« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Considerații cu privire la obligația inculpatului de a se prezenta la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa în cadrul măsurii controlului judiciar
08.08.2017 | Cătălin LUNGĂNAȘU

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare
Cătălin Lungănaşu

Cătălin Lungănaşu

O situaţie întâlnită recent în practică a semnalat un aspect interesant cu privire la conţinutul obligaţiei prevăzute de art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Analiza s-a realizat în condiţiile în care măsura preventivă a controlului judiciar a fost dispusă prin ordonanţa procurorului de caz, potrivit art. 211 alin. (1) şi art. 212 alin. (4) C. proc. pen., ajungând a fi verificată de judecătorul de cameră preliminară în baza art. 207 alin. (2) C. proc. pen., respectiv la înregistrarea dosarului la instanţă.

Potrivit art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., «pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat». Se observă că măsură este obligatorie în condiţiile art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., fiind imperativ prevăzută necesitatea unei asemenea dispoziţii în actul procesual prin care se instituie controlul judiciar. Din acest punct de vedere, organul de urmărire penală a procedat în acord cu dispoziţia legală menţionată, individualizând organul de poliţie desemnat cu supravegherea inculpatului, urmând ca inculpatul să se prezinte conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.

În privinţa dispoziţiei evidenţiate mai sus potrivit căreia programul de supraveghere în baza căruia inculpatul trebuie să se prezinte la organul de poliţie este stabilit chiar de către organul de poliţie, vom reţine că o asemenea prevedere legală recunoaşte organului de poliţie competenţa exclusivă de a stabili conţinutul măsurii preventive a controlului judiciar. Noi apreciem că o asemenea dispoziţie nu respectă exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu precădere sub aspectul dreptului fundamental garantat prin art. 6 par. 1 din Convenţie, după cum urmează: în primul rând, legiuitorul a ales să recunoască organului de poliţie competenţa exclusivă de a trasa conţinutul măsurii preventive a controlului judiciar în ceea ce priveşte stabilirea programului după care va avea loc supravegherea inculpatului pe durata măsurii. O asemenea prevedere pare a fi atipică în construcţia legislativă a măsurilor preventive reglementate de C. proc. pen. în condiţiile în care organul de poliţie, sub rezerva de a avea calitatea de organ de cercetare penală potrivit art. 55 alin. (4) C. proc. pen., poate dispune cu privire la o singură măsură preventivă, anume reţinerea. De aici rezultă că, de principiu, organul de cercetare penală nu poate dispune asupra unei alte măsuri preventive, cu atât mai puţin nu are această competenţă organul de poliţie ce nu are calitatea de organ de cercetare penală. Pe cale de consecinţă, dispoziţia cuprinsă în art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. pare atipică din moment ce recunoaşte organului de poliţie – necondiţionat de existenţa calităţii de organ de cercetare penală – prerogativa exclusivă de a stabili conţinutul măsurii preventive a controlului judiciar sub aspectul programului de supraveghere ce îi va fi aplicat inculpatului. Totuşi, această împrejurare nu constituie un element de nelegalitate sau netemeinicie, ci, eventual, o problemă de constituţionalitate ce nu face obiectul prezentei analize.

Cu toate acestea, credem că dispoziţia în cauză încalcă standardele europene din următoarele considerente: deşi măsura preventivă este luată de procurorul de caz (la fel de bine putând fi dispusă şi de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţa de judecată), conţinutul său efectiv, privitor la programul de supraveghere, nu este stabilit de către organul judiciar care emite actul procesual prin care este instituită măsura. O asemenea împrejurare nu ar reprezenta, în sine, o problemă de legalitate în condiţiile în care ar exista o procedură jurisdicţională care să asigure liberul acces la instanţă. Spre exemplu, executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă potrivit Codului penal în cazul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei sub supraveghere cunoaşte multiple ipoteze în care conţinutul concret al măsurilor nu este stabilit de către organul judiciar emitent al actului procesual (instanţa de judecată), ci de Serviciul de probaţiune competent, prin consilierul de probaţiune desemnat, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1), art. 51 alin. (1), art. 53 alin. (1), art. 54 alin. (1) şi art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013. Cu toate acestea, în fiecare situaţie în parte, persoana în cauză poate sesiza judecătorul delegat cu executarea prin plângere împotriva deciziilor consilierului de probaţiune (art. 15 lit. f din Legea nr. 253/2013) sau chiar printr-o cerere directă, cum ar fi situaţia dată de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013.

În cazul de faţă însă, spre deosebire de exemplele amintite mai sus, nicio prevedere legală nu permite controlul jurisdicţional al dispoziţiei organului de poliţie cu privire la stabilirea programului de supraveghere impus inculpatului aflat sub măsura preventivă a controlului judiciar. Pe de o parte, în condiţiile în care actul procesual prin care se dispune asupra controlului judiciar (ordonanţa procurorului de caz, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată) nu conţine nicio menţiune asupra programului de supraveghere, competenţa fiind atribuită exclusiv organului de poliţie, împrejurarea că respectivul act procesual poate fi atacat şi cenzurat prin calea de atac a contestaţiei este irelevantă. Astfel, nefiind menţionat în cuprinsul actului procesual care dispune controlul judiciar, programul de supraveghere nici nu va putea fi verificat prin intermediul contestaţiei formulate împotriva unei asemenea măsuri. Drept urmare, formularea acestei căi de atac este ineficientă, iar dispoziţia organului de poliţie cu privire la stabilirea programului de supraveghere căruia inculpatul va trebui a se conforma va rămâne în afara unui control jurisdicţional de legalitate şi temeinicie.

Pe de altă parte, aceeaşi dispoziţie privitoare la fixarea programului de supraveghere de către organul de poliţie pare a fi exceptată oricărui alt control jurisdicţional de legalitate şi/sau temeinicie în condiţiile în care nu are prevăzută o cale de atac specifică. Cel mult, măsura ar putea fi criticată pe calea plângerii formulate în condiţiile art. 336 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora «orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime». Cu toate acestea, alin. (2) şi alin. (3) al aceluiaşi articol prevăd că «plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii». Mai mult, potrivit art. 340 alin. (1) C. proc. pen., numai plângerea împotriva soluţiei de clasare poate fi adresată judecătorului de cameră preliminară, ceea ce înseamnă că o plângere împotriva soluţiei date de procuror în baza art. 336 C. proc. pen. ar fi inadmisibilă în faţa judecătorului de cameră preliminară, a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a instanţei. Astfel, controlul jurisdicţional pe cale separată este eliminat, actele de urmărire penală fiind verificate fie în procedura de cameră preliminară, când există dispoziţie de trimitere în judecată, fie în procedurile speciale date de art. 340 sau art. 318 C. proc. pen., după caz, în funcţie de soluţia de neurmărire sau de netrimitere în judecată, în toate cazurile la finalul fazei procesuale a urmăririi penale. Mai mult, în toate aceste situaţii însă, dispoziţia organului de poliţie rămâne în afara unui control jurisdicţional efectiv, neputând fi cenzurat nici măcar în baza dispoziţiilor art. 345 alin. (3) C. proc. pen., nefăcând obiectul verificării în procedura de cameră preliminară în condiţiile în care însăşi măsura preventivă are o procedură specifică de verificare, potrivit art. 207 C. proc. pen. Mai mult, în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar nu este dispusă de către procurorul de caz, nici măcar procedura plângerii reglementată de art. 336 C. proc. pen. nu ar mai fi eficientă.

Din cele de mai sus observăm o construcţie circulară prin care verificarea dispoziţiei organului de poliţie cu privire la programul de supraveghere rămâne în afara oricărui control jurisdicţional de legalitate şi/sau temeinicie. Astfel, nefiind în competenţa organului judiciar care a dispus măsura atribuţia de stabilire a programului, dispoziţia referitoare la programul de supraveghere nu poate fi verificată pe calea contestaţiei împotriva actului procesual de luare, prelungire sau menţinere a măsurii preventive. Totodată, nici plângerea prevăzută de art. 336 C. proc. pen. nu permite sesizarea vreunui organ judiciar cu acest obiect, dar, în acelaşi timp, nici vreo altă cale procesuală de contestare a dispoziţiei organului de poliţie nu este reglementată. Cel mult, printr-o interpretare nu ferită de critici, dispoziţia organului de poliţie ar putea face obiectul unei verificări în condiţiile art. 215 alin. (8) sau, după caz, alin. (9) C. proc. pen. Astfel, la cererea motivată a inculpatului, s-ar putea dispune de către organul judiciar înlocuirea obligaţiei dispuse iniţial. Aceasta, sub rezerva ca „înlocuirea unei obligaţii” iniţiale să cuprindă şi modificarea programului de supraveghere stabilit de organul de poliţie, deşi, într-o apreciere riguroasă, nu s-ar putea proceda astfel din moment ce conţinutul obligaţiei nici măcar nu a fost dispus iniţial de către organul judiciar ce a luat măsura preventivă faţă de inculpat. Tocmai de aceea apreciem că şi aceste dispoziţii procesuale ar putea fi aplicate numai printr-o interpretare oarecum exagerată, doar cu scopul de a avea cadrul necesar verificării legalităţii şi temeiniciei conţinutului obligaţiei prevăzute de art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În atare situaţie, apreciem că un element esenţial al măsurii controlului judiciar – supravegherea – este lipsit de orice formă de control jurisdicţional, ceea ce împiedică verificarea legalităţii şi a temeiniciei dispoziţiei luate de organul de poliţie, inclusiv sub aspectul proporţionalităţii măsurii. Astfel, eventuale abuzuri sau măsuri excesive – spre exemplu, ipoteza chemării inculpatului la sediul organului de poliţie de mai multe ori pe zi – ar rămâne sub competenţa exclusivă şi absolută a organului de poliţie, cu imposibilitatea procedurală de a fi criticată în faţa unui organ jurisdicţional, indiferent că ar fi judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată. O asemenea situaţie ar putea fi privită drept contrară principiului instituit prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dreptului oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Această dispoziţie legală are incidenţă în mod prioritar având în vedere aplicarea directă şi cu precădere a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, respectiv «dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile». Considerăm că reglementarea naţională nu asigură liberul acces la instanţă în privinţa aceasta, sens în care dispoziţia cuprinsă în art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar impune recunoaşterea unui asemenea drept al inculpatului, respectiv de a da posibilitatea verificării legalităţii şi a temeiniciei măsurii dispuse cu privire la programul de supraveghere stabilit de organul de poliţie.

Pe cale de consecinţă, apreciem că dispoziţia organului de poliţie prin care este stabilit programul de supraveghere a inculpatului pe durata existenţei măsurii preventive a controlului judiciar nu ar putea fi exclusă controlului jurisdicţional fără a afecta în esenţă dreptul prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme drepturile şi libertăţile inculpatului pot fi restricţionate semnificativ, în chiar substanţa lor, contrar dispoziţiilor organului judiciar care a luat măsura preventivă. Spre exemplu, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat nu înseamnă şi interzicerea libertăţii sale de circulaţie decât în condiţiile impuse chiar de organul judiciar, potrivit art. 215 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., sub rezerva ca o asemenea obligaţie să fi fost dispusă. Se observă că organul judiciar are doar posibilitatea de a lua această măsură, nu şi obligaţia, ceea ce înseamnă că, eventual, ar putea exista situaţia în care inculpatului nici nu i s-ar impune o astfel de restricţie. În cazul analizat a fost luată măsura numai cu privire la interzicerea părăsirea ţării, ceea ce înseamnă că, în interiorul ţării, inculpatul se bucură de libertatea de circulaţie. Dacă procurorul de caz ar fi considerat că se impunea o măsură mai restrictivă (cum ar fi restrângerea libertăţii de circulaţie până la limita judeţului sau chiar a localităţii de domiciliu), ar fi prevăzut-o în mod expres, ceea ce nu a fost cazul. Or, impunerea unui program de supraveghere excesiv – de a se prezenta la sediul organului de poliţie zilnic sau chiar de mai multe ori în fiecare zi – ar denatura, în fapt, conţinutul obligaţiei stabilite de organul judiciar ce a luat măsura, fiind restrânsă nejustificat libertatea de circulaţie a inculpatului. Tocmai de aceea, pentru a i se asigura inculpatului liberul acces la justiţie şi posibilitatea verificării condiţiilor în care drepturile sale sunt limitate ca urmare a luării măsurii preventive faţă de acesta, apreciem că inclusiv dispoziţia organului de poliţie de stabilire a programului de supraveghere se impune a face obiectul verificării măsurii preventive a controlului judiciar potrivit art. 207 C. proc. pen.

Mai mult, conform art. 207 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, ceea ce înseamnă, în lipsa vreunei derogări exprese, că ar fi permisă verificarea măsurii preventive sub toate aspectele sale, adică inclusiv în privinţa dispoziţiei organului de poliţie potrivit art. 215 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Or, dacă programul de prezentare a inculpatului la sediul organului de poliţie este prevăzut cu o frecvenţă deosebit de mare, situaţia ar reprezenta, în concret, o atingere a drepturilor acestuia şi o nesocotire a obligaţiei de a nu părăsi ţara expres stabilită de procurorul de caz, nefiind instituită o altă obligaţie mai grea, sens în care apreciem că s-ar impune limitarea programului tocmai sub acest aspect. Aceasta, chiar în condiţiile în care nu există vreo dispoziţie procesuală expresă în acest sens potrivit căreia organul judiciar (iar nu organul de poliţie) ar putea stabili programul de supraveghere a inculpatului.

Judecător Cătălin Lungănașu
Judecătoria Drobeta-Turnu Severin

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.