Fraudă informatică sau înșelăciune?

Odată cu intrarea în vigoare a noului cod penal, s-a avut în vedere și amploarea fenomenului de criminalitate informatică, dată fiind continua expansiune a mediului virtual, inclusiv în domeniul comerțului și al tranzacțiilor online, legiuitorul preluând în noua reglementare și o parte din infracțiunile prevăzute în legi speciale. Metodele frauduloase, tot mai ingenioase, nu au întârziat să apară, activitatea infracțională mutându-se în spatele unor sisteme informatice, aspect de natură să întărească rezoluția infracțională a infractorilor. Un exemplu tot mai des întâlnit este acela în care un individ plasează o ofertă de vânzare de bunuri mobile (de regulă) sau imobile, fie fără a deține, în realitate, acele bunuri, fie fără a intenționa să-și execute obligația de transmitere a proprietății asupra bunului în cauză către cumpărătorul de bună-credință.

Între infracţiunile informatice şi reţeaua Internet există o strânsă conexitate, fără a se ajunge, însă până la identificarea uneia cu cealaltă. Acestea constituie, cu predilecție o direcție de acțiune pentru grupările de criminalitate organizată. Protecția anonimatului, precum şi metodele de criptare a transmiterii mesajelor prin intermediul sistemelor informatice și al rețelei internet, corelate cu dificultățile întâmpinate de către autoritățile judiciare de a controla fluxul de informaţii reprezintă avantaje deosebite pentru grupările crimei organizate, inclusiv cele cu caracter transfrontalier.

În practica judiciară s-a pus, de multe ori, problema încadrării juridice a acestor acțiuni, săvârșite prin intermediul unor sisteme informatice, respectiv dacă acestea ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică, astfel cum este aceasta reglementată la art. 249 din C. pen. ori ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 C. pen.

Astfel, într-o motivare a instanței supreme s-a reținut că „vânzările fictive de bunuri on-line, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacţionarea de bunuri on-line, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la existenţa bunurilor și determinate, în acest mod, să plătească preţul unor bunuri inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică prevăzută în art. 49 din Legea nr. 161/2003. În acest caz, nu sunt întrunite și elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune, întrucât infracţiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracţiunii de înșelăciune săvârșită în mediul virtual, iar art. 49 din Legea nr. 161/2003 constituie norma specială în raport cu art. 215 C. pen., care constituie norma generală, fiind aplicabilă exclusiv norma specială.” (Î.C.C.J – Secţia penală, Decizia nr. 2106 din 14 iunie 2013).

Conform prevederilor art. 249 C.pen., frauda informatică se definește prin „Introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii prezintă mai multe variante de comitere a infracțiunii, acestea fiind alternative, iar nu cumulative, respectiv: introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în dauna unei persoane fizice sau juridice, iar legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracțiunii, respectiv obținerea unui beneficiu material pentru autorul infracțiunii ori pentru o altă persoană.

În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea poate fi săvârșită cu forma de vinovăție a intenției, directe sau indirecte.

Obiectul material este dat de sistemele informatice care conţin datele informatice alterate sau care sunt împiedicate să funcţioneze ca urmare a activităţii autorului infracțiunii, în timp ce obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale ce protejează patrimoniul unei persoane.

Potrivit dispozițiilor art 244 C. pen., înșelăciunea constă în „(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.”

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de inducere în eroare a unei persoane în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în dauna unei persoane fizice sau juridice, iar legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracțiunii, respectiv obținerea unui beneficiu material pentru autorul infracțiunii ori pentru o altă persoană.

În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea poate fi săvârșită cu forma de vinovăție a intenției, directe sau indirecte.

Obiectul material în cazul infracţiunii de înşelăciune îl constituie bunurile materiale, mobile sau imobile, precum şi înscrisurile cu valoare patrimonială care atestă drepturi, obligaţiuni sau acţiuni cu caracter  patrimonial aflate în momentul săvârşirii la dispoziţia, în posesia sau detenţia victimei.

Dintr-o analiză sumară a textelor legale ce incriminează cele două infracțiuni, deși se observă o asemănare între acestea, raportat la scopul și urmările produse, în ceea ce privește elementul material, diferența dintre aceste două infracțiuni este dată de faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârșește asupra unui sistem informatic, înșelăciunea săvârșită în modalitatea prezentată mai sus, respectiv prin plasarea unor oferte de vânzare a unor produse, plata unui avans din partea cumpărătorului, urmată de netransmiterea proprietății asupra bunului, are loc prin intermediul unui sistem informatic.

Dacă în cazul infracțiunii de fraudă informatică urmarea imediată, respectiv rezultatul infracțiunii, se produc ca urmare a introducerii, modificării sau ștergerii de date informatice, al restricţionării accesului la aceste date ori împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în cazul infracțiunii de înșelăciune prin folosirea unui sistem informatic, introducerea unor date informatice, constând în oferte de vânzare, neurmate de „clasica” inducere în eroare, este lipsită de relevanță penală; Introducerea datelor informatice în mediul virtual constituie doar acte pregătitoare, de natură să creeze o situație premisă pentru viitoarele manopere dolosive ale infractorilor, săvârșite în scopul obținerii foloaselor patrimoniale.

O serie de infracţiuni prevăzute de legea penală prezintă particularităţi ce permit perfecţionarea modalităţilor de înfăptuire a acestora prin recurgerea la ajutorul dat de sistemele informatice. Ele sunt acele infracţiuni în care „modus operandi” nu este îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem informatic, sau asupra informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor este utilizat pentru înfăptuirea unor infracţiuni clasice. Făptuitorii fac astfel apel la mijloace ne-tradiţionale pentru înfăptuirea unor infracţiuni cu caracter „tradiţional”.[1]

Apreciez că acțiunea de plasare a unor anunțuri privind vânzarea anumitor produse pe care pretinsul vânzător nu le deține ori nu le expune spre vânzare cu scopul real de a le înstrăina, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, într-o variantă modernă, adaptată la contextul socio-cultural al dezvoltării actelor de comerț în formă electronică; utilizarea unui sistem informatic propriu pentru a plasa respectivele oferte de vânzare, fără a introduce, modifica sau șterge date informatice, restricţiona accesul la aceste date ori împiedica în orice mod a funcţionarea unui sistem informatic aparținând altei persoane, nu ar putea reprezenta altceva decât un mijloc fraudulos de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune, incriminat sub formă agravată la alin. (2) al art. 244 C. pen.

De asemenea, un argument foarte important care consider că trebuie avut în vedere la stabilirea unei corecte încadrări juridice a faptelor supuse analizei este reprezentat de voința legiuitorului. Astfel, atât infracțiunea de înșelăciune, cât și infracțiunea de fraudă informatică sunt reglementate în Titlul II din Codul penal, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului”, însă la capitole diferite, infracțiunea de înșelăciune fiind prevăzută la Capitolul III – Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, iar infracțiunea de fraudă informatică, la Capitolul IV – Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronică. Apreciez că situația premisă ce face obiectul prezentului articol se circumscriei unei infracțiuni săvârșite prin nesocotirea încrederii, autorul faptei urmărind producerea unei pagube persoanei vătămate, corelative cu îmbogățirea sa, uzitând de manopere dolosive ce constau în publicarea unor anunțuri de vânzare fictive. Aceste anunțuri ar putea fi publicate în formă scrisă, prin intermediul unui ziar, revistă ori în cadrul unei emisiuni radio sau de televiziune, fără a prezenta relevanță pentru încadrarea juridică a faptei – aceste modalități reprezentând fiecare în parte mijloacele frauduloase incriminate de către legiuitor la alineatul 2 al art. 244 C. pen.

Având în vedere scurtele considerente expuse, conchid prin a-mi exprima opinia indubitabilă, în sensul că fapta unei persoane care postează pe un site de comerț online un anunț fictiv, urmărind să obțină un folos patrimonial prin inducerea în eroare a unei persoane de bună-credință care își manifestă intenția de a achiziționa bunul respectiv, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. (2) C. pen.

[1] Detalii aici.

Auditor de justiţie Mihai-Adrian Dinu

Citeşte mai mult despre auditor de justitie, cod penal, frauda informatica, inselaciune! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.