele ilicite care antrenează răspunderea delictuală sau contractuală. Incidenţa acestora este rară în procedura insolvenţei, ca izvor al creanţelor înscrise la masa creală, însă înţelegerea mecanismului naşterii este la fel de importantă ca în cazul actelor. Retrimitem cititorul la tabloul calmului lacurilor cu apă şi evenimentul care produce apariţia undelor. Faptele juridice nu sunt decât nişte transferuri de apă între lacuri, însă neagreate expres de proprietari. Dacă dezechilibrul dintre două patrimonii nu se justifică printr-o raţiune juridic acceptabilă, conchidem că un patrimoniu a crescut injust pe seama celuilalt, iar dezechilibrul nu are o cauză juridic validă[44].

Recunoaşterea juridică a calităţii de izvoare de drept a faptelor juridice reprezintă un triumf al echităţii asupra dreptului pozitiv. Faptele bune sunt răsplătite, prin naşterea unei obligaţii în sarcina beneficiarului de recompensare a făptuitorului. Cele rele sunt pedepsite, prin naşterea unei obligaţii în sarcina făptuitorului de a repara răul produs. Disipând aroma divină, o faptă licită are 2 caracteristici: a) pentru a o realiza, făptuitorul foloseşte drept combustibil propriile drepturi subiective; acestea suferă o diminuare, volumul de apă din lacul creditorului scăzând, corelativ cu umplerea lacului debitorului; b) debitorului i se naşte instant obligaţia de răsplăti pe creditor, corelativ cu umplerea propriului lac. Faptele licite generatoare de obligaţii sunt gestiunea de afaceri[45], plata nedatorată[46] şi îmbogăţirea fără justă cauză[47], cu menţiunea că cea din urmă reprezintă un izvor de obligaţii subsidiar. Aşadar orice însărăcire a creditorului şi o înavuţire a debitorului printr-un fapt licit conduce la o îmbogăţire fără justă cauză doar dacă nu sunt întrunite elementele unei plăţi nedatorate sau gestiuni de afaceri.

În cazul faptelor ilicite, creanţa se naşte la momentul sărăcirii patrimoniului celui păgubit. Art. 1381 alin. (2) C. civ. arată că „dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. Chiar dacă fapta ilicită este calificată ca fiind izvorul creanţei, observăm că data naşterii creanţei este strâns legată de data înregistrării prejudiciului. Este posibil aşadar ca fapta ilicită să fie realizată la o dată iar prejudiciul să fie generat la altă dată. În ipoteza în care o persoană pusă pe şotii truchează fotografii astfel încât să li se cuvină titulatura de dezvăluiri incendiare asupra vieţii secrete a viitorului soţ, iar acestea sunt expediate prin poştă către logodnică, avem un decalaj temporal. Obligaţia de reparaţie se naşte la data suferii şocului emoţional, iar nu la data acţiunii de falsificare. Creanţa constând în dreptul de a pretinde îndreptarea răului cauzat se naşte la data înregistrării răului. Atunci luciul lacului începe să producă vibraţii, echilibrul fiind perturbat.

Faptul ilicit, delictul, se diferenţiază de faptul licit prin aceea că acesta presupune încălcarea legii sau a unor reguli de convieţuire. Debitorul face un rău iar legea îl obligă să facă un bine în loc. Pentru a vorbi de naşterea unei creanţe, conduita imorală trebuie să cauzeze un prejudiciu. Nu orice încălcare a unor reguli declanşează răspunderea delictuală, fiindcă nu orice comportament antisocial cauzează un prejudiciu. Omiterea exteriorizării unui gest elementar de bucurie, ba mai mult afişarea făţişă a unei expresii posace la prezentările de rigoare a noului născut de către proaspăta mămică sau chiar încălcarea regulii botezului religios nu cauzează un prejudiciu. Cu toate acestea, nu întotdeauna este necesară prezenţa unei victime sângerânde pentru a achiesa la existenţa unei răspunderi delictuale, prejudiciile putând să fie mult mai subtile, ca cele morale.

Pe de altă parte, în ipoteza răspunderii contravenţionale şi penale, prejudiciul este adesea prezumat. Fapte ca traversarea pe roşu a unei treceri de pietoni, chiar dacă nu există nici o maşină pe o rază de 1 km sau exprimarea unor cuvinte buruienoase în şedinţa de judecată atrag obligaţia de a repara un prejudiciu prezumat a fi adus ordinii sociale. A amenda înseamnă a îmbunătăţi şi astfel statul se asigură că purtarea delincventului este îndreptată prin acordarea titulaturii de debitor a unei amenzi. Creanţa fiscală, constând în dreptul statului de a obţine repararea prejudiciului, este generat în aceste cazuri tot de o faptă ilicită, o conduită contrară legii, aşadar momentul naşterii obligaţiei fiscale este data nesupunerii la ordinea de drept. Din această perspectivă, răspunderea contravenţională, penală sau fiscală, chiar dacă presupun raporturi de drept public, pot fi înţelese tot apelând la instituţia răspunderii delictuale, relevantă pentru momentul naşterii creanţei fiind tot data faptei ilicite prejudiciabile.

Răspunderea contractuală[48] nu este decât o specie a răspunderii delictuale[49], cea din urmă fiind regula, în timp ce prima reprezintă excepţia. Dacă prejudiciul reclamant de creditor a fost generat de nerespectarea contractului, atunci vorbim de răspundere contractuală şi dacă acesta a fost generat de nerespectarea unor obligaţii care nu erau prevăzute în contract sau pe care legea nu le anexa contractului, atunci vorbim despre răspundere delictuală. Aceste răspunderi se pot cumula doar dacă au ca izvor fapte diferite, în caz contrar cumulul fiind exclus. Spre exemplu, dacă părţile convin prin contract construirea unei căsuţe de veveriţe, însă executantul decide să impresioneze şi în loc de drăgălaşul aşezământ promis ridică în loc o căsuţă de condori şi pe deasupra sapă şi un iaz în curtea beneficiarului pe care-l populează cu broaşte, spre a crea cadrul perfect de vieţuire a păsărilor, vorbim despre două răspunderi: fapta neexecutării conforme a contractului, respectiv construirea altei case decât cea de veveriţe, care generează răspunderea contractuală şi fapta ilicită a excavării curţii victimei naive, care declanşează răspunderea delictuală.

Păgubitul are un drept la reparaţie născut pe măsură ce patrimoniul acestuia este diminuat, însă acest drept este doar în subsidiar o creanţă bănească: regula este repararea prejudiciului în natură[50] şi doar dacă aceasta nu este cu putinţă se va recurge la reparaţia printr-un echivalent monetar. Dreptul la plata unor despăgubiri băneşti nu se naşte doar la momentul în care opţiunea restabilirii echilibrului în natură se dovedeşte a fi imposibilă, ci tot la momentul înregistrării pagubei, însă condiţionat de imposibilitatea reparaţiei în natură. Victima faptei lilicite rămâne singura în drept să aleagă discreţionar dacă reparaţia i se va plăti în natură sau în echivalent bănesc[51], făptaşul neavând obligaţii alternative.

5. Doar creanţele constând în dreptul de pretinde o sumă de bani se înscriu la masa credală

Dacă dreptul de creanţă înseamnă întotdeauna dreptul de a pretinde ceva, din perspectiva debitorului asta înseamnă că este obligat să transfere proprietatea (dare), să facă ceva (facere) sau să nu facă ceva (non facere).

Distincţia este importantă, întrucât în insolvenţă, drepturile băneşti care pot fi înscrise la masa credală înseamnă doar obligaţia de a face (subcapitolul datorarea unei sume de bani). Cea de a da semnifică doar situaţia când debitorul e obligat să transfere sau să constituie un drept real, în timp ce cea de a nu face reprezintă o obligaţie negativă. Nu excludem ipoteza în care o obligaţie de a da este înlocuită cu o obligaţie de a face, precum situaţia în care debitorul în calitate de promitent vânzător, obligat la încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică pentru transferul proprietăţii, refuză să-şi execute obligaţia, fiind activată răspunderea contractuală. Faptul neexecutării se petrece mereu ulterior contractării, ceea ce atrage posibilitatea ca obligaţia de plată să fie calificată drept una curentă, dacă are loc după deschiderea procedurii. În condiţiile în care antecontractele sunt executate de practicianul în insolvenţă doar dacă sunt îndeplinite anumite condiţii legale[52], care nu au fost avute în vedere la data contractării, legitim ne putem întreba dacă mai există vreo vinovăţie a debitorului în conduita neexecutării şi dacă nu cumva este exonerat de răspundere? Există cazuri în care cu siguranţă putem să răspundem pozitiv, debitorul având o „justificare[53] pentru neexecutare, fiindcă el nici dacă şi-ar dori, legal tot nu ar putea, atribuţia de executare fiind preluată şi adusă la îndeplinire exclusiv de practician. Spre exemplu, de ce-ar răspunde debitorul pentru neexecutare dacă insolvenţa nu este culpabilă şi bunul este necesar unei reorganizări? Legea obligă[54] la neexecutare (1353 C. civ.) ! Discuţia ne îndepărtează de la temă[55] dar întăreşte ideea principală că o obligaţie de a da nu face obiectul înscrierii la masa credală.

Separaţia creanţelor în cele de a da, a face sau a nu face sună preţios, dar insolvenţa nu pare să facă mofturi. Textul este generos, singurul adjectiv care arată ce fel de creanţe se înscriu la masa credală fiind „toate” (cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii[56]). Totuşi milostenia legiuitorului nediscriminator este balansată de prevederile conform cărora în tabelul de creanţe se înscriu doar obligaţiile cu valoare monetară[57]. Aşadar, indiferent că suntem în prezenţa unei creanţe constând într-o obligaţie de a da (obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra unei pisici), a face, alta decât obligaţia de a plăti o sumă de bani (obligaţia de a preda o pisică) sau a nu face (obligaţia de a nu da mâncare de peşti pisicii nou achiziţionate), în tabel nu pot figura decât creanţe de tipul celor de a face, cu subcapitolul obligaţii de plată a unor sume de bani. De altfel, întreaga procedură este declanşată şi derulată având drept cauză plata unor datorii pecuniare.

Remarca ridică trei chestiuni: o creanţă care nu presupune obligaţia debitorului de a plăti o sumă de bani, aşadar una de a da, a face (cu excepţia celor de plată) sau de a nu face constituie obiectul cererii de înscriere la masa credală? Creditorii titulari ai unor astfel de creanţe sunt obligaţi sub sancţiunea decăderii să ceară înscrierea la masa credală urmând ca lichidatorul să le transforme în obligaţii pecuniare? Dacă nu, aceşti creditori îşi mai pot realiza creanţele după deschiderea procedurii, având în vedere efectul suspensiv[58]?

Pentru a adânci enigma, facem vorbire şi despre conţinutul art. 107 din Legea 85/2014 care arată că: „creanţele constând în obligaţii care nu au fost calculate în valoare monetară (…) vor fi calculate de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar şi înscrise în tabelul de creanţe cu valoarea nominală pe care o aveau la data deschiderii procedurii (…)”.

Prima concluzie, falsă, ce se desprinde din lectura textului, e că un creditor titular al unei creanţe, alta decât dreptul de a pretinde o sumă de bani, e obligat să formuleze declaraţie de creanţă, după care să-i paseze practicianului sarcina cuantificării în bani a obligaţiei. Lichidatorul îşi îndeplineşte astfel sarcina ancestrală de lichidare a masei pasive, jucând rolul unui evaluator, chiar reprezentant al creditorului, titular al dreptului său de opţiune între dreptul de a obţine obligaţia aşa cum a fost contractată sau dreptul de a obţine o executare prin echivalent: daune interese. Chiar dacă această judecată a fost exprimată în doctrină[59], nu o împărtăşim.

Pentru a exercita acţiunea de calcul, practicianul trebuie să fie învestit cu o cerere de creanţă constând în obligaţia de plată a unei sume de bani, nedeterminate, însă determinabile conform documentelor justificative depuse în probaţiune de creditor. În caz contrar, lipseşte obiectul socotelii, lichidatorul neavând ce să adune în cazul altui tip de obligaţie decât cea monetară. Evident, o obligaţie de a preda un bun sau o obligaţie de a nu face nu se transformă într-o obligaţie de plată a unei sume de bani, în baza legii insolvenţei sau a unui calcul al lichidatorului, ci în baza unei opţiuni exprese a creditorului, decizie luată după momentul faptei de neexecutare a contractului. În lipsa unei proceduri de insolvenţă deschise, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală, faptul neexecutării nu determină stingerea obligaţiei contractuale, creditorul având în continuare dreptul de pretinde şi obţine executarea aşa cum s-a convenit[60].

6. Acţiunile privind realizarea unor obligaţii de a face, a da sau a nu face nu se suspendă la data deschiderii procedurii

Deschiderea procedurii insolvenţei blochează posibilitatea executării silite a creanţelor, astfel că se pune întrebarea firească dacă de la acest moment toate creanţele sunt convertite de drept în obligaţii de plată a unor sume de bani?

Raportat la motivarea precedentă, credem că răspunsul este negativ, în primul rând pentru că interesul principal al oricărui creditor este ca obligaţia să fie executată aşa cum a fost contractată, înlocuirea acestuia cu plata unei sume de bani nefiind în interesul acestuia (raportat la cauza de la data contractării). Să ne imaginăm cazul în care debitorul este furnizor de rochii de mirese, în timp ce creditorul este viitoarea soţie. Procedura insolvenţei se deschide cu două zile înainte de data nunţii. Debitorul vrea şi poate să-şi onoreze obligaţia, contractul fiind catalogat ca fiind în derulare, în timp ce nenorocita ghinionistă evident nu-şi doreşte ca în loc de articolul vestimentar să primească o hârtie de la administratorul judiciar, cum că a fost înscrisă în tabelul creanţelor.

Creditorul are interesul să-i fie executată obligaţia de a face (de a primi rochia), iar nu să-i fie preschimbată creanţa într-o sumă de bani.

Sfărmarea unicităţii timpului declanşată de deschiderea procedurii izolează pe o insulă doar creanţele anterioare constând în dreptul de a pretinde o sumă de bani de la debitoare. Celelalte creanţe, chiar dacă anterioare, nu vor avea acelaşi regim, putând fi pretinse în continuare individual de creditori. Efectul suspensiv al procedurii blochează doar executarea silită a creanţelor a creanţelor constând în dreptul de a pretinde sume de bani, celelalte, a face, a da, a nu face, nefiind afectate, creditorii având dreptul la executarea acestora benevol.

Art. 75 alin. (1) din Legea 85/2014 arată că: de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor”.

7. Creditorul contractual, deţinător al unei creanţe alta decât dreptul de a pretinde o sumă de bani, poate să ceară înscrierea în tabel?

Convertirea obligaţiei, alta decât a plăti o sumă de bani într-o obligaţie de plată a unei sume de bani semnifică o executare prin echivalent, deci activarea răspunderii contractuale, cu bifarea cumulativă a tuturor elementelor: faptul neexecutării, raport cauzalitate, prejudiciu[61], culpă. Cât timp debitorul nu a deraiat de la executarea obligaţiilor contractuale, nu se poate vorbi despre prejudiciu, neexistând fapta ilicită. Aşa cum deschiderea procedurii nu are darul de a bloca de drept executarea obligaţiilor convenţiilor curente, aşa nici practicianul nu are vreun drept potestativ de a modifica unilateral contractele debitoarei prin înlocuirea obligaţiilor asumate de debitoare.

Creditorul contractual al debitorului, deţinător al unei creanţe, alta decât dreptul de a pretinde o sumă de bani, nu dobândeşte o creanţă ce poate fi înscrisă în tabel, decât în anumite condiţii. Să sintetizăm soluţiile:

înscrierea unei creanţe pecuniare pure şi simple dacă: i) faptul neexecutării contractului este anterior deschiderii procedurii, ii) s-a făcut proba răspunderii contractuale (fiind dovedit şi lichidat prejudiciul); iii) creditorul nu mai are dreptul la executarea obligaţiei iniţiale.
înscrierea unei creanţe pecuniare sub condiţia stabilirii prejudiciului de către judecător dacă: i) faptul neexecutării contractului este anterior deschiderii procedurii, ii) s-a făcut proba răspunderii contractuale dar este necesară stabilirea prejudiciului de către judecător; iii) creditorul nu mai are dreptul la executarea obligaţiei iniţiale.
înscrierea unei creanţe pecuniare sub condiţia suspensivă a neexecutării obligaţiei principale dacă: i) faptul neexecutării contractului este anterior deschiderii procedurii, ii) s-a făcut proba răspunderii contractuale; iii) creditorul doreşte executarea obligaţiei iniţiale.
respingerea creanţei ca neîntemeiată dacă: i) faptul neexecutării contractului este ulterior deschiderii procedurii sau ii) nu s-a făcut proba răspunderii contractuale.

Soluţiile propuse sunt generale şi trebuie adaptate fiecărei situaţii în parte.

În primul rând, în cazul răspunderii contractuale prejudiciul trebuie dovedit. Preliminar, arătăm că, în principiu, dacă nu vorbim de daune morale cauzate de şocul neexecutării, nu orice neexecutare contractuală se traduce într-un prejudiciu. Revenind la exemplul măritişului, dacă rochia de mireasă era programată pentru livrare la ora 08:00, iar obligaţia este încălcată, fiind îndeplinită doar seara la 21:00, iar femeia oricum nu avea program în respectiva zi cu articolul mult râvnit, prejudiciul nu s-a produs. Aşadar debitorul nu are ce să repare. Pe de altă parte, dacă părţile au evaluat deja consecinţele neexecutării anterior faptului neexecutării, însăşi neexecutarea prezumă existenţa unui prejudiciu, deşi faptul executării şi prejudiciul sunt condiţii distincte pentru invocarea răspunderii contractuale. Art. 1537 C. civ. decretează că „dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”.

Dovada prejudiciului nu este atât de simplă pe cât pare în procedura insolvenţei, întrucât administratorul judiciar poate administra o probaţiune limitată doar la înscrisuri. Într-adevăr, acesta nu poate apela la martori, interogatorii sau expertize la momentul verificării creanţelor pentru a constata existenţa şi întinderea prejudiciului. Observaţia ridică chestiunea dacă creditorul a cărui creanţă pretinsă nu este probată doar cu înscrisuri mai are obligaţia să ceară înscrierea acesteia şi dacă da, administratorul judiciar poate da altă soluţie decât respingerea ca nedovedită? Art. 104 alin. (2) din Legea 85/2014 limitează probaţiunea la înscrisuri „la cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei (…)”. Altfel spus, femeia deprimată de faptul nelivrării rochiei, îşi poate dovedi prejudiciul moral suferit, chemând ca martor o prietenă burlăciţă? Cât timp creanţa n-a născut şi e anterioară, creditorul e obligat s-o ceară şi chiar dacă practicianul nu are competenţa administrării altor probe decât înscrisuri, credem că soluţia corectă ar trebui să fie înscrierea sub condiţia suspensivă a dovedirii prejudiciului. Creditorul are la dispoziţie o acţiune în constatarea prejudiciului în faţa judecătorului sindic, întrucât pe de o parte deschiderea procedurii blochează doar acţiunile în realizarea creanţelor, iar pe de altă parte creditorul nu-şi poate realiza creanţa direct în faţa practicianului.

Capitolul II: Practica naşterii

Izvoarele creanţelor reprezintă particulele elementare ale obligaţiilor în demersul identificării momentului naşterii. Hăţişul practicii oferă o doză considerabilă de aroganţă oricărui practician care se încumetă a afla de când există fără a şti ce caută. Labirintul poate fi transformat într-o matriţă, dacă întrebările sunt puse în ordine: Care este izvorul creanţei (actul sau faptul)? Dreptul creditorului este pur şi simplu sau condiţionat sau doar eventual? Care este data neexecutării contractului? Care este data cauzării prejudiciului?

Chiar dacă în teoria naşterii am făcut infuzie de practică, exemplele au fost mai degrabă abstracte, menite să deseneze creanţa, vizualizând-o ca şi când ar fi un lucru palpabil, iar nu un drept imaginar, născocit de om. Practica cere soluţii simple, clare şi la obiect, astfel că ne-am rezervat dreptul de a expune schematizat în cele ce urmează câteva ipoteze comune dar problematice privind momentul naşterii creanţei. Câteva, fiindcă lista nu poate fi epuizată şi oricum, asta n-ar reprezenta niciodată un scop: o enumerare cât mai voluminoasă, cu cât mai multe cazuri gata soluţionate. Scopul prezentului material este atins dacă expunerea din teoria naşterii se dovedeşte a fi într-atât de clară, încât parcurgerea ulterioară a practicii naşterii se prezintă ca inutilă.

1. Hotărârile judecătoreşti prin care debitorul e obligat la plata unor sume de bani
a) hotărârea judecătorească nu constituie niciodată izvor de creanţă, prin urmare data naşterii creanţei nu va fi data hotărârii, ci data actului sau faptului generator de obligaţie; judecătorul doar constată existenţa unui raport obligaţional, naşterea acestuia în trecut, aşadar practicianul va trebui să identifice în cadrul considerentelor acţiunea care a determinat naşterea unei obligaţii pecuniare în sarcina debitorului;
b) verificarea momentului naşterii unei creanţe constatate printr-o hotărâre judecătorească are relevanţă când aceasta a fost pronunţată ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, întrucât dacă acest moment este anterior, creanţa va fi mereu anterioară;
c) amenda are ca izvor de creanţă un fapt ilicit săvârşit de debitor, prin urmare este necesară identificarea momentului săvârşirii conduitei culpabile;
d) cheltuielile de judecată şi taxa de timbru au ca izvor de creanţă faptul licit, prin urmare trebuie identificată data achitării acestora de creditor;
e) pentru procedura insolvenţei, taxa de timbru şi cheltuielile de judecată generate de înregistrarea declaraţiei de creanţă vor urma regimul creanţei principale, fiind accesorii unei creanţe anterioare.

2. Creanţele fiscale
a) creanţa fiscală se naşte la momentul constituirii bazei de impunere, relevantă fiind data actului sau faptului juridic de care legea fiscală leagă naşterea unei obligaţii fiscale. Spre exemplu, obligaţia de plată a TVA se naşte la data încheierii contractului de vânzare cumpărare;
b) creanţa fiscală se naşte indiferent dacă debitorul a informat Statul asupra existenţei sau invers, Statul l-a informat pe contribuabil;
c) prin urmare, data depunerii declaraţiilor fiscale sau data emiterii deciziei de impunere este irelevantă, aceste înscrisuri doar constatând existenţa unor obligaţii fiscale deja născute;
d) prevederea de la art. 102 din Legea 85/2014 „sunt creanţe anterioare şi creanţele bugetare constatate printr-un raport de inspecţie fiscală întocmit ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului” nu reprezintă o excepţie de la dreptul comun al naşterii creanţelor, în lipsa acestuia soluţia fiind identică; textul a fost introdus preventiv de legiuitor, pentru a frâna avalanşa de cereri de plată curente[62], întemeiate pe acte sau fapte anterioare săvârşite de debitoare.

3. Dreptul de a deduce şi a ajusta TVA
a) nu reprezintă o creanţă, ci doar un drept de a plăti mai puţin din TVA datorată la stat;
b) TVA este o datorie fiscală care se naşte la data realizării operaţiunii taxabile;
c) 256 C. fiscal defineşte „taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform prevederilor prezentului titlu”;
d) este indirect, fiindcă TVA cuprinsă în preţul unei pâini nu este plătită de cumpărător direct la stat, ci este plătită către un intermediar, vânzătorul pâinii, care are obligaţia de a o vira către stat. Altfel spus, agenţii economici înregistraţi în scopuri de TVA sunt agenţi ai statului, care colectează TVA pentru acesta;
e) s-a recurs la acest mecanism de intermediere, întrucât vânzătorul pâinii nu doar colectează TVA, ci plăteşte la rândul lui TVA când cumpără făină pentru procesul de fabricare. Astfel, dacă un agent are atât un drept de a încasa cât şi o obligaţie de a plăti TVA, intervine un soi de regularizare, compensare convenţională, numită fiscal „ajustare”. Concret, intermediarul nu mai plăteşte întreaga TVA încasată de la cumpărătorul pâinii, ci scăzând-o cu cea de plată, transferă o sumă diminuată la stat;
– dacă există drept deducere = ajustare pozitivă (se plăteşte mai puţin TVA la stat decât cel colectat, fiindcă se scade din TVA colectat)
– dacă se pierde dreptul de deducere = ajustare negativă (se plăteşte TVA la stat aşa cum s-a colectat, nemaiexistând un drept de deducere).
f) raportat la art. 297 alin. (1) C. fiscal, dreptul de scădere TVA, deci dreptul de deducere, ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. Potrivit art. 280 alin. (2) C. fiscal exigibilitatea taxeireprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată;
g) Astfel, dreptul de deducere se naşte la data la care TVA este exigibilă (ajustare pozitivă);
h) Dreptul de deducere se pierde automat la data la care societăţii îi este anulat codul TVA (nu justifică intenţia şi capacitatea de desfăşura activitate), prin urmare de la această dată se naşte obligaţia de ajustare negativă.

4. Data facturii sau data contractului?
a) doar contractul este izvor de obligaţii, întrucât factura nu reprezintă un acord de voinţe, ci doar un document contabil emis unilateral de o parte, a cărui valabilitate nu este condiţionată de acceptarea de către cealaltă parte[63] (semnarea nu este obligatorie);
b) în situaţia în care contractul se perfectează verbal şi singurul document emis care probează raportul obligaţional este factura, aceasta din urmă tot nu are calitatea de izvor de obligaţii, prin urmare este irelevantă data facturii, fiind mereu ulterioară perfectării contractului;
c) practica stornării unor facturi anterioare deschiderii procedurii insolvenţei şi emiterii unor facturi curente nu determină modificarea datei naşterii creanţei, întrucât atât factura stornată, cât şi cea nou emisă, constată aceeaşi creanţă, izvorâtă dintr-un contract unic;
d) nu întotdeauna data contractului în sens de înscris echivalează cu data naşterii creanţei, întrucât acordul poate să facă referire atât la creanţe eventuale cât şi la creanţe certe; spre exemplu, în cazul unui contract cu prestări succesive, cum ar fi cel de furnizare de utilităţi, obligaţia de plată a creanţelor se naşte succesiv.

5. Daunele interese
a) dacă izvorul obligaţiei este faptul ilicit (răspunderea delictuală), momentul naşterii dreptului de la reparaţie pecuniară este data producerii prejudiciului;
b) dacă izvorul obligaţiei este faptul neexecutării (răspunderea contractuală), momentul naşterii dreptului la reparaţie este data neexecutării obligaţiei contractuale;
c) chiar dacă prejudiciul este evaluat de părţi prin contract (clauza penală), obligaţia de reparaţie nu se naşte de la data contractului, situaţia fiind similară cu ipoteza în care prejudiciul este evaluat legal (dobânda legală) sau judiciar (de un judecător);
d) o aplicaţie a regulii conform căreia obligaţia de reparaţie a prejudiciului contractual se naşte la data apariţiei prejudiciului, iar nu la data contractării sub condiţie, este dată de art. 123 alin. (4) din Legea 85/2014;
e) dacă daunele interese sunt cominatorii, atunci urmează regimul obligaţiei principale contractuale neexecutate ale cărei accesorii sunt, deci vor fi catalogate ca anterioare deschiderii procedurii, iar dacă sunt compensatorii, atunci data naşterii obligaţiei la despăgubire este data neexecutării contractului.

6. Contractul de împrumut
a) obligaţia de a returna împrumutul acordat se naşte la data încheierii contractului, chiar dacă obligaţia de rambursare a fost stabilită în tranşe;
b) obligaţia de returnare a împrumutului este nescadentă, iar nu condiţionată, fiindcă nu există nici un element exterior de care să depindă naşterea datoriei[64].

7. Contractul de închiriere
a) suntem în prezenţa unui contract cu executare succesivă;
b) în general, dacă chiria se plăteşte lunar, atunci obligaţia de plată se naşte lunar, pe măsura asigurării folosinţei bunului; obligaţia de plată a chiriei nu se naşte dintr-o dată, la data contractării, ca nescadentă. Spre exemplu, dacă avem un contract de închiriere a unui apartament încheiat pe 12 luni, cu o chirie de 300 euro/lună, atunci vom avea o datorie de 300 euro născută la data contractării şi nu o datorie de 300 euro născută şi o datorie de 3300 euro nescadentă (300 euro x 11 luni);
c) o aplicaţie a acestei reguli o face Legea 85/2014 la art. 105 alin. (4), când vorbeşte de tratamentul creanţelor provenind dintr-un contract de leasing financiar (contract de vânzare în rate)[65], chiar dacă norma ar fi mai potrivită unui leasing operaţional (contract de închiriere cu posibilitate de cumpărare): „în cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii şi menţinut, în condiţiile art. 123 alin. (12), creanţele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe, fiind plătite la scadenţă”.

8. Creanţele salariale
a) izvorul creanţei salariale este contractul, acesta fiind obligatoriu încheiat în scris;
b) creanţa salarială se naşte la data prestării muncii, aşadar chiar dacă există un contract, creanţa nu se naşte dacă munca nu a fost prestată;
c) creanţa salarială nu se naşte la data contractuală de plată a salariului, aceasta fiind doar scadenţa;
d) în acest sens, art. 159 C. Muncii decretează că „salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”;
e) dacă procedura insolvenţei se deschide la jumătatea lunii, la masa credală nu va fi înscrisă contravaloarea muncii prestate pentru toată luna, ci doar cea aferentă zilelor lucrate până la deschiderea procedurii.

9. Creanţa fideiusorului/cesionarului/celui care face o plată pentru altul
a) la data achitării creanţei creditorului, fideiusorul nu dobândeşte o creanţă nouă faţă de debitor, ci preia prin subrogaţie creanţa creditorului faţă de debitor, ce are ca izvor contractul perfectat între creditor şi debitor;
b) la data cesiunii de creanţă, cesionarul preia o creanţă deja născută aflată în patrimoniul cedentului, pe care acesta o are faţă de debitorul cedat;
c) similar, în cazul subrogaţiei prin plată, cel care face o plată în locul debitorului, preia creanţa deja născută a creditorului.

10. Garanţia de bună execuţie
a) creanţa beneficiarului reprezentând dreptul de a executa garanţia de bună execuţie se naşte la data faptului neexecutării contractului de către executant;
b) creanţa executantului reprezentând dreptul la restituirea sau eliberarea garanţiei de bună execuţie se naşte la data încheierii contractului (obligaţie afectată de o modalitate);
c) beneficiarul are o obligaţie de a face, constând în eliberarea garanţiei de bună execuţie sau emiterea unui acord către banca depozitară a garanţiei, pentru eliberarea lichidităţilor sau o obligaţie de plată în cazul în care lichidităţile intră în propriul patrimoniu.

11. Creanţa asociatului din aportul social
a) de la momentul constituirii capitalului social, asociatul (sau acţionarul) are doar un drept eventual de creanţă contra societăţii, constând în dreptul de a pretinde o plată dacă firma înregistrează profit. Asociatul nu dobândeşte o creanţă condiţionată de existenţa profitului la data constituirii societăţii, ci titluri de participare. Societatea este obligată să-i plătească un procent proporţional cu cota de beneficii dintr-un eventual profit;
b) izvorul creanţei este contractul de societate sau acţiunea, ca înscris autonom care încorporează o obligaţie;
c) creanţa constând în dreptul de a primi o sumă de bani, se naşte doar la momentul la care societatea înregistrează profit, raportat la ar 67 (1) din Legea 31/1990. Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend. Raportat la art. 548 alin. (4) C. civ. dividendele au natură juridică de fructe civile;
d) creanţele asociaţilor provenind din aportul social (sau acţiuni) nu se înscriu la masa credală, fiindcă nu participă la procedura insolvenţei, deschisă strict pentru satisfacerea creanţelor creditorilor societari. Art. 256 alin. (1) din Legea 31/1990 arată că „lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii”;
e) creanţele asociaţilor care nu provin din aportul social sau acţiuni (acte sau fapte juridice comune) se înscriu la masa credală, dar aceste creanţe au un regim de îndestulare inferior (fiind o aplicare a principiului conform căruia asociaţii nu pot încasa bani de la societate înaintea plăţii tuturor datoriilor). Exemplu: un asociat încheie un contract de împrumut cu societatea.

12. Creanţa prevăzută într-un bilet la ordin, cambie sau CEC
a) titlurile comerciale de valoare sunt definite ca înscrisuri în temeiul cărora posesorul legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris. Înscrisurile au caracter constitutiv, dreptul fiind încorporat în titlu și poate fi exercitat numai în temeiul titlului[66];
b) punând în context, dacă la data de 15.09.2016 A vinde lui B o maşină contra unui preţ de 1000 euro, urmând ca plata să se realizeze printr-un bilet la ordin, iar acest înscris este emis de B la data de 01.12.2017, avem de-a face cu două obligaţii de plată diferite, cu momente de naştere distincte;
c) caracterul autonom al dreptului de creanţă ce izvorăşte din titlul comercial, impune ca dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu să fie independente faţă de actul juridic din care decurg[67] (contractul iniţial);
d) prin urmare, plata ulterioară a obligaţiei născute din contractul din 15.09.2016 nu determină stingerea raportului cambial, creanţa născută la data de 01.12.2017 fiind în continuare neachitată;
e) cu toate acestea, plata biletului la ordin duce la stingerea raportului obligaţional original[68]; la momentul emiterii biletului la ordin, obligaţia originală îşi păstrează fiinţa, dar devine subsidiară noii obligaţii, executarea acesteia fiind condiţionată de neexecutarea obligaţiei cambiale. Acţiunea ce derivă din raportul fundamental, este astfel suspendată[69];
f) dacă la data de 16.09.2016 se deschide procedura de insolvenţă, atunci emiterea ulterioară a unui bilet la ordin pentru plata obligaţiei născute în baza contratului din 15.09.2016, este lovită de nulitate (fiind practic o evadare de la caracterul concursual al procedurii).

* Cu cât un studiu este mai voluminos, cu atât probabilitatea de eroare este mai ridicată. Mi-o asum. Articolul constituie o invitaţie la critică. O soluţie la o problemă de drept se prezintă ca întemeiată nu pentru că cineva zice, ci pentru că cineva se contrazice. Eşecul în argumentare e un succes în soluţionare, iar prin intermediul prezentului am dorit să-mi expun optica asupra cărămizilor ce compun fundaţia unor probleme de drept ce m-au măcinat multă vreme.


[1] Nu excludem situaţia când creditorul doreşte înscrierea în tabel pentru a exercita un control al procedurii, prin exercitarea dreptului de vot în adunările creditorilor.
[2] Primul imbold ar fi să le numim clauze contractuale, dar sintagma reprezintă un pleonasm.
[3] Etimologie: din lat. Obligo, are = a oblige, a lega, el însuşi derivat din ligo, are = a lega + ob = în vederea a. Preluat din Philippe Maularie, Laurent Aynès, Philippe Stoffel – Munk, Drept civi. Obligaţiile, Wolters Kluwer, 2009, Bucureşti, p. 1.
[4] Pentru o istorie a violenţei la care erau supuşi debitorii, a se vedea Adrian Ştefan Clopotari, Prioritatea reorganizării în detrimentul falimentului, articol publicat pe www.juridice.ro, la data de 29 decembrie 2014.
[5] Art. 31 C. civ.: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.
[6] Art. 1 pct. 7, 8, 9, 10, 11, 12 C. proc. fiscală arată că:
A) Creanţa bugetară – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa bugetară principală şi creanţa bugetară accesorie.
a.1) creanţă bugetară principală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanţele bugetare accesorii;
a.2) creanţă bugetară accesorie – dreptul la încasarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe bugetare principale;
B) Creanţă fiscală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie;
b.1) creanţă fiscală principală – dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege;
b.2) creanţă fiscală accesorie – dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii;
[7] Liviu Pop, Ionuţ – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Universul juridic, Bucureşti, 2012, p. 22 – 23.
[8] S-a arătat că deşi opţiunea legiuitorului este clară în sensul autonomizării fiscale şi al normalizării relaţiei dintre contribuabil şi fisc, o parte din doctrină rămâne cantonată în a susţine poziţia de subordonare a subiectului pasiv, motivând că aceasta este o caracteristică a dreptului public, din care face parte şi dreptul fiscal. Radu Bufan, Mihai Buidoso, Ioniţa Cochinţu, Alexandra Muntean, Natalia Şvidchi, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 42.
[9] Pentru o soluţie inedită asupra naturii creanţelor bugetare a se vedea Decizia 141/2016 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, ce poate fi consultată integral aici. Chiar dacă discutabil, instanţa a calificat chiriile încasate de o primărie, în temeiul unui contract civil, ca fiind venituri civile, iar nu bugetare.
[10] A de vedea Decizia 349/2016 a Curţii de Apel Ploieşti, ce poate fi consultată integral aici.
[11] Contractul în limbaj uzual, fiindcă vorbim de plăţi nedatorate efectuate în baza unui contract, aşadar izvorul este faptul licit.
[12] Art. 283 alin. (5) C. proc. pen.: „Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii”. Art. 46 din OUG 80/2013: „Sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justitiei si Ministerului Public pentru desfasurarea proceselor penale, care sunt suportate de parti sau de alti participanti la proces, in conditiile prevazute de Codul de procedura penala, precum si din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat si se vireaza intr-un cont distinct de venituri al acestuia”.
[13] Conform art. 1 pct. 37, 38 C. proc. fiscală.
[14] Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligaţii, Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 201. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept Civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, All Beck, Bucureşti, 2000, p. 13.
[15] Art. 499 C. civ. arată că: „(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. (2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. (3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. (4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.
[16] Paul Vasilescu, op. cit., p. 201.
[17] Ne vom folosi de această subliniere mai târziu.
[18] Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All Educational, Bucureşti, 1998, p. 392. Autorul relevă că „putem considera ca izvoare principale ale obligaţiilor pe de-o parte contractul (…) şi pe de altă parte culpa (delict sau quasi delict) adică greşeala consistând în atingerea păgubitoare a uneia din prerogativele cuprinse într-un drept real sau într-un drept inerent persoanei altuia: şi alăturarea de aceste două mari izvoare mai găsim în lege şi doctrină ca creatoare a unui raport de obligaţie (…)”.
[19] Art. 1166 C. civ.
[20] Art. 1324-1325 C. civ.
[21] Desigur, nu scăpăm din vedere că politicienii nu legiferează impozite discreţionar (sau scăderi de taxe!), ci în baza unui contract de mandat dat de cetățeni, specific unei democraţii parlamentare şi în interesul bunăstării cetăţii.
[22] A se vedea Flavius – Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul cod civil. Comentariu pe articole, C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1392. Se arată că urmare a naşterii raportului juridic ca rezultat al manifestării unilaterale de voinţă a autorului actului, de regulă acesta dobândeşte calitatea de subiect pasiv (debitor) în cadrul respectivei relaţii, fără a fi necesară nicio acceptare din partea subiectului activ. La fel, nu are incidenţă condiţia acceptării nici în cazul în care autorul actului dobândeşte calitatea de creditor în raportul juridic astfel constituit [spre exemplu, ipoteza angajatorului care dispune măsura delegării sau pe cea a detaşării – art. 44 alin. (1) şi art. 46 alin. (1) din Codul muncii].
[23] Art. 43 şi 44 din C. Muncii arată că: „delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni şi se poate prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului. Refuzul salariatului de prelungire a delegării nu poate constitui motiv pentru sancţionarea disciplinară a acestuia. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”.
[24] Art. 45 C. Muncii arată că: „detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu consimţământul scris al salariatului”.
[25] Liviu Pop, op. cit., p. 594: „Cu toate acestea, până la realizarea condiţiei, obligaţia are o anumită existenţă, embrionară. Creditorul are ceea ce se cheamă un drept eventual”.
[26] Art. 956: Actele juridice asupra moştenirii nedeschise Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii. Art. 2370: Obligaţiile viitoare sau eventuale. Atunci când garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca dobândeşte rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate.
[27] Deci dreptul sub condiţie este un drept căruia nu-i lipseşte nici un element neecesar pentru a fi perfect, un drept complet din toate punctele de vedere, un drept care are un titular, un obiect, o cauză, care presupune un consimţământ, şi nu depinde de la sine, pentru a exista, de un eveniment viitor, printr-o clauză specială, un drept care ar lua naştere imediat fără această clauză. Nicolae Titulescu, Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 2.
[28] Ibidem. Autorul arăta în 1905 că cesiunea de creanţe viitoare este valabilă, chiar dacă acestea de pe urmă nu există în patrimoniu; şi există, în consecinţă, o infinitate de drepturi personale eventuale în privinţa obiectului lor. Ideea este reluată, totuşi fără a se indica sursa antebelică, de Ştefan Vlad, Aplicaţii ale drepturilor eventuale în NCC (II), juridice.ro, 16 iulie 2013. Autorul arată că cesiunea unei creante viitoare este o aplicaţie a normei generale de principiu cuprinsă în art. 1228 NCC care prevede că „în lipsa unei prevederi legale, contractele pot purta si asupra bunurilor viitoare”.
[29] Nicolae Titulescu, op. cit., p. 147.
[30] Art. 104 alin. (2) din Legea 85/2014: La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei”.
[31] A se vedea Decizia 11/2016 a ICCJ. Soluţia corectă a venit să acopere o lacună a textului actual care permite, citit aşa cum este, verificarea de către practician, a unui titlu executoriu contestat, dar nesuspendat. Art. 105 (2) din Legea 85/2014 stipulează că: „Nu sunt supuse acestei proceduri creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale”.
[32] A se vedea infra pct. 4.2 din prezentul material.
[33] Care nu se suspendă de drept la deschiderea procedurii, raportat la art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014: Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): „a)căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului”.
[34] Art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014: „creanţa unei părţi vătămate din procesul penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii civile în procesul penal în favoarea părţii vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei”.
[35] Art. 1537 C. civ.: „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”.
[36] Art. 123 (4) din Legea nr. 85/2014 „În cazul denunţării unui contract, o acţiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului şi va fi soluţionată de judecătorul-sindic. Drepturile stabilite în favoarea cocontractantului în urma exercitării acţiunii în despăgubiri se vor plăti acestuia potrivit prevederilor art. 161 pct. 4, pe baza hotărârii în temeiul căreia i-au fost recunoscute, rămasă definitivă”. 161 pct. 4 se referă la plata creanţelor născute după data deschiderii procedurii.
[37] Art. 39, 40, 41 şi 42 de normele metodologice din Legea nr. 98/2016.
[38] Art. 40 din normele metodologice ale Legii nr. 98/2016: (1) De regulă, garanţia de bună execuţie se constituie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, prevederile art. 36 alin. (3)-(5) aplicându-se corespunzător. (2) În cazul în care valoarea garanţiei de bună execuţie este mai mică de 5.000 de lei, autoritatea contractantă are dreptul de a accepta constituirea acesteia prin depunerea la casierie a unor sume în numerar. (3) Dacă părţile convin, garanţia de bună execuţie se poate constitui şi prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale, cu condiţia ca autoritatea contractantă să fi prevăzut această posibilitate în documentaţia de atribuire. (4) În cazul prevăzut la alin. (3), contractantul are obligaţia de a deschide un cont la dispoziţia autorităţii contractante, la o bancă agreată de ambele părţi. (5) În cazul în care autoritatea contractantă are calitatea de autoritate publică, instituţie publică sau operator economic cu capital integral sau majoritar de stat, contractantul are obligaţia de a deschide contul la dispoziţia autorităţii contractante, prevăzut la alin (4), la unitatea Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal competent în administrarea acestuia. (6) Suma iniţială care se depune de către contractant în contul de disponibil astfel deschis potrivit alin. (4) şi (5) nu trebuie să fie mai mică de 0,5% din preţul contractului de achiziţie publică/contractului subsecvent, fără TVA. (7) Pe parcursul îndeplinirii contractului de achiziţie publică/contractului subsecvent, autoritatea contractantă urmează să alimenteze contul de disponibil prevăzut la alin. (4) şi (5) prin reţineri succesive din sumele datorate şi cuvenite contractantului până la concurenţa sumei stabilite drept garanţie de bună execuţie în contractul de achiziţie publică/contractul subsecvent şi va înştiinţa contractantul despre vărsământul efectuat, precum şi despre destinaţia lui. (8) Din contul de disponibil deschis la Trezoreria Statului pe numele contractantului prevăzut la alin. (5) pot fi dispuse plăţi atât de către contractant, cu avizul scris al autorităţii contractante care se prezintă unităţii Trezoreriei Statului, cât şi de unitatea Trezoreriei Statului la solicitarea scrisă a autorităţii contractante în favoarea căreia este constituită garanţia de bună execuţie.
[39] Paul Vasilescu, op. cit., p. 540. Chiar dacă tema discuţiei nu este obligaţia de returnare a garanţiei, ci executarea prin echivalent a obligaţiilor, autorul notează că prin efectul activării clauzei penale, creditorului i se deschide un drept de opţiune între a pretinde fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie executarea prestaţiilor prevăzute de clauza penală [art. 1528 alin. (2) C. civ.]. Alegerea aparţine doar creditorului, clauza penală netransformând obligaţia contractuală într-una condiţionată, facultativă sau alternativă pentru debitor, care nu se poate libera oferind prestaţia penalizatoare în locul executării obligaţiei principale.
[40] Art. 42 din normele metodologice ale Legii 98/2016: „(…) autoritatea contractantă are obligația de a elibera/restitui garanția de bună execuție în cel mult 14 zile de la data întocmirii procesului-verbal de recepție (…)”.
[41] Art. 2105 alin. (1) C. civ.: „când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumtibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor”. Prevederea este reglementată în cadrul depozitului neregulat, contract nenumit. Avem rezerve în a califica astfel operaţiunea, dat fiind că astfel s-ar împuternici executantul să ceară restituirea lichidităţilor oricând, la cerere, chiar dacă în contract s-a prevăzut un termen. Doctrina apreciază că dacă s-a prevăzut un termen de restituire, operează prezumţia că este vorba despre un împrumut. A se vedea Florin Moţiu, Contractele speciale în Noul Cod Civil, ediţia a IV-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 311 sau Afrăsinei Mădălina, Belu-Magdo Monna-Lisa, Bleoancă Alexandru, Noul Codul civil: comentarii, doctrină, jurisprudenţă, vol. 3, Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 485.
[42] Acestea sunt liniile directoare, dar subiectul în sine merită o analiză separată, detaliată, cazuistica fiind extrem de vastă.
[43] Admiţând că moartea este un eveniment sigur, chiar dacă există o incertitudine asupra momentului.
[44] Paul Vasilescu, op. cit., p. 216.
[45] Art. 1330 (1) C. civ.: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. (2)Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză. (3)Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica”.
[46] Art. 1341 (1) C. civ.: „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. (2)Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. (3)Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.
[47] Art. 1345 C. civ.:Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri. Art. 1346: Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a)din executarea unei obligaţii valabile; b)din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; c)dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
[48] Art. 1350 C. civ: „Răspunderea contractuală (1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2)Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. (3)Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
[49] Art. 1349 C. civ.: „Răspunderea delictuală. (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3)În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.
[50] Art. 1386 C. civ.: „(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilită prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
[51] Paul Vasilescu, op. cit., p. 667.
[52] Art. 131 (1) din Legea 85/2014: „Obligaţiile rezultând dintr-o promisiune bilaterală de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar la cererea promitentului-cumpărător, dacă: a) preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; b)preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; c)bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare; d)în cazul imobilelor, promisiunile sunt notate în Cartea funciară”.
[53] Art. 1530 C. civ: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
[54] Art. 1353 C. civ.: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.
[55] Dar merită cu siguranţă aprofundată printr-un studiu separat.
[56] Art. 102 alin. (1) din Legea  nr. 85/2014.
[57] Art. 5 pct. 69 din Legea nr. 85/2014 descrie conţinutul tabelului preliminar, arătând că „vor fi menţionate atât suma solicitată de către creditor, cât şi suma acceptată şi rangul de prioritate”. Prevederea este reluată la definirea tabelului definitiv, suplimentar şi definitiv consolidat.
[58] Art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 arată că „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor”.
[59] Sau comentată insuficient. Autoarea arată că „dispoziţiile art. 69 au în vedere obligaţii ale debitorului care, potrivit convenţiei sau legii, nu au fost exprimate în bani: obligaţii de a face, obligaţii de întreţinere ale debitorului persoană fizică, obligaţii rezultate dintr-un contract de schimb, etc. În cazul acestora, administratorul va trebui să facă evaluarea lor bănească şi să dispună înscrierea creditorului cu suma corespunzătoare în tabelul preliminar. Creditorul va putea să conteste evaluarea făcută de administrator, urmând ca judecătorul – sindic să se pronunţe asupra contestaţiei”. Ţăndăreanu Nicoleta, Insolvenţa în reglementarea Legii nr. 85/2006, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 282.
[60] Art. 1516 C. civ.:Drepturile creditorului (1)Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2)Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1.să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2.să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3.să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.
[61] Trebuie avut în vedere că nu orice neexecutare creează automat un prejudiciu – putând fi imaginate multiple situaţii când acest raport de egalitate nu este prezent (spre exemplu, obligaţia de a înscrie în CF ipoteca executată cu întârziere – în condiţiile în care un terţ nu şi-a înscris după momentul scadenţei o ipotecă de rang 1).
[62] Practica este unitară şi bogată, însă alăturarea acestori atribute nu trebuie să bucure, fiindcă diagnostichează un viciu al dreptului pozitiv în materie, ce permite reiterarea unor acţiuni cu o problemă de drept inexistentă sau deja soluţionată. Din această pricină, soluţia supra-legiferării adoptată este salutară, chiar dacă este de evitat.
[63] Art. 319 alin. (29) C. fiscal: Semnarea şi ştampilarea facturilor nu constituie elemente obligatorii pe care trebuie să le conţină factura”.
[64] Pentru dezvoltări, a se vedea Simona Maria Miloş, Creanţele sub condiţie suspensivă versus creanţele nescadente. Dreptul de a participa la procedura insolvenţei, Revista Phoenix nr. 38/2011, p. 4-8.
[65] Art. 2 lit. d) din OUG nr. 51/1997: „rata de leasing reprezintă: în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor; în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor”;
[66] Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Universul Juridic, București, 2009, p. 626.
[67] Ibidem, p. 627.
[68] Art. 64 din Legea nr. 58/1934: „dacă din raportul carte a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei, derivă o acţiune cauzală, aceasta rămâne în fiinţă cu toată emiterea sau transmisiunea cambiei, afară de cazul când se dovedeşte novaţiunea. O asemenea acţiune nu poate fi însă exercitată decât după ce se dovedeşte cu protestul lipsa de acceptare sau de plată. Posesorul cambiei nu poate exercita acţiunea cauzala decât oferind debitorului restituirea cambiei, depunând-o la grefa instanţei competente, justificând în acelaşi timp îndeplinirea formalităţilor necesare pentru conservarea faţă de debitor a acţiunilor de regres ce-i pot aparţine”.
[69] S-a subliniat că „trebuie însă să observăm că acţiunea ce derivă din raportul fundamental este suspendată până la scadenţa cambiei: dacă atunci cambia e plătită, raportul fundamental, cum şi acţiunea respectivă se sting; dacă nu e plătită la scadenţă, posesorul are alegere între acţiunea cambială şi acţiunea ce derivă din vechea datorie. Această ultimă acţiune se mai numeşte şi acţiune ex causa. Aceleaşi efecte le putem explica zicând, că remiterea unei cambii produce o stingere condiţionată a vechii creanţe”. I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, volumul II, Bucureşti, 1929, p. 33.


Avocat Adrian Ştefan Clopotari
Practician în insolvenţă
Departamentul de Pregătire Profesională şi Audit al CITR


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

conferinte.juridice.ro [gratuit pentru membrii PLATINUM]

20 octombrie 2017: Probleme dificile de drept civil (ed. 6). Conferinţa Valeriu Stoica
23 noiembrie 2017: Probleme dificile de drept comercial (ed. 3). Conferinţa Stanciu Cărpenaru
24 noiembrie 2017: Probleme dificile de dreptul internetului (ed. 2)

ateliere.juridice.ro [reducere 50% pentru membrii PREMIUM, GOLD şi PLATINUM]

30 iunie 2017: Retorica şi logica juridică în activitatea juristului | Mihai Hotca
4 iulie 2017: Cum folosim în mod eficient PUBLICITATEA MOBILIARĂ. Reglementări, metode juridice şi procedee tehnice | Irina Oglindă
5 iulie 2017: Spălarea de bani. Pericole concrete şi soluţii de prevenire | Elena Hach
6 iulie 2017: Achiziţii publice de la teorie la practică | Florentina Drăgan
7 septembrie 2017: Arbitrajul comercial: noua procedură şi examen comprehensiv al soluţiilor pe fond | Cornel Popa
11 septembrie 2017: Camera preliminară. Examen teoretic şi jurisprudenţial al posibilităţilor şi rezultatelor | Teodor Manea
18 septembrie 2017: Acordul de recunoaştere a vinovăţiei | Cristian Bălan
20 septembrie 2017: Expertiza contabilă în dosare penale. Studii de caz | Daniel Udrescu
22 septembrie 2017: Ordine şi răspundere în dreptul muncii | Marilena Balabuti
4 octombrie 2017: Interpretarea normelor şi actelor juridice | Valentin Constantin
9 octombrie 2017: Apărarea drepturilor de proprietate intelectuală prin mijloace de procedură civilă | Sonia Florea
13 octombrie 2017: Contestaţia la executare între DA şi NU. Examen de practică judiciară | Roxana Stanciu
16 octombrie 2017: CYBERCRIME | Maxim Dobrinoiu
25 octombrie 2017: Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de drept penal şi drept procesual penal | Alexandra Șinc
26 octombrie 2017: Probleme şi soluţii juridice în SPORT | Cristian Jura

dezbateri.juridice.ro [gratuit pentru membri]

Lasă un răspuns

Important
Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real şi care respectă Politica JURIDICE.ro si Condiţiile de publicare. Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.
Return to Top ▲Return to Top ▲