Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Când 1+1 refuză să facă totuşi 2

05.08.2017 | Dan DASCĂLU
Abonare newsletter
Dan Dascălu

Dan Dascălu

Un punct de vedere cu privire la preluarea de către angajat a contribuţiilor sociale datorate de angajator

Se vorbeşte din ce în ce mai mult în aceste zile fierbinţi de vară despre „transferarea” în întregime a contribuţiilor sociale (CAS şi CASS) în sarcina angajatului, prin ceea ce Ministerul Finanţelor Publice a desemnat în comunicatul oficial din 27 iulie 2017 a fi „Preluarea de către angajat a CAS și CASS datorate de angajator începând cu data de 1 ianuarie 2018”. Se arată printre altele că sumele reprezentând CAS și CASS, care în prezent sunt datorate de angajator în nume propriu vor fi preluate de către angajat” , dar şi că „măsurile nu vor implica creşterea cheltuielilor salariale pentru angajator”.

Trecând peste chestiunile ce ţin strict de aspectele de ordin fiscal, logistic şi social aferente acestei intenţii de modificare legislativă, cu privire la care au curs deja „râuri de pixeli” în mass media scrisă şi vorbită, urmate eventual de diferite reacţii ale oficialilor noştri, o chestiune de ordin juridic merită totuşi o atenţie specială, întrucât pare să fi scăpat atenţiei, dată fiind abordarea mai degrabă pur economică a discuţiei, fără a judeca însă lucrurile „la rece”, prin luarea în considerare a menirii şi semnificaţiei contribuţiilor sociale, în cadrul raporturilor de muncă dintre angajator şi angajat.

Astfel, se poartă în continuare în spaţiul public discuţii intense cu privire la necesitatea unei majorări de către angajator a salariului brut al angajatului, pentru a preveni afectarea salariului net al acestuia din urmă, una dintre ideile vehiculate fiind şi aceea a asigurării unui asemenea efect pe cale legislativă, prin obligarea angajatorului la majorarea salariului net al angajaţilor, dat fiind că din punctul său de vedere economic, sarcina salarială ar rămâne oricum constantă.

O asemenea posibilitate pare a fi încă una deschisă pentru promotorii actului normativ sau, cel puţin, nu este total exclusă, faţă de exprimarea mai degrabă ambiguă din comunicarea publică, chiar dacă unele dubii au fost totuşi timid exprimate în această privinţă. De altfel, aceasta nu este nici măcar o idee nouă, ea fiind exprimată pe aceleaşi coordonate conceptuale şi în trecut în cadrul unui proiect legislativ de modificare substanţială a mecanismului de funcţionare a sistemului de asigurări sociale, când, „transpirând” în presă la un moment în care încă nu era finalizat şi la un moment sensibil din punct de vedere politic, a fost abandonat fără alte dezbateri, concomitent cu demisia celui care îl susţinea.

În realitate, chiar dacă pe hârtie efectul economic pentru angajator ar fi într-adevăr acelaşi, o asemenea abordare este practic imposibilă, întrucât cei care exprimă o asemenea idee confundă contribuţia de asigurări sociale (ca şi creanţă fiscală a statului împotriva angajatorului, potrivit legislaţiei actuale) cu suma pe care angajatorul o plăteşte efectiv din propriile sale fonduri pentru acoperirea acestei obligaţii fiscale. Astfel, Statul poate aduce atingere proprietăţii private a angajatorului atunci când percepe contribuţiile financiare ale acestuia de tipul contribuţiilor de asigurări sociale pe care acesta le datorează în nume propriu, pentru că art. 56 din Constituţia României prevede obligaţia fundamentală a cetăţenilor de a achita asemenea contribuţii financiare, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acceptă ca fiind justificată o asemenea imixtiune [art. 1 alin. (3) al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie].

În schimb, nu trebuie uitat că aceste dispoziţii legale sunt şi trebuie să rămână unele cu caracter pur excepţional, întrucât proprietatea privată este garantată de Constituţia României (art. 41) şi Protocolul I la Convenţia Europeană Drepturilor Omului [art. 1 alin. (1)]. În aceste condiţii, este imposibil de imaginat cum anume ar putea Statul, fără să încalce aceste reglementări fundamentale, să emită o lege prin care ar transfera o parte din bunurile proprietate privată a angajatorului către angajat (i.e. sumele necesare acestuia din urmă ca să-şi achite contribuţiile sociale în cuantum mărit de 35%, conform ideii discutate, în loc de 16,5%, cât este contribuaţia sa individuală în prezent). Dacă o asemenea posibilitate este permisă şi justificată în mod excepţional atunci când discutăm despre reglementarea pe cale de lege a unui salariu minim pe economie, menit a da expresie preocupărilor statului pentru valori fundamentale în cadrul societăţii (precum, asigurarea unui minim nivel de trai, recunoscută de art. 47 din Constituţie), statul nu poate totuşi interveni în economie pentru a da o lege care practic să determine suportarea contribuţiilor fiscale personale ale unei persoane de către o altă persoană.

Este deci total irelevantă observaţia de ordin economic că poziţia angajatorului nu ar fi cu nimic schimbată, întrucât urmare a unei asemenea iniţiative legislative, patrimoniului angajatorului nu i s-ar mai putea aduce în nici un fel atingere pentru a suporta asemenea sume; dimpotrivă, pentru angajat, asemenea contribuţii, despre se vorbeşte că economic ar fi transferate în sarcina sa, nu ar fi nimic altceva decât o majorare a cotei sale de impozitare, urmând ca, în acord cu regulile constituţionale, să suporte exclusiv din patrimoniul său propriu asemenea sume. Faptul că angajatorul ar urma să reţină la sursă asemenea sume şi să le transfere bugetului de stat nu are cum să aducă în niciun fel atingere acestei concluzii.

De altfel, caracterul bizar al abordării este cu atât mai evident cu privire la contractele de muncă ce se vor încheia în viitor. Aceasta întrucât, deşi în practică în mediul privat uneori se negociază salariul net, aceasta se întâmplă în realitate doar pentru acei salariaţi care într-adevăr au o poziţie de negociere, prin raportare la diverse elemente în discuţie (specializarea persoanei, caracterul limitat al forţei de muncă pe un anumit segment etc.). Aceasta este mai degrabă excepţia. Pentru restul salariaţilor, cel mai probabil marea majoritate, este deci eronat calculul că, plecând de la salariul net se vor aplica automat cotele majorate de contribuţii sociale, astfel încât salariul lor net să nu fie afectat. Astfel, se vor negocia, în continuare, nivelurile salariilor brute, urmând ca anume angajatul, iar nu angajatorul, să suporte în final această majorare a cotei majorate de impozitare.

Nu este, din păcate, singura dată şi ne este teamă că nici ultima, când în istoria noastră recentă o măsură legislativă menită să aducă modificări de anvergură, care vizează însuşi fundamentul sistemului fiscal şi care are un impact semnificativ asupra contribuabililor din România, este lansată pe diferite canale de comunicare de către diverşii factori de decizie sau de influenţă, într-o versiune „embrionară” în care conceptele şi formele sunt insuficient de bine articulate, dacă nu chiar confuze şi contradictorii. Se lansează astfel în spaţiul public o idee vagă, care poate fi cel mult considerată o linie directoare a unei posibile viitoare reglementări, fără să fie încă pregătite texte legislative care să o detalieze sau măcar schiţeze la un nivel primar. Aceasta în condiţiile în care de atâtea ori în practică s-a dovedit că şi atunci când au loc discuţii aprofundate şi serioase în procesul legislativ, tot pot să apară suprize şi dificultăţi, pentru că vechea zicală „diavolul se ascunde în detalii” este pe deplin valabilă în materie fiscală. Uneori, o asemenea masură este anuntată chiar într-o manieră confuză şi contradictorie de către cei implicaţi, uneori aceeaşi persoană sau instituţie pe care o reprezintă comunicând lucruri diferite la cateva zile distanţă. Se ajunge astfel ca cel care citeşte una sau chiar mai multe surse de informaţie, să rămână cu o idee greşită despre ce se doreşte a se realiza, iar cel care citeşte apoi prea multe informaţii, să nu mai înţeleagă chiar nimic.

Posibilul impact al unor asemenea propuneri de măsuri anunţate de oficialii noştri stârneşte în mod firesc interesul opiniei publice, dar şi al altor persoane implicate, cum ar fi politicieni, oameni de presă, personalități din domeniul social, artistic si, nu in ultimul rand, al  specialiştilor din domeniu, care sunt în mod logic chemaţi să se pronunţe asupra acestora, fiind cei mai în măsură să estimeze încotro s-ar putea duce lucrurile, astfel încât să încerce să contribuie prin opiniile pronunţate la evitarea, încă din faşă, acolo unde este cazul, a unui posibil viitor dezastru în sistemul nostru fiscal. Ideile exprimate in dezbaterea publică sunt apoi preluate şi rostogolite sub diferite forme, fiecare dintre cei implicaţi, fie întrebaţi fiind, fie acţionând din proprie iniţiativă, simţindu-se obligaţi să le comenteze, iar de multe ori să speculeze asupra unor simple intenţii de proiecte legislative, care într-o societate consolidată şi bine aşezată nu ar trebui să se lanseze în această formă şi potrivit algoritmului descris mai sus.

Este cazul mai vechiului impozit pe gospodărie sau al mai recentei taxe de solidaritate, idei care au făcut să curgă alte valuri de „pixeli” în mass-media scrisă sau vorbită, cu argumente dintre cele mai diverse (economice, legale, logistice etc.) până când au fost incluse, aşa cum premierul spunea despre aceasta din urmă la 25 iulie la cele „discutate şi uitate”, dar şi al mai recentei propuneri ce face obiectul prezentei analize.

Poate că ar fi mai bine ca înainte de lansarea în spaţiul public a unor astfel de proiecte, să existe consultări şi ample dezbateri cu reprezentanţii mediului de afaceri, ai sindicatelor, ai societăţii civile, tocmai pentru a diminua riscul unor situaţii neplăcute în care se generează incertidudine la nivelul social şi economic. Cel puţin în viziunea noastră, aceasta ar fi calea normalităţii în procesul legislativ fiscal.

Avocat Dan Dascălu
Partener, D&B DAVID şi BAIAS

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week