Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Arbitraj
DezbateriCărţiProfesionişti

Secţiune dezvoltată în parteneriat cu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

O poveste actuală de iubire şi ură: arbitrajul ICSID în mrejele dreptului UE. Particularităţile cazului Micula
07.08.2017 | Alexandra-Luiza IONESCU


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Luiza Ionescu

Luiza Ionescu

I. Notă introductivă

În viaţa de zi cu zi o consecinţă a unei reguli aplicate în general, care aparent nu presupune excepţii, este că atunci când ceva deviază de la mişcarea sa rectilinie, comportamentele aferente acelei reguli generale sunt afectate în mod ireversibil.

După cum conceptul de „Antifragil” al lui Nassim N. Taleb promovează ideea potrivit căreia dezordinea, atunci când intervine, conduce la evoluţie, ar fi oare utopic să se considere că situaţiile excepţionale şi provocatoare reprezintă premisa dezvoltării? Mai mult, s-ar putea lua în considerare această chestiune la nivel internaţional, astfel încât excepţia menţionată la primul paragraf să poată într-adevăr afecta comportamente într-un mod ireversibil, de exemplu comportamente comerciale la nivel internaţional?

În particular, care este „sistemul” care câştigă putere şi expansiune atunci când o astel de situaţie apare între dreptul internaţional şi dreptul Uniunii Europene (UE)? Mai specific, principala problemă este dacă UE poate sau nu să intervină atunci când se doreşte executarea unei decizii ICSID şi care sunt caracteristicile şi particu­larităţile legale ale unui Bilateral Investment Treaty (Tratat Bilateral de Investiţii – BIT) în comparaţie cu dreptul UE.

Un caz controversat, ce urmează a fi abordat din perspectiva principalelor probleme propuse analizei, este Cazul Micula v. România ICSID nr. ARB/05/20.

Totodată, se va avea în vedere conceptul de „ordine publică” la nivel internaţional şi care este graniţa dintre Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state din 18 martie 1965 (Convenţia ICSID) şi dreptul UE; un aspect important este combinaţia încă fragilă a dreptului concurenţei, mai precis regulile privind ajutorul de Stat, precum şi forţa executorie a hotărârilor pronunţate sub auspiciile Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii (ICSID).

Analiza se concentrează pe demonstrarea faptului că principiile de drept internaţional, cum ar fi certitudinea juridică şi aşteptările legitime au o caracteristică „anti­fra­gilă” care prevalează în relaţiile economice transna­ţionale.

II. Aspecte legale – Ce este „fragil”: Convenţia ICSID sau dreptul UE?

1. Convenţia ICSID: prezentare şi particularităţi pe scurt

Pentru a resuscita evoluţia economică în ţările subdezvoltate la începutul anilor 1960, Banca Mondială a început negocierile în vederea stabilirii premiselor pentru adoptarea unui instrument care să susţină scopul menţionat anterior.

Astfel, Convenţia ICSID între state gazdă şi investitori străini, cetăţeni ai altor state decât statul gazdă care a intrat în vigoare în 1966, a pus bazele Centrului ICSID.

Aşa cum se prevede în Preambulul[1] Convenţiei, pentru ca un diferend să facă obiectul unei proceduri de arbitraj conform Convenţiei ICSID, acordul părţilor (părţile diferendului trebuie să fie şi părţi la Convenţie) trebuie să implice consimţământul expres al acestora de a arbitra conform regulilor prevăzute de Convenţie.

Soluţionarea unui diferend conform regulilor ICSID se poate realiza prin conciliere, arbitraj sau constatarea faptelor.

Arbitrajul, sub auspiciile Convenţiei ICSID, se carac­te­ri­zează prin trăsături specifice care privesc aplicarea regu­lilor de drept material, limitarea rolului instanţelor naţio­nale şi, probabil cea mai importantă particularitate, eficaci­tatea punerii în executare a unei hotărâri arbitrale ICSID.

Părţile contractante au libertatea de a alege dreptul material aplicabil, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 42[2] din Convenţia ICSID. Convenţia nu prevede reguli de drept substanţial; aceasta prevede numai calea procedurală de urmat pentru soluţionarea disputelor internaţionale.

Dreptul material care se va aplica în cazul survenirii unui diferend poate fi ales în mod autonom de către părţi şi poate fi dreptul statului gazdă sau dreptul unuia dintre state care este parte contractantă a Convenţiei ICSID; o alternativă este dată de regulile dreptului material al statului investitorului. În fine, părţile pot alege să aplice dreptul substanţial al unui stat terţ care nu are niciun fel de legătură cu acordul semnat.

Tribunalul va aplica dreptul statului gazdă, dacă nu există nicio înţelegere asupra dreptului material aplicabil, numai dacă dreptul aplicabil al statului gazdă nu încalcă principii sau reguli obligatorii de drept internaţional.

O altă caracteristică specială a arbitrajului, conform Convenţiei ICSID, este natura de sine-stătătoare a proce­durii. Cu alte cuvinte, o instanţă naţională sau alte organisme terţe nu au nicio putere să intervină sau să influenţeze procedura arbitrală ICSID.

Cea mai importantă particularitate a arbitrajului ICSID este dată de faptul că punerea în executare a unei decizii ICSID, ca hotărâre definitivă, este recunoscută efectiv în fiecare stat membru ICSID.

Dintr-o altă perspectivă, personajul principal al Convenţiei este diferendul cu privire la investiţii[3] în baza unor tratate bilaterale sau multilaterale de inves­tiţii, acor­duri de liber schimb şi diverse contracte care implică situaţii în care Tribunalul ICSID are puterea de a decide.

În prezent, într-o structură dinamică şi complexă cum ar fi cea dată de o investiţie internaţională, ţările din întreaga lume au permis o dezvoltare notabilă şi o implementare crescută a Tratatelor Bilaterale de Inves­tiţii. După cum s-a precizat anterior, ICSID este insti­tuţia cea mai des aleasă pentru a administra diferendele născute din BIT-uri. Investiţiile internaţionale au devenit din ce în ce mai ataşate de acceptarea mecanismului oferit de BIT-uri, dat fiind faptul că acestea oferă un tratament mult mai predictibil pentru investitor; a căuta predictibilitatea este un ţel semnificativ atunci când se intră într-o relaţie comercială internaţională sensibilă la schimbări intempestive, de anvergura relaţiilor ce implică investiţiile internaţionale.

Astfel cum urmează a fi analizată în continuare, predictibilitatea tratamentului ce va fi aplicat investito­rului este o cerinţă pentru fiecare BIT şi are o anumită aplicare atunci când se discută tratamentul corect şi echitabil. Multe diferende au rezultat în urma încălcării sau nerespectării de către Statul gazdă a obligaţiei de a oferi un tratament corect şi echitabil investitorului(lor) străin(i).

2. Hotărârea arbitrală ICSID: punct de vedere al dreptului transnaţional

Convenţia ICSID stabileşte motivele limitate[4] pentru modalitatea în care poate fi revizuită o hotărâre arbitrală. Atunci când se compară o hotărâre ICSID cu o hotărâre pronunţată în baza unui tratat de investiţii fără legătură cu ICSID (non-ICSID investment treaty award), prima diferenţă importantă este că în situaţia prezentată de o hotărâre care nu este adoptată de ICSID, instanţele naţionale sunt cele care au jurisdicţia de a revizui. Pe de altă parte, hotărârea ICSID, aşa cum s-a descris anterior, are un mecanism extrem de eficient atunci când aceasta se execută într-un stat membru ICSID. Astfel, o parte este împiedicată să depună aceeaşi cerere care a făcut obiectul arbitrajului ICSID la o instanţă naţională. În acest scop, art. 53[5] din Convenţia ICSID statuează asupra efectelor hotărârilor: „Obligaţia de a respecta hotărârea este, în ceea ce priveşte statul, o obligaţie în baza unui tratat internaţional; pentru partea care nu este stat este o obligaţie ce rezultă din convenţia de arbitraj. Prin urmare, nerespectarea unei decizii reprezintă o încălcare nu numai a unei obligaţii contractuale faţă de investitor, dar şi a unui angajament internaţional în legătură cu toate celelalte state contractante, inclusiv statul gazdă a investitorului. Obligaţia de a respecta decizia nu este afectată de posibilitatea unui stat parte de a căuta să se opună executării bazându-se pe imunitatea suverană conform art. 55”[6].

3. Intervenţia dreptului UE

Ø Ajutorul de stat: scurtă prezentare a noţiunii

Ajutorul de Stat este o formă de asistenţă publică oferită agenţilor economici care au un potenţial de a denatura concurenţa şi de a afecta în mod negativ comerţul dintre Statele Membre ale Uniunii Europene.

Comisia Europeană, instituţia Uniunii Europene care răspunde de problemele de concurenţă, defineşte ajutorul de stat drept o intervenţie a autorităţilor naţionale care se acordă întreprinderilor pe o bază selectivă ca un avantaj sub orice formă. Nu se consideră a fi ajutor de stat, prin urmare, interdicţia nu implică subvenţiile acordate persoanelor fizice sau asistenţa deschisă pentru toate întreprinderile.

Pentru ca o măsură să fie considerată ajutor de stat, aceasta trebuie să întrunească următoarele condiţii cumulative:

– să fie o intervenţie din partea Statului sau prin intermediul resurselor de Stat care poate lua diverse forme (de exemplu: subvenţii, bonificări ale dobânzilor şi scutiri fiscale, garanţii, controlul integral sau parţial al unei societăţi de către stat, furnizarea de bunuri şi servicii în condiţii preferenţiale etc.);

– intervenţia să ofere beneficiarului un avantaj pe o bază selectivă, de exemplu unor societăţi sau sectoare specifice ale industriei, sau unor societăţi situate în regiuni specifice;

– concurenţa să fi fost sau să poată fi denaturată;

– intervenţia să poate afecta schimburile comerciale între Statele Membre[7].

Comisia Europeană este protectorul şi investigatorul cu puteri de a supraveghea respectarea de către Statele Membre a art. 107 şi 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Nucleul atribuţiei de supra­veghere a Comisiei constă în procedura notificării.

Art. 107 alin. (1) TFUE descrie „avantajul” ca fiind orice formă de ajutor economic pe care o întreprindere nu l-ar fi obţinut în condiţii normale de piaţă, respectiv în absenţa intervenţiei statului[8].

„Costurile care decurg din obligaţii de reglementare impuse de stat pot, în principiu, să fie considerate ca având legătură cu costurile inerente ale activităţii economice, astfel încât orice compensaţie pentru costurile respective conferă un avantaj întreprinderii. Aceasta înseamnă că existenţa unui avantaj nu este exclusă, în principiu, prin faptul că avantajul nu depăşeşte o compensaţie pentru un cost care rezultă din impunerea unei obligaţii de reglementare. Acelaşi lucru este valabil, de asemenea, în cazul scutirii de costurile pe care întreprinderea nu le-ar fi suportat în lipsa stimulentelor acordate prin măsura de stat, deoarece în lipsa stimulentelor aceasta şi-ar fi structurat activităţile în mod diferit. De asemenea, existenţa unui avantaj nu este exclusă în cazul în care o măsură compensează cheltuieli de natură diferită care nu au legătură cu măsura respectivă”[9].

Regulile privind ajutorul de stat sunt unice la nivel internaţional, având în vedere că nu există alte instituţii juridice similare care pot avea efecte sau implicaţii compa­rabile în relaţiile economice cum sunt cele antrenate de legislaţia UE privind ajutorul de stat.

Controlul Uniunii asupra ajutorului de stat este esenţial pentru echilibrul pieţei interne, susţinut de concurenţa dintre întreprinderile din statele membre.

Ø Implicaţiile art. 351 TFUE, cu privire la executarea hotărârilor arbitrale ICSID

Implicaţiile legale ale art. 351 TFUE, denumite metaforic în doctrină şi „supremaţia suspendată a dreptului european”, stabilesc autoritatea obligaţiilor inter­naţionale asumate anterior asupra dreptului Uniunii Europene.[10]

Într-o opinie personală, atunci când se are în vedere transferul puterilor de la statele membre către Uniune este imperios pentru Uniunea Europeană să îşi asume răspunderea şi să respecte obligaţiile contractate de statele mmembre înainte de aderarea acestora la Uniune sau, aşa cum prevede art. 351, înainte de 1 ianuarie 1958.

Cu alte cuvinte, instituţiile UE nu trebuie să intervină în executarea unei decizii ICSID dacă este vorba de o chestiune de încredere legitimă şi certitudine juridică care s-a contractat înainte de datele precizate anterior.

Atunci când se depune o cerere pentru arbitraj ICSID, dacă părţile sunt state membre ale UE şi cererea depusă priveşte un diferend care a luat naştere dintr-un acord care are anterioritate faţă de data aderării statelor respective la UE, nu există nicio îndoială că părţile ar trebui să se poată baza pe principiile generale de drept care stabilesc supremaţia acordului.

Astfel, dispoziţiile art. 351 TFUE vor fi privite ca o garanţie a executării convenţiilor economice inter­naţionale încheiate înainte de aderarea statelor la UE şi respectate ca atare, conform importanţei fundamentale a principiilor de drept internaţional, cum ar fi încrederea legitimă şi certitudinea juridică.

III. Ordinea publică

1. Executarea hotărârii arbitrale ICSID – limite

Trebuie menţionat, cu privire la executarea hotărârii ICSID, faptul că, deşi instanţele naţionale nu refuză, în principal, punerea în executare a unei astfel de hotărâri, numărul hotărârilor ICSID care au fost puse în executare până în prezent este redus. Este de subliniat că reclamanţii care au avut câştig de cauză şi pârâţii care au pierdut ar trebui să considere deopotrivă probabilitatea opoziţiei la punerea în executarea hotărârilor ICSID.

O chestiune ce trebuie menţionată în legătură cu problemele cu care un reclamant care a avut câştig de cauză se poate confrunta este, pe de o parte, jurisprudenţa limitată, precum şi însăşi Convenţia ICSID care regle­mentează motivele pentru care o instanţă poate refuza executarea unei hotărâri arbitrale ICSID.

Pentru a stabili limitele punerii în executare a unei hotărâri arbitrale ICSID, dispoziţiile Convenţiei ICSID trebuie analizate corespunzător. Dat fiind faptul că au existat numai trei astfel de hotărâri care au contestat aplicarea şi executarea hotărârilor ICSID în instanţele naţionale, şi numai un caz în care s-a contestat doar executarea hotărârii arbitrale[11], mulţi autori consideră că această Convenţie ICSID „exclude orice atac împotriva deciziei în instanţele naţionale”[12].

Prin urmare, într-o opinie personală, conţinutul art. 53 şi art. 54 din Convenţia ICSID[13] este mai mult decât relevant în această privinţă. De exemplu, dispoziţiile art. 54 alin. (1) instituie în sarcina statelor contractante obligaţia de a executa o hotărâre arbitrală ICSID „ca şi când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal din acel stat”[14], întrucât art. 53 alin. (1) din Convenţia ICSID implică următoarele: „Sentinţa este obligatorie faţă de părţi şi nu poate fi obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afara celor prevăzute de prezenta Convenţie. Fiecare parte trebuie să asigure executarea sentinţei potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care executarea este suspendată în virtutea dispoziţiilor relevante din prezenta Convenţie”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Convenţia ICSID, fiecare şi oricare parte la o procedura ICSID are obligaţia de a asigura executarea potrivit termenilor hotărârii definitive, precum şi faptul că părţile într-un diferend nu pot formula apel împotriva deciziei ICSID sau urma un alt recurs, cu excepţia măsurilor cuprinse în însăşi Convenţia ICSID[15]. Pentru statul contractant parte la diferend, nerespectarea obligaţiei de a asigura executarea deciziei este, prin urmare, o încălcare nu numai a angajamentului de a recurge la arbitraj, dar şi a unei obligaţii asumate printr-un tratat internaţional[16].

Se poate observa că, în practică, un conflict ia naştere atunci când părţile nemulţumite de hotărâre se folosesc de măsuri care nu sunt prevăzute de Convenţia ICSID pentru a evita executarea acesteia, cum ar fi folosirea instanţelor naţionale pentru a anula hotărârea sau a statua că este necesară întrunirea anumitor condiţii pentru ca efectele acestei hotărâri să fie recunoscute[17].

Dintr-o perspectivă personală, cu privire la aplicarea Convenţiei ICSID, riscurile ca un reclamant care a avut câştig de cauză să poată întâmpina obstacole atunci când execută o decizie ICSID într-o instanţă a unui stat contractant, sunt posibil mai mici decât atunci când încearcă să execute o sentinţă pronunţată în străinătate în instanţele unui stat terţ. Plecând de la aceste premise, arbitrajul ICSID este cu siguranţă mai puţin riscant pentru un investitor străin care încearcă să formuleze acţiune în instanţele dintr-un stat gazdă (ostil).

Nu în ultimul rând, subliniem faptul că este mai mult decât dificil să se anuleze o hotărâre în majoritatea sistemelor de arbitraj, în special pentru că o anulare nu este un apel în sine decât atunci când se ajunge, în anumite sisteme juridice, la chestiuni de jurisdicţie. Mai mult, cu privire la posibilitatea de anulare în baza Convenţiei ICSID, bariera a ajuns la o înălţime nedorită. Mulţi autori fac referire la această problemă denumind-o metaforic „elefantul roz din cameră[18].

În consecinţă, sistemul ICSID se află în pericol de a nu mai fi văzut, chiar de către unii dintre cei mai ardenţi suporteri ai săi, ca un mecanism corect pentru soluţionarea diferendelor aferente investiţiilor de o asemenea importanţă financiară şi strategică[19].

2. Ordinea publică în UE

În ceea ce priveşte fundamentul ordinii publice[20], se declară că aceasta poate reprezenta baza pentru a verifica dacă o anumită categorie de reguli juridice, aşa-numitele reguli de ordine sau politică publică, au fost corect luate în considerare în cursul pronunţării hotărârii arbitrale[21].

Indiferent dacă e vorba de procedura de anulare sau de executare, în contextul controlului instanţelor asupra hotărârilor arbitrale, substanţa ordinii sau politicii publice ar trebui să fie în strânsă legătură cu modalitatea în care ordinea publică este abordată la momentul recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate în străinătate.

Ordinea publică reprezintă nu numai o rezervă, dar şi o excepţie de la recunoaşterea hotărârii arbitrale, acolo unde o astfel de recunoaştere ar fi contrară principiilor legale şi morale fundamentale ale Statului forului.

De exemplu, Curtea Supremă din Elveţia, atunci când s-a pronunţat asupra unei cereri de anulare a unei hotărâri arbitrale privind fundamentul ordinii publice, a statuat că evaluarea pe fond a unei acţiuni încalcă ordinea publică numai atunci când contravine principiilor fundamentale de drept şi prin urmare este incompatibilă per se cu sistemul de drept şi de valori. Aceste principii sunt: principiul pacta sunt servanda, interzicerea abuzului de drept, principiul bunei credinţe, interzicerea exproprierii fără despăgubire, interzicerea discriminării şi protecţia celor lipsiţi de competenţă şi capacitate[22].

Ordinea publică are relevanţă limitată, în principal din cauza faptului că instanţele naţionale de la nivel superior au acceptat clar că arbitrii pot nu numai să examineze, dar să şi aplice dispoziţiile naţionale de politică sau ordine publică: „în arbitrajul internaţional, un arbitru… are dreptul să aplice principiile şi regulile de ordine publică şisă acorde reparaţie în cazul în care acele principii şi reguli au fost omise”[23]. S-a statuat, de asemenea, astfel: „faptul că respectiva cerere afectează politica publică nu ar fi suficient, în sine, să excludă arbitrabilitatea diferendului (…). Arbitrabilitatea nu poate fi negată numai pe motiv că dispoziţiile obligatorii ale legii sau o anumită politică publică determină cererea să fie nulă şi neavenită sau fac ca executarea acesteia să fie imposibilă”[24].

Unii autori consideră că ordinea publică nu este relevantă pentru arbitrabilitate, acest lucru implicând situaţia în care politica publică a unui stat nu este în joc atunci când arbitrabilitatea unui diferend se află în discuţie; într-un asemenea caz, dreptul instanţelor naţionale ale statelor de a revizui arbitrabilitatea în etapa trimiterii este mai puţin rezonabil[25].

Se cuvine a se menţiona că toate dispoziţiile privind arbitrabilitatea sunt, în principal, mai degrabă reguli jurisdicţionale decât reguli de fond, iar din punct de vedere jurisdicţional, rolul statului naţional şi al lex fori, în particular cu privire la arbitraj, este limitat. Importanţa lex fori este relevantă numai dacă diferendul aflat efectiv pe rol în faţa tribunalului a avut orice legătură teritorială sau jurisdicţională cu statul naţional al lex fori.

IV. Particularităţile Cazului ICSID Micula v. România nr. ARB/05/20

Cazul ICSID Micula v. Romania nr. ARB/05/20, reprezintă o referire importantă la intervenţia Comisiei Europene în executarea hotărârilor arbitrale. Principala problemă în legătură cu acest caz este legitimitatea Comisiei Europene de a interveni în executarea hotărârii arbitrale împotriva României, în special atunci când se ia în considerare faptul că aceasta nu este o parte semnatară a Tratatului Bilateral de Investiţii din care a izvorât diferendul asupra căruia s-a pronunţat tribunalul arbitral.

Pe scurt, fraţii Micula au suferit prejudicii după ce statul român a eliminat unele stimulente pe motiv că acestea erau contrare dreptului Uniunii Europene privind ajutorul de stat, şi au depus o cerere de arbitraj conform Convenţiei ICSID invocând prevederile BIT-ului.
Se cuvine precizat că BIT-ul încheiat între Suedia şi România a intrat în vigoare în 2003, iar România a devenit parte a Uniunii Europene în 2007.

Cu toate că reclamanţii au avut câştig de cauză raportat la aproape toate capetele de cerere, obţinând decizii din partea tribunalului arbitral în acest sens, aceştia nu au fost deloc mulţumiţi de decizia Comisiei Europene pronunţate în august 2014 prin care s-a solicitat Statului Român să nu pună în executare hotă­rârea arbitrală ICSID. Comisia Europeană şi-a motivat decizia prin faptul că aceasta nu era compatibilă cu regulile UE privind ajutorul de stat.

Cu privire la aspectele juridice implicate de Cazul nr. ARB/05/20, intervenţia Comisiei Europene poate fi justificată numai printr-o argumentare detaliată şi întemeiată pe un temei legal valabil.

S-a ajuns la concluzia în această privinţă că există motive pentru care instituţiile UE se vor abţine de la a interveni în punerea în executarea hotărârilor arbitrale. De exemplu, certitudinea juridică şi încrederea legală şi legitimă reprezintă principiile pe care fiecare parte contractantă ar trebui să se poată baza, iar argu­mentul necesităţii recuperării ajutorului de stat în UE ar încălca aceste principii generale. Astfel, dispoziţiile art. 351 TFUE trebuie invocate în legătură cu principiile generale care stau la baza celor descrise mai sus.

Pe lângă principiile generale menţionate în alineatele de mai sus, trebuie notat faptul că Regulamentul (CE) nr. 659/1999 de stabilire a normelor de aplicare a
art. 93 TCE cuprinde o interdicţie explicită pentru Comisia Europeană de a solicita Statului Român, în calitatea sa de stat membru UE, să recupereze ajutorul de stat prin nepunerea în executare a hotărârii arbitrale ICSID.

Cu toate acestea, România este obligată să respecte toate obligaţiile internaţionale ce îi incumbă, indiferent dacă acestea rezultă din BIT, Convenţia ICSID sau Convenţia de la New York. Luând în considerare că între România şi Suedia s-a semnat un BIT în mod corespunzător, iar acesta a produs efecte juridice, acest lucru a dat dreptul fraţilor Micula de a solicita punerea în executare a hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral. Nu în ultimul rând, s-a decis că nici instanţele naţionale din România, nici Comisia Europeană nu ar putea să intervină în executarea hotărârii arbitrale pronunţate. Orice decizie contrară în acest sens ar reprezenta o încălcare a principiilor şi regulilor internaţionale astfel cum acestea au fost stabilite[26].

V. Concluzie

Este de reţinut că dispoziţiile Convenţiei ICSID trebuie respectate prin orice mijloace de către părţile contractante, cu menţiunea că nicio altă instituţie sau instanţă naţională nu ar putea interveni în executarea unei hotărâri arbitrale ICSID pronunţate în mod legal.

Cu referire la cazul Micula, Comisia Europeană nu a întemeiat corespunzător intervenţia sa, şi cu toate că dispoziţiile art. 351 TFUE a fost invocat, s-a menţionat că aplicarea regulilor privind ajutorul de stat nu afectează drepturile şi obligaţiile protejate de acest articol.

Mai mult, Regulamentul (CE) nr. 659/1999 prevede că nu poate fi impus de către Comisia Europeană recu­perarea unui ajutor de stat, stipulând că această cerere de recuperare, în situaţia particulară a cazului Micula, era contrară unui principiu general de drept UE.

În consecinţă, o altă apreciere contrară ar afecta drep­turile investitorilor şi ar diminua încrederea în apli­ca­bilitatea şi punerea în execuţie a Convenţiei ICSID.

***

Articolul de față a fost publicat în secțiunea Instrumente a Revistei Curierul Judiciar nr. 4/2017, disponibilă integral în biblioteca juridică online legalis.


[1] „Declarând că nici un Stat contractant, prin simplul fapt al ratificării, acceptării sau aprobării prezentei Convenţii, nu va fi considerat, fără consimţământul său, că-şi va fi asumat vreo obligaţie de a recurge la conciliere sau arbitraj”.
[2] Art. 42 din Convenţia ICSID: „1. Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu regulile de drept adoptate de părţi. În lipsa unui acord între părţi, Tribunalul aplică dreptul Statului Contractant parte în diferend (inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi) precum şi principiile dreptului internaţional din domeniul respectiv.
2. Tribunalul nu poate refuza să judece sub pretextul lipsei sau obscurităţii normelor de drept. 3. Dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) nu prejudiciază facultăţii pe care o are Tribu­na­lul de a decide ex aequo et bono dacă părţile sunt de acord”.
[3] Art. 41 alin. (1) din Convenţia ICSID: „Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu regulile de drept adoptate de părţi. În lipsa unui acord între părţi, Tribunalul aplică dreptul Statului Contractant parte în diferend (inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi) precum şi principiile dreptului internaţional din domeniul respectiv”.
[4] Art. 52 din Convenţia ICSID: „(1) Oricare dintre părţi poate să ceară, în scris, Secretarului General anularea sentinţei pentru unul dintre motivele următoare: (a) viciu în constituirea Tribunalului; (b) abuz de putere evident al Tribunalului; (c) coruperea unui membru al Tribunalului; (d) încălcarea gravă a unei reguli fundamentale de procedură; sau (e) hotărârea arbitrală nu conţine motivele pe care s-a întemeiat. (2) Orice cerere trebuie făcută în următoarele 120 de zile de la data sentinţei, în afară de cazul în care anularea este solicitată pe motiv de corupţie, în care caz cererea amintită trebuie să fie prezentată în următoarele 120 de zile de la descoperirea corupţiei şi, în orice caz, în cei 3 ani următori datei sentinţei”.
[5] Art. 53 din Convenţia ICSID: „(1) Sentinţa este obligatorie faţă de părţi şi nu poate fi obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afara celor prevăzute de prezenta Convenţie. Fiecare parte trebuie să asigure executarea sentinţei potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care executarea este suspendată în virtutea dispoziţiilor prezentei Convenţii. (2) În sensul prezentei Secţiuni, «o sentinţă» include orice hotărâre privind interpretarea, revizuirea sau anularea sentinţei, luată în baza art. 50, 51 sau 52”.
[6] Art. 55 din Convenţia ICSID: „Nicio dispoziţie a art. 54 nu poate fi interpretată ca făcând excepţie de la normele de drept în vigoare într-un Stat Contractant în ceea ce priveşte imunitatea de executare a zisului stat sau a unui stat străin”. A se vedea şi J.D.M. Lew, L.A. Mistelis, S.M. Kroll, Comparative Commercial Arbitration, Ed. Wolters Kluwer Law & Business, 2003, p. 791-792.
[7] A se vedea aici.
[8] Cazul C-39/94 SFEI şi alţii [1996] ECR I-3547, pct. 60; Cazul Spania v. Comisia [1999] ECR I-2459, pct. 41.
[9] Cazul C-81/10 P France Télécom SA v. Comisia [2011],
pct. 43-50. Care se aplică logic la scutirea de costuri suportatede o întreprindere pentru a înlocui statutul oficialilor cu statutul salariaţilor comparabil cu cel al concurenţilor acesteia, ceea ce conferă un avantaj întreprinderii în cauză (cu privire la care a existat anterior o anumită incertitudine ca urmare a sentinţei Tribunalului General în Cazul T-157/01 Danske Busvognmoend v. Comisia [2004] ECR II-917, pct. 57).
A se vedea, de asemenea, cu privire la compensaţia pentru costurile irecuperabile Cazul T-25/07 Iride SpA şi Iride Energia SpA v. Comisia [2009] ECR II-245, pct. 46-56.
[10] Art. 351 TFUE: „Dispoziţiile Tratatelor nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte. În măsura în care aceste convenţii nu sunt compatibile cu Tratatele, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilităţile constatate. La nevoie, statele membre îşi acordă reciproc sprijin în vederea atingerii acestui scop şi adoptă, dacă este cazul, o poziţie comună. În aplicarea convenţiilor menţionate la primul paragraf, statele membre iau în considerare faptul că avantajele consimţite prin Tratate de fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din instituirea Uniunii şi, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituţiilor comune, de atribuirea de competenţe în favoarea acestora şi de acordarea aceloraşi avantaje de către toate celelalte state membre”.
[11] Cazurile care implică decizii cu privire la executarea judiciară a deciziilor ICSID împotriva părţii care pierde: Cazul nr. ARB/77/2 – Benvenuti & Bonfant v. Congo, Cazul nr. ARB/82/1 – SOABI v. Senegal, Cazul nr. ARB/83/2 – LETCO v. Liberia, AIG Capital Partners v. Kazakhstan.
[12] E. Baldwin, M. Kantor, M. Nolan, Limits to Enforcement of ICSID Awards, Journal of International Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2006, p. 1.
[13] La art. 53 şi 54 din Convenţie, redactorii Convenţiei au specificat necesitatea existenţei unui nivel înalt de apreciere de către instanţele naţionale cu privire la executarea hotărârilor arbitrale care au statutul de „o sentinţă definitivă a instanţei” în acel stat. A.S. Alexandroff, I. a Laird, The Oxford Handbook of International Investment Law, Part III Procedural Issues, Ch. 29 Compliance and enforcement, p. 1175, ed. Oxford University Press, 2008.
[14] E. Baldwin, M. Kantor şi M. Nolan, Limits to Enforcement of ICSID Awards, Journal of International Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2006, p. 2.
[15] Măsurile cuprinse în Convenţia ICSID sunt: interpretarea hotărârii (art. 50), revizuirea hotărârii (art. 51) şi anularea hotărârii (art. 52). Cu privire la invalidarea hotărârii de către statul gazdă, este de menţionat cazul Jose Cartellone Construcciones Civiles, S.A. v. Hidroelectrica Norpatagonica S.A din Argentina. În acest caz, partea care a pierdut a căutat să modifice o hotărâre arbitrală pronunţată conform procedurii prin care se respinge un apel formulat împotriva acesteia. Înalta Curte din Argentina, Curtea Naţională Supremă de Justiţie, a acceptat totuşi argumentul pârâtului că decizia arbitrală ar trebui modificată în interesele ordinii publice. Dreptul internaţional al tratatelor reprezintă, de asemenea, fundamentul pentru respingerea executării unei decizii a ICSID. „Tratamentul corect şi echitabil” precum şi „denegarea de justiţie” vor fi luate în considerare ca un alt set de baze pentru ca o instanţă să interpreteze obligaţiile sale de executare conform art. 54 alin. (1) din Convenţia ICSID.
[16] A.R. Parra, The enforcement of ICSID Arbitral Awards – 24th Joint Colloquium on International Arbitration, Paris, 16 noiem­brie 2007. A se vedea aici 
[17] E. Baldwin, M. Kantor, M. Nolan, Limits to Enforcement of ICSID Awards, Journal of International Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2006, p. 2.
[18] H. Gharavi, ICSID annulment committees: the elephant in the room. A se vedea aici.
[19] Ibidem.
[20] „S-a înţeles că termenul «politică publică», care s-a folosit în Convenţia de la New York din 1958 şi multe alte tratate, acoperea principiile fundamentale de drept şi justiţie cu privire la aspecte de fond dar şi de procedură. Astfel, cazuri de corupţie, mită şi fraudă şi altele similare ar constitui un motiv de anulare”. Holtzmann & Neuhaus, A Guide to the UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration: Legislative History and Commentary, Ed. Kluwer Law and taxation Publishers, Deventer 1989, p. 914.
[21] Dr. N. Shelkoplyas, The Application of EC Law in Arbitration Proceedings, Europa Law Pub., Groningen, 2003, p. 360.
[22] Judgment of the Supreme Court of 14 November 1991N. Shelkoplyas, The Application of EC Law in Arbitration Proceedings, Europa Law Pub., Groningen, 2003, p. 364.
[23] L.A. Mistelis, S.L. Brekoulakis, Arbitrability, International and Comparative Perspectives, Ed. Wolters Kluwer International, 2009, p. 21, cu referire la Cazul Ganz v. SNCFT.
[24] Ibidem, cu referire la Cazul Fincantieri-Cantieri Navali Italiiani şi oto Melara v. M. şi tribunalul arbitral.
[25] Idem, p. 44.
[26] Nikos Lavranos, Interference of the European Commission in the enforcement of arbitration awards: the Micula case, p. 1-5. A se vedea aici.


Avocat Alexandra-Luiza Ionescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “O poveste actuală de iubire şi ură: arbitrajul ICSID în mrejele dreptului UE. Particularităţile cazului Micula”

  1. Articolul este incomplet, prezentand informatiile preluate din alte articole, dar fara o explicatie concreta a contextului acestui dosar si mai ales fara sa faca macar o trimitere la piesa esentiala din proces. Decizia Comisiei Europene din 30 Martie 2015.
    http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32015D1470

    Implicatiile acestui caz depasesc o simpla apreciere daca are sau nu Comisia Europeana dreptul de a interveni in punerea in executare a unei sentinte ICSID. In primul rand, Comisia Europeana a dispus prin Decizia din 30 Martie 2015, obligatia pentru Romania de a recupera toate sumele pe care fratii Micula le-au executat silit de la Statul Roman sau pe care Statul Roman le-a platit prin punerea in executare de buna-voie a sentintei arbitrale ICSID. Mai mult, prin aceeasi Decizie, Comisia Europeana a interzis Romaniei sa achite orice alte sume catre fratii Micula. Aceasta decizie a venit dupa ce la data de 9 Martie 2015, Romania platise integral fratilor Micula suma stabilita prin sentinta ICSID din Decembrie 2013.

    In cazul in care Romania nu ar executa aceasta decizie, consecinta imediata ar fi procedura de infringement impotriva Statului Roman. Nu am gasit in articol nici macar o mentionare a acestei posibilitati. Aceasta ar insemna sanctiuni pecuniare pentru Statul Roman (de cele mai mult ori, Statele isi executa obligatiile pentru a nu fi obligate la plata de daune de aproximativ 1 million Euro/zi).

    Romania se afla deci intre ciocan si nicovala. Ce are aplicabilitate, Conventia ICSID sau tratatul UE?

    Opiniile juridice asupra acestei intrebari nu vor aduce nicio solutie. Decizia va fi a Curtii Generale a Uniunii Europene din Luxemburg, unde fratii Micula au contestat Decizia finala a Comisiei Europene. Curtea Generala va transa in mod definitiv problema daca, Decizia Comisiei Europene este sau nu conforma Dreptului Comunitar.

    Pana atunci, Decizia din 30 Martie 2015 este legala, aplicabila si obligatorie pentru Statul Roman. Orice noua plata, asa cum autoarea acestui articol o sugereaza, ar avea drept consecinta, obligatia Statului Roman de a recupera imediat aceasta suma de la fratii Micula sub amenintarea procedurii de infringement.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate