Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Excepțiile procesuale în procesul penal. Timpuri noi, obiceiuri vechi
14.07.2017 | Cristian BĂLAN, Ioana MOCANU

Cristian Bălan

Cristian Bălan

Ioana Mocanu

Ioana Mocanu

Odată cu adoptarea Noului Cod, legiuitorul și-a propus reformarea procesului penal, în scopul adaptării acestuia realităților vieții juridice actuale. Găsind o nevoie permanentă de oglindire a unei legislații care să reflecte realitatea socială căreia urmează a-i fi aplicată, noua reglementare procesual penală a căutat să adapteze instituții deja existente sau să creeze unele noi, tocmai în acest scop. Astfel cum arăta și prof. V. Dongoroz, în tratatul său din anul 1939[1], „legea nu este și nu poate fi izolată de realitate, fiindcă ea, plecând de la aceasta, este destinată să fie aplicată ei.”.

În expunerea de motive a proiectului Legii nr. 135/2010, s-a arătat că lipsa de celeritate a desfășurării proceselor penale, în general, neîncrederea justițiabililor în actul de justiție și costurile sociale și umane semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp și financiare au dus la instaurarea unui climat îndoielnic cu privire la eficiența actului de justiție penală[2].

În acest sens, reforma legislativă a urmărit, pe de o parte, reanalizarea și reconfigurarea unor instituții de drept procesual penal, iar, pe de altă parte, introducerea unor instituții noi, în scopul reducerii duratei proceselor și al simplificării procedurilor judiciare penale, al compatibilizării mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standardele europene în materie, precum și în scopul reducerii gradelor de jurisdicție[3].

Printre elementele de noutate ale Codului de procedură penală, regăsim și camera preliminară, concepută ca fiind procedura generală ce asigură controlul judiciar de legalitate al actelor de urmărire penală.

Un element central în realizarea acestui control îl au excepțiile procesuale. În pofida rolului lor în procedura camerei preliminare, nici în noua legislație penală legiuitorul nu a părut a da o importanță deosebită excepțiilor, neglijând reglementarea unui regim juridic clar, previzibil în aplicare, în raport de care să poată fi identificat, în principal, obiectul excepțiilor, iar, în subsidiar, legătura acestora cu sancțiunea nulității. Mai mult, din reglementarea Codului reiese că excepțiile procesuale pot fi invocate și ulterior camerei preliminare, chiar în cursul judecății în primă instanță sau în căile de atac, fiind, astfel, mai dificil de stabilit ce alte aspecte pot fi puse în discuție prin intermediul excepțiilor procesuale.

Prezentul articol își propune să contureze o formă definitorie a conceptului de excepție în dreptul procesual penal, pornind de la funcția procesuală a acesteia, precum și de la elementele care o caracterizează în raport de ansamblul reglementării procesului penal.

Așa cum am arătat în partea introductivă, analiza excepțiilor procesuale pornește de la lipsa unei reglementări a regimului general al acestora atât în Codul de procedură penală din 1968, cât și în Codul actual.

Vechea legislație procesual penală cuprindea referiri la noțiunea de excepție în art. 320 alin. (2), potrivit căruia președintele întreabă procurorul și părțile dacă au de formulat excepții, cereri sau dacă propun efectuarea de probe noi.

În lipsa altor elemente, doctrina[4] și practica judiciară[5] au arătat că dispozițiile art. 320 alin. (2) vor fi aplicate prin raportare la art. 39, 300 și 332. Astfel, excepțiile care puteau fi invocate în fața instanței de judecată în condițiile art. 320 alin. (2), respectiv până la începerea cercetării judecătorești, puteau privi fie necompetența instanței sesizate, fie încălcarea unor norme privind urmărirea penală. În această ultimă situație, se făcea distincția dintre nulitatea absolută și cea relativă, arătându-se că, după depășirea termenului prevăzut de art. 320 alin. (2), nu mai puteau fi ridicate decât excepțiile privind încălcarea unor norme sancționate cu nulitatea absolută, în celelalte cazuri excepția fiind tardivă. Nu trebuie pierdut din vedere și faptul că, în sistemul vechiului Cod, soluția restituirii cauzei la parchet era posibilă atât la verificarea legalității actului de sesizare (potrivit dispozițiilor art. 300), cât și ulterior, în cursul judecății ori prin admiterea căilor de atac (în temeiul art. 332[6]).

Totodată, în doctrină s-a arătat că pe calea excepțiilor puteau fi invocate și unele impedimente în exercitarea acțiunii penale, de exemplu excepția lipsei plângerii prealabile[7].

În noul Cod de procedură penală, controlul judiciar al actelor de urmărire penală nu se mai poate realiza după finalizarea procedurii de cameră preliminară, respectiv anterior judecății în primă instanță. Astfel, nulitatea absolută a unui act de urmărire penală ori a sesizării nu mai poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul procesului penal, astfel încât să ducă la restituirea cauzei la parchet în condițiile fostului art. 332. De aceea, legiuitorul a instituit o serie de norme privitoare la invocarea și soluționarea excepțiilor în procedura de cameră preliminară și nu a mai preluat dispozițiile fostului art. 320 alin. (2) în noul Cod.

Excepția procesuală a fost concepută ca un instrument principal în realizarea controlului de legalitate în procedura camerei preliminare, însă, în pofida tendinței legiuitorului de a include în Cod definiții sau reglementări ample ale noilor instituții ori ale celor reformate, excepției procesuale i-au fost rezervate câteva articole care privesc aplicarea acesteia, lăsând doctrinei și practicii judiciare sarcina de a interpreta în ansamblu dispozițiile Codului, pentru a delimita elementele principale în raport de care poate fi configurat regimul general al excepțiilor.

În concret, reglementările privind excepțiile procesuale sunt următoarele:

1. Dispozițiile art. 47, privind invocarea excepțiilor de necompetență în fața instanței de judecată. Prin interpretarea per a contrario a art. 63 alin. (1), dispozițiile art. 47, privind excepțiile de necompetență nu se aplică în mod corespunzător și în cursul urmăririi penale[8].

2. Dispozițiile privind drepturile părților în procesul penal [art. 83, 112 alin. (2), 364 și 365], ale persoanei vătămate [art. 81, 111 alin. (2) și 366 alin. (2)] și ale avocatului inculpatului [art. 92 alin. (7)], potrivit cărora în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, aceștia au dreptul să formuleze cereri, memorii, excepții și obiecțiuni. De asemenea, și procurorul, în cursul judecății, poate ridica excepții și formula concluzii [art. 363 alin. (3)].

3. Dispozițiile art. 344 și 345, privind măsurile premergătoare și procedura în camera preliminară, în cadrul cărora se arată că părțile și persoana vătămată pot formula cereri și excepții în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei rechizitoriului, cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. În același termen, judecătorul de cameră preliminară poate ridica din oficiu excepții cu privire la aspectele anterior arătate, urmând a fi acordat un termen pentru soluționarea cererilor și excepțiilor invocate sau ridicate din oficiu.

Cererile și excepțiile vor fi soluționate prin încheiere, judecătorul putând dispune admiterea sau respingerea acestora, soluții în raport de care se va pronunța, în condițiile art. 346, asupra începerii judecății sau restituirii cauzei la parchet.

4. Dispozițiile art. 341 alin. (2), privind plângerea împotriva soluțiilor de clasare, potrivit cărora, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală, petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Excepțiile invocate vor fi soluționate odată cu plângerea împotriva soluțiilor de clasare, legiuitorul urmărind a asigura accesul părților la o procedură de cameră preliminară specială, în ipoteza pronunțării unei soluții de admitere a plângerii și începere a judecății.

Așa cum se observă, Codul de procedură penală nu a oferit o definiție a excepției procesuale și nici nu a rezervat acesteia un articol care să-i stabilească elementele esențiale. Mai mult, reglementarea procedurii de cameră preliminară, care configurează în cea mai mare măsură regimul excepțiilor, cuprinde și unele incongruențe regretabile pentru un text inserat într-un act normativ de o asemenea importanță.

Cu privire la aceste din urmă aspecte, unele precizări cu privire la soluționarea invocării excepțiilor sunt necesare. În acest sens, dispozițiile art. 344 și 345, stabilesc că excepțiile pot privi legalitatea actelor de urmărire penală, a sesizării instanței și a administrării probelor, reglementând și procedura în care acestea vor fi analizate. Totuși, în finalul art. 345, există precizări numai cu privire la soluția ce va fi dispusă de judecător în ipoteza respingerii excepțiilor invocate de părți și de persoana vătămată. Astfel, în temeiul art. 346 alin. (2), dacă respinge toate cererile și excepțiile invocate, judecătorul de cameră preliminară să dispună, prin aceeași încheiere, începerea judecății. Pe de altă parte, în reglementarea aceluiași art. 345, în cazul constatării temeiniciei uneia sau a tuturor excepțiilor invocate de părți sau ridicate din oficiu, legiuitorul nu a precizat și soluția de admitere a excepțiilor, ca o premisă esențială pentru constatarea neregularității actului de sesizare, nulitatea actelor de urmărire penală sau excluderea probelor.

Este adevărat că o asemenea soluție este logică, din interpretarea coroborată a art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (3) și (4) putând reține că, numai în caz de admitere a excepțiilor invocate de părți sau ridicate din oficiu, judecătorul de cameră preliminară poate constata neregularități ale actului de sesizare, poate sancționa cu nulitatea, în condițiile art. 281-282, actele de urmărire penală sau poate exclude una sau mai multe probe. Încheierea astfel pronunțată va fi comunicată parchetului, în vederea remedierii neregularităților, urmând ca judecătorul de cameră preliminară să dispună asupra începerii judecății sau restituirii cauzei la parchet în raport de gravitatea vătămării și de conduita parchetului.

Cu toate acestea, considerăm că o astfel de reglementare este deficitară în ceea ce privește precizia unei norme nou-introduse în legislația procesual penală. Tocmai caracterul novator al acesteia ne îndeamnă să vizualizăm un grad mai mare de acuratețe în ce privește delimitarea instituției în sine și a efectelor pe care aceasta le produce, pentru a asigura caracterul de previzibilitate a legii[9].

Așa fiind, și în cazul nostru ar fi fost preferabil ca, în ipoteza reglementării modului de a invoca excepția procesuală, a procedurii în care este soluționată și a efectelor soluției de respingere a tuturor excepțiilor, legiuitorul să fi reglementat expres și calea de urmat în ipoteza admiterii uneia sau mai multor excepții procesuale și să fi prevăzut chiar în conținutul dispozițiilor art. 345, 346 faptul că sancțiunea nulității și, după caz, a excluderii probelor administrate în cursul urmăririi penale, nu poate fi decât consecința unei soluții de admitere a excepțiilor invocate.

Revenind, însă, la elementele ce definesc regimul general al excepției procesuale, ne vom îndrepta atenția și asupra dispozițiilor din procedura civilă, singurele care au oferit o definiție excepției procesuale. În aceste sens, reamintim că o analiză interdisciplinară a instituțiilor procesuale este justificată în primul rând de reglementarea art. 2 CPC, potrivit căruia dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică în materie civilă, precum și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare[10].

Astfel, vom porni de la analiza excepției procesuale în reglementarea Codului de procedură civilă, urmând a vedea dacă aplicarea acelorași elemente definitorii ale excepției procesuale poate fi justificată și în dreptul procesual penal.

În prealabil, reamintim că în reglementarea regimul juridic general al excepțiilor procesuale, procedura civilă a cunoscut etape similare celor analizate în prezent în dreptul procesual penal. Menționăm în acest sens că Vechiul Cod de procedură civilă cuprindea, în art. 136 [11] și 137 [12], norme privind termenul de invocare a excepțiilor și unele precizări privitoare la procedura de soluționare a acestora. Pornind de la normele care reglementau invocarea și soluționarea excepțiilor, doctrina și practica au configurat regimul juridic general al acestora.

Potrivit art. 245 din actualul Cod de procedură civilă, excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

Esențiale în analiza excepțiilor procesuale în materie civilă sunt trei aspecte: excepția poate fi invocată în fața unei instanțe (1); excepția procesuală reprezintă o aplicație a dreptului la apărare (2); excepția procesuală pune în discuție nerespectarea unor norme de procedură, având ca efect pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului dreptului dedus judecății (3).

(1) În privința invocării excepției, atât Codul de procedură civilă, cât și Codul de procedură penală prevăd că acestea se vor invoca exclusiv în procedurile desfășurate în fața judecătorului. Deși nu este precizată expres, această regulă se deduce din normele care reglementează competența funcțională a diferitelor organe competente a interveni în cadrul fiecărei proceduri.

Astfel, potrivit Codului de procedură civilă, neregularitățile din faza executării silite se vor invoca în fața instanței de executare, prin procedura contestației la executare, iar nu ca excepții ce ar putea fi soluționate de către organul de executare. În procedura penală, excepțiile nu pot fi invocate în faza de urmărire penală, ținând seama de faptul că, în fața procurorului, dispozițiile art. 336 și urm. CPP, reglementează calea plângerii împotriva tuturor măsurilor și actelor efectuate de organul de urmărire penală.

Cu privire la acest ultim aspect, precizăm că reglementarea procesual penală este deficitară în privința posibilității invocării excepțiilor procesuale în cadrul procedurilor judiciare care au loc în fața judecătorului de drepturi și libertăți, cu participarea părților sau a subiecților procesuali principali. Așa cum am arătat în rândurile de mai sus, posibilitatea de a invoca excepții procesuale este recunoscută părților doar în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, legiuitorul având probabil în vedere dispozițiile art. 336 și urm., cu privire la urmărirea penală. Cu toate acestea, atât în practica veche[13], cât și în cea nouă[14], apărătorii părților au invocat excepții procesuale privind nulitatea sesizării și în procedurile judiciare care aveau loc în cursul urmăririi penale, cu participarea părților, în special în legătură cu sesizările privind luarea sau prelungirea măsurilor preventive.

Analizând regimul general al excepțiilor procesuale, considerăm că este de esența acestora invocarea lor în fața unui judecător, indiferent dacă a fost învestit a soluționa o propunere în cursul urmăririi penale, legalitatea urmăririi penale, în procedura de cameră preliminară sau fondul cauzei, în faza judecății.

(2) Cu privire la dreptul la apărare, doctrina procesual civilă[15] a arătat că excepția procesuală este, în principiu, un mijloc prin care persoana chemată în judecată, pârâtul, are posibilitatea de a se apăra față de pretențiile reclamantului, invocând încălcarea unor norme de procedură ori lipsuri ale dreptului la acțiune, în scopul de a se pronunța o soluție de respingere a cererii de chemare în judecată, fără a se trece la analiza dreptului dedus judecății. Cu alte cuvinte, excepția procesuală devine mijlocul prin care persoana chemată în judecată are posibilitatea de a se apăra invocând nulitatea unor acte de procedură sau alte neregularități care pot duce la declinarea competenței, la amânarea judecății, la refacerea unor acte sau la anularea ori respingerea cererii de chemare în judecată, fără a se trece la analiza fondului.

Prin comparație, în procedura penală, analizând ansamblul reglementării excepțiilor procesuale, putem reține, de asemenea, că acestea reprezintă, în primul rând, o formă de manifestare a dreptului la apărare al părților și al subiecților procesuali principali.

În acest sens, vom avea în vedere dispozițiile art. 345 și 346 CPP, din a căror interpretare coroborată rezultă că admiterea excepțiilor invocate de părți sau de persoana vătămată va avea ca efect constatarea unor neregularități ale actului de sesizare, sancționarea cu nulitatea absolută sau relativă a unor acte de procedură ori excluderea unor probe. Astfel, invocarea excepției devine, în procedura de cameră preliminară, mijlocul specific prin care poate fi pusă în discuție și aplicată sancțiunea nulității unui act de urmărire penală ori a actului de sesizare al instanței, nulitate ce va duce, prin aplicarea dispozițiilor art. 102 alin. (3) și 346 alin. (3) CPP la excluderea probelor nelegal administrate sau la restituirea cauzei la parchet. Nu putem, însă, ignora nici alte efecte ale invocării excepțiilor procesuale, respectiv declinarea competenței, în ipoteza admiterii unei excepții de necompetență invocate în condițiile art. 47 CPP ori anularea unor acte efectuate în cursul judecății.

Prin urmare, putem trage concluzia că excepția procesuală reprezintă un atribut al dreptului la apărare. Ea este mijlocul specific prin care părțile și persoana vătămată pot invoca în fața judecătorului neregularitățile actelor de procedură efectuate de către organele judiciare competente, solicitând aplicarea sancțiunilor procesuale corespunzătoare. Acesta este și motivul pentru care invocarea excepțiilor a fost reglementată în cadrul drepturilor fiecărei părți și ale fiecărui subiect procesual principal care participă la procedura de cameră preliminară și la judecată. Se observă, așadar, că parchetul nu poate invoca excepții procesuale în procedura de cameră preliminară (cu excepția celor privind necompetența instanței sesizate[16]), neputând exercita funcția de apărare în cauză. Asta nu împiedică, totuși, ridicarea din oficiu a excepțiilor procesuale de către judecătorul de cameră preliminară, însă tot ca un corolar al dreptului la apărare al părților, legiuitorul acordând judecătorului posibilitatea de a pune în discuție, din oficiu, acele încălcări grave, sancționate cu nulitatea absolută, în condițiile art. 281 CPP.

O problemă poate apărea cu privire la obiectul excepțiilor ce s-ar putea invoca în cursul judecății. Așa cum vom arăta în rândurile următoare, o caracteristică a excepțiilor procesuale o reprezintă pronunțarea unei soluții care nu implică cercetarea fondului cauzei. Or, depășirea procedurii camerei preliminare învestește instanța cu judecarea fondului, nemaiputându-se pronunța soluții de restituire a cauzei la parchet, similar vechiului sistem al art. 332 și 333 din Codul de procedură penală anterior.

(3) Pe lângă garantarea dreptului la apărare, excepția procesuală are rolul de a pune în discuție competența organului judiciar sesizat, precum și anumite neregularități ale actelor de procedură, a căror constare va duce la declinarea competenței, la aplicarea nulității absolute sau relative ori la excluderea probelor nelegal administrate.

Similar procedurii civile, prin invocarea excepției procesuale, partea sau persoana vătămată urmărește pronunțarea unei soluții prin care judecătorul să decline competența sau să dispună asupra sesizării și a probatoriului, fără a pronunța o hotărâre care să ia în examinare fondul cauzei.

În procedura de cameră preliminară, admiterea unei excepții are ca efect constatarea neregularității actului de sesizare, a nulității unuia sau a mai multor acte de urmărire penală sau excluderea unor probe. În continuare, încheierea de admitere este comunicată parchetului care are obligația de a îndrepta neregularitățile constatate și posibilitatea de a își menține sau retrage dispoziția de trimitere în judecată.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 346 alin. (3) CPP, admiterea excepției procesuale poate duce, în final, la restituirea cauzei la parchet, dacă acesta nu îndeplinește obligațiile procesuale comunicate de judecător prin încheierea pronunțată în temeiul art. 345 alin. final CPP sau, în raport de probele care au fost excluse, nu își mai menține dispoziția de trimitere în judecată.

Apreciind astfel excepțiile procesuale, considerăm că acestea devin o modalitate specifică prin care părțile sau subiecții procesuali principali pun în discuție nulitatea prevăzută de art. 281-282 CPP, cu toate consecințele adiacente în privința legalității actului de sesizare și a excluderii probelor.

În urmărirea penală, am arătat anterior că excepțiile pot fi invocate în legătură cu sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Admiterea excepțiilor poate duce la constatarea nulității propunerii formulate și respingerea acesteia, fără a mai analiza fondul sesizării.

În cursul judecății, cu excepția celor privind competența[17], excepțiile procesuale vor ridica o serie de probleme, având în vedere imprecizia în stabilirea obiectului acestora și a soluției ce poate fi pronunțată în caz de admitere.

Pe acest teren, legiuitorul a stabilit, prin normele privind drepturile părților, ale subiecților procesuali principali și ale avocatului inculpatului, dreptul general al acestora de a invoca excepții în cursul judecății, iar, prin art. 363 CPP, se recunoaște și procurorului acest drept. Totuși, o asemenea normă de reglementare generală, lipsește de previzibilitate „legea” care stabilește regimul excepțiilor procesuale pe care părțile, persoana vătămată și procurorul au dreptul să le invoce în cursul judecății.

Mai mult, dispozițiile art. 344-346 CPP privind invocarea și soluționarea excepțiilor în camera preliminară, nu pot fi invocate în mod corespunzător în cursul judecății, prin raportare la obiectul fiecărei proceduri, la funcțiile sale și la soluțiile ce pot fi pronunțate la final.

În acest sens, criticăm opiniile exprimate în practica judiciară privind invocarea unor excepții de audiere a expertului, excepții de audiere anticipată, excepția reunirii cauzelor ori altele astfel de exemple. Chiar în lipsa reglementării unui regim general al excepțiilor procesuale, nu considerăm că acestea constituie mijlocul prin care organele judiciare pot fi sesizate în vederea efectuării unor activități procesuale în materia dispunerii asupra procedeelor probatorii, reunirii cauzelor sau altele asemenea. Excepția procesuală, din cercetarea normelor care îi stabilesc un anumit regim juridic, chiar incomplet, rămâne mijlocul prin care se invocă neregularități procedurale pentru ca organul judiciar competent a aplica sancțiunea procesuală specifică să intervină în procedură cu mijloacele puse la dispoziție de art. 281-282, 102 sau 346 CPP.

În concluzie, apreciem că excepția procesuală reprezintă, în principiu, un mijloc prin care se exercită dreptul la apărare, părțile și subiecții procesuali principali având posibilitatea de a invoca în fața judecătorului sau a instanţei neregularități ale actelor de procedură, solicitând aplicarea sancțiunilor procesuale specifice și pronunțarea unei soluții care nu implică cercetarea fondului cauzei sau al propunerii formulate în fața judecătorului.

Așa cum am arătat, excepțiile procesuale nu cuprind o reglementare care să le confere un regim juridic precis și previzibil în aplicare, dar, tocmai în acest scop, cât și pentru eficiența utilizării excepțiilor în dreptul procesual penal român, ne exprimăm încrederea că timpurile ce vor urma vor avea puterea să nască obiceiuri noi, corectând inadvertențele constatate.


[1] V. Dongoroz, Drept Penal, Reeditarea ediției din 1939, ed. Tempus, București 2000.
[2] Expunere de motive la Proiectul Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală al României http://www.cdep.ro/proiecte/2009/400/10/2/em412.pdf.
[3] Idem.
[4] V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Specială, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2003, pag. 174. A. Crișu, Drept procesual penal, Ediția a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2013, pag. 507. Gr. Teodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013, pag. 578.
[5] Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, Decizia nr. 1613 din 22 noiembrie 2012, Revista Buletinul Curților de Apel – Supliment nr. 4/2012 (www.legalis.ro).
[6] Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1972, în Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, 2008, pag. 77-82.
[7] V. Dongoroz și colab., op. cit., pag. 174.
[8] Pe acest aspect, doctrina a opinat în sensul că efectul respectivei omisiunii includerii art. 47 în enumerarea prevăzută în art. 63 alin. (1), constă în imposibilitatea invocării excepției de necompetență în faza urmăririi penale (A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, pag. 149). Apreciem însă că o altă posibilă explicație a opțiunii legiuitorului în acest sens, a constituit și imposibilitatea obiectivă de aplicare a dispozițiilor art. 47 în cursul urmăririi penale, întrucât norma prevedea exclusiv termenele până la care se putea invoca excepția de necompetență a instanțelor, în cursul judecății. Or acele termene nu puteau fi aplicate în mod corespunzător în urmărirea penală, mai ales că în această fază necompetența organului de urmărire penală poate fi invocată oricând.
[9] 61. În plus, noțiunea de „drept” („law”) implică condiții calitative, printre altele accesibilitate și previzibilitate suficiente (a se vedea, în special, Cantoni împotriva Franței, 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere 1996-V, și E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002). Aceste condiții calitative trebuie să fie îndeplinite atât în cazul definirii infracțiunii, cât și al pedepsei aplicabile. Justițiabilul trebuie să poată cunoaște, începând de la redactarea dispoziției relevante și, dacă este cazul, prin intermediul interpretării realizate de instanțe, ce acțiuni sau omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă poate fi pronunțată pentru această acuzație [M. împotriva Germaniei, nr. 19359/04, pct. 119, CEDO 2009, și Maktouf și Damjanoviæ împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 2312/08 și 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. Aceasta fiind situația, previzibilitatea legii nu se opune ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experți pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele care ar putea să decurgă dintr-un act determinat.
62.Curtea a recunoscut prin jurisprudența sa că, oricât de clar ar putea fi formulată o dispoziție legală, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, există inevitabil un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. În plus, certitudinea, deși extrem de dezirabilă, este însoțită uneori de o rigiditate excesivă; însă dreptul trebuie să știe să se adapteze la schimbările de situație. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea, mutatis mutandis, Michaud împotriva Franței, nr. 12323/11, pct. 96, CEDO 2012). Funcția de decizie încredințată instanțelor servește în mod precis înlăturării îndoielilor care ar putea să apară în privința interpretării normelor (a se vedea Soros împotriva Franței, nr. 50425/06, pct. 52, 6 octombrie 2011, și Del Rio Prada, citată anterior, pct. 93). Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, „cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct. 50, CEDO 2001-II]. CEDO, cauza Plechkov împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, cererea nr. 1660/03.
[10] Decizia nr. XXXIV, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în ședința publică din 6 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30.05.2007. Decizia nr. 28, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în ședința publică din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 22.06.2009.
[11] Art. 136
Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii.
[12] Art. 137
(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
(2) Excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
[13] Judecătoria Alexandria, încheierea nr. 33/2010 (http://legeaz.net/spete-penal/prelungire-arestare-preventiva-exceptia-nulitatii-33a-2010).
[14] Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală, încheierea nr. 700/CO/DL din 30.06.2015 (http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-be5c3h8/).
[15] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. II, Ed. Național, București, 1997, pag. 114-115.
[16] Judecătoria Iași, încheierea nr. 39CP/09.03.2015 (http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/ speta-b3bk4vj/).
[17] Cu privire la aceste excepții, legiuitorul a stabilit foarte clar regimul juridic pe care ele îl au, prin dispozițiile art. 47, respectiv 50 CPP, norme care oferă, cu exactitate, un cadru de reglementare privind invocarea și soluționarea excepțiilor de competență.


Judecător Cristian Bălan

Ioana Mocanu


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.