BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
7 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Răspunderea statului pentru erori judiciare
10.08.2017 | Cristian IONESCU

 
SMARTBILL
Cristian Ionescu

Cristian Ionescu

Răspunderea statului pentru daunele suferite de particulari, datorate erorilor judiciare, este o problemă de echitate socială care interesează nu numai statele, ca titulare ale monopolului justiției, ci întreaga comunitate internațională, dovadă în acest sens fiind și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de Adunarea generală a ONU în 1966, care în art. 14 parag. 6 prevede că atunci „când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea, deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte”[1]. Textul din Pact a fost reluat și reconfirmat în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, adoptat în 1984.

În concordanță cu documentele internaționale evocate, Codul român de procedură penală în vigoare, reglementează pe larg procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 538-542). În art. 542, Codul de procedură penală reglementează acțiunea în regres pe care statul o poate intenta împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat eroarea judiciară[2].

În afara răspunderii patrimoniale a autorităților publice pentru daunele cauzate particularilor prin acte administrative, Constituția enunță în art. 52 alin. (3) principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate de procurori și judecători prin erorile judiciare făcute de aceștia în dosarele pe care le-au soluționat[3]. Dacă în primul caz răspunderea este asumată de autoritatea emitentă a actului administrativ, în al doilea caz, răspunde statul ca atare, prin Ministerul Finanțelor Publice. Daunele provocate particularilor[4] pot fi, după caz, materiale sau morale. Esențial este ca persoana să se considere vătămată printr-un act administrativ care i-a încălcat un drept sau interes legitim, instanța de contencios urmând să constate ilegalitatea actului și existența vătămării. Instanța va estima, totodată, întinderea și valoarea prejudiciului produs și va hotărî modul de reparare a pagubei.

Legiuitorul constituant nu precizează natura dosarelor în care s-au făcut erorile judiciare. Răspunderea propriu-zisă se stabilește prin voința legislativă a Parlamentului și se întemeiază pe faptul că justiția este un monopol al activității statale, statul fiind răspunzător pentru modul în care agenții săi specializați – procurorii și judecătorii – își îndeplinesc atribuțiile prevăzute în legislația incidentă.

Sediul general al materiei în privința răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin erori judiciare, este art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care precizează, între altele, că răspunderea propriu-zisă este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Pentru angajarea răspunderii este necesar să existe un prejudiciu, ca urmare a erorilor judiciare făcute. Cât privește răspunderea magistraților, trebuie dovedit că aceștia au acționat fie cu rea-credință, fie cu gravă neglijență[5]. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a apreciat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[6].

Cât privește dreptul la repararea pagubei, există diferențe de reglementare normativă, după cum este vorba de un proces penal sau civil. Art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevede în acest sens, că situațiile în care persoana are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală[7]. Același articol prevede în alin. (4) că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Cât privește noțiunea de eroare judiciară, Legiuitorul a preferat să lase pe seama doctrinei de specialitate și a instanțelor de judecată să clarifice acest termen,[8] de unde și dificultățile majore ale aplicării textelor în materie.

În jurisprudența sa, Curtea constituțională a reținut că dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție sau alte norme cuprinse în Constituție, în pacte sau tratate internaționale la care România este parte, nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, de a porni o acțiune în repararea pagubei și nici un termen limită în care acest drept poate fi exercitat[9]. Concluzia pe care o trage instanța de contencios constituțional din considerentele expuse mai sus este că Legea fundamentală lasă la opțiunea legiuitorului ordinar stabilirea condițiilor procedurale, inclusiv a termenelor în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

În ceea ce ne privește, considerăm că decizia Curții Constituționale este nefondată și încalcă spiritul Constituției și voința Adunării Constituante ca persoanele care sunt îndreptățite să ceară despăgubiri în urma prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite de magistrați care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență să se îndrepte împotriva statului ca titular al înfăptuirii justiției. Încurajat de decizia Curții Constituționale, Parlamentul ar putea să stabilească un termen scurt în care persoanele îndreptățite să beneficieze de dispozițiile art. 52 alin. (2) din Constituție pot să intenteze acțiunea în repararea pagubei.

Răspunderea judecătorilor și procurorilor pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență

Înainte de a fi o problemă care cere o soluție de principiu sub forma unei norme constituționale sau legale, răspunderea judecătorilor și procurorilor pentru modul în care își exercită atribuțiile, este o problemă de deontologie juridică și, totodată, profesională, precum și una de cultură politică și de educație civică, aspect asupra căruia juriștii se concentrează, din păcate, mai puțin. Factorii interesați de problematica răspunderii magistraților sunt statul, care deține monopolul justiției, cetățeanul ca parte și beneficiar al actului de justiție și magistratul, care instrumentează și înfăptuiește justiția, fie ca procuror, fie ca judecător[10]. Un alt factor care nu rămâne indiferent în fața problematicii responsabilității magistraților, este Parlamentul, care legiferează formele de răspundere în această materie. În cazul unei erori judiciare, fiecare dintre cei patru factori implicați are propria explicație asupra erorii. De aceea, problematica răspunderii magistraților trebuie abordată, cel puțin, la nivel teoretic fără pasiuni și încrâncenare, fără prejudecăți, dar și fără pretenții că actul de justiție este infailibil și că judecătorul nu poate să greșească și dacă totuși greșește, vina lui poate fi îndreptată printr-o altă procedură judiciară, sau minimalizată printr-o „acoperire” de castă. Atunci când vorbim despre dreptul persoanei vătămate printr-o eroare judiciară și, în consecință, de răspunderea statului pentru erori judiciare și de acțiunea în regres pe care acesta o are la dispoziție împotriva procurorului sau judecătorului care și-a exercitat funcțiile cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie să avem în vedere, așadar, o viziune echilibrată, care să dea satisfacție cetățeanului vătămat, dar să nu afecteze chiar ideea de justiție.

În cazul în care se impune răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate de judecători sau procurori, prin săvârșirea de către aceștia a unor erori judiciare cu rea-credință sau gravă neglijență, statul are o acțiune în regres împotriva magistraților vinovați, preluată din legislația procesuală și transpusă într-o normă de rang constituțional.

Anterior revizuirii Constituției, Codul de procedură penală în vigoare la acea dată, fusese modificat și completat prin Legea nr. 281/2003,[11] în urma căreia art. 507 al Codului a prevăzut că în cazul în care repararea pagubei produsă prin eroare judiciară (în procesele penale) a fost acordată, statul are acțiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credință sau din gravă neglijență a produs situația generatoare de daune.

În urma revizuirii constituționale, dispoziția legală referitoare la „grava neglijență”, cuprinsă în art. 507 din vechiul Cod de procedură penală, a fost ridicată la rang de principiu constituțional al răspunderii procurorilor și judecătorilor. În cadrul dezbaterilor parlamentare pe marginea acestui amendament, s-a pus problema semnificațiilor semantice ale sintagmei gravă neglijență, din punct de vedere al răspunderii magistraților[12]. Dacă reaua-credință a magistratului este evidentă, atât în cazul procurorilor, cât și al judecătorilor, neglijența acestora în exercitarea funcției este mai greu de semnalat, cu excepția unor greșeli elementare. Gradul de gravitate al neglijenței separă răspunderea patrimonială a magistratului, acționat de stat în regres, de răspunderea sa disciplinară.

Este aici important și rolul Consiliului Superior a Magistraturii, care în calitate de garant al independenței justiției este dator, în primul rând, să-l apere pe cetățean și în al doilea rând, să apere onoarea magistratului neglijent. În condițiile în care înfăptuirea justiției este un serviciu public, realizat de stat, pentru satisfacerea drepturilor cetățeanului și ale societății ale cărei valori au fost încălcate, Consiliul Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenței justiției este dator să-l apere pe cetățean, întrucât acesta este beneficiarul independenței și al inamovibilității judecătorilor. Din păcate, Consiliul Superior al Magistraturii nu a dovedit că a înțeles și și-a însușit această filozofie a Adunării Constituante care corespunde întru-totul doctrinei penale clasice împărtășite de autorii români din perioada interbelică.

Problema răspunderii procurorilor și judecătorilor pentru modul în care își exercită atribuțiile legale, este departe de a fi soluționată. Răspunderea disciplinară face obiectul dispozițiilor constituționale ale art. 134 alin. (2) și alin. (3) din Legea fundamentală și a prevederilor subsecvente din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, la care se adaugă dispozițiile cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituție. În opinia noastră, se impune de lege ferenda stabilirea judicioasă a unui echilibru între principiul independenței și cel al inamovibilității magistraților, pe de o parte, și răspunderea lor disciplinară și materială, pe de altă parte. Într-o astfel de ecuație nu ar trebui exclusă posibilitatea asumării chiar a unei răspunderi penale a magistratului, care cu rea credință sau din gravă neglijență în exercitarea atribuțiilor sale, aduce atingere unor valori ocrotite de stat prin mijloace penale[13]. Independența și inamovibilitatea judecătorilor, ca și independența procurorilor sunt percepute în societate cu suficient temei ca o barieră impenetrantă și ocrotitoare a magistraților, la adăpostul căreia s-a creat o adevărată stare de spirit în lumea justiției referitoare la lipsa de răspundere a celor care au ca atribuție constituțională și legală să spună dreptul, să facă dreptate[14]. Neglijența în soluționarea dosarelor, rea-credința, infracțiunile de corupție săvârșite de magistrați, ar trebui să conducă și la pierderea drepturilor de care aceștia beneficiază potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004.

***

Textul de față reprezintă un extras din Comentariul art. 52 din Constituție, publicat de autor în lucrarea Constituția României. Comentarii și explicații, coord., Cristian Ionescu, Corina Adriana Dumitrescu, Ed. C.H. Beck, București, 2017. Lucrarea este disponibilă online, în magazinul de carte www.beckshop.ro.


[1] A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Texte esențiale, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2000, p. 269.
[2] Art. 542 C. proc .pen. prevede următoarele: „ (1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii. (2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.
[3] Modificarea alineatului final al art. 48 din textul Constituției adoptate în 1991, a dat curs unei realități judiciare care a apărut după intrarea în vigoare a Constituției: statul român a fost obligat să plătească sume importante de bani unor particulari, care i-au intentat proces civil la CEDO și au câștigat. În noua formulare, alin. (3) al art. 48, devenit art. 52 alin. (3) în urma renumerotării Constituției după revizuirea acesteia în 2003, prevede alături de răspunderea statului, nelimitată de natura procesului în care este parte ca pârât, și răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, săvârșind astfel, erori judiciare.
[4] Înțelegem aici termenul de particulari orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime ocrotite de stat au fost prejudiciate material ori moral prin emiterea unui act administrativ ilegal.
[5] Nimic nu împiedică pe magistrați să încheie un tip de asigurare pentru săvârșirea unor astfel de erori judiciare, asemănător celei făcute de medici pentru malpraxis, situație în care dispoziția constituțională pe care o comentăm cade în desuetudine. Alta ar fi situația dacă prin Legea nr. 303/2004 s-ar stabili că în situația în care un magistrat s-ar face vinovat de săvârșirea unei erori judiciare cu rea-credință sau din gravă neglijență, și-ar pierde unele drepturi, și, îndeosebi, dreptul de pensionare reglementat în art. 82 și urm. din Legea nr. 303/2004. Sunt mulți procurori și judecători, condamnați definitiv pentru săvârșirea de infracțiuni grave de corupție, care pe parcursul cercetării penale sau al judecății, se pensionează, beneficiind astfel de avantajele materiale justificate pentru magistrații care își exercită profesia cu profesionalism și în mod onest.
[6] Decizia Curții Constituționale nr. 633 din 24 noiembrie 2005 (M.Of. nr. 1138 din 15 decembrie 2005).
[7] Codul de procedură penală prevede în art. 538: „(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit”. Pentru informarea cititorului și pentru stabilirea unei legături mai directe între conținutul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție și normele procedurale penale care dezvoltă textul respectiv, enunțăm în continuare art. 539: „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei; art. 540: (1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538. (2) Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală. (3) La alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse. (4) Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. (5) Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice; și art. 541: ”(1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului. (2) Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. (3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. (4) Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.”
[8] A se vedea M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 1377.
[9] Decizia Curții Constituționale nr. 28 din 25 ianuarie 2005 (M.Of. nr. 158 din 22 februarie 2005).
[10] Problematica răspunderii magistraților vizează exclusiv politica penală a statului realizată în colectiv de Guvern și de Parlament. Puterea judecătorească nu face politică penală, ci o aplică, potrivit atribuțiilor Ministerului Public și instanțelor judecătorești. Orice demers întreprind de magistrați privind modul în care Guvernul și Parlamentul stabilesc răspunderea acestora nu are vreun temei legal, atâta vreme cât o astfel de reglementare nu este de natură să afecteze independența judecătorilor sau să încalce atribuțiile și statutul procurorilor.
[11] M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.
[12] Cu acest prilej senatorul György Frunda releva că „judecătorii erau feriți de o răspundere, sub larga emblemă a inamovibilității. Un judecător al României când aduce o hotărâre judecătorească nedreaptă statului român și în defavoarea persoanei fizice, indiferent de cetățenia acesteia, în cel mai bun caz comite o gravă neglijență” (a se vedea C. Ionescu, Constituția României, Legea de revizuire comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, București, 2003, p. 87).
[13] A se vedea și Opinia Amicus Curiae adoptată de Comisia de la Veneția la 10-11 martie 2017 privind răspunderea penală a judecătorilor.
[14] Cu prilejul dezbaterilor parlamentare pe marginea propunerii de revizuire a art. 48 din Constituție, consacrat, în formularea adoptată în 1991, contenciosului administrativ, senatorul A. Iorgovan aprecia că „inamovibilitatea a condus la îngâmfare. Inamovibilitatea a avut ca efect, până la urmă, transformarea judecătorilor într-un fel de persoane sacrosante” (a se vedea C. Ionescu, Constituția României, Legea de revizuire comentată…, op. cit. p. 86.


Prof. univ. dr. Cristian Ionescu
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București


Aflaţi mai mult despre , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 7 de comentarii cu privire la articolul “Răspunderea statului pentru erori judiciare”

  1. Ioan PITICAR spune:

    Cum delimitam greseala judiciară de reaua-credintă/grava neglijență /comportamentul corupt?

    Realitatea tehnologica ne demonstreaza ca doar testarile tehnice de tip poligraf /VSA, pentru depistarea comportamentului simulat, pot conduce la o abordare stiintifica in determinarea intensitatii gradului de vinovatie a magistratului in provocarea unei vatamari injuste.

    Exemplul de notorietate este de data recenta chiar din partea Procurorului sef DNA care prin apelul la metodologia tehnico-stiintifica (poligraf) a inlaturat doi procurori din structura si pe care prin evaluarea personala pentru expertii MCV, i-am identificat inca din anul 2010 cu grave probleme de integritate (fara nominalizari).
    Investigatiile trebuie canalizate rapid si eficace, iar tehnologia mileniului III ne ofera multiple posibilitati. Doar sa existe vointa politica – de legiferare si administrativa – de aplicare. Tenologia nu face nimic singura, pentru ca in spatele ei sta OMUL.
    In rest …NO Comment!

    • Poligraful nu are nicio relevanţă ştiinţifică deoarece poate fi „păcălit” extrem de uşor de către subiectul testat prin metode rudimentare. „Detectorul de minciuni” este un mit. Citiţi cărţile lui Doug Williams care arată metode extrem de simple pentru a falsifica „răspunsuri emoţionale”.
      Legiferarea poligrafului este ca şi cum s-ar legifera horoscopul.

  2. Darius MARCU spune:

    În România, răspunderea judecătorilor pentru erorile judiciare este una pur teoretică, praf în ochi pentru prostime. Analizând statisticile justiției, în care NICIUN judecător nu a răspuns pentru erori judiciare, pe motiv că nu există rea-credință sau neglijență gravă, rezultă că atât cei din CSM cât și instanțe suferă de complexul GOD.
    Și numărul infim de plângeri admise pentru cercetare discplinară de către Inspecția Judiciară, sau soldate cu sancțiuni, relevă același complex GOD.

    https://en.wikipedia.org/wiki/God_complex

  3. Razvan Nicolae MICUL spune:

    Complexul de care sufera sistemul judiciar este supraaglomerarea judecatorului si lipsa de pregatire a unor magistrati numiti la inceputul anilor 90. Daca gradul de aglomerare al judecatorului se va reduce, calitatea actului de justitie va spori, judecatorul va avea mai mult timp sa explice partilor, in motivare, solutia data. In ciuda aparentelor, majoritatea judecatorilor din Romania incearca sa isi faca meseria in conditii extrem de dificile, date mai ales de numarul mare de cauze si lipsa noastra de educatie, obisnuiti fiind sa ne transam orice diferend in justitie. In esenta, acuzam justitia de disfunctionalitatea societatii in ansamblu, ignorand ca justitia nu are cum sa rezolve fondul emotional al unui divort, unei sotii abuzate, unui gard asezat ilegal samd. Problema este tocmai ca, la nivel de societate, nu functionam cum ar trebui, nefiind capabili de solutionarea problemelor prin dialog sau mijloace extrajudiciare si atunci apelam chiar noi la „dumnezeu” sa ne dea o hartie cu care sa ne siluim adversarul. Din nefericire si statul incurajeaza acest conflict, refuzand sa execute hotararile judecatoresti, amplificand sentimentul de nedreptate.

  4. Spuneam, într-un articol scris acum un an și jumătate, următoarele:

    De altfel, reglementarea generală din România în materia răspunderii pentru erorile judiciare este una prohibitivă deoarece deşi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 stabileşte univoc faptul că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, alin. (2) ne arată că „răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii” pentru ca la alin. (4) să se precizeze chiar condiţiile legii, respectiv faptul că „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.

    Mi se pare că avem de a face cu o răspundere iluzorie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.