Dreptul la un proces echitabil – motivarea hotărârii penale
24 iulie 2017 | Radu SLĂVOIU
Radu Slăvoiu
Jurisprudența CEDO referitoare la art. 6 din Convenție include multiple soluții prin care s-a statuat că hotărârea în cauza penală trebuie luată de judecătorii în fața cărora s-a derulat procedura și care au asistat în mod nemijlocit la procesul de administrare a probelor.
Curtea s-a pronunțat în acest sens, spre exemplu, atunci când a analizat cauzele Mellors c. Regatului Unit (hotărârea din 17 iulie 2003), P.K. c. Finlandei (decizia din 9 iulie 2002), Beraru c. României (hotărârea din 18 martie 2014) și Cutean c. României (hotărârea din 2 decembrie 2014).
În cauzele Mellors și P.K. s-a statuat că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal, întrucât observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii completului ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv.
În cauza Beraru, Curtea a observat că judecătorul unic îi audiase pe ceilalţi coinculpaţi, alături de reclamant, şi pe martori. După numirea celui de-al doilea judecător, coinculpaţii şi martorii audiaţi anterior nu au fost audiaţi din nou. Deși Curtea a acceptat că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziţie stenogramele şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi martorii şi coinculpaţii, a remarcat totuși că reclamantul a fost condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost ascultate direct de către cel de-al doilea judecător, disponibilitatea stenogramelor respective nefiind de natură a compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului.
În cauza Cutean, plângerea reclamantului s-a referit, în esență, la schimbarea în timpul procesului a compunerii completului de judecată de la instanţa de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat pe el şi pe martorii din cauză. Curtea a constatat că niciunul dintre judecătorii din completul iniţial, care i-au ascultat pe reclamant şi pe martori la prima instanţă, nu a continuat examinarea cauzei. Judecătorul care l-a condamnat pe reclamant a fost cel în fața căruia s-au derulat dezbaterile pe fondul cauzei, a ascultat pledoariile reclamantului în timpul acestora şi a examinat concluziile scrise depuse de reclamant, însă nu a ascultat nici declarația acestuia, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanţele superioare, care au menţinut condamnarea reclamantului, nu i-au ascultat în mod direct. Deşi condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declaraţiile martorilor sau pe propria sa declaraţie, Curtea a reţinut că instanţele naţionale şi-au fundamentat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, și pe aceste probe. Mai mult, judecătorul de la instanţa de fond care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracţiuni, inclusiv latura subiectivă (intenţia). În aceste circumstanţe, audierea directă a reclamantului devine şi mai relevantă. Prin urmare, Curtea a constatat că schimbarea completului de judecată la instanţa de fond şi faptul că instanţele de control judiciar nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil.
Soluțiile mai sus citate conduc în mod necesar la o nouă abordare a dispozițiilor art. 354 alin. (2)-(3) CPP, în sensul că, atunci când pe parcursul judecății apar modificări în compunerea
completului, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal nu mai apare ca suficientă doar reluarea dezbaterilor. În unele situații este necesară chiar readministrarea probelor – cel puțin a celor esențiale, cum pot fi audierile – în mod nemijlocit în fața judecătorului care a intrat nou în complet, astfel încât acesta să le poate evalua nemijlocit credibilitatea, ceea ce implică o reluare, fie și parțială, a cercetării judecătorești.
De dată recentă, jurisprudența CEDO a extins cele statuate în cauzele Mellors, P.K., Beraru și Cutean și la probleme legate de redactarea și motivarea hotărârii penale.
Este de notorietate că, potrivit art. 406 CPP, hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei și se semnează de toți membrii completului de judecată. În caz de împiedicare a unuia dintre aceștia, hotărârea se semnează în locul său de președintele completului, iar dacă nici acesta nu poate semna, hotărârea se semnează de președintele instanței.
Analizând o reglementare națională asemănătoare, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 din Convenție în cauza Cerovšek și Božičnik c. Sloveniei (hotărârea din 7 martie 2017).
Astfel, Curtea a observat că judecătorul A.K., care a condus procesul, în fața căruia s-au administrat probele și care a pronunțat soluția în cauză, nu a fost cel care a motivat hotărârea pronunțată, întrucât s-a pensionat. După aproximativ 3 ani, hotărârea a fost motivată de alți doi judecători, D.K.M. și M.B. (fiecare în privința câte unui reclamant). Acești judecători nu fuseseră implicați în proces în niciun fel, nu participaseră la audierea reclamanților și nici a martorilor, motivările fiind concepute exclusiv pe baza studierii actelor dosarului, inclusiv a declarațiilor consemnate în scris. În schimb, judecătorul A.K. nu și-a fundamentat decizia exclusiv pe înscrisuri, ci a audiat pe reclamanți și mai mulți martori, evaluându-le credibilitatea și formându-și o opinie inclusiv asupra formei de vinovăție cu care se săvârșise infracțiunea, elemente importante, dacă nu chiar determinante, pentru condamnarea reclamanților. În mod evident, judecătorii D.K.M. și M.B., care au motivat ulterior hotărârea, nu au perceput aceste elemente în mod nemijlocit.
Curtea a admis că pot exista situații obiective în care un judecător să fie în imposibilitate de a-și motiva hotărârea, dar a arătat că se impune remedierea acestei deficiențe prin mijloace procedurale, constând fie în desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, fie în rejudecarea cauzei de către o instanță de control judiciar, procedându-se la reaudierea reclamanților și a martorilor. În cauză nu s-a recurs la niciuna dintre aceste măsuri. În consecință, Curtea a constatat că redactarea motivării de către alți judecători decât cei care au participat la proces conduce la o încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil.
Consider că hotărârea mai sus sintetizată trebuie să determine în mod necesar o reconfigurare a jurisprudenței naționale în privința dispozițiilor art. 406 alin. (4) CPP. Este evident, analizând argumentele expuse în cauza Cerovšek și Božičnik, că o aplicare a acestor dispoziții fără luarea în considerare a remediilor indicate de Curte (în esență – rejudecarea cauzei, cu aplicarea regulii nemijlocirii) riscă să conducă la încălcarea principiului dreptului la un proces echitabil.
Totuși, apreciez ca importantă și o precizare bazată pe una dintre particularitățile cauzei Cerovšek și Božičnik.
Astfel, procesul în care reclamanții au fost judecați și condamnați s-a desfășurat în fața unui judecător unic. Argumentele Curții în privința încălcării dreptului la un proces echitabil au avut la bază această premisă factuală.
Fără îndoială, hotărârea trebuie avută în vedere și de instanțele naționale atunci când judecă în complet uninomimal.
Sunt însă valabile aceleași considerente și în cazul completelor colegiale, dacă unul sau mai mulți dintre judecători sunt în imposibilitate de a semna hotărârea pe care au pronunțat-o?
Apreciez că răspunsul trebuie nuanțat.
Logica hotărârii în cauza Cerovšek și Božičnik (care are aceleași fundamente ca și în cauzele Mellors, P.K., Beraru și Cutean) este că raționamentul care l-a condus pe judecător la o anumită soluție trebuie să inspire încredere justițiabilului, în particular, și publicului, în general. Numai astfel inculpatul poate înțelege soluția și o poate critica atunci când nu este de acord cu ea. Raționamentul trebuie, în mod necesar, să fie al judecătorului care a perceput probele în mod nemijlocit, pentru că altfel justițiabilul va rămâne cu impresia unei judecăți superficiale, din partea unui magistrat care nu-i cunoaște cauza decât în mod formal.
Soluția reglementată de art. 406 alin. (4) CPP rezolvă pur tehnic un incident de ordin mai degrabă administrativ, dar nu asigură nici măcar o aparență de echitate a procedurii judiciare. Am putea convinge un condamnat că procesul său a fost unul echitabil atunci când președințele completului sau al instanței semnează o hotărâre a unui coleg al său, însușindu-și o soluție pe care, dacă ar fi participat la judecarea cauzei, poate nici măcar nu ar fi adoptat-o? Sau explicându-i că acea soluție are la bază motivarea unui magistrat care, în realitate, nici măcar nu l-a judecat, dar care a fost nevoit să ofere o motivare soluției? În cazul completelor uninominale, răspunsul cred că este numai cel negativ.
În cazul completelor colegiale, situația este diferită. Hotărârile se adoptă cu unanimitate sau cu majoritate (inclusiv cu posibilitatea completului de divergență). Raționamentele care susțin hotărârea nu aparțin unui singur judecător, ci cel puțin majorității membrilor completului. Eventuala semnare a hotărârii in extenso de către un judecător care nu a participat la proces nu afectează automat credibilitatea actului de justiție, pentru că există ipoteze când această situație nu poate influența în niciun fel hotărârea luată și raționamentul care a stat la baza ei.
Așa se întâmplă, spre exemplu, la completele de 3 judecători sau la cele de 5 judecători ale instanței supreme. Semnarea hotărârii de către președintele de secție sau de președintele instanței în locul unui număr minoritar de judecători, aflați în imposibilitate (un judecător în cazul completului de 3, unul sau doi judecători în cazul completului de 5), poate ridica întrebarea legitimă dacă cel care semnează și-a însușit, într-adevăr, motivarea și soluția, dar nu cred că poate afecta caracterul echitabil al procedurii, din moment ce restul membrilor completului, care au judecat în mod nemijlocit, au semnat ei înșiși hotărârea pe care au pronunțat-o. Și dacă președintele de secție sau președintele instanței ar avea o altă opinie, soluția dată în cauză și motivarea ei ar rămâne aceeași, iar eventuala opinie separată nu le-ar influența cu nimic.
Aprecierea pe care o formulez are la bază și o hotărâre C.E.D.O., aplicabilă mutatis mutandis și în problema supusă analizei. Astfel, în cauza Škaro c. Croației (hotărârea din 6 decembrie 2016), Curtea a observat că reclamantul a contestat în mod constant credibilitatea martorului A.B., a cărui declarație fusese decisivă pentru condamnare, deoarece A.B. a fost singurul martor care a arătat că l-a văzut pe reclamant atacând victima. Martorul fusese audiat în mod nemijlocit de completul de judecată, format din cinci judecători. Unul dintre judecători a fost înlocuit ulterior, noul membru al completului luând parte la deliberare și la adoptarea soluției de condamnare. Curtea a constatat că, deși acest judecător nu a perceput în mod direct declarația lui A.B., ceilalți patru au fost prezenți atunci când martorul a fost ascultat. În aceste condiții, faptul că noul judecător a citit doar declarația dată de A.B. a fost considerat suficient, caracterul echitabil al procesului penal nefiind încălcat.
În consecință, apreciez că problema caracterului echitabil al procedurii judiciare, derivată din aplicarea dispozițiilor art. 406 alin. (4) CPP, se poate ridica:
– în cazul completelor formate dintr-un singur judecător;
– în cazul completelor formate din 2 judecători;
– în cazul completelor formate din 3 sau din 5 judecători, dar numai dacă numărul celor care nu pot semna hotărârea pronunțată reprezintă majoritatea.
Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea Nicolae Titulescu din București – Facultatea de Drept
